 |
| Gabi MAREŞ * |
Scrânciobul**
Drumul care trece prin „dreptul nostru”
(așa spuneam când eram copii – „dreptul meu” – amenințând vreun „dușman” cu
pumnișorii strânși, bătându-ne cu ei în piept și simțind că acolo vom fi zmei,
fiindcă acolo eram „proprietari” și, deci, imbatabili: „Treci tu prin dreptul
meu!”) era, acum vreun veac, cu douăzeci-treizeci de metri mai spre apus, adică
trecea prin grădina noastră, atunci proprietatea lui Ilie al Popii, în acte
Ilie Popescu. De partea cealaltă a drumului era tot proprietatea lui. Așa că,
mutându-se drumul spre gârlă, probabil printr-o rectificare impusă de
construirea Podului de Ciment, el nici nu pierduse, nici nu câștigase nimic din
terenul pe care l-a lăsat moștenire fiicei sale adoptive, Maria. Numai puțul cu
apă deosebit de bună, care fusese „la drum”, pentru ca toată lumea să-l
folosească, rămăsese acum în grădina lui, devenită apoi a învățătorului Ion Gh.
Mareș, bărbatul Mariei. Un pârleaz, pentru oricine dorea apă, corecta noua
situație. Puțul acesta cu roată își face datoria și astăzi, dăruindu-se
călătorilor și celor care nu vor apă de la robinet, dar, după ce ani de zile a
fost al lui „neica Ilie”, este astăzi „la Mareș”, nu al lui Mareș, dovadă că
este al tuturor.
Același lucru se petrecuse și cu Pomul
Fermecat, un frasin uriaș, cu două brațe ce porneau din aceeași rădăcină și cu
o coroană ce umbrea totul pe o rază de vreo zece metri. Fusese și el „la drum”,
loc de popas înainte de întoarcere din plimbarea de după-amiză a celor veniți
la băi la Vulcana. Aici era atunci capătul satului, ceea ce însemna, păstrând
proporțiile, că Pomul Fermecat juca rolul vestitului Rond de la Șosea, unde,
cam pe aceeași vreme, întorceau trăsurile protipendadei bucureștene.
Când tata a hotărât să-și facă
gospodăria lui, deci să-și construiască propria casă, printr-un act de
vânzare-cumpărare, întocmit în toată regula, a primit un pogon de pământ la
capătul proprietății numită „punctul Pomul Fermecat”, aflat atunci în posesia
Mamei-Mari. Actul conține următoarea specificare: „Eu, vânzătoarea, pun obligația
ca frasinul numit Pomul Fermecat să nu fie tăiat de cumpărător”.
În copilărie, vara, intram în îmbrățișarea
copacului în care mă simțeam în siguranță, pentru că mă pitea cu înțelegere
dacă cumva eram chemată să fac vreo treabă. Când aveam mai mulți copii cu care
să mă joc, îl îmbrățișam noi într-o horă care, dacă ar fi fost în curtea școlii,
era destul de mare ca să ne permită să ne jucăm „Noi avem castel frumos”. Lângă
tulpina lui mi-am ascuns de atâtea ori frământările adolescenței și tot acolo
mi-am dus de mână iubirea. Depun mărturie că pomul era cu adevărat fermecat. În
vara anului 1961, brațul dinspre interiorul grădinii a căzut trăsnit. Curând
s-a rupt și fratele lui geamăn, tot în timpul unei furtuni. Nu a dispărut numai
un copac falnic și cunoscut, ci și o lume, un punct de reper (înlocuit astăzi
de o piatră kilometrică: 5 km până la Pucioasa!), în care totul se măsura
altfel, și la care fac acum trimitere cu nostalgie.
Foarte puțini dintre vulcăneni știu
astăzi de copacul care avea atâta forță de seducție, încât își chema seară de
seară vizitatorii sub coroana lui.
Am locuit, deci, la Pomul Fermecat.
Acum locuiesc în aceeași casă, dar pe strada Târgoviște, iar capătul satului
s-a dus cu mai bine de un kilometru mai departe de ceea ce au fost odată un
copac și un loc cu nume de poveste.
Ce lume era aceea care știa să dea
asemenea nume unui copac? Ce legături trainice se stabileau atunci între om și
locurile în care trăia, încât bunica mea, neștiutoare de carte, a dorit să se
asigure, printr-un act făcut la Judecătoria din Târgoviște, că fiul său nu va
tăia un copac, care, deși creștea pe proprietatea ei, aparținea tuturor?
Să vedem.
În jurnal: „27 iulie 1925, la Pucioasa, cu trăsura generalului
(indescifrabil)”. Printre cheltuieli: „12 lei sticlă de lampă; 16 lei turtă
dulce; 30 lei roata norocului; 20 lei bacşiş”.
