copy protect

duminică, 20 aprilie 2014

Târgoviștea literară, ANUL III, nr. 1 - 2, ianuarie - iunie 2014



salutări din
TÂRGOVIŞTEA LITERARĂ
revistă trimestrială
fondată în anul 2012 de

ASOCIAŢIA TÂRGOVIŞTEA LITERARĂ
Theodor Adam, Chiru Cătălin Cristea,
Mircea Măgureanu-Vulcana, Eus Platcu,
Maria Luiza Popescu, Mihai Voiculescu

apare sub auspiciile
CONSILIULUI MUNICIPAL TÂRGOVIŞTE,
promovează patrimoniul
istoric, cultural, literar-artistic
al Municipiului Târgovişte



COLEGIUL REDACŢIONAL
             acad.    Dimitrie VATAMANIUC
prof. univ. dr.    Ion BĂLU
prof. univ. dr.    Petre Gheorghe BÂRLEA
prof. univ. dr.    Ştefan CAZIMIR
prof. univ. dr.    Ion POPESCU-SIRETEANU
conf. univ. dr.   Agnes Terezia ERICH
      dr.   Ovidiu CÎRSTINA
     ing.  Theodor ADAM

Directorat
ION POPESCU-SIRETEANU

Redactori
Ana BUGA, Magda GRIGORE, Doru MAREŞ, 
Eus Platcu, Maria-Luiza POPESCU, Mihai PREPELIŢĂ

Mihai VOICULESCU
(secretar general de redacţie)

Atena Gabriela STOCHIŢĂ
(coordonarea nr. 1 - 2, ianuarie - iunie 2014)

Atena Gabriela STOCHIŢĂ si Theodor Adam
(coordonarea editiei on-line tgvliterara.blogspot.ro
si a paginii Facebook Targovistea Literara)

Nadia Alina DUMITRESCU
(promovare/protocol)

Cuprins

EDITORIAL
Ion POPESCU-SIRETEANU / Academicianul Dimitrie Vatamaniuc / 5


Dimitrie VATAMANIUC/ Bucovina în revoluţia din 1848-1849
                   şi prima „Constituţie” din istoria sa / 7


Eus PLATCU / 27 aprilie 1989 / 11


LUMEA CUVINTELOR
Ion POPESCU-SIRETEANU / Lumea cuvintelor / 17


FILOLOGIA SECOLULUI AL XXI-LEA
Petre Gheorghe BÂRLEA / ŞTEFAN DUMITRU – ANALIZA EXPRESIILOR 
                                             IDIOMATICE LATINEŞTI / 19


OBIECTE MICI
 Mona MOMESCU / Pahare pictate manual în România, Europa / 24


ARHIVĂ EPISTOLARĂ
Ion BĂLU / Remember Eliade, III / 29


CATEDRA CĂLINESCU
Ion BĂLU / Reimplicarea lui G. Călinescu în viaţa politică / 33


CICĂ NIȘTE CRONICARI
Magda GRIGORE / Păcală şi ai săi – un spectacol perpetuu / 39
Lucia ISPAS / RADU PETRESCU Pentru buna întrebuinţare a timpului / 43
Theodor CODREANU / COSTACHE OLĂREANU și
                                        psihopedagogia lecturii / 51


POEZIE
Irina Lucia MIHALCA / Mantia nopţii / 55
Eus PLATCU / Scherzando / 59


PROZĂ
Gabi MAREȘ / Scrânciobul (III) / 61
Atena Gabriela STOCHIȚĂ / Emuria (III) / 73
Maria Luiza POPESCU / Copilul meu, Nicolae / 80



GONG
Ioan VIȘTEA / Legea compensației / 85


OPERE LITERARE… OPERE MUZICALE
Ana BUGA / William Shakespeare - de la cuvânt la  melodie / 95


ȘCOALA DE LA TÂRGOVIȘTE
Radu PETRESCU / DIDACTICA NOVA, POETICA TÂRGOVIȘTEANĂ / 103
                                

ALBUM PLASTIC
G. PETRAȘCU  casa - atelier / 118

INTERSTIȚII
DESPRE SĂRĂCIA CELUI MAI BOGAT, traducere Simion DĂNILĂ / 122
George RIZESCU / DOMNUL VICĂ / 125
Octavian DĂRMĂNESCU / WRITERS’ REPORT / 127
Răsvan DOBRESCU / Pietre de brichetă! Piper! Zaharină! / 130


CORESPONDENȚĂ 
Ion BĂLU / Corespondență / 136


FRAGMENTARIUM
Chiru Cătălin CRISTEA / „Școala de la Târgoviște” / 140


REDACȚIA REVISTEI
Mihai VOICULESCU / 145


Sumarul revistei Târgoviștea literară (2012, 2013) / 146


APPENDIX / 149








Coperti 1-4, 2-3, Revista Nr. 1 - 2 / 2014



EDITORIAL - Ion POPESCU-SIRETEANU



Academicianul Dimitrie Vatamaniuc

    La nouăzeci şi trei de ani trecuţi, academicianul Dimitrie Vatamaniuc este la fel de activ ca în tinereţe.
    S-a născut la 25 septembrie 1920, în vestita localitate bucovineană Suceviţa, judeţul Suceava, mama fiind casnică, iar tatăl muncitor forestier.
     Din familia sa fac parte celebrii fraţi Vatamaniuc, luptători anticomunişti din munţii Bucovinei.
   Urmează şcoala primară în satul natal, liceul la Cernăuţi şi Rădăuţi, iar Facultatea de Litere şi Filosofie la Cluj, absolvită în 1947. A fost profesor la Liceul Andrei Mureşeanu din Dej (1947-1953), redactor la „Almanahul literar”  din Cluj (1952), cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor din Bucureşti. Doctor în litere din 1947, cu teza I. Popovici Bănăţeanul, publicată în 1959. Puţină vreme funcţionează ca lector la Facultatea de Filologie din Cluj, înlăturat din motive politice. Între anii 1961-1964 este bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, iar între 1964-1974, lucrează la Centrul de Informare şi Documentare Ştiinţifică. Reîncadrat la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, este scos tot din motive politice şi lucrează, în continuare, la Muzeul Literaturii Române, până în anul 2001.
     Ani buni îşi desfăşoară activitatea în arhive şi biblioteci, realizând o excepţională operă de istoric literar. Ca editor, continuă activitatea începută de Perpessicius  (vol. I-VI) la publicarea ediţiei integrale a operei lui Mihai Eminescu (vol. VII-XVI).
     În 1992 se înfiinţează, la Rădăuţi, Centrul de Studii Bucovina al Academiei Române, iar Dimitrie Vatamaniuc este numit director. De câţiva ani acest Centru se numeşte Institutul Bucovina. Aici se publică, sub coordonarea sa, „Analele Bucovinei”, din care au apărut până acum patruzeci de volume, secretar de redacţie fiind eminentul cercetător dr. Vasile Schipor.
     Profesorul Dimitrie Vatamaniuc a fondat, pe lângă Institutul Bucovina, şi programul Enciclopedia Bucovinei în studii şi monografii. Este membru al colegiilor de redacţie ale revistelor:  „Spetentrion” (Rădăuţi), aici fiind director din 1995, şi „Glasul Bucovinei” (Bucureşti-Cernăuţi), revistă publicată de Institutul Cultural Român.
     În anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
*

     După publicarea unor încercări literare, Dimitrie Vatamaniuc a renunţat definitiv la literatură, fiind solicitat în măsură tot mai mare de cercetarea istorico-literară. Cartea I. Popovici Bănăţeanul, citată mai sus, s-a bucurat de aprecierile lui G. Călinescu, cel care o considera „o operă solidă”, „remarcabilă”, care demonstra o metodă a lucru „clară şi pozitivă”. Publică în 1967, studiul G. Coşbuc. O privire asupra operei literare, iar în 1968 şi 1970,  volumele Ioan Slavici și lumea prin care a trecut şi Ioan Slavici. Opera literară, aceasta fiind „cea mai solidă contribuţie la studiul vieţii şi operei scriitorului transilvănean, cu multe date documentare noi, dar şi cu o interpretare valorizantă în contextul mişcării literare europene” (Stancu Ilin, în Dicţ. Gen. al Lit. Rom., vol. VII, p. 199). Publică, în colaborare, o ediţie în 14 volume a operelor lui Ioan Slavici. Dar activitatea care încununează întreaga viaţă a academicianului Dimitrie Vatamaniuc este cea de continuator al lui Perpessicius la editarea întregii opere a lui Mihai Eminescu. Această activitate s-a desfăşurat între anii 1977 şi 1993, în colaborare, „în vremuri nu tocmai favorabile întreprinderilor de această anvergură”, cum însuşi mărturiseşte.
     Cercetătorul Stancu Ilin, care-l prezintă pe Dimitrie Vatamaniuc în Dicţionarul General al Literaturii Române, spune, privitor la această impresionantă ediţie, între altele: „au fost depăşite cu demnitate dificultăţile muncii pe manuscrise şi periodice, disputele de breaslă, opreliştile de ordin politic, apărute în urma unor proteste interne şi internaţionale împotriva publicării integrale a publicisticii marelui scriitor, interzicerea difuzării unor tiraje, în final izbutindu-se realizarea tomurilor VII-XVI.”
     Îmi amintesc de îndrăzneala nemaipomenită cu care un individ insista, în presă, să nu se tipărească în Opere unele texte publicate de Mihai Eminescu în „Timpul”. Nu s-a întâmplat aşa, ci cum a dorit academicianul Vatamaniuc şi cum a impus bunul simţ al spiritului românesc.
     Amintim volumele Publicistica lui Eminescu, I-II, 1985-1996; Eminescu. Manuscrisele, 1988; Eminescu şi Transilvania, 1995.
     Dimitrie Vatamaniuc este autor al unor bibliografii comentate: Ioan Slavici (1973, în colaborare), Ion Agârbiceanu (1974), Lucian Blaga (1977). Şi, în semn de respect deosebit faţă de profesorul său, a scris şi publicat lucrarea Lucian Blaga. Contribuţii documentare la biografia sa şi a operei (1998). Aşa cum scrie Stancu Ilin, cărturarul bucovinean „şi-a dedicat activitatea unor nume de primă mărime ale literaturii române, mânat de pasiune, consecvenţă şi probitate ştiinţifică”.
     Spre jumătatea anului 1995, profesorul Dimitrie Vatamaniuc m-a sunat la telefon să-mi spună că este în posesia unor dactilograme cu marea lucrare a lui Nicolae Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, că o aduce la Iaşi şi mă roagă să pregătesc eu textul pentru tipar, fiind şi fonduri date de Academie în acest scop. „Domnule profesor, cunosc lucrarea lui Nicolae Grămadă din caietele de la Arhivele Naţionale din Suceava. Las deoparte tot ce fac acum şi o să pregătesc ediţia acestei lucrări, unică în felul ei în întreaga cultură românească”. Totul a evoluat bine, şi profesorul, împreună cu acad. Radu Grigorovici, s-a îngrijit de publicarea lucrării. Fără efortul cărturarului Dimitrie Vatamaniuc, această importantă operă ar fi rămas şi astăzi în forma în care a fost descoperită în arhivele Ed. Acad. Române, unde urma să apară. Aceasta este istoria apariţiei lucrării lui Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I-II, îngrijirea ediţiei, studiul introductiv, bibliografie, notele şi indicele de Ion Popescu-Sireteanu, introducere de D. Vatamaniuc. Cu o hartă a Bucovinei, Bucureşti, Ed. Anima, 1996, 736+32p.
Ion POPESCU-SIRETEANU


