PROZĂ - Atena Gabriela STOCHIŢĂ

Atena Gabriela STOCHIŢĂ *

Emuria 


Doi pitici, Tic şi Tica, înalţi cât firul de iarbă, trecuseră dincolo de râul zbuciumat  care îi despărţea de Pădurea de Argint, păşind peste pietrele mici, ocolind pietrele uriaşe prăbuşite din muntele Şapte Creste, pe acolo pe unde râul îşi subţia forţa şi adâncimea. Privind în jur spre minunăţiile descoperite, uimită peste măsură, Tica rămăsese în urmă.

– Tic! strigă ea, stai, vreau să te întreb ceva: de ce i se spune Pădurea de Argint?

– Legenda locului spune că în vremuri îndepărtate…

– Aşa încep toate poveştile. Cât de îndepărtate or fi vremurile acelea?!

– Nimeni nu are de unde să ştie cât de îndepărtate sunt, important este că legendele sunt vii ca această pădure magică. Se zice că pădurea aceasta era tare întunecoasă şi nimeni nu-i dăduse de margini. Copacii falnici ce atingeau cu vârfurile lor cerul semănau cu nişte bătrâni înţelepţi, de strajă, parcă, la poalele muntelui. Rădăcinile lor puternice, adânc înfipte în pământ, erau asemenea gândurilor oamenilor care nasc legende, poveşti cu zâne, cu Feţi-Frumoşi, cu fluturi şi pitici ca noi. Şi tot aici trăia un bătrân înţelept. El cunoştea taina vieţii fără moarte şi a tinereţii veşnice. Despre aceasta se vorbea ca despre o fără de preţ comoară, al cărei secret ar fi fost o miraculoasă licoare ce dă puteri urieşeşti şi nemurire, spuneau unii, sau un cristal fermecat care îţi îndeplinea orice dorinţă, spuneau alţii. Pe bătrânul înţelept unii şi-l închipuiau vrăjitor, alţii îl credeau înger îndrăgostit de o zână care, din temere, l-ar fi prefăcut dintr-un bărbat chipeş într-un bătrân singuratic. Mulţi plecau în căutarea bătrânului. De fapt, a comorii, dar odată întorşi în locurile de baştină, fără să fi descoperit vreo comoară, deveneau tăcuţi şi nu povesteau nimic din cele văzute şi întâmplate. Pe vremurile acelea, undeva în apropierea acestei păduri, într-o familie sărmană, a venit pe lume un copil. Un băiat căruia tatăl i-a pus numele Brad. La botez, după obiceiurile satului, fiecare dintre cei prezenţi îi făcea copilului un dar. Unul dintre daruri l-a primit de la un bătrân aflat în trecere pe acolo şi anume un bănuţ de argint ce purta pe ambele părţi nişte semne ciudate şi neînţelese pentru acele timpuri. Bătrânul l-a rugat pe tatăl copilului să i-l pună la gât după ce va împlini vârsta de şapte ani. Până atunci să-l păstreze şi să nu-l arate nimănui. Aşa s-a şi întâmplat. Anii s-au scurs în linişte. Într-o zi de vară, când Brad împlinea şapte ani, tatăl acestuia a făcut întocmai cum promisese.  L-a luat pe băiat de mână şi au pornit spre râu. A scos bănuţul din săculeţul în care îl păstrase timp de şapte ani, l-a trecut de câteva ori prin apa râului, l-a lăsat să se zvânte la soare şi i l-a pus copilului la gât. I-a povestit de unde îl are şi că aceasta fusese dorinţa bătrânului. De atunci, ori de câte ori avea prilejul, băiatul se întorcea la râu ca într-un loc aparte. Şi, de cele mai multe ori, rămânea cu privirea pierdută spre marea pădure care se întindea înaintea ochilor lui. Auzise şi el cele povestite de oamenii plecaţi în căutarea comorii. Dar pe el nu comoara îl atrăgea, ci imensitatea şi frumuseţea pădurii, culorile ei, lumea ei despre care nu ştia nimic şi ar fi vrut să afle. Alţi şapte ani au trecut peste Brad.

– Să ne aşezăm puţin la umbră, vrei? a întrebat Tic, arătând spre o ciupercă.

