CICĂ NIȘTE CRONICARI - Magda GRIGORE

Păcală şi ai săi –
un spectacol perpetuu

     Ion Popescu-Sireteanu este un consecvent cavaler al culturii, cu o chemare entuziastă spre pulsaţia vie a creaţiei de care a fost ataşat  toată viaţa cu o solemnitate specială, tandră şi interiorizată. Drumul său lung în desluşirea tainelor cuvântului, calea aleasă voluntar şi împăcarea cu destinul acesta l-au răsplătit cu răbdarea de a echivala mult-puţinul zilelor noastre omeneşti cu operele înfăptuite care îi poartă cu demnitate semnătura. Autorul se mişcă cu lejeritate în spaţiul lingvisticii, al etnografiei şi al folclorului, în spaţiul istoriei culturale şi al culturii populare. Nu în ultimul rând îl (re)cunoaştem prin popasurile filologice făcute în interiorul memoriei limbii româneşti, slujită cu devotament irevocabil. Merite de necontestat ale lui Ion Popescu-Sireteanu sunt interesul pentru interferenţele etno-culturale, păstrarea tezaurului de înţelepciune populară şi, mai ales, vocaţia pentru transmiterea limpezimii limbii româneşti autentice către generaţiile succesoare.
     Nu-i de mirare ştiind aceste lucruri că autorul a fost provocat de un  personaj  românesc autentic, cu apreciere diferită –  în diferitele straturi de cultură – Păcală, un summum de învăţătură şi de umor adevărat. Păcală nu este deloc un personaj desuet, cum ar putea crede vreun cititor situat în post-modernitate. Chiar dacă are un cunoscut background literar, el reprezintă o matrice mentală a poporului român, unul dintre pattern-urile culturale româneşti, este un personaj care aparţine unui timp circular, reversibil şi recuperabil, dacă ne ghidăm după teoriile lui Vladimir Propp. Snoava este în sine un gen de succes în istoria literaturii române, cu ecouri în culturile mari, fapt care explică apariţia încă din 1969 a primului studiu al corpusului snoavelor româneşti, editat în Franţa (La typologie bibliographique des facéties roumaines). În zilele noastre Păcală este un subiect care circulă pe DVD-uri, în cărţile electronice la modă, face obiectul unor adaptări radio/tv, deşi l-a redat de mult, remarcabil, Geo Saizescu în regiile lui, precum şi actorii Sebastian Papaiani, Denis Ştefan. Păţaniile lui sunt în nenumărate forme culese şi/sau repovestite, iar câteodată perfecţionate şi reinventate. Întâmplările lui Păcală îşi găsesc morala şi sensul inclusiv în modernitate, mai ales într-o modernitate care se pare că are tot atâta nevoie de el ca şi societăţile trecute.
     În cartea de faţă,  Păcală şi ai săi, editura Taida, Iaşi, 2011, Ion Popescu-Sireteanu  îl supune cu măiestrie pe eroul tradiţional unei noi succesiuni istorice, înnoindu-l şi adaptându-l, (re)dându-l unui ritm spaţio-temporal modern, înscriindu-l într-o adevărată competiţie de perfecţionare a personajului/in illo tempore, extrăgându-l parcă din chintesenţa tuturor vremurilor şi construindu-l ca pe o verigă esenţială în relaţia sensibilă dintre efemerul şi eternitatea înţelepciunii populare. Filtrarea personajului cunoscut din snoavele româneşti, din scrierile lui Alexandru Mitru, Petre Dulfu, Creangă sau Slavici, pentru care şi-au manifestat interesul personalităţi de marcă ale literaturii româneşti (Petre Ispirescu, Vasile Alecsandri), prin experienţa scriiturii lui Ion Popescu-Sireteanu se dovedeşte un act cultural demn de admirat, de apreciat şi poate surprinzător în ideea curajului acestui autor de a se orienta spre un personaj format, cu carieră în istoria literară, un subiect pus la îndemână de memoria colectivă şi de istoria literară în generozitatea ei, la imaginea căruia poate adăuga vioiciunea spiritului propriu şi pasiunea auctorială remarcabilă. Autorul publică prima ediţie a cărţii în 1994, iar fiecare reeditare poartă mereu un veşmânt nou, graţie inspiraţiei autorului de a reactualiza şi împrospătă un personaj vechi cu o aură de modernitate.