Nu trebuie să mă mai uit în calendarul religios. Ştiu: la 27 iulie se
prăznuieşte Sfântul Mare Mucenic Pantelemon. În fiecare vară, la această dată,
la Pucioasa, avea loc mare bâlci mare. Era distracţia verii, pe care nimeni
n-ar fi vrut pentru nimic în lume s-o rateze. Chiar înainte de Sfântul Ilie cel
aducător de ploi, vulcănenii, în special copiii şi tinerii, începeau să se
pregătească sufleteşte, mai ales rugându-se să nu plouă, fiindcă rareori
petrecerea scăpa fără să fie bine udată. Mergea chiar vorba că Sfântul
Pantelemon fusese frate cu Sfântul Ilie, explicându-se astfel de ce aversele
erau atât de puternice şi nelipsite în acea zi. Ei şi? Ce dacă ploua? Nimeni nu
era din zahăr ca să se topească. Ieşea repede un soare de cuptor şi usca
imediat hainele subţiri de vară. Rămânea noroiul, dar acela nu mai conta. Era
pe picioarele tuturor. Cu câtva timp înainte, copiii deveneau foarte cuminţi ca
să fie luaţi la bâlci şi-şi numărau bănuţii pentru îngheţată, limonadă, turtă dulce,
bulgări roşii şi dulci din floricele de porumb, vată pufoasă de zahăr, în
care-şi îngropau mai întâi nasul, dropsuri şi seminţe în cornete de hârtie
ruptă din caietele de anul trecut ale şcolarilor, alviţă cu nuci ce se lipea de
dinţi, nuga, „ciubuc” din zahăr dungat cu roşu şi albastru. Nările erau umflate
de mirosul apetisant al gogoşilor prăjite în cazane mari cu untură şi tăvălite
prin zahăr. Mirosul îţi muta nasul din loc, deşi nu cred că exista gospodină în
Vulcana-Băi care să nu-şi sature din
când în când copiii cu o copaie plină cu această simplă şi ieftină prăjitură.
Nimeni nu făcea gogoşi numai pentru copiii casei, căci mirosul se răspândea, şi
copiii vecinilor nu puteau fi lăsaţi să înghită în sec, mai ales că, dacă,
peste o săptămână, mirosul venea dinspre vecini, ar fi început ai casei să se
smiorcăie că vor gogoşi. Dar parcă gogoşile de la bâlci erau mai bune şi, la
urma urmei, o dată pe an era Sfântul Pantelemon şi bâlci. Mâncau şi gogoşi „de
bâlci”. Mai era apoi gândul la bărcuţe, „lanţuri”, pentru cine avea curaj să se
uite – „zidul morţii” şi toată hârjoana făcută prin mulţimea aceea venită din
satele din jur, în care totuşi rareori se pierdea cineva. Banii erau cheltuiţi
şi pe câte o şăpcuţă sau gentuţă din iască, împodobită ici-colo cu o floricică,
şi neapărat, dar neapărat, pe un fluieraş. Să te întorci din bâlci fără un fluieraş
era ca şi cum nici n-ai fi fost. Nu fluieraşul tradiţional din lemn la care să
cânţi un cântecel, nu, ci „ţignalul” sergentului de stradă de altădată, de
ţipătul căruia răsuna tot satul câteva zile bune, până se strica, se pierdea,
era aruncat de mame exasperate de atâta zgomot în casă sau pe-afară. Abia când
încetau să se audă fluieraşele în sat, se terminau şi discuţiile copiilor
mândri de trăirile lor nemaipomenite de la bâlci. Dar „la anu”…
De unde aveau copiii bani? Păi, aproape în fiecare casă se afla cel puţin o
cameră închiriată celor veniţi la băi, „boierilor”, numiţi aşa la grămadă, căci
majoritatea erau oameni cu venituri modeste, bolnavi reumatici atraşi de faima
apei de iod de la Vulcana. Pentru nişte copii gata să facă oricând mici
servicii – o sticlă de apă minerală de la Ovessa, o căniţă de mure, câteva
coarne sau, după caz, cumpărarea pâinii, a ţigărilor – se găseau în portofelul
acestora câţiva lei, mai ales când ei se duceau la bâlci. De altfel, curele de
băi fiind repetate ani la rând, cei care aveau nevoie de binefacerile acestora
tocmeau din anul anterior camera, stabilind perioada în care doreau să vină,
sau scriau din timp, pentru a nu avea surpriza să o găsească ocupată. Cereau
totodată să li se trimită trăsură la gară şi chiar plăteau un aconto. Aşa că, în
privinţa copiilor, aceştia le erau bine cunoscuţi „boierilor”, care îi
descopereau de la an la an mai mari. Le aduceau mici daruri şi, la plecare, le
dădeau câte un bacşiş. Drept urmare, fiecare copil se lăuda cu „boierii” lui.
Tinerii, băieţi şi fete, abia aşteptau să se dea în „lanţurile” mari.
Fiecare băiat îşi aşeza iubita pe scaunul din faţă şi, cât ţinea învârtitul, îi
răsucea scaunul, dându-i apoi drumul să se dezrăsucească în ţipetele de plăcere
şi de frică ale fetei. Ca la horă, mamele fetelor stăteau pe margine mândre,
dar cu sufletul la gură de teamă să nu se-ntâmple vreo nenorocire. Fetele
cumpărau „planeta pentru domnişoare”, pentru că se găsea în bâlci cel puţin un
flaşnetar care învârtea mânerul instrumentului său şi-l invita pe Coco să
aleagă bilețelul cu noroc, din care fata afla numai lucruri dorite: se va
mărita curând, va avea copii frumoşi, atâţia băieţi şi atâtea fete, va muri
bătrână, bătrână, dar va avea o „cumpănă”, undeva, pe la mijlocul vieţii.