Dimitrie VATAMANIUC







Bucovina în revoluţia din 1848-1849
şi prima „Constituţie” din istoria sa


     
      
    
        Mişcările revoluţionare încep în Italia în ianuarie 1848 şi sunt urmate de cele din Franţa din februarie 1848, când Ludovic Filip este răsturnat de pe tron şi se proclamă republica. Evenimentele din Franţa au un ecou puternic în ţările europene şi îndeosebi în Imperiul Habsburgic multinaţional. Klemens prinţ Wenzel von Metternich (1773-1859), cancelar al Austriei (1821-1848), reprezenta absolutismul în imperiu. În 13 martie 1848 se întruni Dieta Austriei de Jos şi o mulţime invadă străzile Vienei: lucrători, studenţi, intelectuali, nobili liberali. Asaltară Palatul Hofburg. Metternich lăsat fără sprijinul lui Ferdinand I de Habsburg, împăratul Imperiului Habsburgic, fuge în Anglia, iar revoluţionarii ocupă, cu toată împotrivirea, palatul său şi-i dau foc1
      La luptele de stradă şi pe baricadele din Viena iau parte Eudoxiu Hurmuzachi, venit de la Berlin, şi Ioan Popovici, originar din Suceava, student la Viena2 .
      Împăratul Ferdinand I de Habsburg se vede silit, sub presiunea mişcărilor de stradă din Viena, să accepte în 25 aprilie 1848, constituirea unui guvern responsabil, libertatea presei şi a întrunirilor şi alegeri pentru Adunarea Constituantă, care să pregătească noua Constituţie  a Imperiului Habsburgic.
      Intelectualii bucovineni convoacă la Cernăuţi o Adunare Natională care îşi ţine lucrările în 20 mai 18483. Stabilesc programul de luptă pentru viitoarele alegeri în 12 puncte („12 dorinţe”). Înscriu la primul punct separarea Bucovinei de Galiţia şi declararea ei „ţară autonomă”,  desprinderea Episcopiei Bucovinei de dependenţa ierarhică de Patriarhia din Carlovăţ, garanţii pentru libertatea profesională şi confesională şi solicitări economice. Revendicările înscrise aici în 12 puncte („12 dorinţe”)  stau la baza Petiţiei Ţării, numită şi Petiţia Bucovinei, cel mai important document pregătit în Bucovina în timpul revoluţiei din 1848-18494. Este semnată de Eugenie Hacman, episcopul Bucovinei, Eudoxiu Hurmuzachi, Ion Mustaţă, Epaminonda Bendella, Cristof Popovici, Constantin Tarangul şi Iraclie Porumbescu5.       
      Petiţia Ţării este trimisă Curţii din Viena, de unde nu avea cum să vină un răspuns6.
      Ferdinand I de Habsburg părăseşte tronul în valurile revoluţiei şi la conducerea sa vine, pe valurile revoluţiei, Farncisc Iosif (Franz Joseph) de Habsburg  „din graţia lui Dumnezeu”,  în 3 decembie 1848, la 18 ani, să conducă Imperiul Habsburgic, miniştrii săi prin voinţa şi puterea lor.
      Alegerile parlamentare pentru elaborarea Constituţiei Imperiului Habsburgic se desfăşoară între 13 şi 26 iunie1849. Bucovina este împărţită în 8 circumscripţii şi i se repartizează 8 locuri pentru Parlamentul de la Viena. Comisiile formate de reprezentanţii autorităţilor locale având în frunte un delegat al împăratului, ştiură să lucreze. Nu se alege nici un membru al familiei Hurmuzachi şi nici un reprezentant al intelectualilor români din Bucovina. Se aleg numai Anton Kral, directorul Liceului german de Cernăuţi, şi şapte ţărani, dintre care numai doi ştiutori de carte: Mihai Bodnar-Bodnărescu pentru circumscripţia Rădăuţi şi Miron Ciupercă (Ciupercovici) pentru cicumscripţia Câmpulung. Desfăşoara amândoi, în Parlamentul de la Viena, împreună cu Anton Kral, o activitate, pe toate căile în apărarea drepturilor şi revendicărilor Bucovinei7.
      Francisc Iosif, noul împărat, sancţionează Constituţie pentru Împărăţia Austriei în 4 martie 18498. Se prevedeau în cele 26 de capitole ale sale reglementări cu privire la imperiu, împărat, drepturile cetăţeneşti, legislaţie, parlament, putere executivă. Se stabilea şi viitoarea organizare adminstrativă a imperiului. Se declară că acesta se compunea din 4 regate: Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Lombardo-Veneţian, un mare principat: Transilvania, un voievodat: Serbia şi un ducat: Bucovina.
      Constituţie pentru Împărăţia Austriei prevedea în Capitolul IX, Modul de organizare al fiecăreia din unităţile administrative de mai sus: Constituţie provincială, Dieta sa, guvernul său, iar autoritatea supremă, Parlamentul de la Viena.
      Alexandru Bach (1813-1893), ministru de interne al Imperiului Habsbrgic (1852-1859) îl numeşte guvernator civil al Ducatului Bucovinei pe Eduard Bach, fratele său, să pregătească Proiectul Constituţiei provinciale pentru Ducatul Bucovinei şi Regulamentul pentru alegeri în Dieta provincială. Vine la conducerea Ducatului Bucovinei în 23 martie 1849, cum arată în Înştiinţare prin care informa publicul despre numirea sa9.
      Proiectul pentru Constituţia provincială a Ducatului Bucovinei şi Regulamentul pentru alegeri în Dieta provincială sunt pregătite de o comisie sub conducerea lui Eudoxiu Hurmuzachi, care avea obligaţia să ţină seama de Patentul  din 13 aprilie 1813 prin care se fixase „întruparea [integrarea]”  Bucovinei în Galiţia.
      Problema care se punea privea scoaterea „averei” Bucovinei din cea a Galiţiei. Operaţia aceasta trebuia să se facă în „coînţelegere” între părţi. Lăsăm la o parte faptul că Guberniul Galiţiei nu putea fi obligat – şi nici nu dorea – să cadă la „coînţelegere” cu partea bucovineană. Integrarea averei Bucovinei în cea a Galiţiei se face pe întinderea a o jumătatea de secol şi operaţia de separare nu se putea realiza, chiar cu „coînţelegere” între părţi, decât într-un timp imprevizibil. Guvernatorul civil nu putea găsi mijloacele şi nici calea să ducă la îndeplinire misiunea sa. Este înlocuit cu Anton von Henniger (1849-1853) şi asistăm la un schimb de scrisori între Alexandru Bach şi noul său guvernator al Ducatului Bucovinei10, căruia îi pune capăt, fără să se ajungă la rezultatul aşteptat, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
      „Bucovina” în „redacţia responsabilă” a lui Gheorghe şi Alexandru Hurmuzachi şi Iraclie Porumbescu, secretarul de redacţie, publică Proiecte [Proiect] de Constituţie provincială pentru Ducatul Bucovinei,  cu o introducere datată: Cernăuţi 8 septembrie11, în care arată că el fusese pregătit de un „comitet numeros” format din „bărbaţi de încredere” şi că în această primă Constituţie a Bucovinei se legiferau „interesele mari ale ţării cât se putea mai mult”.  Conducerea ziarului „Bucovina” se bucura că se da curs prevederilor din Constituţia pentru Împărăţia Austriei din 4 martie 1849 şi că Bucovina se putea transforma „într-o fântână nesfârşită de bunătate pentru prezent şi viitor”. Se îndoia totuşi că prevederile sale vor fi investite şi în Bucovina prin legi, cu aplicare cât mai apropiată.
      Proiectul de Constituţie provincială pentru Ducatul Bucovinei cuprinde 57 de articole. Se deschide cu o prezentare generală în care se arată că Bucovina „era provincie a coroanei Imperiului austriac” şi Cernăuţiul se declara de „capitală a ţărei”, hotarele Ducatului nu puteau fi schimbate decât numai printr-o propunere a Dietei provinciale şi că legăturile Bucovinei cu întreaga monarhie erau cele stabilite prin Constituţie pentru Împărăţia Austriei din 4 martie 1849 (art. 1-3).
      După această parte introductivă se trece la prezentarea Dietei provinciale: compunerea sa, numărul de membri împărţiţi în trei comitete: „Ţărănimii”, „clasei plătitoare”, „inteligenţei, comerţului  şi alte interese cetăţeneşti”, modul de alegere al deputaţilor, dreptul de a alege şi a fi ales, drepturile şi obligaţiile deputaţilor în activitatea lor (articolele 4-30).
      Un loc aparte ocupă în articole din Proiectul de Constituţie prevederile din Constituţie pentru Împărăţia Austriei în care se declară drepturi ale Dietei provinciale: dispoziţii privitoare la „cultura ţărei”, „edificiile publice” ridicate prin mijloacele Dietei provinciale, „aşezămintele de binefacere”, „bugetul veniturilor ţării şi cheltuielilor ordinare şi extraordinare” (articolul 31). Dispoziţiile de aici sunt completate cu alte prevederi „mai de aproape” din Constituţia Imperială privitoare la „trebile comunale”, „trebile eclesiastice şi scolastice”, „cărăuşie” (transporturile publice)  şi „cvartiruirea” (găzduirea) armatei.
      Dieta provincială alege din sânul său comitetul Ţărei, format dintr-un preşedinte, patru membri ordinari şi patru supleanţi şi se stabilesc competenţele şi răspunderile sale (articolele 39-56). Ultimul articol al acestui Proiect de Constituţie provincială stabileşte condiţiile în care se puteau schimba unele prevederi din ea.
      Constituţia provincială pentru Ducatul Bucovinei, cea dintâi din istoria acestei provincii româneşti de sub stăpânirea habsburgică, se prezintă în acest Proiect ca o succesiune a revendicărilor românilor din petiţii, memorii şi alte solicitări adresate puterii imperiale în revoluţia din 1848-1849. Nu găsim între cele 57 de articole ale Proiectului şi unul care să vorbească de separarea Bucovinei de Galiţia într-un timp apropiat sau previzibil.
      Nu era o întâmplare.
      Francisc Iosif, împăratul Imperiului Habsburgic, dă un Patent publicătoriu pe care conducerea ziarului „Bucovina” îl publică după prezentarea sa introductivă datată: Cernăuţi, 8 septemvrie şi înainte de textul integral al Proiectului de Constituţie provincială pentru Ducatul Bucovinei. Stabileşte aici ca aprobarea ce o da pentru această Constituţie era provizorie şi va fi sancţionată numai după ce vor fi „casate” şi „desfiinţate” prevederile din Patentul din 13 aprilie 1813 prin care se stabilea „întruparea”, cu alte cuvinte integrarea Bucovinei în Galiţia. Împăratul dispune schimbarea conducerii Bucovinei şi încredinţarea conducerii ei guvernatorului civil, care devenea locţiitorul său în Bucovina. Sarcina lui – cea mai importantă – consta în scoaterea averii Bucovinei din cea a Galiţiei, cu care ne-am ocupat mai sus12.
      Patentul publicătoriu avea pregătită, cum se vede din măsurile puterii imperiale, schimbarea apropiată a cursului istoriei Imperiului Habsburgic.