     Aşadar, un merit prim al autorului este faptul că s-a ataşat de personaj, l-a preţuit şi l-a însuşit, conferindu-i calitatea de erou al cărţii sale. Secvenţele epice sunt atent selectate, periplul personajului îngăduind autorului să-şi expună povestea cunoaşterii cu/prin personaj,  setul de mici istorii constituind o aventură continuă a eroului în silinţa de a con-vieţui cu lumea pe care, paradoxal, o asimilează refuzând-o şi o păstrează în sine doar plecând în permanenţă spre alte şi alte deschideri ale ei. Păcală este un personaj jovial, hialin, robust, în ciuda fragilităţii aparente, înţelept chiar dacă face pe prostul, cu similitudini de bufon care spune adevărul în doi peri, cu comportament de claun din poveste,  un accesoriu al întâmplărilor de totdeauna, liber şi nesupus nimănui. Rădăcinile sale în literatura universală ar putea să coboare până în antichitate şi cu siguranţă ar trece prin baroc. Ar putea să supravieţuiască în oricare literatură a lumii, are fraţi de sânge chiar în literatura noastră, iar prin geografiile literare ale lumii are câteva similitudini, eroi echivalenţi cu care ar putea să facă o interesantă competiţie comparatistică (Pepelea, Ianoş, Ivan, Neculai sau Nastratin Hogea, Bertoldo, Till Eulenspiegel, Svejk, Dănilă Prepeleac etc, eroi populari, înzestraţi cu isteţime, peregrini, puşi în slujba semenilor prin dorinţa structurală de reparare a răului social şi de desfiinţare a metehnelor celor viciaţi). Mulţi specialişti în metaliteratură vorbesc de câtva timp despre  snoava de tip Păcală.
     Etnogeografia traversată de Păcală, în cartea propusă de  Ion Popescu-Sireteanu, este însă una tipic românească, cu pături sociale recognoscibile, cu autorităţi bine delimitate din lumea satului, toate tratate cu îndrăzneala şi dezinvoltura ştiută a personajului. Popa, boierul, judecătorul – autorităţi oficiale admonestabile, contestate şi anulate ca inteligenţe (Păcală devenind simplitatea generând superioritate), dar şi negustorii, sătenii, femeia adulterină sau femeia ca exponent social neglijabil şi, nu în ultimul rând, Tândală – cu toţii devenind personaje secundare, care servesc distincţiei personajului principal. Ion Popescu-Sireteanu îi plasează din titlu pe ai săi ca recuzită uzuală a eroului, obligatorie, dar fără prestanţă şi vizibilitate caracterială. Tândală este totuşi un personaj special, un adjuvant al lui Păcală, un alter ego poate, un interlocutor pe măsură. El potenţează şi serveşte cu precizie punerii în valoare a personajului hâtru cu comportament relaxa(n)t, ludic, Păcală. Tândală sugerează – oriunde s-ar afla –  fie aşteptarea lui Păcală, fie nevoia imperioasă de apariţie a acestuia, ca personaj echilibra(n)t în context, fie anticipează intrarea efectivă a acestuia în scenă.