– Sigur! Avem aproape și apă să ne domolim setea, a răspuns Tica, lăsându-şi săculeţul alături.

Sub pălăria ciupercii era răcoare. Doi cărăbuşi, aflaţi şi ei la umbră şi odihnă tot după un drum lung,  păreau că nu sunt deranjaţi de prezenţa piticilor. 

– Se zice că oamenii răi s-au rătăcit în pădure şi s-au transformat în ciuperci otrăvitoare! Hm! Aceasta este o ciupercă bună!

Cărăbuşii priveau şi ei miraţi, poate cunoşteau legenda, poate nu, dar erau fericiţi că au nimerit lângă o ciupercă bună.

– Într-o zi, Brad s-a dus la tatăl său, continuă Tic povestea, şi i-a cerut încuviinţarea de a merge în pădure. Tatăl l-a privit înspăimântat, dar băiatul atâta a stăruit în rugăminţi, încât acesta i-a îngăduit. Într-o clipită Brad s-a aşternut la drum. Era o zi cu un cer atât de senin, cum oamenii nu mai văzuseră de mult.

O şopârlă mică, verzuie, s-a furişat printre frunze, apropiindu-se. 

– Nu te speria, a liniştit-o Tic pe Tica. Nu ne face rău! E doar curioasă. Şi cum spuneam, Brad a pornit în călătoria mult visată. El nu căuta comori! Aşa cum promisese, s-a întors acasă spre seară, doar pentru a-şi ruga din nou tatăl să-l mai lase. N-a fost chip să-l convingă. 

Zilele treceau şi Brad era tot mai trist. Într-o noapte, însă, tatăl l-a visat pe bătrânul care îi dăruise copilului bănuţul, la botez. L-a încredinţat pe tatăl lui Brad că va avea grijă de el şi că trebuie să-l lase, pentru că acesta este drumul feciorului său. Spre surprinderea tuturor, n-a mai trecut mult timp şi băiatul a luat drumul pădurii. O călătorie despre care mulţi spun că ar fi durat şapte ani.

– Adică, Brad a călcat aceste locuri pe care călcăm noi astăzi!

– Întocmai, Tica!

Un păianjen a alunecat pe firul aproape invizibil care unea pălăria ciupercii cu tulpina stejarului lângă care se aflau cei doi pitici. Povestea devenea interesantă şi trebuia să o audă mai bine. S-a oprit pe marginea ciupercii, ascultând.

– Brad se minuna, dar se şi întrista în egală măsură de tot ce vedea: copaci smulşi din rădăcini, copaci arşi, gropi adânci. Căutătorii de comori devastaseră pădurea. La început, drumul nu i-a fost tocmai uşor. Dar între partea văzută şi partea nevăzută există doar un pas! Nu oricine îl poate face. Brad l-a făcut. Dincolo de aceste locuri exista altul, unde lumina vie se reflecta în toate culorile, unde nuanţele însemnau strălucirea pură a vieţii. Era pădurea din pădure! Era lumina din întuneric! Se pare că în acel loc ne aflăm noi acum.

Un murmur de uimire, de emoţie profundă s-a auzit în jurul lor. Era răspunsul sufletelor celor care ascultau povestea.

– Odată ajuns acolo, nu a trecut mult şi Brad l-a întâlnit pe bătrân...

– Ziua bună!

– Bună ca inima ta, voinice! Te aşteptam!

– Adevărat?!

– Adevărat ca bănuţul de argint pe care îl porţi la gât.

Cum de ştia? se gândi Brad. În afară de familia lui, nimeni nu văzuse bănuţul. Îl purta tot timpul pe sub cămaşă. Nu-l arătase niciodată, nimănui!

– Eu ţi-am dăruit bănuţul. Şi dacă nu crezi, iată, am şi eu unul la fel.

Bătrânul şi-a descheiat nasturele cămăşii şi a scos bănuţul de argint legat cu acelaşi fir roşu ca cel purtat de Brad.

– Nu înţeleg!

– Te afli aici. Acesta este răspunsul!

– Pădurea arată îngrozitor! Nu credeam să mai ajung la lumină. Copacii sunt arşi, frânţi, smulşi din rădăcini!