      Francisc Iosif de Habsburg, împărat „din graţia lui Dumnezeu” face, prin voinţa şi puterea miniştrilor săi un cadou de Anul Nou claselor stăpânitoare din Imperiul  Habsburgic. Abrogă prin Decretul imperial din 31 decembrie 1851, Constituţia pentru Împărăţia Austriei din 4 martie 1849 şi anulează cuceririle revoluţiei din 1848-1849. Introduce neoabsolutismul care va pregăti prăbuşirea imperiului în 1918.
 
      1.Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei. Vol. I. 1774-1862. De la administraţia militară la autonomia provincială, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1993, p. 366.
      2.Idem, p. 372.
      3.Ion Nistor, Istoria Bucovinei , Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 93-103. „Dorinţele” Adunării Naţionale din Cernăuţi din 20 mai 1849, p. 54.
      4.Mihai Iacobescu, Op. cit., p. 379-380.
      5.Idem, p. 382.
      6.Petiţia Ţării se publică în ziarul „Bucovina” [I], nr. 9, 3/15 decembrie 1848-1849, p. 67-70. Text român cu litere chirilice şi german cu litere latine, publicat sub supravegherea lui Iraclie Porumbescu, secretarul de redacţie al ziarului,  scriitor şi vorbitor în limba germană şi cunoscător al istoriei Bucovinei. Reproducem prezentarea lui cu litere latine. Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, I, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 608-613.
      7.Mihai Iacobescu, Op. cit., p. 382-354.
      8.„Bucovina” [II], nr. 4, 4/16 martie 1849, p. 21-30. Textul integral al Constituţie pentru Împărăţia Austriei cu litere chirilice, cel român cu litere latine, cel german, publicat sub supravegherea lui Iraclie Porumbescu. Se publică în ziarul „Bucovina” primele trei pagini cu titlurile împăratului şi „ţările” în componenţa imperiului, precum şi numele miniştrilor care hotărau în Imperiul Habsburgic. De observat că semnau numai cu numele de familie spre a marca importanţa lor.
      9.„Bucovina”, [II], nr. 6, 18/30 martie 1849, p. 5.
      10.Teodor Balan, Fraţii George şi Alexandru Hurmuzachi şi ziarul „Bucovina”. Un capitol de istorie politică a Bucovinei din anii 1848-1849, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1924, p. 44-45.
      11.„Bucovina” [II], nr. 29, 9/21 septembrie 1849, p. 159-162,  nr. 31, 23 septembrie/3 octombrie 1849, p. 169-171. Textul integral al Proiectului de Constituţie provincială pentru Ducatul Bucovinei, cu litere chirilice, cel român, cu litere latine, cel german, publicat ca şi cele anterioare, sub supravegherea lui Iraclie Porumbescu. „Bucovina” nu apare între10/22 august-31 august/12 septembrie 1850 şi 4/16 septembrie-14/26 septembrie 1850. Îşi încetează apariţia cu nr. 60 din 20 septembrie/8 octombrie 1850.
      12.„Bucovina” [II], nr. 29, 9/21 septembrie 1849, p. 159-160. Originalul Patent publicătoriu, cu litere chirilice, cel  român, cu latine, cel german, publicat sub supravegherea lui Iraclie Porumbescu, ca şi cele anterioare. Document fundamental prin care conducerea Imperiului Habsburgic încheia cea mai glorioasă epocă din istoria popoarelor de sub stăpânirea sa.

Eus PLATCU





27 APRILIE 1989

      În  programul manifestărilor dedicate Centenarului morții lui Mihai Eminescu, 27.04.1989 figura ca o dată cu deosebită încărcătură emoțională.
      Catedra de română de la Liceul nr.2 (Elena Holban, Minerva Neguț, Elena Sima, Stela Vintilă) pe tot parcursul anului 1988 transformase, într-o viziune modernă, trei pustii săli de clasă în originale cabinete de literatură română. Directorul, profesor de matematică (Vasile Zamfir) îmbrățișase entuziast ideea și a aprobat confecționarea în atelierele liceului a unui mobilier ergonomic funcțional, în locul băncilor descheolate și a scaunelor șontoroage; pe bănci, sub geamuri de 5 cm grosime, am expus reproduceri după materiale documentare de istorie literară oferite de Biblioteca Academiei / Muzeul Literaturii Române și Biblioteca Centrală Universitară, în dreptul fiecărui elev exista un DEX; în biblioteca fiecărui cabinet figurau toate titlurile recomandate pentru lectură în câte 40 de exemplare fiecare. Pe holul de la etajul al doilea, unde se aflau cabinetele, pictorul Horia Cernău, mare iubitor de literatură, realizase, în tempera, scene memorabile din romanele prevăzute de programă.
      Oaspeții, poeta Adela Popescu, cercetătorul literar George Muntean și Dimitrie Vatamaniuc, coordonatorul ediției critice monumentale Mihai Eminescu întemeiată de Perpessicius, întâmpinați de directorul liceului, au admirat îndelung, cu satisfacție nereținută atmosfera stimulativă a amenajărilor.

     Întâlnirea cu elevii și invitații catedrei (profesori de la licee din oraș) a avut loc în cabinetul Eminescu, pe ușa căruia a fost fixată o placă de bronz cu datele centenarului morții lui Eminescu.
     Cabinetul a fost gândit ca un centru documentar proiectat pe două registre; cel superior, pe panouri, cuprinde momente esențiale, în date și imagini ale vieții poetului; pe primul panou a fost reprodus textul călinescian din finalul „Vieții lui Mihai Eminescu”, monument inegalabil înalțat nemuritorului poet, redactat asemenea unui poem: 