     În literatura românească Păcală reprezintă un erou popular foarte cunoscut şi îndrăgit, periplul său cu întâmplări minore, în fond, devenind o adevărată călătorie iniţiatică. Sensibilitatea creativă a lui Ion Popescu-Sireteanu şi pasiunea cu care evocă personajul au fost motivate probabil de hazul personajului şi de isteţimea lui, dar şi de puterea sa de regenerare prin umor, atâta vreme cât Păcală devine expresia/oglinda unui popor care se autoironizează, ca să poată într-un fel să meargă mai departe pe drumul plin de obstacole al existenţei şi să-şi păstreze siguranţa de sine. Liviu Antonesei afirma că un popor care consideră că este suficient de important poate fi subiectul unei glume. Văzut prin optica lui Ion Popescu-Sireteanu, Păcală nu mai rămâne un personaj al comediei imediate, un erou al literaturii pentru copii, nici nu mai este doar revoltatul tacit împotriva slugărniciei, nedreptăţii, hăituirii libertăţii, aşa cum îl vedea însuşi Dulfu, el devine un personaj pentru cititorul matur, ivit din România profundă în intenţionalitatea de a recupera sensul pierdut, de a restabili, social şi psihologic, un echilibru al identităţii. Păcală este în viziunea lui Ion Popescu-Sireteanu un călător pe/în harta spirituală a poporului român, drumul fiind pentru erou numai un instrument, unul nesofisticat, la îndemână, o unealtă de provocare şi exersare a intuiţiei. Drumul devine un topos de semne de înţelepciune, menite să fie văzute şi desluşite în funcţie de instinctul, puterea de discernământ şi rezerva de trăire a călătorului.  Păcală are instinct, spontaneitate şi o interogare calmă şi prevăzătoare a lucrurilor. Dominanta iniţiatică este  mereu confruntată cu tendinţa de recuperare şi restaurare a bunului simţ natural, cu percepţia lucrurilor prin repunerea lor într-o ordine firească. Ion Popescu-Sireteanu realizează una dintre cele mai dense, relaxante şi inspirate ipostazieri a personajului călător în jurul lumii (care se suprapune perfect călătoriei în jurul lui însuşi), justificată de nevoia călătoriei ca experienţă de cunoaştere directă, eficientă, edificatoare. O călătorie de ispăşire a unui destin, cum zicea un personaj al lui Sadoveanu, care devine, iată, şi aici, un argument moral similar. Păcală este de altfel un personaj care tranzitează epocile, ideologiile şi geografiile totodată, iar răspândirea lui în lume este resimţită ca o terapeutică ontologică, chemarea lumii fiind irezistibilă pentru fiinţa acestui personaj. Chemarea determină posibilitatea unui etern beneficiu al începutului, puterea personajului de a se aduna şi a o lua mereu de la capăt stă sub semnul benefic, luminos şi ocrotitor al intenţiei. A fi mereu călător în(spre) întâmplarea drumului şi în(spre) înfăţişările lumii este aici prima condiţie a identificării sensului. Păcală este un drumeţ perpetuu,  insistent şi  natural până la identificarea cu drumul şi cu spectacolul călătoriei.  Dar acest spectacol/un modus vivendi devine simultan o încercare reuşită de replasare a vieţii pe un făgaş normal şi de reformulare a adevărului permanent deformat de răul şi prostia care circulă libere prin lume. Preumblarea lui Păcală în lung şi-n lat este, prin urmare, una de extincţie recuperativă. Toată morala spectacolului (care devine morala cărţii, implicit) este vie, surprinsă în dinamica ei, desprinsă ca un ecou însumat parcă din  odiseea drumului,  plină de peripeţia cunoaşterii.
     Harta spirituală trasată de erou vizează obiceiuri româneşti, credinţe populare, îndeletniciri şi înţelepciuni practice, legende şi ritualuri  şi nu în ultimul rând exersarea limbii populare în sclipitoarea ei claritate. Observaţia, din perspectivă multiplă a expresiei limbii, (sesizarea îmbinărilor ei paradoxale, expresiile idiomatice, vorbele în doi peri etc), devine pentru Ion Popescu-Sireteanu o îndeletnicire de fond, o practică menită să deschidă mereu (altă) panoramă sensului. Lumea satului românesc este microuniversul care deţine cotloane necunoscute, iar în faţa unei întâmplări noi, Păcală are în faţa ochilor inclusiv o altă învăţătură şi o altă lecţie a vieţii, unealta mijlocitoare de transmitere a mesajului fiind cuvântul. Eroul este înfăţişat mereu în mişcare, plin de naivitate şi candoare, personaj cu o singură valoare – mintea – cea care se dovedeşte însă a fi esenţială în rostul vieţii. De altfel, autorul ne avertizase încă de la începutul cărţii asupra faptului că Dumnezeu, în buna Lui intenţie, când a dorit să încununeze creaţia i-a înzestrat pe unii cu minte, iar pe ceilalţi cu noroc. Păcală, fiind mai norocos, a apucat din zestrea minţii. Ceea ce reţine atenţia cititorului pe parcursul asistării la întâmplările traversate de erou este percepţia lui acută asupra lucrurilor imediate, orientarea lui rapidă şi justă în hăţişul contextual, performanţa de aprofundare care se petrece aproape instantaneu, precum şi bobul de înţelepciune însuşit cu uşurinţă, învăţătura primară/ în sensul stratului esenţial, de bază, al logicii lucrurilor, învăţătură pe care eroul o înmagazinează şi o poartă cu sine mai departe pentru a o putea desfăşura şi înfăţişa în alte împrejurări, străine prezentului. Păcală se alege din praful drumului doar cu hieroglifa de aur a cunoaşterii pe care o ia cu sine, conform celebrei afirmaţii toate câte le am le port cu mine, iar spectacolul drumului devine un destin asumat.  Drumul este înţelegere şi revelaţie, flux şi reflux al adevărului, viaţă frustă. Toate aceste lucruri demonstrează că nu avem de-a face cu un personaj obişnuit, el nu este numai un erou comic de rând, cum spuneam, haios şi caricatural, fiind în realitate un erou comic autentic, iar acest gen de umor conţine întotdeauna seriozitatea extremă, dimensiunea verticală a învăţăturii, drama în filigran.
     Un breviar al principalelor teme prin care Ion Popescu-Sireteanu îşi expune personajul ar putea cumula îngâmfarea, sărăcia, lenea, prostia, comoditatea, minciuna, căsnicia, lipsa voinţei, zgârcenia, hoţia, mediocritatea, lăcomia, politica etc. Secvenţele beneficiază de independenţă tematică, au acţiune autonomă, universul epic este însă rotunjit şi unitar, materialul fiind de tip compoziţional ciclic, nucleul fiind Păcală însuşi. Naraţiunile comice se înlănţuie pe orizontală, înglobând aproape toate cele 6 grupe tematice pe care Cornelia Sabina Stroescu le identifica în scrierile cu Păcală, în exegeza sa (Snoave populare româneşti, I-IV, editura Minerva, 1984-1989), prin care îi justifica eroului vitalitatea şi durabilitatea literară: relaţiile sociale, relaţiile de familie, însuşirile şi deficienţele psihologice, defectele fiziologice, scrierile despre armată, glumele diverse cu caracter şi circuit popular.
     Ion Popescu-Sireteanu beneficiază de un grad admirabil de mânuire a limbajului textual. Dialogul reprezintă structura compoziţională de bază, replicile sunt antrenante, sintagmele inserate sunt pline de haz, expresiile sunt naturale, toate reuşind să păstreze virtuţile stilistice ale oralităţii.  Replicile mucalite atribuite personajului, cuvintele de duh, antrenul lingvistic, dovedesc o bună stăpânire a limbii populare, dar şi o strunire a personajului, o punere graduală a lui în valoare. Râsul, ca suprastructură textuală, este combinat adeseori cu amocul, şi el un simţământ specific popular, autentic românesc. Senzaţia râsul - plânsul aminteşte de teatrul grecesc al măştilor din spatele cărora ieşea la iveală adevărul plural. Păcală uimeşte, păcăleşte, povăţuieşte, fiind mereu pe fugă şi apt să o ia de la capăt şi să uimească restabilind adevărul. Metodele narative alese de autor sunt intercalate, o combinaţie susţinută între istorisirea păţaniilor, a întâmplărilor aşternute de destin în faţa lui Păcală şi ascuţimea expresiei româneşti bogată în simplitate, sonoritate şi mesaj, învăţătură  pe care autorul o savurează el însuşi înainte de a o transpune artistic. Vorba românească este în text, ca şi în oralitate, o piatră aruncată în apă, determinând cercuri succesive de sens, din ce în ce mai strânse, spre un adevăr referenţial pe care cititorul trebuie să-l treacă în bagajul său spiritual.
     Cartea Păcală şi ai săi este un text care înţelepţeşte. Putem spune că personajul nici  nu a suferit propriu-zis un proces de modernizare, el fiind peren, iar autorul Ion Popescu-Sireteanu ştie acest lucru. Din punct de vedere al cititorilor îl asigurăm că – deşi lumea se pare că merge ca pe vremea dintâi a lui Păcală, adică  din rău în mai rău – şi contemporanii râd câteodată.