– Oamenii răi au făcut asta. Căutau comori! Comorile pe care le căutau ei nu zac îngropate în pământ. Lăcomia i-a făcut să ucidă pădurea fără să-şi dea seama că de fapt se ucideau pe ei înşişi. Comoara exista chiar în ei, dar nu o puteau vedea din cauza răutăţii, a întunericului... Tocmai de aceea sunt mulţi care caută, dar puţini cei care găsesc!

– Am auzit şi eu povestindu-se despre asta. Unii spuneau că ar fi o licoare miraculoasă care te face nemuritor şi puternic, alţii că ar fi un secret pe care l-ar cunoaşte… dooaar… un bătrân… un bătrân?!

Brad a simţit că nu mai ştie ce să creadă şi ce să spună. Se afla în faţa unui bătrân, care ar fi putut fi, sau nu, cel despre care auzise atâtea şi atâtea poveşti. Dar, dacă acesta este, cum se face că îl întâlneşte acum când au trecut atâţia şi atâţia ani? Poveştile auzite despre el erau vechi, povestite de bunicii lui. Privea în continuare nedumerit. Bătrânul şi-a încheiat cămaşa, l-a cuprins după umeri şi au pornit agale mai departe.

– Să ne urmăm drumul sau, mai bine zis, să-ţi urmezi drumul. În curând se va întuneca.

N-au mai mers mult şi au ajuns la casa bătrânului. O căsuţă cu două ferestre de o parte şi de alta a unei uşi la care ajungeai urcând o prispă îngustă.

– Aceasta este casa mea în care eşti binevenit!

Două camere la fel de mici, una dintre ele avea să fie a lui.

Doi bănuţi de argint, doi bănuţi fraţi, împreună sub acelaşi acoperiş, sub acelaşi cer, în aceeaşi pădure fermecată se întâlneau în sfârşit.

Noaptea s-a aşternut peste pădurea în care fiorul unei vieţi tainice şi fără de moarte vibra în sufletele tinere, fără de bătrâneţe.

Pentru Brad, fiecare zi petrecută alături de bătrân însemna un pas mai departe în înţelesuri.

Adora dimineţile în care se trezea devreme, atât de devreme încât devenea parte din trezirea pădurii. Ritualul dimineţilor era acelaşi şi totuşi diferit. Dar diferenţele nu făceau altceva decât să sporească taina comorii ce începea să crească în sufletul lui.  Învăţase să pregătească ceaiul pe care şi-l beau pe prispă, în linişte. Deşi nu se schimbase cu nimic, era diferit de cel care păşise pentru prima dată pe acel tărâm. Bătrânul nu îi dădea lecţii, nu îi dezvăluia secrete sau reţete miraculoase, dialogul dintre ei era simplu.

Într-una din zile Brad l-a întrebat pe bătrân:

– Crezi că voi reuşi să învăţ ceva?

Bătrânul a zâmbit:

– Pregăteşti un ceai minunat!

Avea să înţeleagă mai târziu că toate răspunsurile sunt în ei, la fel cum sunt şi-n ceilalţi. Depinde cum priveşti. Cuvintele uneori devin de prisos.

Ceaiul îşi domolea fierbinţeala în aşteptare, iar el îşi dădea seama că prima lecţie învăţată a fost cum să privească. Poate şi cea mai importantă!

Bătrânul nu vorbea mult, avea un fel al lui de a tăcea. O tăcere atentă, o tăcere trează ca o ascultare. A fost a doua lecţie – ascultarea.

– Să priveşti şi să asculţi. Să ştii să priveşti şi să ştii să asculţi! Doar atunci primeşti mult mai mult decât se poate înţelege. Iată, deţii o mică parte din comoară! Aceasta este înţelepciunea, Brad! Preţul ei este mai mare decât al tuturor comorilor lumii. Şi ştii de ce? Toate comorile la un loc, oricât de mari ar fi, n-o pot întrece. 

O libelulă diafană, cu aripi transparente, un fluture mic, albastru se aşezară şi ei pe pălăria ciupercii, alături de păianjen, ascultând povestea.

– Tic, tu vezi câte suflete ni s-au alăturat? Continuă povestea!

– Bătrânul înţelept îl învăţase foarte multe, fără să-i ţină lecţii. Timpul lor căpăta alte dimensiuni. Brad avea să înţeleagă armonia, acceptarea, supunerea. Despre dimensiunea timpului avea să-l întrebe într-o zi.

– Dragul meu, dimensiunea timpului, ca şi trecerea lui sunt doar iluzii. Eu sunt acum şi aici, dar va veni o zi în care nu voi mai fi. Nu te va împiedica nimic să te gândeşti că sunt. Iar eu chiar voi fi! Secretul: păstrarea. Păstrează tot ce e mai bun şi frumos în sufletul tău. Ele vor rămâne veşnice. Şi astfel, cu fiecare zi care trecea, bătrânul transmitea parte cu parte comoara sa în cel care avea s-o ducă mai departe.

– Tic, eu câteodată chiar mi-am imaginat că ei sunt cu noi. Deşi, recunosc, mi-a fost întotdeauna teamă de oameni. Sunt uriaşi în comparaţie cu noi, ne pot strivi sub tălpile lor în orice moment, chiar şi din neatenţie.

– Ar trebui să nu-ţi mai fie teamă! Am să te duc într-o zi într-un mare oraş. Ai să vezi că şi lumea lor e frumoasă, dar asta e o altă poveste.

– Şi?! Ce s-a întâmplat mai departe cu cei doi? se auzi vocea subţire, ca o zbatere delicată de aripi a diafanei libelule.

– Într-o dimineaţă, cei doi au plecat împreună în necuprinsul pădurii. Bătrânul i-a amintit lui Brad despre bănuţii de argint pe care îi purtau la gât.

– Dragul meu, va veni o zi în care eu nu voi mai fi, altfel spus nu voi mai avea această înfăţişare datorită căreia comunicarea noastră este foarte uşoară, dar mă vei întâlni altfel ori de câte ori vei dori să fim împreună. A mai rămas puţină vreme până când va trebui să te întorci în satul tău. Nu trebuie să rămâi aici. Menirea mea a fost înfăptuită. Vei rămâne tu, cel care vei merge mai departe. Nu păstra comoara primită. Găseşte-i pe cei care merită s-o afle şi dă-o mai departe. Primeşte-i pe cei care te vor căuta cu sufletul curat, ascultă-i pe cei care au ceva de spus, priveşte-i pe toţi cu iubire, dăruieşte tot ce ai mai bun în tine. Nimic nu este mai simplu!

– Acum ştiu că îmi va fi foarte uşor să fac aceste lucruri. Acum ştiu!

Bătrânul îl privi încrezător.

– Toate se vor schimba! Totul se schimbă de la o zi la alta. Lucrurile capătă mereu alte şi alte înfăţişări. Copiii cresc, devin oameni mari, oamenii mari îmbătrânesc… este un drum al destinului… este un drum care depinde de noi cât de uşor va fi… Eu, acum sunt aici, cu tine, dar mâine, nimeni n-are de unde să ştie… însă, drumul continuă, continuă oricum.

Aproape se întunecase când cei doi urcau pe prispa casei.

– Brad, vreau să-ţi mai spun că oricare va fi drumul meu de mâine şi oricât de lung, plec fericit şi împlinit. Am dăruit!

Bătrânul l-a îmbrăţişat şi a păşit tăcut pragul camerei sale, fără a privi în urmă. Uşa s-a închis uşor în urma lui.

Aceeaşi dimineaţă şi totuşi alta. Aceeaşi linişte şi totuşi altfel. O cană de ceai aştepta mâna care s-o ridice. Mâna nu va mai fi niciodată! Doar bănuţul de argint legat de firul roşu strălucea viu pe măsuţa de lemn de pe prispa casei alături de cana din care, în fiecare dimineaţă, bătrânul îşi bea ceaiul. Nici Brad nu şi-a băut ceaiul în dimineaţa aceea. Cănile au rămas pline, într-o altfel de aşteptare.

Legenda spune că în ziua aceea a crescut un brad argintiu, undeva lângă căsuţa din pădure.

N-a mai trecut mult şi Brad s-a întors în satul lui. Purta la gât doi bănuţi de argint. Pe unul, sigur îl va da mai departe, cu tot cu înţelepciune. Şi tot aşa…

Unul dintre bănuţi era făcut să dăruiască, iar celălalt să-l caute pe cel pregătit să primească.

– Tic, pădurea este plină de brazi argintii!

– Da! Vezi cât de departe, în timp, suntem noi?!

– Şi cerul astăzi e mai limpede ca niciodată!

Tabloul era minunat! Cu toţii, pitici, cărăbuşi, libelule, fluturi, şopârle, păianjeni… au privit cerul. Şi brazii argintii priveau cerul!

Se spune că, aflându-te lângă un brad, este bine să-l îmbrăţişezi şi să-ţi pui o dorinţă, sigur se va împlini.

– Dar noi suntem atât de mici! Cum să-i îmbrăţişăm?!

– Ştiu eu un brad mai mic, un brad pitic.

Râzând, Tic a luat-o de mână şi au alergat spre bradul pitic.

*

Drumul Ticăi și a lui Tic este abia la început. Pădurea de Argint va rămâne departe, în urmă. Poveştile nu par, ele chiar sunt fără de sfârşit.

*

*     *

Legaţi de acelaşi dor de cunoaştere, Tic şi Tica îşi continuau minunata călătorie a  vieţii lor departe, tot mai departe. Atât de departe, încât parcurgerea, nu fără peripeţii, a nesfârşitelor coridoare întunecate din galeriile subterane în care alunecaseră cu voia lor, o făcuseră pe Tica să întrebe de nenumărate ori:

– Unde şi când se va sfârşi? Nu mai suport întunericul ăsta!

Cârtița care-i însoţea le dădea toate detaliile şi la fiecare răscruce era atentă ca cei doi să nu încurce drumul.

Tic o liniştea pe piticuță, aşa cum ştia cel mai bine, vorbindu-i tot timpul despre tărâmul spre care se îndreptau, despre tărâmul îngerilor, Emuria.

– Dar tot nu înţeleg! De ce atâta întuneric, când de fapt ne îndreptăm spre un tărâm al îngerilor?! Ar trebui să fie un drum plin de lumină!

– Vezi, Tica! Aşa se întâmplă de fiecare dată. Drumul spre lumină se parcurge prin întuneric. Noi suntem norocoşi, ne aflăm pe cel mai scurt, dar sunt altele atât de lungi, încât mulţi dintre cei care pornesc la drum, abandonează cu mult înainte de a parcurge măcar un sfert din el.

Orsiana, bătrâna cârtiţă, prietenă bună a lui Tic, zâmbea ascultând-o şi încetinea pasul, aşteptându-i s-o ajungă din urmă.

Coridoarele întunecate şerpuiau, dându-i bietei piticuţe senzaţia că se învârte în loc. Chiar în momentul în care aceasta îşi pierduse orice speranţă că va mai vedea vreodată lumina zilei, se auzi vocea uşor obosită a cârtiţei, care îi anunţa că se află în ultima galerie.

– Ce minune!

Habar nu avea Tica. Minunea urma să apară, odată cu primele semne de lumină!

Pe negrul obsedant şi apăsător al pereţilor străluceau raze de lumină, iar, cu cât se apropiau mai mult de ieşirea din galerie, razele căpătau conturul unei stele uriaşe. Un singur pas şi se aflau deja dincolo de drumul întunecat.

Ochii Ticăi deveniră dintr-odată mari, mari, mari.

– Asta nu mi-ai spus! Nu mi-ai povestit niciodată! Şi, iată! Iată, Tic! Nu mai suntem pitici, suntem atât de mari, încât putem călca iarba! O, ce fragedă este! Şi florile sunt atât de mici! Uite, pot alerga fără să-mi mai fie frică de şopârlele uriaşe. Sau există şi aici şopârle uriaşe?! Nu, asta este o altfel de lume. Şi copacii! Pot îmbrăţişa cu uşurinţă un copac! De ce nu mi-ai povestit niciodată? Mi-ai spus atâtea despre îngeri, dar nimic despre asta.

– Dacă ţi-aş fi povestit, ori nu m-ai fi crezut, ori ţi-ai fi închipuit-o altfel. Ai fi crezut, poate, că este o fantezie de-a mea, cine ştie?! Te-am lăsat s-o descoperi.

– Când nu te-am crezut eu pe tine, Tic?!

Piticuţa îşi azvârlise de mult sandalele şi alerga desculţă prin iarbă. Era prima dată când putea face asta. Până acum, doar se plimba printre firele de iarbă, bucurându-se de culorile florilor fără să le poată mirosi parfumul, aşa cum o făcea acum.

Tic a rupt o floricică albastră şi i-a pus-o după ureche sărutându-i nasul îngălbenit de la atâtea flori mirosite.

– Îţi aminteşti când am vrut să miros pentru prima dată o floare? Ai căutat nişte beţişoare lungi şi încovoiate cu care să o tragi în jos, iar când aproape reuşiseși şi eu mă pregăteam să-i simt parfumul, din cupa ei s-a revărsat peste noi o ploaie de rouă. Eram uzi din cap până-n picioare! N-am mai încercat niciodată!

– Sigur că-mi amintesc! N-am uitat nimic din tot ce-am trăit împreună.

– Şi când mi-ai povestit legenda Pădurii de Argint, cât mi-am dorit să îmbrăţişăm un brad! De-abia am găsit unul pitic, dar tot mi-am pus o dorinţă! Acum ştiu că totul a fost adevărat! Dorinţa mea era să devenim şi noi oameni mari, şi iată!

*

Că ei deveniseră oameni mari sau că erau tot pitici, dar într-o lume a lor, într-o lume şi mai mică, dar copleşitor de frumoasă, asta nu mai conta. Deşi atingeau cu tălpile lor pământul, se simţeau ca într-un zbor etern, ca şi când eternitatea ar fi devenit o oglindă în care îşi proiectau visele, trăirile, amintirile, infinitul ascunse atât de bine în fiecare. Cântecul păsărilor şi al vântului le era aproape, dându-le sentimentul că nu sunt chiar singuri pe acest tărâm. Cerul îşi plimba norii albi, pufoşi, însoţindu-i pe cei doi pitici, de parcă le erau prieteni. Fluturii coloraţi îi înconjurau cu zborul lor, curioşi şi ei. Tica îi privea fascinată. Nu trăise niciodată acest sentiment. Întotdeauna crezuse despre fluturi că sunt puternici, acum le simţea fragilitatea. Privea în jurul ei tăcând, nu cunoştea atâtea cuvinte care să poată cuprinde toată frumuseţea care o înconjura.

– Tic, nu credeam că există atâtea minuni la un loc. Îţi mulţumesc pentru fiecare în parte!

– Meritul nu este al meu, ci al tău că le observi.

– Adică?!

– Ce ar însemna toate aceste frumuseţi fără ochii care să le vadă?

– Dar îngerii, Tic, unde sunt îngerii de care îmi vorbeai?

– Sunt peste tot. Va veni şi momentul în care îi vom putea vedea şi asculta.

Un pui de căprioară le-a tăiat calea, oprindu-se o clipă să-i privească, pierzându-se apoi în desişul verde. I-a privit cu ochi mari, cafenii şi umezi.

O imagine rămâne pentru veşnicie, la fel cum fiecare pas, odată făcut, nu se mai şterge. Nu va uita niciodată ochii căprioarei, nu va uita niciodată nimic.

– Tic, parcă aş trăi un vis. Mă întreb dacă nu cumva bucuria cu care pot vedea totul nu este şi ea tot un vis. Iar dacă este vis, aş vrea să nu mă mai trezesc niciodată!

– Să poţi vorbi despre vis poate fi tot un vis! Să-ţi poţi trăi visul, iată minunea!

Totul se afla într-o armonie desăvârşită.

Se spune că o singură frunză de copac poate ascunde luna. Tot astfel rămăsese ascuns, o vreme, satul spre care se îndreptau paşii lor. Părea a fi un sat pustiu. Tica îşi ridică privirea spre cer, apoi o coborî. O vrăbiuţă ciugulea ceva printre firele de iarbă, o urmărea atentă.

Se opriră în faţa unei case. Poarta era deschisă. Intrară în curte. Mai întâi Tic. Tica îl urmă. Nu era nimeni, nimeni care să-i întâmpine. Rezemată de prispa casei, o cobiliţă şi două găleţi aşteptau. Tic le ridică şi porniră către fântână.

– Fântână? Ce este aceea fântână?

– Un fel de groapă pe care oamenii au săpat-o pentru căutarea apei. Am să-ţi spun un secret: aceasta este fântâna copilăriei mele. Aici veneam adesea cu bunica, după apă. Asta este cobiliţa ei, astea - găleţile.

Tic a dat drumul lanţului la capătul căruia era legată ciutura. Zgomotul care se răsturna în pământ îi întărea Ticăi convingerea că totul este cât se poate de real. Apoi au învârtit amândoi roata care scotea apa din adâncul pământului. Au băut din apa vie şi rece.

– Se spune că e bine să te întorci în locul unde te-ai născut, să bei din apa pământului tău.

– Aici te-ai născut, Tic?! Dar pare a fi o aşezare a oamenilor mari, nu a piticilor!

– Am să-ţi povestesc.

Ziua era pe sfârşite. Ca un văl negru de mătase, noaptea se aşeza peste sat şi peste ei. A fost prima noapte pe care şi-au petrecut-o într-o casă adevărată şi prima dimineaţă cu miros de mere şi scorţişoară.

– Este plăcinta pe care mi-o făcea bunica. Cea mai bună plăcintă din lume!

– Dar unde este bunica ta?

– Oriunde! Acum este aici.

– Tic, fântânile pot fi nemuritoare?

– Uneori, da.

– Dar bunicile?

– Întotdeauna.

Au plecat, închizând poarta în urma lor. Abia atunci Tica a observat că mai existau şi alte curţi ale căror porţi rămăseseră deschise ca-ntr-o aşteptare.

În rest, nicio ţipenie.

*

 Un fluture mare, neobişnuit de mare şi albastru îi însoţea de ceva vreme.

– Ce zici, îl urmăm?

– Emuria este un tărâm de poveste. Aici se pare că nu există primejdii, Tic!

Fluturele s-a aşezat pe una dintre codiţele Ticăi. Era atât de mare, că îi atingea obrazul cu o aripă.

– Aşa este, aici nu există primejdii. Aici există o altfel de lume! Ştiam de la Orsiana că veţi veni. Tot ea m-a adus şi pe mine.

Îl priveau uimiţi. Era prima dată când auzeau un fluture vorbind.

– Eu sunt Aris! Vă voi însoţi în drumul vostru.

Şi toţi trei au pornit mai departe.

Dar, din ce înaintau, ori ei deveneau mai mici, ori fluturele din ce în ce mai mare. Îşi urmau drumul, pradă întâmplării, fără să pună întrebări şi fără să se mai minuneze. Florile deveneau şi ele mai mari, şi copacii, şi firele de iarbă…, parcă se întorceau în lumea piticilor.

O floare uriaşă, galbenă, cu o singură petală şi râsul unor copii le-au atras atenţia. S-au oprit, ascultând. S-au apropiat de floare şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, cu mâinile agăţate de marginile petalei, au reuşit să privească în interiorul ei. Un băieţel şi o fetiţă se plimbau cu o bicicletă, râzând fericiţi.

– El este Bobiţă, iar ea, Elia! Locuiesc aici, în petală. Noaptea, aceasta se transformă într-o căsuţă, tocmai potrivită pentru ei. Cred că observaţi că floarea aceasta este unică. N-o să mai întâlniţi alta asemănătoare. Eliei îi plăcea să deseneze flori. Îşi imagina tot felul de flori. Pe aceasta o desena tot mai des. Şi ştiţi de ce? Lui Bobiţă îi plăcea să se plimbe cu bicicleta, iar ea încerca să-i inventeze o floare potrivită. Aşa s-a născut floarea cu o singură petală. La început pe hârtie, apoi, într-o dimineaţa, s-au pomenit cu floarea aievea. De atunci sunt nedespărţiţi de floare, de bicicletă... Elia n-a mai desenat flori... În rest nu s-a schimbat nimic.

Povestea lui Bobiţă şi a Eliei îi rămăsese Ticăi în suflet. La fel şi râsul copiilor şi vocea lui Aris.

Floarea cu o singură petală rămânea tot mai în urmă şi tot mai mică. Când glasul celor doi copii nu s-a mai auzit, nici florile nu mai erau uriaşe şi nici copacii, şi nici firele de iarbă. Emuria, tărâmul îngerilor, era aşa cum îl găsiseră prima dată.

Doar fluturele albastru rămăsese agăţat de codiţa Ticăi.

---

* CV