Se pregăteau pentru bâlci şi părinţii tineri, şi bunicii. În Vulcana acelui
timp, aproape fiecare familie avea căruţă cu cai. Vulcănenii erau cunoscuţi
până prin satele din Vlaşca şi Teleorman. Căruţaşi pricepuţi, făceau negustorie
într-un sistem de troc din care ieşeau întotdeauna în câştig. Duceau ţuică şi
mere în satele de la câmpie şi se întorceau cu porumb, grâu, orz, ovăz. Din
surplus, vindeau la Vulcana sau în satele vecine celor ce nu se puteau duce după cereale.
Pentru bâlci, ca şi la nunţi, caii erau ţesălaţi, unora li se împleteau cozile
şi li se puneau căpestre cu clopoţei şi ciucuri roşii ca să nu se deoache. Era
spălată căruţa, folosită vara mai ales la căratul fânului, puse loitrile,
„leagănul” acoperit cu un macat, dar şi o scândură între acesta şi locul
vizitiului. Căruţa trebuia să încarce toată familia, dar şi vreo rudă, vreun
prieten sau vecin, încât numărai în ea zece-doisprezece inşi. În jurul
prânzului, una după alta, în zgomotul de clopoţei, în râsetele şi chiotele de
plăcere ale celor care mergeau la bâlci, căruţele părăseau satul, ca să se întoarcă
pe înserat în aceleaşi zgomote, plus cele ale fluieraşelor.
În plin sezon al băilor, mergeau la bâlci şi „boierii”, fie cu trăsura, cum
a fost cazul generalului care l-a invitat pe Tata-Mare, fie pe jos, trecând
dealul care desparte Vulcana de Pucioasa. Cele câteva poteci prin care
vulcănenii luau contact cu piaţa, gara, judecătoria, ocolul silvic şi, în
general autorităţile de „plasă”, erau zilnic umblate, încât nimănui nu-i era
teamă să meargă de unul singur pe Coasta Pucioasei. Se întâmpla ca cei patru
kilometri, cu urcuşuri şi coborâşuri line, să fie parcurşi chiar de două ori pe
zi. În piaţa de la Pucioasa veneau zilnic lăptărese cu bucăţi ovale de brânză,
borcane cu smântână, bucăţele rotunde şi gălbioare de unt, pe suprafaţa cărora
făceau incrustaţii cu coada lingurii de lemn, sticle cu lapte dulce şi bătut,
câteva ouă. Vara, lângă ele se aşezau ţărani de la Pietrari şi Râu-Alb cu
fructe – cireşe, vişine, cireşe negre pentru cea mai delicioasă dintre
dulceţuri, pere, mere dulci, văratice. De multe ori aceştia din urmă îşi
vindeau marfa la Vulcana, pentru că aici fructele de vară au fost întotdeauna
foarte puţine. Primeau aici un preţ mult mai bun decât la oraş. Vulcănenii care
stăteau în partea „de jos” a satului, acolo unde îşi avea locuinţa şi
învăţătorul Ion Gh. Mareş, alegeau să meargă la Pucioasa pe poteca ce urca
printre livezi de pruni şi copaci umbroşi, trecând pe lângă „aninii lui Moş
Căpăstru” şi coborând la „Sursă”, lângă apa Ialomiţei, locul de unde era
extrasă apa pentru băile de sulf. Treceam Ialomiţa pe o punte care se legăna la
fiecare pas, ameţindu-mă. Puntea se legăna, apa curgea, simţeam că o să cad,
rămâneam înţepenită. „Nu te uita în jos!”, zicea Tata. Ajungeam pe mal
victorioasă, străbăteam o ulicioară cu ţigani, unde stătea familia de lăutari
Militaru, mereu angajaţi să cânte la noi, la Vulcana, la hore, la baluri, la
nunţi. Aveam, deci, cunoştinţe la Pucioasa. Treceam apoi pe lângă Spitalul
Albastru, care era vopsit galben, traversam calea ferată şi eram la oraş:
asfalt, trotuare (trotuare aveam şi noi!), lumină electrică, parc (al nostru
era mai frumos!), piaţă, bâlci. Ei, ăsta era unic!