Astfel
se stinse
în al optulea lustru de viață
cel mai mare poet
pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată
poate
pământul românesc.
Ape vor seca în albie
și peste locul îngropării sale
va răsări pădure sau cetate
și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ
să-și strângă toate sevele
și să le ridice
în țeava subțire
a altui crin
de tăria parfumurilor sale.
     Ultimul panou, al zecelea, a fost dedicat receptării operei eminesciene de către mari personalități ale criticii și istoriei literare: Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Vl. Streinu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, E. Simion, N. Manolescu, Alain Guillbermont.
     Registrul inferior ilustrează scene memorabile din poemul „Luceafărul”.
     Într-un volum publicat în 2008 (Aristarc și alte măști literare, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 1988), am reprodus excerpte din înregistrarea magnetică a dialogului pe care Al. Piru l-a avut cu elevii liceului:
     „Dragi elevi, sunt bucuros că vin în această școală care, în primul rând, mi-a făcut o impresie de eleganță. Vizitând multe școli din țară, am văzut că nu toată lumea se pricepe să facă un cabinet de limba română […]. Aici e însă muncă aparte depusă de un profesor talentat care a știut să creeze o ambianță adecvată. Mă simt dator să vă spun că îl cunosc pe profesorul Eusebiu Platcu de când sta în banca ultimă a seminariilor mele. Era un student preocupat de cercetare, îl întâlneam adesea la Biblioteca Academiei. Păstrez, de asemenea, o plăcută impresie în legătură cu lucrarea sa de licență despre G. Călinescu, îndrumător fiind N. Manolescu. Acestea au fost argumentele care m-au determinat a vă vorbi despre Eminescu. Văd aici mult Eminescu. Ce aș vrea să vă spun pe scurt […] Eminescu este cel mai înalt spirit pe care l-a creat cultura română. Spuneam și ieri că dacă cumva limba română s-ar pierde, rămâne opera lui Eminescu și va fi citită așa cum îi citim pe clasici, începând cu anticii.     Opera lui Eminescu este vastă, manuscrisele de la Academie numără vreo 15 mii de pagini și în curând vom avea surpriza de a-l avea pe Eminescu tipărit în întregime, în tot ce a scris el, vor fi 16 volume mari. Știți că ediția monumentală Perpessicius, începută în 1939, a apărut de-a lungul anilor la mari distanțe: a fost necesar un efor și un studiu care depășeau posibilitățile unui singur om.      Când vrem să avem un poet care să stea alături de noi, în fiecare zi ne gândim la el, toți optăm pentru Eminescu. Aici nu se poate face o altă alegere.  
     Eu, personal, aproape nicio zi nu trece în care să nu spun ceva despre Eminescu, să nu aud ceva despre Eminescu, să nu discut despre Eminescu și nu o singură dată (subl. ns.e.p.).
     Închei cu îndemnul: înainte de a-i citi pe critici să-l citim pe Eminescu însuși. Numai așa se învață corect în liceu, prin lectura directă a operei scriitorilor. Nu putem învăța un scriitor din spusele altora. Lectura lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Sadoveanu trebuie să curgă din cărțile lor, după aceea vom citi și comentariile altora.     Plec cu o impresie deosebit de favorabilă despre un liceu industrial în care profesori dăruiți meseriei propovăduiesc valorile noastre literare. Am fost în multe școli din țară, nicăieri nu am găsit un cabinet gândit și realizat ca un muzeu dedicat lui Eminescu. Întrebările care mi-au fost adresate dovedesc un interes lăudabil pentru viața și opera marelui poet. La revedere. Pe curând!”
     Potrivit programului alcătuit sub coordonarea științifică a lui E. Simion, Ștefan Cazimir, Dana Dimitriu, G. Gană, Dimitrie Vatamaniuc, George Muntean, Mihai Zamfir, Marin Sorescu au susținut expuneri înregistrate video.
    Dimitrie Vatamaniuc, în expunerea a cărei transcriere va fi publicată într-un viitor număr al revistei, a făcut largi dezvăluiri privind atroce avatarii ale alcătuirii volumului M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondență. Documentar.
    Subtile remarci ironice au ținut în priză asistența.

     Atmosfera de sărbătoare spirituală a fost înălțată de poeta Adela Popescu, recitând poemul „Trepte”
TREPTE

Ne-așteaptă, cea dintîi,
                                      cum nimeni,
                                                             mama -
în ofilire sfîntă a toate iertătoare;
în timp ce noi, candizii,
                                        pierduți etern în joacă,
îi ascuțim senini îngrijorarea,
călcînd furiș tărîmul cu primejdii
de dincolo de lumea măsurată.

Ne-așteaptă apoi, serafică,
                                             iubita -
cuprinsă-n jurămînt ca-ntr-o zidire;
iar noi, străluminații,
                             eroii,
                                             legendarii,
ne tot întoarcem teferi
din bătălii grozave,
din drumuri încîlcite
și de la vînătoarea de fluturi
                                             mai cu seamă…
Și-n urma tuturor, așteaptă
                                          țara -
egală-n dărnicia-i de soare și pămînt;
așteaptă blînd,
                                      ca noi, risipitorii,
din vorbe neveghiate,
                            din slaba cumpănire,
                                               din teama colțuroasă
și poate din sleire, -
maturi și melancolici,
să ne întoarcem fața
la fața ei brăzdată
                                   și arsă de istorii.

     Dimitrie Vatamaniuc și George Muntean au acordat autografe în al treilea cabinet de română: două largi panouri pictate pe zid figurau ședința de la Junimea în care Eminescu a citit „Luceafărul” și o imagine cubistă ce ilustra versurile:
Porni luceafărul. Creșteau 
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.


      Legătura dintre cele două panouri era realizată de celebrul citat din „Viața lui Mihai Eminescu”.
      A rămas de pomină o întâmplare: tov. Morcea (?), Storcea (?), Corcea (?), activist la municipiu, a venit în control „pe probleme de pavazare” (sic!). A inspectat fiecare sală de clasă, a convocat consiliul profesoral, a prezentat constatările. Concluzia a fost că BOB (biroul organizației de bază) s-a achitat de sarcina trasată. Totuși trebuie întărită vigilența revoluționară că mai este aspecte negative.
      – Care? a cerut în surdină o voce duhnind puternic a spirit partinic.
      – De pildă, ca să dau un exemplu, în cabinetul de română, ăla cu picturile pe pereți, există un citat greșit.
      – Care? a îndrăznit, oarecum în glumă, o voce ușor grizonantă.
      – Stați. Că mi-am înotat. Am găsit: Astfel se stinse în al optulea lustru, în loc de ilustru. Nu? Învățăm elevii greșit?
      Vocile au amuțit. După plecarea tov. B au explodat. Ipochimenul (prof. de română) nu înțelesese ce știau și surdo-muții!
      Astfel de impostori (din muzeul de ceară al monstruoaselor erori ce poartă pecetea indelebilă a noului ciocoi – activistul de partid) întâlnise și Dimitrie Vatamaniuc.

      Pe data de 17 iunie 1989 manifestările dedicate centenarului morții lui Eminescu au fost încheiate prin expunerile poetul Marin Sorescu și ale acad. E. Simion.

      Au participat ca invitați colegi de la liceele din oraș: Ștefan Brândușa, S. Dureci, I.Rău, I.Tulai, Coco Manolescu, Iozef Pildner, sculptorul Marin Manea, inspectorul de specialitate Florin Făgărășanu, scriitorul Cornel Ionescu.
(Imagini din arhiva revistei „Târgoviștea literară”) e.p.



 Dimitrie Vatamaniuc, soția, Ion Popescu-Sireteanu
Ștefan Hostiuc, Dimitrie Vatamaniuc,
Ion Popescu-Sireteanu, Adrian-Dinu Rachieru
(fotografii din arhiva Ion Popescu-Sireteanu)





LUMEA CUVINTELOR - Ion POPESCU-SIRETEANU




În lumea cuvintelor

      Am scris de multe ori despre cuvinte ale limbii române, uneori punând în evidenţă sensuri mai puţin cunoscute sau necunoscute ale acestora, alteori cercetând originea lor, fără a mai vorbi despre faptul că am fost atras de cuvintele proprii descântecelor şi colindelor sau de deformările unor cuvinte în folclor. Am cercetat una dintre cele mai bogate şi mai importante terminologii din limba noastră, anume terminologia păstorească (trei volume format academic, totalizând circa 1.500 pagini, primul publicat, iar următoarele două inedite).
     Lumea cuvintelor te fascinează prin marea ei bogăţie, prin marea ei forţă de îmbogăţire ca şi prin puterea de a adapta la straiul foneticii româneşti a cuvintelor împrumutate.
     Te fascinează prin bogăţia sensurilor, prin lumea nesfârşită şi fermecătoare şi plină de prospeţime a expresiilor şi locuţiunilor, prin varietatea tulburătoare a numelor proprii de persoane şi de locuri.
     Lumea cuvintelor te uimeşte prin înţelepciunea pe care o cuprinde în structurile ei frazeologice.

     Prin cuvinte poţi zidi minuni ca Mioriţa, ca Luceafărul, ca Hanu Ancuţei sau minunea numită Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. Aici cuvintele se află în ipostaze unice, împărăţind peste mari întinderi de vreme. Iar dacă tu, om ca toţi oamenii, ai norocul să zideşti mari cetăţi de cuvinte, dacă ai norocul să arzi la focul cuvintelor neamului tău, te poţi odihni de la o vreme liniştit în pământul strămoşesc.
     Cuvintele pot mai mult decât sabia când, aşezate unul lângă altul, se citesc:
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!. Cel care le-a scris aşa a ştiut că tăişul securii va fi neiertător, dar nu putea ascunde prea mult ceea ce gândea, pentru că fiara îşi întindea limba veninoasă peste sufletul neamului. Şi atunci a pus cuvintele să-i trezească pe cei care dormeau somnul dulce al farmecului.
     Mulţi au plătit cu zile din zilele lor cutezanţa de a spune adevărul, arşi pe rug, aruncaţi în mare, scurtaţi de cap ori ridicaţi pe două furci şi-o cumpeioară, să le fluture trupul în vânt.
     Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
                       
*
     Cuvântul ştie să-l mângâie şi să-l aline pe cel însingurat sau îndurerat de singurătăţi şi de dureri omeneşti şi-l poartă din vorbă în vorbă spre lumea amăgitoare a dorului „unde ai crede că nu bate niciun vânt”. Că nu poate fi lume fără dor aşa cum nu poate fi nici dor fără durere. Oricum te-ai purta şi oricum te-ai furişa, dorul te ajunge, să-ţi fie frate şi tovarăş de drum, chiar dacă uneori îi greu ca o piatră de moară sau ţi-i frate iertat de toate relele lumii. În tovărăşia lui ajungi la Porţile Dorului, în mijlocul codrului, în ochiul izvorului, la Fântâna Dorului.  Şi umbli rătăcind prin lumea plină de dor, pe cărări de nimeni ştiute, purtând în suflet poveri nemăsurate, până ajungi la calea şi la casa dorului, să te poţi da somnului. Dar nu ţi-i dată odihna şi cânţi să birui singurătatea: De cine mi-i mie dor E departe, depărcior… Şi nu ai destule puteri, că trece-un dor şi altul vine, şi nici nu mai ştii de tine; Trece-un dor şi-o supărare, vine alta şi mai mare, încât crezi că eşti pe vârful muntelui, la vântoasa dorului…

     Lumea cuvintelor te însoţeşte peste tot. Cu ele urci dealuri şi munţi până la marile goluri alpine ori cobori în timp nevăzute scări, treci prin lumi de basm ori de istorie şi ajungi la fermecatele izvoare pe undele cărora citeşti trecutul neamului tău. Aşa ajungi să înţelegi numele aparent străine ale unor mari voievozi sau ale unor străvechi aşezări de pe teritoriul României, deformate în documente slave sau, mai ales, maghiare.