Peste deal mergeau la bâlci toţi cei care, din diverse motive, nu avuseseră
loc în vreo căruţă, mai ales copii şi tineri ai căror părinţi aveau diverse
treburi acasă, în gospodărie, dar şi unii dintre „boieri”, care doreau să facă
puţină mişcare. Drumul acesta era o plăcere, toată lumea era veselă, glumea,
râdea. Necazul era dacă ploua. Încălţămintea se făcea grea de noroi, provocând
alunecarea la fiecare pas şi murdărirea hainelor „bune”, de oraş. Dacă
încălţămintea era spălată în apa Ialomiţei, cu hainele nu se putea proceda la
fel. Se întâmpla să vină şi câte un
potop, apele râului să se umfle şi îngrijorarea să crească şi de-o parte şi de
alta a dealului: a celor ce trebuia să se întoarcă, pentru că nu puteau trece
dealul până când vremea nu se liniştea, dar mai ales a celor ce aşteptau acasă,
în special părinţii. În copilărie, am trăit un asemenea moment de panică. Radu
era la bâlci cu băieţandrii de vârsta lui sau ceva mai mari. Negura
ameninţătoare de potop a acoperit partea de cer dinspre Pucioasa. Era ştiut că
acolo ploua cu găleata. Îngrijorarea a început să crească. O ploaie bogată şi
de durată s-a abătut peste tot satul, încât cele două gârliţe care se unesc în
dreptul nostru, Vulcăniţa şi Valea Câinelui, au venit învolburate din mal în
mal, provocând revărsarea apei în gospodăriile de pe malul gârlei. Era de
spaimă furia apei care mătura garduri, coteţe de păsări şi porci, lucruri rămase
prin curţi şi care nu putuseră fi adunate în timpul scurt al ameninţării
inundaţiei. Oamenii speraseră, rugându-se, ca gârla să nu le intre în curţi,
garjduri, pivniţe, case. Vitele nu veniseră de la izlaz, deci erau în afara
pericolului, câte o capie de curcă mai fusese luată de ape, dar jalea mare era
că, pe o asemenea vreme, copiii nu se întorseseră de la bâlci. Mai era puţin şi
se întuneca. Cei care se întorseseră cu
căruţele răspândeau zvonuri alarmante: Ialomiţa s-a umflat, puntea a fost luată
de ape, pe la podul de cale ferată apa era până la brâu… Vecina noastră, ţaţa
Norica, văduvă, a cărei gospodărie fusese inundată, jelea cu vorbe unicul ei
copil, pe Leana, care nu se întorsese de la bâlci. Veniseră surorile ei –
Florica lui Ciulama şi Leana lui Vasile Saru ca să-i ţină curajul, dar jalea se
amplificase cu participarea lor. La noi, Mama plângea, Tata promitea că Radu,
care mereu fugea la prietenii lui din sat, nu va mai ieşi din curte nu ştiu cât
timp, Mama-Mare făcuse potecă de la casa ei la noi, venind ca să vadă dacă s-a
întors băiatul şi să-i mai încurajeze pe părinţi, eu bâzâiam speriată. Bâlciul
se mutase pe uliţa noastră.
Până la vara viitoare, la bâlciul următor, toată tevatura era uitată şi
bucuria acestuia era trăită din nou cu ploaie sau fără.
Puţini erau cei care mergeau la bâlci pentru cumpărături. Acestea se făceau
toamna, de Sfântul Dumitru, la bâlciul de la Fieni, care se mai ţine şi acum.
Acolo se ducea tata, angajând o căruţă, ca să cumpere varză pentru murat,
brânză de burduf, pastramă şi poate vreo căciulă din blană fină de miel. Este
drept că în bâlciul de la Pucioasa găseai negustori ambulanţi care ofereau
încălţăminte ieftină – în 1925, probabil şi opinci, basmale, piepteni ţigăneşti
din os cu dinţii foarte deşi – „moartea păduchilor” –, „ţinvais” pentru albitul
sandalelor, caiele pentru potcovitul cailor, sticle de lampă (Tata-Mare cumpără
şi el un asemenea obiect fragil şi greu de transportat, pentru care plăteşte 12
lei) şi mai ales covoare ţesute cu măiestrie la Pietroşiţa. Acestea împodobeau
gardurile din jur, care mai de care mai colorat şi mai frumoas. Veneau mame cu
fete de măritat care să aleagă şi să cumpere pentru zestre câte o velinţă mai
mare sau mai mică, după câţi bani strânseseră în acest scop.
În 1925, Tata-Mare venea de la bâlci cu turtă dulce. O fi fost turtă dulce
cu oglindă, vândută frecvent în bâlciuri pe vremea aceea?
Voia să facă bucurii celor rămaşi acasă, Ninei, prea mică să meargă la
bâlci, sau poate Mamei-Mari. Eu auzisem de „turtă dulce cu oglindă”, dar de
văzut nu văzusem niciodată şi chiar am crezut multă vreme că este o glumă, un
fel de a lua peste picior bâlciul, un fel de „cai verzi pe pereţi” care nu
puteau fi văzuţi decât acolo. Dar când Anca avea patru-cinci ani, a primit
cadou de la Nona, sora mamei, o inimă de turtă dulce cu o oglinjoară la mijloc.
Darul acesta ne-a uimit pe toţi. Cine ştie din ce târg l-o fi cumpărat! Uimirea
noastră, a părinţilor, a Buniţei a impresionat copilul, pentru că n-a mâncat
turta dulce şi a păstrat multă vreme oglinjoara în rama ei frumoasă, care, cu
timpul, s-a sfărâmat. De altfel, Mama făcea cu miere şi nuci cea mai bună turtă
dulce pe care am mâncat-o vreodată şi copilul nu ducea dorul dulciurilor. Când
sora mai mare a mamei, Lenuţa, a întrebat-o peste câtva timp pe Anca ce să-i
aducă de la Bucureşti, aceasta a răspuns fără să stea pe gânduri: „Turtă dulce
cu oglindă!”, lăsând-o stupefiată pe mătuşa mea, care ştia că îi este imposibil
să-i împlinească dorinţa. Am văzut de curând imagini de la târgurile cu produse
româneşti tradiţionale. Mă întreb dacă i-a trecut cuiva prin minte să reînvie
obiectul-aliment „cu existenţă efemeră” specific bâlciurilor de altădată. Cred
că n-aş fi singura care să cumpere asemenea daruri nepoţilor.
La 27 iulie 1925, Tata-Mare a dat 30 de lei la „roata norocului”. Iată o
distracţie pe care nu mi-o amintesc sau poate nu era pentru copii. Trebuie să
fi fost o ruletă cum sunt şi astăzi la emisiuni televizate. De câştigat
nimicuri. Mi-l imaginez sau mai degrabă mi-e greu să mi-l imaginez pe domnul
serios care era Tata-Mare, „copilărindu-se” la roata norocului. Probabil că
generalul, care-l invitase să meargă la bâlci şi pe care nu-l cunoştea nimeni
la Pucioasa, fusese tartorul ce-şi permisese să-şi satisfacă o veche dorinţă şi
l-a atras şi pe el în atmosfera aceea care cerea părăsirea, pentru câteva
ceasuri, a oricăror convenţii sociale împovărătoare, descătuşând plăceri
nevinovate, multă vreme refuzate. Tata-Mare avea 43 de ani, dar „generalul”
trebuie să fi avut ceva mai mult, pentru că acest grad era luat după ce părul
era bine albit. Unde era fotograful Zissu să imortalizeze momentul acesta,
probabil unic în viaţa bunicului meu, cel care lua totul mult prea în serios?
Dar, la urma urmei, pentru aşa ceva se duceau oamenii la bâlci, iar
distracţiile erau pentru toată lumea. Mă întreb dacă, peste ani, s-a gândit cu
nostalgie la acel moment şi a râs pe înfundate de năstruşnicia de atunci.
Dar copiii învăţătorului? Nu se poate ca aceştia să nu fi mers la bâlci. Au
trecut, fără îndoială, dealul la Pucioasa ca toţi copiii satului şi tot ca
aceştia şi-au strâns banii pentru micile plăceri ale bâlciului. Însemnările
zilei nu arată că ei ar fi primit bani de cheltuială. Dar îl aveau pe „Tăticu”,
bunicul Ilie Popescu, care era fericit să afle apoi că banii daţi nepoţilor
le-au asigurat acestora bucuria petrecerii. Pe rând, erau întrebaţi: „Te-ai
dat, mă pârlitule, în halea?”. Dacă răspunsul era pozitiv, bucuria că are
nepoţi curajoşi, care s-au învârtit în „lanţuri”, se putea citi în ochii umeziţi
de dragoste pentru ei.
S-ar putea ca toţi cei patru băieţi ai învăţătorului să se fi dus la bâlci
în 1925 – Gheorghe, Virgil, Emil – liceeni în vacanţă, Tudor fiind încă la
şcoala primară. Ajunşi în freamătul petrecerii, Tata şi cei doi fraţi mai mici cheltuiau
imediat toţi banii şi rareori se alegeau cu un obiect dorit: un briceag cu care
să meşterească ceva pe-acasă sau la şcoală, un pieptene micuţ pentru aranjatul
frezei, care să poată fi ascuns într-un buzunărel al uniformei, o batistă
frumoasă de „bărbat”, care să semene cu ale tatălui sau mai ştiu eu ce. Banii,
şi aşa puţini, se duceau repede pe bunătăţile de la care nu se puteau abţine
ori pe distracţiile bâlciului. Or fi încercat şi ei roata norocului ca să se
laude apoi cu cine ştie ce fleac câştigat acolo. Cert este că veneau acasă cu
mai nimic. Fratele cel mare, Nenea Gogu, cum îi spuneau cei mai mici, care nu
venea de la Ploieşti, unde era elev la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, decât
în vacanţe, învăţase să-şi folosească banii cu chibzuială şi cumpăra dulciuri
şi pentru acasă. Când, a doua zi, mânca bomboane, ceilalţi înghiţeau în sec.
Fără îndoială, el nu avusese bani mai mulţi. Lecţia chibzuinţei era însă uitată
până la bâlciul următor. Noroc că Tata-Mare cumpăra săptămânal bomboane, după cum
reiese din listele de cheltuieli. Nu mai pomenesc de mierea care era la
discreţie, în casa unui reputat apicultor cum era Ion Gh. Mareş.
*
În jurnal: „1 iunie 1925, 32 lei – ceai.
Ceai? Apare destul de des pe lista de cheltuieli. Probabil ceaiul negru
căruia noi îi spuneam „rusesc”. Şi rom. Uneori cafea, nu mai mult de 250 gr –
licoarea care trebuia să dea limpezime minţii încărcate de griji şi nevoite să
rămână trează pentru a acţiona corect în atât de multele preocupări pe care le avea
Ion Gh. Mareş. Cafea, cu siguranţă, bea numai Tata-Mare şi cu acei musafiri mai
de seamă pe care îi primea cu inima larg deschisă în casa lui. Mama-Mare, cum
spunea ea, n-a avut „melicul ăsta”. Dar ceai, da!