    Şi după trecerea cuiva în lumea umbrelor, cuvintele îl însoţesc o vreme în amintirile celor rămaşi, să-i ducă neamul mai departe.

    Lumea cuvintelor este nemărginită.

FILOLOGIA SECOLULUI AL XXI-LEA - Petre Gheorghe BÂRLEA






    Rubrica de faţă este consacrată unor tineri filologi români care au reuşit să se impună în activitatea de cercetare, în mediul social-economic şi/sau în învăţământul universitar şi preuniversitar din ţară şi de peste hotare, prin lucrări de excepţie – în cele mai diferite ramuri ale ştiinţelor cuvântului şi ale comunicării, în general. Este vorba despre studii de gramatică descriptivă, gramatică istorică şi comparată, tipologia limbilor, limbaje de specialitate (didactic, religios, ştiinţific, IT etc.), etnolingvistică, mitologie lingvistică, retorică clasică şi retorici moderne, analiza discursului ş.a.m.d.
     Cele mai multe dintre lucrările pe care le prezentăm aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau străine. Toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al autorilor  – manifestat prin maniera originală, personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale, conectându-se la bazele internaţionale de date ştiinţifice, prin corectidudinea şi frumuseţea exprimării.
     Cel ce scrie aceste rânduri a parcurs “cu creionul în mână” respectivele lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem că tot ce am citit în ultimii ani este acceptabil, dar din tot ceea ce se scrie acum se poate selecta un consistent corpus de texte valoroase, care ne îndrituiesc să formulăm o concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este totul pierdut pentru generaţiile noi.