În pahare mari, de apă, se punea licoarea chihlimbarie, adăugându-se
câteva linguriţe de rom şi miere. Linguriţa rămânea în pahar pentru amestecat.
În încăpere stăruia parfumul, mâna simţea căldură, ochii se bucurau şi gura se
umplea de senzații fine. Şi cu toate acestea, ceaiul acela cumpărat, probabil,
dintr-un select magazin târgoviştean de coloniale, nu putea să ţină piept
concurenţei „ceaiului de mii de flori” al Mamei-Mari. L-au savurat copiii,
nepoţii şi strănepoţii. Licoarea aceea unică, parfumată cu toate florile
primăverii şi verii de la Vulcana, era o încântare. Din punga mare de hârtie,
păstrată la loc uscat, erau scoase, cu degetele adunate ca pentru semnul crucii,
două-trei „măsuri” de plante care înmiresmau încăperea. Erau acolo amestecate
toate florile livezilor şi ale copacilor: toporaşi, flori de salcâm, lămâiţă,
busuioc, trei-fraţi-pătaţi, sângele voinicului, gălbenele, nalbă, flori de soc,
de muşeţel, de sulfină, sunătoare , mentă... Iertaţi-mă, floricelelor, dacă nu
v-am numit pe toate, căci trebuie să mai adaug şi fructe uscate: coacăze negre,
măceşe, coji de mere roşii, codiţe de cireşe şi un pic de cimbrişor. Amestecate
bine, erau cufundate în ceainicul cu apă clocotită şi lăsate câteva minute
să-şi depună minunile binefăcătoare pentru trup şi suflet. Apoi, prin
strecurătoarea mică, emailată, era turnat ceaiul care se întâlnea cu nelipsita
miere.
Care copil se omoară după ceai? Asociat întotdeauna cu febra, tusea,
durerea în gât şi termometrul, abia îl înghiţeam linguriţă cu linguriţă. Dar
din ceaiul acela al copilăriei noastre, dăruit cu povestea, cu leacurile şi mai
ales cu gustul şi aroma lui unică, voiam întotdeauna să mai primim o porţie.
Mădălina, în copilăria ei la Vulcana, a băut de multe ori ceaiul de mii
de flori al Maichii. A încercat să rescrie povestea. Dar n-o să ştim niciodată,
de pildă, proporţiile în care florile participau la amestec. Teiul sau menta nu
trebuie să covârşească aroma nici coada-şoricelului ori sunătoarea să amărască
întregul. Mama-Mare, Maica pentru strănepoţi, a plecat cu povestea ei.
Mama-Mare, pe care simţul măsurii şi cel al umorului au ajutat-o să
treacă peste diferenţa mare de cultură şi preocupări dintre ea şi bărbatul ei,
păstra ca pe nişte mici comori frânturi de „vorbe” auzite la „boierii” cu care
intra în contact. Refuza orice imitaţie de gesturi, vorbire, îmbrăcăminte. Când
ceva îi atrăgea atenţia, într-un balans între „da” şi „nu” repeta „vorba”, dar
prelua şi „învăţătura”, dacă ea considera că se cuvine. De la ea la fetele ei,
de la acestea la mine şi la Cica, de la cele din urmă la strănepoate, se foloseşte
îndemnul: „Nu aşa, madam Mareş! În spuză, madam Mareş! În spuză!”, când un
lucru nu este făcut după tipic.
Întâmplarea, cât se poate de banală, a rămas pentru noi de poveste, prin
felul în care Mama-Mare a ştiut să ne-o transmită. În timpul sezonului de băi,
două erau preocupările gazdelor: aducerea butoiului cu apă de la bazinul de pe
Uliţa Puţurilor şi înfierbântarea pietrelor mari, de gârlă, care erau puse în
cada de lemn pentru încălzirea apei. O dată pusă apa în cadă, erau aduse mai
multe pietre ţinute în foc, pe o vatră pe care ardeau lemne zdravene de fag.
Fiecare cadă avea termometru, iar încălzirea apei trebuia făcută la temperatura
indicată de medic. Dacă în camera
închiriată erau două persoane – soţi, fraţi, surori, prieteni şi alte
rubedenii, una trebuia să aştepte până se consuma timpul de baie pentru cea
dintâi. Într-un asemenea moment, Mama-Mare, care voia să aibă şi alt folos din
arderea bunătăţii de lemne, a pus la copt vinete pentru salată. În spatele ei
s-a trezit deodată cu „doamna” în aşteptare de a face baie, căreia nu i-a
plăcut felul în care erau puse la copt vinetele. Nu ştiu ce a amuzat-o pe
Mama-Mare: felul în care s-a necăjit doamna din cauza „nepriceperii” ei – pentru
care important era ca treaba să fie sfârșită repede şi bine, fiindcă mai avea o
puzderie de alte lucruri de făcut – sau apelativul „Madam Mareş”, pe care,
probabil, nu-l mai auzise până atunci. I s-a părut, desigur, caraghios ca ea, „Coana
Mariuţa”, să devină deodată „madam Mareş” şi încă o „madam Mareş” nepricepută.