ŞTEFAN DUMITRU –
ANALIZA EXPRESIILOR IDIOMATICE LATINEŞTI
1

     Născut în Bucureşti, în anul 1976, Ştefan Dumitru a urmat cursurile liceului Şcoala Centrală, la secţia filologie-istorie. În anul 1999 a absolvit cursurile secţiei de Filologie Clasică a Facultăţii de Limbi Străine, iar în anul 2000, pe cele ale Masterului de Limbi Clasice, în cadrul Universităţii din Bucureşti. A fost bursier şi a absolvit la niveul avansat cursurile de limbă şi civilizaţie neoelenă ale Universităţii Naţionale Kapodistrias din Atena, unde s-a remarcat prin conştiinciozitatea şi hărnicia sa, ieşite din comun. Este semnificativ faptul că studentul român a fost selecţionat pentru a ţine o alocuţiune la sediul Ministerul Învăţământului din Atena, în numele întregului corp de bursieri ai programului respectiv. De asemenea, împreună cu alţi patru colegi, aleşi dintre cei mai reprezentativi ai nivelului avansat, a efectuat o vizită de documentare la Instituţiile Culturale şi de Învăţământ din Cipru (Ministerul Învăţământului, Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, Universitatea Ciprului, Institutul Pedagogic), ca invitat oficial al Republicii Cipru (9-13 iulie 2007).
     În anul 2009 a obţinut titlul de Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti cu teza “Expresiile idiomatice latineşti: analiză sociolingvistică şi structurală" (februarie 2010, calificativul cum laude), – conducător ştiinţific prof. dr. Lucia Wald.
     Între timp, Ştefan Dumitru a predat cursuri de limba latină şi greacă veche la diverse licee din capitală şi în cadrul învăţământului superior, după care s-a specializat în predarea limbii greceşti moderne, ţinând cursuri atât în calitate de titular (preparator universitar, ulterior asistent), la Universitatea Naţională de Apărare, cât şi în calitate de profesor asociat la Universitatea din Bucureşti.
     Interesele sale ştiinţifice s-au îndreptat iniţial către lexicologia latină (mai precis, către domeniul expresiilor idiomatice latineşti, care au constituit şi obiectul tezei sale de doctorat), apoi către lexicologia limbii greceşti moderne, domeniu în care a elaborat un articol, intitulat Η επίδραση της Ελληνικής γλώσσας στη Ρουμανική („Influenţa limbii greceşti asupra limbii române”), articol aflat în curs de tipărire în cadrul unui volum colectiv coordonat de prof. univ. dr. Georgos Kanarakis, de la Universitatea „Charles Stuart”, Bathurst, Australia.
     Între aceste cadre se situează şi studiile sau cărţile pe care le-a publicat în ultimii ani, cu aceeaşi acribie: Culegere de texte militare în limba neogreacă, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007; Trilingual glossary of military terminology, Glosar trilingv de terminologie militară (neogrec-englez-român), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010; Georgios Contogeorgis – Democraţia Greacă a lui Rigas din Velestino, traducere din limba neogreacă în colaborare cu Tudor Dinu, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011; *** Sfântul Botezlumina vieţii creştine (florilegiu patristic), carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traduceri (din limba greacă veche şi latină) şi note de Ştefan Dumitru, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti; Expresii frazeologice latineşti (Analiză structurală şi socio-lingvistică), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2013.
     De asemenea, a publicat, în limbile română şi engleză, diverse articole de specialitate în legătură cu domeniile sale de interes. S-a îngrijit, în paralel, de publicarea bibliografiei lucrărilor prof. univ. dr. Lucia Wald, în vol. Antic şi modernIn honorem Luciae Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 11-20.
     Este membru în echipa de cercetare a grantului Bila-Learn – Innovative methods for bilingual language acquisition for adults learners in Europe (Socrates Programme - Grundtvig Project  230002 - CP -1-2006-1- DE- GRUNDTVIG – G1PP). Parteneri ai proiectului: Verein Multikulturell Migrationsakademie Innsbruck (AT); Hellenic Open University, Patras (GR), Evangelische Fachhochschule Reutlingen-Ludwigsburg (GE), IEIE (International Education Information Exchange) Stuttgart (GE), ANUP (Asociaţia Naţională a Universităţilor Populare din România) Bucharest (RO), TARA (Turkish Association of Regional Youth Work) Istanbul (TR).
     A ţinut, în calitate de participant la a VII-a Conferinţă Mondială pentru Limba Greacă, Mesolonghi, 19 septembrie 2008, o comunicare ştiinţifică intitulată „Strategii de predare şi metode de evaluare a competenţei în asimilarea limbii greceşti în sistemul de învăţământ superior”.
     A fost moderator şi translator în cadrul vizitelor delegaţiilor oficiale organizate de Statul Major al Apărării Republicii Elene şi de Garda Naţională a Republicii Cipru la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” şi la Ministerul Apărării Naţionale, în Bucureşti şi în ţară. Este, de asemenea, membru în comisia de examinare pentru obţinerea autorizaţiei de traducător la Ministerul Culturii pentru limba neogreacă.
     În prezent, ţine cursuri de limba neogreacă, cultură şi civilizaţie, la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” din Bucureşti, dar şi la Masteratul de Studii Balcanice al Universităţii din Bucureşti.
*
*     *
     Lucrarea propusă de Ştefan Dumitru întruneşte toate condiţiile de conţinut şi calităţile formale ale unei cercetări academice de nivel avansat.
     Cel dintâi merit al cărţii constă în abordarea unui aspect extrem de controversat al structurii limbii, în general – frazeologia. Întreaga clasă a unităţilor frazeologice ridică probleme pentru cercetătorii oricărei limbi – clasică sau modernă - privind definirea ei, clasificarea tipologică a subunităţilor, modul de analiză al termenilor componenţi, statutul grupării înseşi în structura morfo-sintactică, lexico-semantică şi stilistică a idiomului respectiv, probleme asupra cărora specialiştii nu au ajuns nici pe departe la un consens.
     Dificultăţile sporesc când sunt abordate expresiile frazeologice din limba latină. Fiind vorba, aşa cum se ştie, despre grupări de cuvinte al căror sens unitar nu rezultă din însumarea obişnuită în enunţ a fiecărui termen al construcţiei, ci din raportarea acesteia la o realitate exterioară structurii lingvistice, înţelegerea sensului unor expresii depinde foarte mult de ceea ce în pragmatică se numeşte „context/informaţie academică”, adică de cunoaşterea elementelor de realia ale societăţii care a generat respectivele frazeologisme (organizare social-politică şi economică, valori spirituale, mentalităţi etc.). Or, pentru lumea veche latină, acestea sunt mai greu descifrabile astăzi. Este nevoie de frecventarea sistematică şi de lungă durată a textelor antice (proză narativă, teatru, poezie, istorie etc.), ca şi de documentare pe baza lucrărilor moderne consacrate istoriei romane, mentalităţilor - monografii ale unor domenii de activitate etc.
     Ştefan Dumitru şi-a asumat toate aceste dificultăţi în deplină cunoştinţă de cauză, după cum rezultă atât din motivaţia declarată în capitolul introductiv, cât şi din tratarea concretă a temei propuse. Autorul îşi selectează un număr de 242 de unităţi frazeologice, prin despuierea textelor a nu mai puţin de 36 de autori latini şi din alte surse, după mai multe criterii, între care locul central îl ocupă caracterul idiomatic al grupărilor respective, idiomaticitatea, cum se spune în interesantele consideraţii pe marginea acestui concept care defineşte esenţa expresiilor frazeologice.
     Demersul care urmează are ca rezultat o lucrare serioasă, metodic construită pe trei axe de studiu: a) structura lingvistică a expresiilor frazeologice latineşti, b) imagistica acestora, reflectarea mentalului colectiv roman, c) analiza comparativă din perspectivă diacronică a relaţiilor dintre frazeologismele latineşti şi eventualele echivalente romanice ale acestora.
     Observăm însă că în ceea ce – declarativ (cf. Introducere) - ar fi trebuit să fie o analiză exhaustivă a structurii strict lingvistice a expresiilor în discuţie (respectiv, aspecte semantice, lexicale, morfo-sintactice, stilistice) autorul  se concentrează mai ales asupra trăsăturilor semantice, cu interesante consideraţii – este adevărat – despre sensul idiomatic şi unitar al expresiilor, despre polisemantism şi variaţie etc. Apoi, aceeaşi analiză semantică se prelungeşte cu o clasificare după criteriile onomasiologiei. Din numărul mare de pagini ale acestui consistent capitol, ceva mai mult de o zecime au fost consacrate trăsăturilor semantice mai-sus menţionate, aproape o jumătate din material fiind centrat pe delimoitarea diferitelor categorii de expresii din perspectivă tematică (trăsături fizice, trăsături psihice – vizate în expresiile frazeologice, apoi afecţiuni, ocupaţii, cunoaştere etc.) şi numai ultimele pagini revin la analiza lingvistică (sinonimia unor expresii, analiza lexicală, aspecte morfologice, sintactice, stilistice, cuvintele-suport etc.). Toate acestea dovedesc că tânărul doctorand a fost frapat, ca şi alţi cercetători, de legătura puternică dintre limbă şi gândire, manifestată printr-o multitudine de aspecte logico-semantice, cu deschidere spre mentalităţi, istorie, etnografie etc.
     Lungul excurs tematic din capitolul respectiv nu a epuizat toate posibilităţile de analiză extralingvistică a materialului de lucru. Dacă ar fi realizat că foloseşte metoda onomasiologiei, ar fi fost avertizat, din contribuţiile teoretice aferente, că asemenea operaţii de clasificare sunt utile metodologic, parţial, pentru a pune ordine într-un spaţiu lingvistic foarte mobil şi eterogen, dar că acestea nu epuizează vreodată descrierea completă a faptelor de limbă. Ceea ce nu şi-a propus în recursul la metodă, a realizat practic în cadrul analizei semantice şi rezultatul este cam acelaşi. Autorul sesizează limitele analizei logico-semantice utilizate, dar şi potenţialul materialului faptic cu care are de-a face, aşa încât revine într-un alt capitol, al patrulea din structura lucrării, asupra acestei relaţii, pe care o intitulează, aplicat, „Viaţa materială şi spirituală reflectată în expresiile idiomatice latine”. De data aceasta, se fac precizări de natură teoretică, un subcapitol introductiv numindu-se chiar „Imaginea asupra lumii şi frazeologia”. Se reia clasificarea onomasiologică, prin apelul la concepte cu grad maxim de generalizare („Viaţa materială”, „Viaţa spirituală” ş.a.m.d.), pentru ca în final să se încerce o „Schiţă  de portret al omului roman”. Este clar că şi aici criteriul îşi vădeşte limitele, căci § 4.6. („Clima, natura, plante, animale”) şi § 4.8. ar intra uşor la § 4.4. („Viaţa cotidiană”), iar anumite aspecte ale subcategoriei „materiale” de la § 4.7. („Trăsăturile psihice şi intelectuale”), ar intra la § 4.9. („Viaţa spirituală”). De data aceasta, salvarea vine dinspre teoria mentalităţilor. Utilizând elemente de lingvistică cognitivă, autorul tezei relevă scheme de gândire şi comportament prin asocierea/opoziţia datelor semantice cu datele lumii reale, oglindite în expresiile studiate. Tânărul cercetător ştie să ordoneze faptele observabile de aşa manieră încât să convingă pe deplin asupra utilităţii demersului său. Conceptualizarea şi metaforizarea unor imagini concrete redate în construcţiile idiomatice îl conduc spre evidenţierea unui univers mental, atât la nivelul conştientului, cât şi la nivelul subconştientului. Rezultatele sunt verificate apoi prin alte surse (sau măcar se atrage atenţia asupra faptului că pot fi verificate).
     Multe dintre observaţiile formulate astfel îi sunt utile autorului tezei şi în ultimul capitol, cel în care se dezvoltă a treia mare axă a studiului. Analiza comparativă şi contrastiv-tipologică realizată pe un corpus de expresii frazeologice din principalele limbi romanice, expresii asimilabile, într-un fel sau altul, cu cele latineşti, se bazează cu adevărat, de data aceasta, mai întâi pe particularităţi strict lingvistice, în special pe structura enunţului, criteriu ordonator principal, completat cu analiza semantică şi a formei interne a grupărilor de cuvinte. Dar relevarea similitudinilor semantice implică, în mod necesar, receptarea unor date privind mentalul colectiv şi condiţiile obiective de viaţă. Din această perspectivă, autorul vorbește despre cele trei tipuri esențiale de raporturi între corpusurile de expresii din limbile studiate: a) posibile relaţii de filiaţie; b) circulaţia obişnuită – în timp și spațiu -  a unor imagini, motive populare, cu expresiile lingvistice aferente; c) creaţii independente în fiecare limbă. Asupra unor aspecte din sfera respectivelor raporturi Ştefan Dumitru se menţine la nivelul simplelor ipoteze – manifestând precauţia necesară într-un domeniu de tot neclar şi deschis la interpretări, dovadă fiind studiile diverse şi ample pe această temă. Ceea ce se remarcă, dincolo de interpretările specialiștilor, este unitatea în diversitate, un raport echilibrat între universaliile gândirii şi ale limbii, pe de o parte, şi creativitatea proprie a fiecărui popor, pe de altă parte.
     Dintre concluziile formulate cu pregnanţă în finalul lucrării, reţinem ideea preponderenţei imaginilor din universul rustic, familial, popular, în construcţiile idiomatice latineşti. Chiar dacă atestările sunt culte, originile expresiilor respective sunt declarat populare, căci au fost folosite pentru caracterizarea unor personaje de extracţie umilă sau apar în texte neliterare, redactate de oameni cu instruire elementară. În felul acesta, Ştefan Dumitru confirmă teza pe care au susţinut-o – de asemenea, prin analize lexico-semantice – nume de mare autoritate în filologia clasică, precum J. Marouzeau (al cărui articol, „Le latin – langue de paysans”, 1925, este menţionat în Bibliografia finală) sau Al. Graur ş.a.
     O altă concluzie interesantă care ne-a atras atenţia se referă la raportul moştenire/creaţie proprie în structura frazeologismelor latino-romanice. În măsura în care primul element al relaţiei poate fi delimitat cu o oarecare certitudine, se probează faptul că expresiile frazeologice – dovedite a fi un subsistem bine articulat, cu principii proprii de funcţionare, în structura limbii – nu se supun regulii distribuţiei elementului latin în spaţiul romanităţii, după criteriile geografiei lingvistice. Arătând că, la nivelul acestor structuri lingvistice nu se aplică teoria ariilor laterale, căci zonele periferice „consacrate” drept conservatoare – româna şi spaniola – nu pot fi puse în opoziţie cu centrul inovator al Romániei, autorul urmăreşte modul în care continuitatea şi discontinuitatea, moştenirea (conservatorismul) şi puterea de creaţie proprie etc. se manifestă după legile interne ale fiecărei limbi moderne, nu fără respectarea unor trăsături comune. De data aceasta, studiul l-a condus pe tânărul cercetător la infirmarea unei teorii bine sedimentate în studiile de specialitate din ultimul secol, fapt care constituie una dintre contribuţiile sale originale la problematica, pe cât de interesantă, pe atât de complexă a frazeologismelor.
     Aşadar, cartea se dezvoltă organic, prin analize şi demonstraţii conduse cu osârdie, cu o bună asimilare a bibliografiei (bogată, diversificată, modernă), cu interpretarea echilibrată, prudentă, a faptelor de limbă, ajungând la rezultate interesante, riguros sistematizate şi convingător expuse, într-o lucrare utilă şi plăcută, în acelaşi timp.


1 Ștefan Dumitru, Expresii frazeologice latinești (Analiză structurală și socio-lingvistică), Editura Universității din București, București, 2013

OBIECTE MICI - Mona MOMESCU

     În Luni, 20 Ianuarie 2014 19:03:47, Mona Momescu a scris:     Draga doamna Platcu,     Dupa ce am fornait, hiriit de raceala o saptamina, timp in care am umblat si pe la scoala dupa diverse documente, va trimit un articolas pe care sper sa-l gasiti, impreuna cu dl. Platcu, interesant. Mai am ceva idei, cred ca o sa vi le trimit pe masura ce le scriu, sa le aveti acolo. Daca doriti sa initiem o rubrica de "Obiecte mici", asa m-am gindit, de reflectii oarecum cotidiene, v-as ruga sa-mi spuneti. Trimit si citeva fotografii pe care le-am facut cu mana proprie aseara, care ilustreaza ce am zis prin articol.     V-as ruga sa-mi confirmati primirea ca sa stiu daca au ajuns in regula; documentul l-am salvat in extensie .doc, in cazul in care cineva lucreaza pe Mac sa nu iasa cu maimute la deschidere. Imaginile sunt normale .jpg     Cu toate gindurile bune,     Mona


Pahare pictate manual în România, Europa

     Magazinele cu obiecte pentru casă, la prețuri accesibile, fac deliciul nostru, al celor care am crescut cu generația metalo-chimicelor sau al raioanelor misterios luminate cu porțelanuri din magazinele universale, mândria fiecărui oraș românesc. Goana după porțelanuri chinezești, cu lingurițele lor burtoase, bune de folosit și pe post de bibelou, seturile de pahare de cristal de Turda, poloneze, colorate, pe toate acestea le-am simțit ca pe o permanentă invitație la o nuntă pantagruelică, așteptată și fărâmițată apoi în cadouri de ziua de naștere a mătușii, de „casă nouă” pentru cine știe ce familie, de sfârșitul unui ciclu de școală, când, prin tradiție, începea agitația comitetului de mame pentru a achiziționa scrumiere de cristal („scrumuiere”, cum spunea o mamă), vaze grele și frumos fațetate, multe și alte fragile minuni care făceau mândria vitrinelor și uneori se mai întâmpla să intre și în uz, conferind prestigiu și autoritate celor care le aveau „primite” de la elevi, fini, subalterni. De aici am rămas cu o atracție ciudată față de obiectele bucătăriei și mesei, fie că sunt oale de tuci frumos emailate, pahare de toate felurile, originile și folosințele, linguri, lingurițe, tocătoare și tot felul de plastice contorsionate și colorate care trebuie să ne scutească de efort pe cei ce slujim în mod constant pântecelui.
     Astfel că, am sau n-am ce să cumpăr, eu în fiecare săptămână trecute fix dau câte o raită pe la Century 21, TJ Maxx, Home Goods, raioanele oale, pahare, linguri, tigăi. Lanțurile acestea de magazine care bucură și pe împătimiții tingirilor și paharelor sunt oarecum francizate, astfel că, asemenea KFC, Starbucks etc., sunt de întâlnit în mai toate orașele americane. Și au cam aceeași marfă, ca să nu stea prea mult în cumpănă doritorul. Să nu aibă nostalgii și doruri de casă și mai ales să vadă că ideea de „marfă stas” se poate traduce într-o explozie de obiecte colorate, de bun gust, „accesibile” omului obișnuit. Căci măcar un pachet de șervețele vișinii de hîrtie pe care scrie elegant Food.Wine.Friends. Good times și care costă un dolar jumătate, poate să-și ia oricine.

     În toată  această lume fragilă și caldă a bucătăriei și mesei am recunoscut, așa cum aud frecvent vorbindu-se românește în New York și nu mă mai mir ca prima dată, niște pahare ocolite cu un brâu colorat, în albastru, violet sau roșu și auriu. Unde le-am mai văzut? Seamănă cu ceva de acasă, cu ceva ce vedeam la...aha, la Fondul Plastic. Mă duc mai lângă paharele cu pricina- de cocktail, de vin, de apă, suporturi pentru lumânări, pictate, colorate cu un semn al infinitului care se lățește ca o bandă Moebius pe sticla transparentă și citesc pe etichetă: Handpainted in Romania. Romania, Europe.

     Cum s-ar spune, iată „fond-plasticele” noastre, făcute dintr-o sticlă pictată pe care acum vreo două decenii nu prea îți dădea mâna s-o cumperi de la fondul plastic, lasă că nici nu le-ar fi vrut multă lume, că nu erau de cristal de Turda/Satu Mare/polonez. Uite cum stau ele mândre între niște cupe de sticlă verzuie, cât niște vaze, din care doar la ritualurile poetico-narcotice ale lui Sâr Péladan ar fi băut careva ceva. Mai încolo, niște desperecheate Ralph Lauren, cristaluri, un set de cupe de șampanie cu picior decorat cu fulgi albi, pentru mireasă și mire, un linguroi de porțelan pe care trebuie să se odihnească lingura cu care mesteci în mâncare, ca să nu murdărești blatul din bucătărie. Tăvi de chec, de kugelhupf, de brioșe, de madlene, porțelanuri groase, în albastru și alb, poloneze, porțelanuri și oale manuale, portugheze, albe și corai, toate dansează pe mutește prinse în banda pictată manual, în infinitul meșteșugit în Romania, Europe.

     Care este locul obiectelor și ființelor mici în a ne face știuți de către ceilalți? M-am întrebat de multe ori și am mai scris despre nevoia echilibrului dintre excepțional și obișnuit, comun în identitatea noastră colectivă. Tot de atâtea ori am susținut că tocmai acest echilibru ne-ar face să ne bucurăm de ceea ce suntem și să ne prezentăm, în dialog cu ceilalți cu naturalețe și fără umilințe sau complexe de superioritate sau inferioritate. Preocuparea pentru problema aceasta se dovedește constantă: cotidienele centrale românești dedică cel puțin un episod săptămânal tinerilor merituoși care studiază în lume și care laudă sau evaluează cu nostalgie critică școala românească; o altă serie de articole se ocupă de specialiștii deja consacrați, sau de artiști, care, originari din România, și-au făcut un nume în alte țări. Comentariile cititorilor la aceste articole sunt și ele împărțite, pendulând între admirație religioasă față de cei prezentați, neputință tristă, respingere orgolioasă a celorlalți, critici la adresa guvernelor de toate orientările. De multe ori, cei care scriu pe forumuri se deghizează într-un celălalt neîndurător, care le spune răspicat românilor, „maneliștilor”, celor din Românika cine sunt cu adevărat și de ce nu mai au nici o speranță să se schimbe. În tot acest joc identitar intern, ne unim rapid în jurul bucatelor, al amintirilor de generație sau invocăm diverse forme de tradiție, de la aceea dacică la cea folcloric-romantică sau la cea modernistă. Pe tema aceasta există excelentele studii ale lui Vintilă Mihăilescu, scrise cu umor, dragoste și, după mine, cam cu o prea mare acribie a lecturii sociologice a fiecărui gest sau obiect, au reușit să aducă doctul discurs identitar al anilor 90 timpurii la o formă de naturalețe accesibilă și nouă, nespecialiștilor.

     Mă gândesc mai mult la paharele din Romania, Europe, mândria mea secretă în orchestra domestică din magazinele americane pomenite: sunt obiectele destinate uzului domestic, neafectat de reflecții docte, niște amfore efemere care duc, bine sigilate în ele, vinul tare a ceea se suntem noi, ca români, pe alte meleaguri? În lumea noastră aparent globalizată, de consumatori căpcăuni, mai avem voluptăți simbolice localiste? În fond, senzualitatea numelui de origine, a legăturii cu un loc a dat contur aristocratic unui timp pe care acum îl idealizăm, dar care va fi fost poate la fel de năuc precum cel pe care îl trăim acum: Măsline de Volo, vin de Chios, șampanie Știrbey, șocolata Berindei... Mai apoi ciocolată Ciucaș, praline roz, vernil, biscuiți Cotnari și Albatros au devenit temele centrale ale „amintirilor de generație” care bântuie spațiul virtual. Listele de nume de obiecte, cutiile inscripționate din metal, de la foste bomboane savurate de generația dinainte, dar transformate în relicvarii pentru ațe, nasturi, prenadez, ne-au asigurat de o continuitate materială a timpului, de o tradiție luată pe cont propriu și care spune și ea ceva despre gusturile, călătoriile și puterea economică a unei familii. Cutia metalică de halva bulgărească, cutia octogonală, tot metalică, de la caramele stau de pază memoriei anilor 60-70, bunăoară. Reconstituirile ultimului deceniu, care îmbină studiile literare cu antropologia urbană, inventarele de istorie orală cu spațiile tematice din muzee nu fac decât să afirme că trebuie să intrăm în dialogul din lume cu toate aceste obiecte ale noastre, nu numai cu monumente și excepții

     Până la urmă, prezența paharelor noastre frumos pictate manual în Romania, Europe, vii, mari, mici, utilizabile de către consumatorul american, nu e o garanție că mersul caravelelor peste mări și țări, cu obiecte, gesturi și oameni dintr-un acum și aici care nu a încremenit niciodată în timp sau spațiu ne ține vii, disponibili și vandabili? Ce aducem la acest mare târg al lumii, la iarmarocul nesfârșit al unei sărbători atât de cacofonice încât devine mută? Creiere, cum s-a spus? Invadatori de care multiculturalul și dezorientatul Albion ar trebui să se apere ca de o a doua năvală normandă? Ducem călușari, brânză de Sibiu, funii de usturoi? Artă elitistă, falusuri tricolore, dictatori clăpăugi și cu dinți de vampir mustind de sânge proaspăt, o avangardă scurmată din rărunchi și veșnic la pândă, suprapusă peste opinca scoasă din muzeu sau pălăria cât roata carului a rapsodului care predă la academia de muzică? Ce ducem la acest iarmaroc cu rol inițiatic al lumii noastre, dincolo de ceea ce credem noi că „le place”? Modestele pahare în cauză și-au făcut loc cumva singure, șed instalate confortabil pe raft pentru consumatorul de meșteșug. Un meșteșug semnalat discret, printr-o etichetă albă, lipită pe un obiect neceremonios. Neanunțat nici de fanfare, nici de scrâșnete de ură și parapon perpetue, nici de profeți cu succes de casă la care căscăm gura, căci ne spun exact ce vrem să auzim despre esența noastră de premianți planetari, doar cu mai multe neologisme și ochii ceva mai bine orientați la îmbinarea tavanului cu peretele. Din experiența pe care am avut-o până acum în această cultură, cu studenți, colegi, oameni de felurite profesii, cred că cel mai bine prinde naturalețea. Puțini sunt cei dispuși să te cunoască atunci când ești într-un perpetuu război cu tine, când urăști ce ai fost, când stai cu gura pungă pentru că nu te-ai născut în altă parte sau nu ai studiat la Harvard. De parcă toată planeta ar putea face asta!

     Trecând de la pahare la modul în care ne facem cunoscuți celuilalt, în stilul nostru de a vorbi despre tot și toate într-o suflare, a trebuit să mă dezmeticesc destul de curând că nu voi putea ataca limba și cultura română, obiect monumental de altfel, prin monumente. Am înțeles asta și din povestea unui prieten, filolog, fost bursier Fulbright în România, care mi-a spus că după ce a nevoit vreme de un an în tainele limbii române la University of California at Los Angeles, cu o profesoară care se ambiționa să îi învețe literatura română și a memorat Verde crud, verde crud a ajuns la Iași și a constatat că s-a spart o țeavă în apartament în prima seară. Tot „verdele crud” și toate rafinamentele culturale nu l-au ajutat să spună vecinului la ușa căruia sunase ce i s-a întâmplat, a reușit să articuleze în românește doar bună seara, este problema cu o privire speriată. Cu alte cuvinte, care ar fi echivalentul paharelor tăcute și ambițioase de pe raft, care fac meșteșugul românesc o prezență constantă și insidioasă? Să renunțăm la operele noastre reprezentative? Nu, nicidecum. Nu pot da rețete, căci fiecare dintre noi, cei care încercăm să transmitem ceea ce e românesc se adresează unui public diferit. Cei care învață românește în spațiul american vor să aibă bucuria de a utiliza limba română, de a bea din paharul românesc cum s-ar spune, cu naturalețe, ci nu nu atitudine de etnograf. Vor să trăiască,  la orele de curs, chiar și virtual, în România pe care o vor întâlni și pe care și-o vor asuma așa cum le va fi voia sau interesul profesional. În România aceasta coexistă și marile noastre opere literare și artistice, și Bucureștiul reconstituit din Centru Vechi, dar și micile orășele tăcute, supraviețuind demn și meșteșugurile tradiționale, practicate de oameni care se îmbracă arareori în costum de sărbătoare și care tot la fel de rar pot fi văzuți încingând o horă ca în Rebreanu duminicile. Ca să ajutăm pe ceilalți de a ajunge la bucuria de a cunoaște, autentic și din pornire personală, a poeziei eminesciene, a arhitecturii medievale religioase, a literaturii și artelor plastice actuale românești, foarte acordate la ceea ce este universal acum, eu cred că trebuie să pornim de la lumea obiectelor mici, cotidiene, naturale. Trebuie să admitem, cu toate spaimele și orgoliile noastre, că impetuozitatea noastră culturală, de a transmite numai opere canonice handcrafted in Romania sau numai postmodernism ready made ne dă un aer de buimăceală identitară. Între neaoșismul folosit pe post de bumerang în politicile noastre culturale și educaționale în funcție de interesul electoral și negativismul identitar la fel de electoral, cum s-ar spune made in Europe, exclusiv, ar trebui poate să învățăm povestea paharelor: meșteșugite colorat, elegante, discrete, plăcute ochiului și uzului cumpărătorului contemporan de dincolo de Romania, Europe. Trebuie să ne folosim de ambele simultan, nu de câte una pe rând. În felul acesta am învăța că putem să transmitem și esența noastră premodernă, de meșteșugari vii, dar și modernitatea noastră acordată și practicată cu naturalețe fără să ne dizlocuim unii pe alții sau să ne criticăm perpetuu. Cel puțin în spațiul în care de ceva vreme încerc să transmit limba și cultura română, cei cărora mă adresez se simt cel mai bine când află că românii sunt oameni ai zilelor noastre, nici piese de muzeu etnografic, nici încrâncenați perpetui ai istoriei care își îneacă amarul într-o ciorbă de burtă. Iar cea mai mare bucurie a mea e atunci când glumim în limba română și ne creăm o identitate a noastră, din cuvinte, aluzii, fragmente de filme, de experiențe personale, made in Romania, Europe, dar universal funcționale. Și succesul paharelor de pe raft e că acești oameni, care învață românește și vor să afle cum suntem noi, cu istoria, succesele, temerile noastre, vorbesc despre ei în limba română.


ARHIVĂ EPISTOLARA - Ion BĂLU



Remember Eliade, III

 Paris, 30 iulie ’979




     Stimate domnule Bălu,

     Răspund pe loc scrisorii din 20 Iulie, p[en]tr[u] că plec în Provence peste câteva zile – şi nu mă întorc la Paris decât la sfârşitul lui August. Mă bucur că recitirea amintirilor mele din adolescenţă şi prima tinereţe vă interesează. Nu mă gândeam la un “tratat” de Ist.[oria] Rel.[igiilor]1  ci la o serie de mici monografii despre cosmogonille şi mitologiile orientale şi – începând din 1925 – ’26, – la “Originile gândirii europene” (în două volume!), carte pe care impertinenţa tinereţii îmi permitea s-o anunţ în câteva articole (unul, cred, despre Orfism, în Adev.[ărul] lit.[erar şi artistic].2
     În ultima vreme, au apărut f.[oarte] multe studii şi articole. Îmi propun să fac fotocopii, la Chicago, şi să le trimit la Paris, în aşteptarea “ocaziilor favorabile”. Cel puţin în ceea ce te priveşte pe D[umnea]ta, inutil să mai încerc.3 La 28 Iunie, Editura Belfond ţi-a expediat, envoi recommandé (am făcut eu însumi fişa !) L’Epreuve [du labyrinthe]. Este al doilea exemplar trimis recomandat !...4

verso

     Îţi voi expedia încă [o dată] volumul, în Sept.[embrie] prin Adrian Marino5  p[en]t[ru] simplul motiv că e vorba de cea mai importantă carte a mea6 , până la apariţia Autobiografiei).
     Gallimard va publica (probabil prin Ianuarie): Mémoire [nu Mémoires]7, I, 1907-1937, conţinând trei părţi: “La Mansarde”, 1907-28); “L’Inde a vingt ans” (1928-31); “Les Promesses de L’équinoxe” (1932-37).8
     Până atunci, sper că voi găsi vreun “sistem” ca volumul să-ţi parvină (poate, la Şerban Cioculescu ? Evident, îi voi trimite şi lui un exemplar).9
     Deocamdată, lucrez : vol.[umul] II din Mémoire (1938-77)10, vol./umul/ III din Histoire11  şi transcrierea ultimilor ani ai Jurnalului (evident fragmente : 1970-78).12
     Îţi urez o vară senină şi rodnică, al D/umi/tale
Mircea Eliade

     1 În scrisoarea menţionată, formulasem o ipoteză şi o întrebare: studiile şi esurile referitoare la religiile antice şi mitologiile orientale, publicate în perioada anilor ’25 – ’26, au fost gândite ca o posibilă abordare ulterioară a unei istorii a religiilor?
     2 Eseurile despre orfism au fost antologate de Magda şi Petru Ursache în Arta de a muri, 1993, şi de Mircea Handoca în Misterele şi iniţierea orientală, 1998
     3 Eliade se referea la volumele expediate anterior. În scrisoare, îl rugasem să nu-mi trimită prin poştă nici o carte pentru că îmi erau confiscate de Securitate.
     4 Ambele exemplare din volumul Mircea Eliade, L’Epreuve du labyrinthe, Entretiens avec Claude-Henri Rocquet mi-au fost oprite de ofiţerii de securitate.
     5 În septembrie 1979, revenit în ţară, Adrian Marino mi-a expediat volumul la Câmpina.
     6 Caracterizarea autorului: “cea mai importantă carte a mea” este motivată în dedicaţia oferită : “Lui Ion Bălu, aceste informaţii camuflate în dialog, omagiu lui Mircea Eliade, Paris, 8 Sept.[embrie] 1979.
     7 Mircea Eliade face distincţie între mémoire şi mémoires. Din acest motiv a scris cu creionul, deasupra cuvântului Mémoire: “nu  Mémoires”.
În volumul editat de Humanitas, Mircea Handoca a folosit Memorii. Deosebirea e de nuanţă. Mémoire deschide fiinţa spre interior, spre autobiografia intelectuală, pasională, civică. Referenţialitatea este menţionată numai prin ecourile răsfrânte asupra trăirilor interioare. Nu întâmplător, în engleză, volumul a fost intitulat Autobiography, aşa cum îşi numeşte volumul Eliade însuşi în această scrisoare.
Mémoires sunt orientate către exterior, cu accentul pe referenţialitate: memoriu, expunere de motive. Trimiterile interioare sunt accidental menţionate. În literatura română contemporană, Memorii de Valeriu Anania exemplifică primul exemplu de autobiografie. Viaţa unui om singur de Adrian Marino, pe al doilea; cartea nu este o autobiografie, ci un comentariu al propriei vieţi.
     8 Volumul a apărut nu în ianuarie, ci în martie 1980, cu titlul: Mémoire, I, 1907-1937 – şi subtitlul – Les Promesses de L’équinoxe.
     9 “Sistemul” a fost rezolvat mai sigur. La 2 august 1980, exemplarul cu dedicaţia : “Lui Ion Bălu, această carte care, în sfârşit, îi va ajunge…” mi-a fost adus de Gelu Ionescu. Din Bucureşti, m-a contactat telefonic: “Ar fi bine să ne vedem… mai vorbim de una, de alta…”
     10 Semnul grafic trimite la enunţul notat lateral, pe marginea stângă a paginii: “Închei Autobiografia la vârsta de 70 de ani.” Nu a reuşit să-şi concretizeze gândul. Rememorarea se opreşte la mijlocul lunii iunie 1960, prin evocarea zilelor petrecute, alături de Christinel, la Elin Bay. Trecuse cu numai trei luni peste 63 de ani!
     11 Se referă la al treilea tom din Histoire des croyances et des idées religieuses, editat în 1983.
     12  “Ultimul fragment” a fost notat în ziua de 19 decembrie 1985. În seara zilei anterioare, în jurul orei zece, un vecin l-a anunţat că în biroul său, de la etajul inferior, a izbucnit un incendiu. Pompierii veniseră: “…spărgeau geamurile de la ferestrele biroului… Ger cumplit şi apa care se scurgea pe scările Minville-ului îngheţa îndată ce ajungea pe trotuar. Nu mi-au dat voie să intru… Pe scara principală , apa se revărsa ca un pârâu de munte. Aşa  a început…”
Mircea Eliade – comenta Alain Paruit - “s-a stins în aprilie 1986, cu o carte în mână. Fără să o fi scris pe aceea care l-a tentat cel mai mult, Omul ca simbol. El, Destinul hotărâse altfel.