Dar reţeta coptului vinetelor şi-a însuşit-o, pentru că, într-adevăr, era bună.
*
În jurnal: 4 martie 1925 – 210 lei – 6 kg seu pentru săpun
Simona, soţia lui Theodor Adam, informaticiană de mâna întâi, îmi face
din când în când daruri: creme de mâini sau pentru buze, fel de fel de
săpunuri, cu indicarea vitaminelor conţinute, atât de necesare pielii – toate „fabricate” de ea, rezultat al
unui hobby întreţinut mai ales în cei doi ani postnatali, de care Thea a
profitat din plin. Ultima dată mi-a adus o bucaţică de „săpun de casă”: acelaşi
parfum al săpunului pe care îl făceau toate gospodinele din Vulcana, dar
special pentru mâini, emolient şi buuun-bun.
Aroma inconfundabilă a acestui săpun mă trimite sub polata din curtea
bunicilor, unde toamna, după ce se terminau celelalte treburi impuse de starea
vremii, de culegerea fructelor, de pregătirile pentru iarnă – tăierea lemnelor,
punerea verzei la murat, pregătirea murăturilor, a magiunului şi câte or mai fi
fost de făcut într-o gospodărie – venea rândul săpunului. Se adunau până atunci
toate resturile de grăsime: de la porc, de la păsări, de la vreun animal mai
mare sacrificat din cine ştie ce motive. Şi acum mă gândesc cu uimire la „alchimia” care transforma grăsimea de cele mai multe
ori râncedă şi rău mirositoare în plăcerea prospeţimii şi în bucuria curăţeniei
date de săpunul de casă.
Nu ştiu să vă spun reţeta acelui săpun. Şi chiar dacă aş cunoaşte-o, la
ce v-ar folosi? Avem maşini de spălat care „merg” cu detergenţi pe alese,
ignorând calupul mare de săpun pe care, cu plăcere, îl primeam în dar, mai ales
în primii ani ai căsniciei, de cîte ori vizitam o mătuşă de la ţară. Când
foarte tineri şi îndrăzneţi, eu şi Sebi ne-am suit pe biciclete ca să facem
drumul Brăneşti – Valea Caselor (localitatea natală a Mamei), ne-am întors de
la tanti Cecilia, cu o oală mare de magiun şi cu o bucată, tot mare, de săpun,
daruri de care îmi aduc aminte cu drag. Cei care mai fac astăzi săpun au
motivele lor bine întemeiate şi, bineînţeles, reţeta cea mai bună, ideală,
veşnică. Alta nu contează.
Eu n-am făcut niciodată săpun, dar îmi amintesc pregătirile – punerea
cenuşii în butoi, turnarea apei ca să se facă leşia, strângerea buruienilor
parfumate: izmă, busuioc şi mai ales pelin –, folfotitul amestecului în care se
formau bulbuci mari, ce stropeau în jur, timp în care cineva mesteca cu nădejde
în namila de tuci. Noi, copiii, nu eram primiţi în preajma acestuia de teamă ca
nu cumva stropii mari şi lipicioşi să ne plesnească cu o arsură. Aş fi vrut eu
să stau acolo lângă foc, la palavrele celor mari, dar nu şi nu. Mă impresiona
momentul când săpunul era gata, graba îngrijorată a femeilor pricepute când
hotărau că tuciul trebuie luat de pe foc. Ca dulceaţa, săpunul era încercat
dacă este gata şi tot ca dulceţei i se lua spuma. Era nevoie de mâini zdravene
de bărbat ca tuciul să fie luat de pe pirostrii, acoperit bine, lăsat la răcit
până a doua zi, când săpunul era tăiat în calupuri mari şi pus în pod la uscat.
Uite că în acel an, 1925, era nevoie ca săpunul să se facă şi primăvara.
Păi la câte rufe se spălau atunci în familia învăţătorului Ion Gh. Mareş, unde
cei şase copii nu numai se jucau pe rupte, dar şi transpirau făcând treabă, era
nevoie de mult săpun.
Există, fără îndoială, şi o memorie olfactivă. Săpunul Simonei mi-a
amintit-o pe Mama-Mare a Bătrână, mama adoptivă a Mamei-Mari.
Pe Bucura lui Ilie al Popii, pe leica Bucura, o ştia şi respecta tot satul. Vedeţi ce nume frumos
avea? Predestinat parcă unei vieţi uşoare şi plăcute. Au fost aici, în sat, mai
multe femei cu acest nume, finele ei. Vecină cu noi era fina Bucura lui Matei.
Pe locul unde era căsuţa ei, îngropată parcă în tufe de leuştean, se află acum
casa nepotului ei Ilie. O altă fină Bucura era în Moiceni. Bucurica lui Ilie
Mitrea era cea mai tânără dintre finele ei, dar a murit şi ea de mult. Pariez
că acest nume nu mai apare la starea civilă locală de câteva decenii. Această
Bucura, din care a mai rămas astăzi o fântână cu apă bună şi rece şi o cruce de
piatră în cimitirul din Vulcana-Băi, n-a dispărut încă, atâta vreme cât eu, strănepoata ei, mi-o
amintesc atât de bine. Amintirile mele despre ea sunt de când era cu adevărat
bătrână, trecută de 90 de ani. Fusese o femeie frumoasă, înaltă, mândră,
măritată cu cel mai dorit flăcău al satului, cu Ilie Popescu, fiu de popă,
bărbat frumos, harnic şi înstărit. Amândoi erau cunoscuţi pentru binefacerile
către nevoiaşi: botezau, cununau şi înzestrau, încât
apelativele „năşică” şi „năşicule” erau mai dese decât „leică Bucuro” şi „neică
Ilie”.
Mama-Mare a Bătrână îşi cunoştea bine locul printre vulcăneni. Stătea pe
prispă şi privea acel mărunt spectacol al lumii pe care uliţa i-l oferea. Câte
o femeie tânără îi părea prea îndrăzneaţă în gesturi, vorbă sau îmbrăcăminte..
Mama-Mare, împăciuitoare, îi spunea: „Lasă, Mămico, e tânără. Şi tălică erai
aşa la tinereţe.” Răspunsul ei a rămas proverbial: „Eu eram eu!”.
În ciuda numelui purtat şi al darurilor primite de la Dumnezeu, pe
această srăbunică a mea n-am văzut-o zâmbind. Purta cu ea dureri mari şi vechi:
moartea singurului copil, o fetiţă, Maria (Mama-Mare fusese înfiată şi, pentru
că fiica ei murise de o boală luată de la şcoală, a refuzat să-şi dea la
învăţătură pupila) şi a lui Ilie al ei, care n-o avertizase în niciun chip că
vrea să plece – murise în somn şi fără lumânare. Faptul că n-a fost trează când
bărbatul ei şi-a dat sufletul a culpabilizat-o câte zile a mai trăit. Mama,
care după căsătorie a locuit în casa ei, unde și eu m-am născut, spunea că la
oricare plecare din sat, ea şi Tata primeau bani ca să aprindă lumânări la
biserici şi mănăstiri pentru sufletul bărbatului ei plecat fără lumină. Când au
fost într-o vacanţă la Câmpulung, i-a rugat să plătească slujbe de pomenire la
mănăstirile de la Nămăieşti şi Cetăţuia.
Mama-Mare şi copiii ei îi spuneau Mămica. Ca şi bărbatul ei, avea marea
plăcere de a dărui. Avea mereu de dat ceva. Îmi amintesc bucuria luării în
braţe a cutiei de metal, în care cândva fusese halva de cea mai bună calitate,
dar care atunci era plină de struguri negri, uşor prăfuiţi, copţi la streaşina
prispei sale. Aroma lor mă făcea nerăbdătoare şi, înainte de a ajunge acasă şi
de a-i spăla, sucul lor dulce îmi umplea gura.
Uneori, mâna ei uscată se oprea pe capul meu cu părul împletit în codiţe
şi întotdeauna simţeam năvălind spre mine, din ie, mirosul de săpun de casă
parfumat cu pelin.
Ia aceea lumina cu albeaţa ei chipul bătrânei. Era un veşmânt de toată
ziua care dovedea grija de sine a femeii şi respectul faţă de cei din jur,
cărora li se arătase mereu în portul ei de vulcăneancă. Pe pânza de casă groscioară
şi încreţită coborau râuri cusuţi cu inişor negru şi închipuind un model simplu,
repetat şi pe mânecile cu altiţă, în care se adunau în roi „muştele”, şi pe
bentiţa de la gât, încheiată cu un şnur negru. Mânecile erau şi ele strânse în
bentiţe, ca să n-o împiedice la treabă. Totul era cusut de mână, de la tiv până
la prinderea în cheiţă a mânecilor, a feţei şi a spatelui. Din costumul
strălucitor al zilelor de sărbătoare, în care s-a fotografiat de câteva ori,
avea de purtare numai ia aceasta simplă, bătrânească, mereu curată şi mirosind
a pelin. În loc de maramă, avea basma neagră, iar fota era înlocuită de o fustă
până la pământ, şi ea neagră, prinsă la mijloc pe cordon. Ca toate femeile,
simplificase, pentru zilele de lucru, portul popular al locului, fără a renunţa
la cea mai frumoasă podoabă – ia.
Lucra câteodată în grădină şi o recunoşteai de departe după albeaţa iei.
O ajutam să facă ordine în casă, să facă focul şi o vedeam mereu îmbrăcată în
ia ei de toată ziua. Nu ştiu dacă era mereu aceeaşi. Dar sigur răspândea
acelaşi miros de curăţenie al săpunului de casă.
O dată m-a pus să deschid lada în care păstra lucrurile bune. Mi-a dat
un baticuţ de borangic şi nişte bete de lână, ţesute cu verde şi galben. „Gata!
Închide mai repede!”. Ce nu trebuia să-mi ia ochii? Am înţeles că păstra acolo
lucrurile de preţ pentru drumul cel din urmă: ie, fotă, poale, bete, maramă.
A murit la 94 de ani, în săptămâna luminată.
Sigur s-a întâlnit cu Ilie al ei în lumini!
* CV
** Din
volumul în curs de apariție „Reflecții pe marginea jurnalului înv. Ion Gh.
Mareș”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu