copy protect

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Târgoviştea literară - Anul I, nr. 1, Decembrie 2012


Cuprins

Eus PLATCU, Se naşte o revistă

Ion POPESCU-SIRETEANU, Lumea cuvintelor

Petre Gheorghe BÂRLEA, Filologia secolului al XXI-lea

Ştefan Ion GHILIMESCU, Vacanţă la Athos cu cronicar literar pe post de oaie rătăcită

Magda GRIGORE, Daniel Turcea – Întoarcerea la cruce

Sonia LEVIŢCHI, Gilino

Eus PLATCU, Bruion de telenovelă

Ghica ECOBICI, Cocktail de „Brotăcei”

Constantin Virgil BĂNESCU, Acelaşi cer ce nu e

Adela POPESCU, Între noi – timpul

Darius IPATE, Detrixuri

Vali NIŢU, Salvat de un mugur

Mihai PREPELIŢĂ, Martyrion

Remus Th. FLONDOR, „ruşii au intrat în Cernăuţi”

Ana BUGA, Oedip

Theodor ADAM, George Popescu, într-o seară cu chitară la Palatul Cantacuzino

A. D. LOUNI, Aşteptându-l pe Godot, Nanterre şi mitologia modernă

Ion POPESCU-SIRETEANU, Ciprian şi Iraclie Porumbescu  Dincolo de fruntariile poeziei, II (Texte critice)

Colecţia de manuscrise inedite (Ştefan Cazimir, Ioan Viştea)

Chiru Cătălin CRISTEA, Crochiuri pentru un portret

APPENDIX

Coperţi 2, 3, 4. Revista Nr. 1



Eus PLATCU, Se naşte o revistă


se naşte o revistă


la Târgovişte: între fostele reşedinţe domneşti medievale are cele mai adânci şi viguroase rădăcini culturale.

O aşezare rurală oarecare, loc de popas la întretăierea unor vechi trasee ce coborau din Transilvania către porturile dunărene devine, în timp, loc de târg; la începutul secolului al XIV-lea poziţia lui geografică deosebit de prielnică determină domnia să ridice aici o casă domnească, să instituie un punct vamal, să acorde privilegii negustorilor. Treptata urbanizare a noii localităţi atrage pe Mircea cel Bătrân să o folosească simultan cu Argeşul drept scaun domnesc. („Aşezarea capitalei la gura munţilor nu era o chestiune de peisaj... sau de aer curat: era o chestiune de apărare naţională, o chestiune de strategie”, Ion Ghica, Convorbiri economice).

Neagoe Basarab mută (1517) reşedinţa Mitropoliei de la Argeş la Târgovişte, consolidându-i poziţia de capitală a Ţării Româneşti (între 1396 şi 1714, cu inerente întreruperi determinate de oscilaţiile realităţilor politice).

Voievozii din marea dinastie a Basarabilor împodobesc oraşul cu monumente, capodopere de arhitectură feudală: turnul Chindiei, Palatul Curţii Domneşti, Mănăstirea Dealu, biserici şi construcţii civile, cetatea având porţi de zid, denumite după direcţia drumurilor ce ieşeau din oraş, vestigii ale istoriei naţionale făurită de generaţiile pe care le cinstim neuitându-le.

Prezenţa la Târgovişte a marilor voievozi „vestiţi în pace şi război” (Radu cel Mare, Petru Cercel, Vlad Ţepeş, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu) a curţii domneşti, a Mitropoliei, a unor străluciţi cărturari (Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, stolnicul Antim Ivireanu) stimulează fapte de cultură (transcriere de manuscrise şi cărţi, traduceri, tipărituri, şcoli, biblioteci).

Aici, de-a lungul timpului a existat un constant interes pentru istorie, literatură, viaţă culturală şi publică oglindit în cronici, tipărituri, periodice.

Aici, îndemnul testamentar al Văcărescului urmat de Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Mircea Horia Simionescu fertilizează spiritul aspiranţilor la un soclu pe o viitoare alee a scriitorilor din parcul Chindia.

În Târgoviştea de azi există ziare, reviste, edituri, există şi iubitori ai valorilor perene dincolo de metereze.

Până se va încumeta cineva să cuprindă între coperţile unei opere de referinţă grandioasa epopee a acestui oraş istoric.

Târgoviştea literară năzuieşte să redeştepte mândria celor ce simt româneşte.

Târgoviştea literară se întrupează din dorinţa de a împărtăşi celor care preţuiesc apa vie a tradiţiei decantările îndrăzneţe ale noilor generaţii.

Târgoviştea literară dialoghează cu cei care în ceasurile de lectură descoperă neţărmurirea visării.








Târgoviştea literară se adresează celor care ştiu că pământul respiră prin păduri, celor care îşi oxigenează spiritul cu lectură şi muzică;

Târgoviştea literară oferă spaţiu tipografic colaboratorilor din orice loc unde trăiesc români, inclusiv Nordul Bucovinei, Basarabia, Valea Timocului, Transcarpatia, diaspora: programul „Daciei literare” este şi astăzi la fel de actual;

Redacţia nu investighează nici statutul moral, nici opţiunile filosofice, politice ale colaboratorilor: singurul criteriu de selecţie a textelor este cel al calităţii (în limitele omeneşti pe care ni le recunoaştem: este posibil să respingem textul unei somităţi sau să admitem spre publicare creaţii lipsite de orice valoare; de fiecare dată, în urma unei discuţii referitoare la cuprins încheiem un proces verbal în care se menţionează cine nu a fost de acord).

Editorialul nu exprimă punctul de vedere al redacţiei, ci al semnatarului. Spaţiul este la dispoziţia titularilor de rubrici fixe, a eventualilor cititori: dacă subiectul este interesant publicăm şi versiuni ale minoritarilor pentru care aprecierea noastră rămâne fără nicio atingere şi când rătăcirile hrănesc fantasma absurdă a unei a doua limbi oficiale.

Primim colaborări în format electronic (CD, stick) şi pe e-mail tgvliterara@yahoo.com; ilustraţiile (fotografii, figuri, desene) vor fi în alb-negru, cu un contrast compatibil publicării.

Textele vor fi însoţite de un succint CV (titlul academic, publicaţii la care a colaborat autorul, volume apărute) pentru informarea cititorilor.

Proiectul Târgoviştea literară este susţinut financiar de către membrii fondatori: primele 4 (patru) numere apar trimestrial şi se difuzează gratuit (un sfert din tiraj este destinat românilor din Nordul Bucovinei, actuala regiune Cernăuţi, Ucraina); dacă în decurs de un an de zile nu se vor implica forurile locale, următoarele numere vor apărea semestrial.

Primul număr al revistei „Târgoviştea literară” (procesare, machetare, tipărire, difuzare) a fost sponsorizat integral de ing. Theodor Adam, membru cofondator.

Revista apare şi online: cititorii doritori să formuleze observaţii critice, comentarii, sugestii sunt rugaţi să le expedieze pe adresa redacţiei, urmând a fi publicate în numărul viitor. Mulţumiri anticipate.


secretar general de redacţie

Ion POPESCU-SIRETEANU, Lumea cuvintelor

Am scris de multe ori despre cuvinte ale limbii române, uneori punând în evidenţă sensuri mai puţin cunoscute sau necunoscute ale acestora, alteori cercetând originea lor, fără a mai vorbi despre faptul că am fost atras de cuvintele proprii descântecelor şi colindelor sau de deformările unor cuvinte în folclor. Am cercetat una dintre cele mai bogate şi mai importante terminologii din limba noastră, anume terminologia păstorească (trei volume format academic, totalizând circa 1.500 pagini, primul publicat, iar următoarele două inedite).

Lumea cuvintelor te fascinează prin marea ei bogăţie, prin marea ei forţă de îmbogăţire ca şi prin puterea de a adopta la straiul foneticii româneşti a cuvintelor împrumutate.

Te fascinează prin bogăţia sensurilor, prin lumea nesfârşită şi fermecătoare şi plină de prospeţime a expresiilor şi locuţiunilor, prin varietatea tulburătoare a numelor proprii de persoane şi de locuri. Lumea cuvintelor te uimeşte prin înţelepciunea pe care o cuprinde în structurile ei frazeologice.

Prin cuvinte poţi zidi minuni ca Mioriţa, ca Luceafărul, ca Hanu Ancuţei sau minunea numită Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. Aici cuvintele se află în ipostaze unice, împărăţind peste mari întinderi de vreme. Iar dacă tu, om ca toţi oamenii, ai norocul să zideşti mari cetăţi de cuvinte, dacă ai norocul să arzi la focul cuvintelor neamului tău, te poţi odihni de la o vreme liniştit în pământul strămoşesc.

Cuvintele pot mai mult decât sabia când, aşezate unul lângă altul, se citesc: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Cel care le-a scris aşa a ştiut că tăişul securii va fi neiertător, dar nu putea ascunde prea mult ceea ce gândea, pentru că fiara îşi întindea limba veninoasă peste sufletul neamului. Şi atunci a pus cuvintele să-i trezească pe cei care dormeau somnul dulce al farmecului.

Mulţi au plătit cu zile din zilele lor cutezanţa de a spune adevărul, arşi pe rug, aruncaţi în mare, scurtaţi de cap ori ridicaţi pe două furci şi-o cumpeioară, să le fluture trupul în vânt.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

*

Cuvântul ştie să-l mângâie şi să-l aline pe cel însingurat sau îndurerat de singurătăţi şi de dureri omeneşti şi-l poartă din vorbă în vorbă spre lumea amăgitoare a dorului „unde ai crede că nu bate nici un vânt”. Că nu poate fi lume fără dor aşa cum nu poate fi nici dor fără durere. Oricum te-ai purta şi oricum te-ai furişa, dorul te ajunge, să-ţi fie frate şi tovarăş de drum, chiar dacă uneori îi greu ca o piatră de moară sau ţi-i frate iertat de toate relele lumii. În tovărăşia lui ajungi la Porţile Dorului în mijlocul codrului în ochiul izvorului, la Fântâna Dorului. Şi umbli rătăcind prin lumea plină de dor, pe cărări de nimeni ştiute, purtând în suflet poveri nemăsurate, până ajungi la calea şi la casa dorului, să te poţi da somnului. Dar nu ţi-i dată odihna şi cânţi să birui singurătatea: De cine mi-i mie dor E departe, depărcior… Şi nu ai destule puteri, că trece-un dor şi altul vine, şi nicinu mai ştii de tine; Trece-un dor şi-o supărare, vine alta şi mai mare, încât crezi că eşti pe vârful muntelui, la vântoasa dorului…

Lumea cuvintelor te însoţeşte peste tot. Cu ele urci dealuri şi munţi până la marile goluri alpine ori cobori în timp nevăzute scări, treci prin lumi de basm ori de istorie şi ajungi la fermecatele izvoare pe undele cărora citeşti trecutul neamului tău. Aşa ajungi să înţelegi numele aparent străine ale unor mari voievozi sau ale unor străvechi aşezări de pe teritoriul României, deformate în documente slave sau, mai ales, maghiare.

Şi după trecerea cuiva în lumea umbrelor, cuvintele îl însoţesc o vreme în amintirile celor rămaşi, să-i ducă neamul mai departe.

Lumea cuvintelor este nemărginită.

Petre Gheorghe BÂRLEA, Filologia secolului al XXI-lea

Rubrica de faţă este consacrată unor tineri filologi români care au reuşit să se impună în activitatea de cercetare, în mediul social-economic şi/sau în învăţământul universitar şi preuniversitar din ţară şi de peste hotare, prin lucrări de excepţie – în cele mai diferite ramuri ale ştiinţelor cuvântului şi ale comunicării, în general. Este vorba despre studii de gramatică descriptivă, gramatică istorică şi comparată, tipologia limbilor, limbaje de specialitate (didactic, religios, ştiinţific, IT etc.), etnolingvistică, mitologie lingvistică, retorică clasică şi retorici moderne, analiza discursului ş.a.m.d.


Cele mai multe dintre lucrările pe care le vom prezenta aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau străine. Dar toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al autorilor – manifestat prin maniera originală, personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale, conectându-se la bazele internaţionale de date ştiinţifice, prin corectidudinea şi frumuseţea exprimării.

Cel ce scrie aceste rânduri a parcurs “cu creionul în mână” aceste lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem că tot ce am citit în ultimii ani este de valoare, dar din tot ceea ce se scrie acum se poate selecta un corpus de texte care ne îndrituieşte să formulăm o concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este totul pierdut.

*

Limbajul matematic din perspectivă terminologică interdisciplinară

Alice Cristina Toma este născută la Hăbeni, com. Bucşani, jud. Dâmboviţa, la 3 mai 1974, ca fiică a unor cadre didactice.

După absolvirea Liceului Pedagogic din Târgovişte, a urmat, aproape concomitent (mai precis, la distanţă de un an), cursurile Facultăţii de Litere (secţia română-franceză) şi pe cele ale Facultăţii de Matematică, din cadrul Universităţii din Bucureşti, absolvite cu rezultate strălucite. Două mastere au completat acest rarisim curriculum universitar: unul de limbă română contemporană – la Universitatea din Bucureşti, altul de lingvistică franceză teoretică şi aplicată – la Universitatea din Geneva. Era de aşteptat să se angreneze într-un program de studii doctorale pe tema limbajelor matematice şi a făcut-o cu aceeaşi dăruire, susţinând (cum, altfel?) două doctorate în acest domeniu interdisciplinar, dar care vizează ştiinţe aparent incongruente – unul la Bucureşti (2005), altul la Geneva (2010). Din 2011, a fost admisă la cursurile postuniversitare organizate de Universitatea din Bucureşti.

Cariera didactică, întâi în învăţământul preuniversitar, apoi în cel universitar, se împleteşte armonios în activitatea acestei harnice tinere, care este acum lector universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti-Iorgu Iordan” al Academiei Române, membră în mai multe proiecte internaţionale de cercetare şi în mai multe societăţi ştiinţifice. În prezent, funcţionează ca lector de limbă, cultură şi civilizaţie română la Univerité Libre de Bruxelles şi membră a Grupului GRAL de cercetare în domeniul retoricii moderne de la Bruxelles.

Este autoarea unor volume ca Dicţionar de matematică; Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă ş.a., precum şi a unui număr de peste 30 de studii şi articole publicate în volume colective, în reviste de specialitate din ţară şi de peste hotare.

Este colaboratoarea unor mari personalităţi în cercetarea ştiinţifică modernă, precum Angela Bidu-Vrănceanu, Gabriela Pană Dindelegan, Solomon Marcus, Gheorghe Chivu, Emilio Manzotti, Olga Inkova, Emmanuelle Danblon ş.a., de a căror apreciere se bucură şi al căror model îl duce mai departe.

Lucrarea despre care ne propunem să scriem aici (*1) a fost la origine o teză de doctorat, intitulată Limbajul matematic din perspectivă terminologică interdisciplinar. Reprezentând o cercetare asupra limbajelor de specialitate, în genere, cartea are în vedere – după cum însuşi titlul o menţionează – caracterizarea terminologică a comunicării matematice în ipostaza sa de limbaj ştiinţific interdisciplinar. Contribuţia autoarei se remarcă printr-un înalt nivel ştiinţific al îmbinării datelor cu caracter teoretic şi aplicativ, al rezultatelor şi al concluziilor formulate. Noutăţii obiectului tratat în cercetare românească de specialitate i se adaugă noutatea metodologică propusă, bazată pe o concepţie teoretică originală asupra terminologiei.

Lucrarea impresionează prin îmbinarea unitară a unor rezultate teoretice diverse: terminologie, terminografie, semantică, lexicologie, stilistică funcţională, gramatică cognitivă şi analiză discursivă. Cu principiile şi instrumentele de lucru ale acestor multiple metode de lucru, se urmăreşte stabilirea raportului dintre modul de conceptualizare, structura semantică şi condiţiile de concepere a discursului matematic. Terminologia lingvistică europeană şi terminologia lexicală românească se văd puse în faţa unei noi provocări ştiinţifice.

Aportul teoretic fundamental al cercetării constă în propunerea terminologiei discursive drept o prelungire firească a terminologiei lexicale. Amintim aici că terminologia lexicală este modelul românesc al terminologiei lingvistice europene şi transatlantice, model dezvoltat în cadrul Universităţii din Bucureşti, prin şcoala creată de Prof. dr. Angela Bidu-Vrănceanu. Activitatea acesteia s-a concretizat în lucrări diverse, de la disertaţii de masterat şi teze de doctorat, la contracte colective de cercetare, articole şi volume publicate începând în special din anii ’90.

Prin modelul discursiv de analiză a terminologiei (matematice interdisciplinare), autoarea reuşeşte să integreze într-un studiu unitar aspecte fundamentale ale termenilor matematici (interdisciplinari), cum ar fi: relaţia sens – concept din care rezultă caracterul „tare” al matematicii; raportul dintre definiţia lexicografică şi definiţia textuală a termenilor matematici; distincţia, în cazul nivelurilor de „matematicitate”, a popularizării (sau vulgarizării) lexicale (manifestă) de vulgarizarea textuală (absentă); categoriile vide ale anumitor genuri ştiinţifice matematice; tipurile diverse de interdisciplinaritate în care apar termenii matematici, ce demonstrează caracterul puternic donator al matematicii, conferindu-i statutul de ştiinţă fundamentală.

Structura cărţii este organizată echilibrat, în trei părţi. Prima parte, Terminologia. Teorie şi metodă în studierea limbajului matematic, este esenţialmente teoretică, fără însă a neglija exemplele concrete, acolo unde este cazul, demonstrând pas cu pas prelungirea terminologiei lexicale prin terminologia discursivă. De la terminologie la limbaj specializat se ajunge la discursul specializat, concept relativ nou în lingvistica româneasca (cf. studiile de profil semnate de D. Rovenţa-Frumuşani, 1995; A. Stoichiţoiu-Ichim, 2001). Sunt trecute în revistă diverse studii discursive (semiotice, constructiviste, textuale, cognitive, funcţionale, critice), pentru a se demonstra adecvarea sporită a analizei modulare discursive la descrierea şi interpretarea discursului ştiinţific matematic. Discursul, fenomen lingvistic şi extralingvistic complex, poate fi investigat prin fragmentarea metodologică şi didactică în module ce permit, pe de o parte, prin separare, rezultate analitice specializate pe aspecte individualizante (lexical, sintactic, ierarhic, referenţial şi interacţional), pe de altă parte, prin cuplarea modulelor, rezultate globale referitoare, de exemplu, la organizarea informaţională sau topicală a discursului.

Prin consultarea unei bibliografii bogate şi actualizate, preponderent francofonă şi anglofonă, dar şi din spaţiul românesc, italian etc., este prezentată sistematic, într-o sinteză utilă înţelegerii analizei din părţile a doua şi a treia a lucrării, apariţia, evoluţia şi constituirea terminologiei ca ştiinţă independentă, insistându-se pe ramura terminologiei lingvistice, în general şi pe rezultatele şcolii româneşti de terminologie, în special. Atenţia deosebită acordată metodei şi aparatului conceptual operant în lucrare apar cu pregnanţă în capitolul al doilea şi în grila analizei ce încheie prima parte a lucrării.

Capitolul al doilea pune în evidenţă o cunoaştere amănunţită a literaturii interesate de limbajul matematic, dublată de o înţelegere şi interpretare profundă a rezultatelor acestora. Din combinarea reuşită a detaliului semnificativ şi a generalizării cuprinzătoare, prin relaţionarea eficientă teoretic–empiric, se ajunge la definirea precisă a conceptelor teoretice de bază ale demonstraţiei susţinute de tânăra cercetătoare. Acestea vizează, pe de o parte numirea exactă a obiectului de studiu (DM, LM, TM(I), tM, cM), pe de altă parte, identificarea unor proprietăţi ale acestuia – niveluri de „matematicitate”; limbaj natural vs limbaj artificial (S. Marcus, 1970); interdisciplinaritate – şi a unor fenomene lingvistice specifice matematicii (efectul de istereză semantică (Gentilhomme, 2000) sau nucleul dur semantic (Bidu-Vrănceanu, coord., 2000); definiţiile alternative (Bidu-Vrănceanu, 2004i); contextul şi termenul sintagmatic. Iată de exemplu cum este tranşată definiţia pentru DM: discursul matematic „reprezintă o entitate complexă, incluzând aspecte diverse, lingvistice şi extralingvistice”; LM este limbajul matematic care reprezintă „concretizarea lingvistică a DM”; TM, terminologia matematică sau lexicul matematic, „reprezintă totalitatea termenilor utilizaţi în matematică”; tM, termenul matematic, este definit printr-o relaţie bijectivă cu cM, conceptul matematic, ceea ce asigură o repartizare fină în analiză a aspectelor sintetizate în triunghiul semiotic: termenul acoperă relaţia semnificant – semnificat, pe când conceptul se ocupă de entitatea cognitivă abstractă vs referent.

În toate aceste definiţii, este de apreciat efortul novator teoretic, chiar dacă încă păstrat în spiritul lingvisticii contemporane.

Contribuţia aplicativă a lucrării, cu inserţiile teoretice inerente oricărei analize, este structurată în două părţi, prin gruparea rezultatelor analizei terminologice lexicale, respectiv, a celor ale analizei terminologice discursive, ambele privind, evident, limbajul matematic (interdisciplinar). Parte a doua a lucrării, Termenul matematic în raport cu limba comună şi cu alte limbaje specializate. Analiză terminologică lexicală, arată caracterul „tare” al limbajului matematic, prin comparaţie cu limba comună, la nivelul împrumuturilor lexicale între cele două compartimente ale vocabularului limbii române, al definiţiei sensului termenilor matematici şi al contextului (înţeles în mod restrâns şi particular ca marcă diastratică sau ca sintagmă).

Se arată, de asemenea, determinarea semantică şi contextuală (sintagmatică) a migrării termenilor matematici interdisciplinari, atât în microinterdisciplinaritate (termen sub care autoarea urmăreşte comportamentul individual al termenilor în interdisciplinaritate), cât şi în macrointerdisciplinaritate (termen sub care autoarea urmăreşte fenomenele de interdisciplinaritate manifestate la nivelul intersecţie domeniale, dintre domeniile ştiinţifice).

În capitolul al cincilea asistăm la o descriere minuţioasă a termenilor matematici în raport cu limba comună. Sunt stabilite, pe baza criteriilor intersecţiei limbajului matematic cu limba comună şi al direcţiei de propagare dintre cele două compartimente ale vocabularului limbii române, trei clase de termeni matematici: termenii strict matematici, termenii migraţi din LC în LM şi termenii migraţi din LC în LM. Prin argumente semantice se demonstrează că – de cele mai multe ori – migrarea, în ambele sensuri, se produce nu la nivelul semnului lingvistic, ci la nivelul semnificantului care este asociat, după caz, cu semnificanţi diferiţi. Se ajunge la concluzia că, pe de o parte, rolul LC în furnizarea elementelor intersecţiei cu matematica nu este neglijabil (fapt minimalizat în studiile limbajelor specializate de I. Coteanu care, fără să nege rolul LC de sursă a termenilor ştiinţifici, nu l-a luat suficient în considerare), iar pe de altă parte, deschiderea codului specializat matematic spre limba comună se realizează de cele mai multe ori sub rezerva pierderii integrităţii semantice a termenilor matematici.

Capitolul al şaselea tratează lexical terminologia matematică interdisciplinară. Interdisciplinaritatea termenilor matematici poate fi condiţionată semantic, contextual şi conceptual. Tripla condiţionare duce la o triplă clasare a termenilor matematici interdisciplinari. Din punct de vedere semantic, termenii matematici interdisciplinari sunt obiecte concrete, obiecte abstracte, stări sau procese şi fenomene. Din punct de vedere contextual, termenii matematici interdisciplinari sunt numai termeni simpli (monomembri), sau pivot de termeni complecşi (bi/polimembri). Migrarea termenilor matematici sintagmatici este nulă, în schimb termenii cu o mai mare productivitate sintagmatică au şi o mai mare forţă sintagmatică. Cu alte cuvinte, funcţionează legea economiei vorbirii sau a efortului minim: micşorarea numărului trăsăturilor semantice distinctive (ceea ce se întâmplă la termenul-pivot) sau a numărului de proprietăţi conceptuale creşte forţa migratoare a termenului matematic. Din punct de vedere conceptual, termenii matematici interdisciplinari sunt matematici puri (propriu-zişi) sau metamatematici, cei din urmă având o mare mobilitate interdisciplinară.

Partea a treia a cărţii, „Matematicitate” şi concept matematic în interdisciplinaritate. Analiză terminologică discursivă, îmbogăţeşte demonstraţia caracterului „tare” al matematicii prin argumentul similitudinii dintre reprezentarea conceptuală matematică şi structura conceptuală matematică rezultată din studierea discursivă a definiţiei textuale a termenilor matematici. În ceea ce priveşte termenii matematici interdisciplinari, studiul lexical static din capitolul al şaselea este completat cu un studiu discursiv dinamic ce pune în evidenţă, în primul rând, complexitatea fenomenului migrării termenilor matematici (sunt distinse cel puţin patru clase de interdisciplinaritate), în al doilea rând, statutul matematicii de ştiinţă donator şi ştiinţă fundamentală şi în al treilea rând încadrarea matematicii, ca sursă de termeni interdisciplinari, în fruntea ierarhiei ştiinţelor „tari”. Această din urmă concluzie este cu atât mai interesantă, cu cât la ea se ajunge pe baza unor argumente lingvistice şi statistice, ignorându-se istoria ştiinţei a cărei implicare ar induce un consum important de timp şi un volum de muncă ce ar depăşi o cercetare individuală, personală.

Trebuie subliniată şi apreciată în mod particular munca de pionierat propusă în capitolul al şaptelea al tezei, printr-o tipologie a genurilor ştiinţifice. Problema genurilor ştiinţifice, îndelung şi intens cercetată în cazul genurilor literare, a fost marginalizată de studiile lingvistice. O dată cu dezvoltarea gramaticii textului sau lingvisticii textului – aşa cum a fost ea numită începând cu anii ’970 – sunt deschise noi perspective în sintaxă (coeziune), semantică (coerenţă) sau pragmatică (comunicare şi funcţionare a textului), toate depăşind nivelul tradiţional al frazei. Se poate semnala însă o rămânere în urmă a realizării unei tipologii a textelor, chiar dacă se face distincţie între condiţiile textualităţii aplicate unor texte aparţinând unor stiluri funcţionale diferite. În acest context, stabilirea unor genuri ştiinţifice pe baza dimensiunii referenţiale şi a caracteristicilor interacţionale ale discursului ştiinţific trebuie consemnată ca un pas important în cercetarea lingvisticii textuale.

Abordând aspecte cognitive şi discursive ale terminologiei matematice, capitolul al optulea completează perspectiva semantică şi lexicală din capitolul al şaselea, aducând argumente noi în favoarea caracterului „tare” al limbajului matematic. Este demonstrată cu ajutorul exemplelor din niveluri de „ştiinţificitate” diferite similitudinea dintre reprezentarea conceptuală a unui concept matematic şi structurile sale conceptuale actualizate în texte diferite. Asemănarea acestora este un indiciu al rigidităţii conceptuale matematice şi, în consecinţă, un exponent al caracterului „dur” al limbajului matematic. Prin conceptul matematic, ca entitate cognitivă, se găseşte un mijloc eficient de distingere a contextului termenului matematic simplu de termenul matematic complex (sau sintagmatic).

Ultimul capitol aduce o perspectivă dinamică asupra interdisciplinarităţii termenilor matematici, interdisciplinaritate tratată static în capitolul al şaselea. Mai mult, argumente de natură lingvistică permit organizarea domeniilor cunoaşterii în două clase disjuncte, însă graduale: ştiinţele „tari”, care funcţionează ca sursă terminologică în interdisciplinaritate, şi ştiinţele „slabe”, care pot fi numite „ţintă” sau „ştiinţe-gazdă” în interdisciplinaritate. Interdisciplinaritatea se dovedeşte, şi din acest punct de vedere, un fenomen complex, în strânsă relaţie cu limba comună.

Însăşi abordarea unui subiect ca problematica terminologică a limbajului matematic presupune cunoştinţe temeinice, atât lingvistice, cât şi matematice, fapt pe care autoarea îl dovedeşte de-a lungul întregii lucrări. În lectura textului nu poate trece neobservată grija pentru aspectul general al redactării şi pentru stilul scriiturii. Titlurile de secţiuni sunt formulate explicit, constituind un real ghid al parcurgerii textului. Un rol similar îl au introducerile de părţi şi capitole, în care ipotezele sunt formulate cu claritate. Argumentele dezvoltate în principal în ultimele două părţi ale lucrării construiesc progresiv traseul spre atingerea scopului general: demonstrarea caracterului „tare” şi „fundamental” al limbajului matematic şi punerea la îndemâna lectorului a unui instrument lingvistic de penetrare a caracterului criptic al matematicii, de accesibilizare, în acest fel, a limbajului matematic şi de aşezare a matematicii într-un compartiment cultural binemeritat, larg deschis publicului mediu cultivat.

Demn de amintit este volumul impresionant al anexelor, semn al pregătirii cu minuţiozitate a materialului empiric al cărţii. Este de apreciat saltul, prin demonstraţii riguroase, de la exemplu şi caz particular la statistici exhaustive ale corpusului şi la generalizări interpretative bine argumentate. Tot sub intenţia de concreteţe, de figurabilitatea unei cercetări care ar fi putut deveni aridă tocmai din cauza subiectului abstract şi, deci, cu scopul de a preveni acest lucru, tânăra autoare procedează la dublarea argumentelor ce susţin ipotezele cu diverse tabele şi figuri, care sistematizează (uneori statistic) sau vizualizează schematic rezultatele cercetării.

Modernă în concepţie şi realizare, cu numeroase noutăţi de teorie, de metodă şi de descriere, lucrarea de faţă reprezintă o contribuţie ştiinţifică de înalt nivel – nu ne sfiim să o afirmăm categoric. Dincolo de baza teoretică, lucrarea are o bază imensă de fapte, obţinută dintr-un corpus bogat de texte precum şi din excerptarea dicţionarelor importante ale limbii române. Noutatea lucrării este incontestabilă, atât prin teorie şi metodologie cât şi prin însuşi subiectul tratat, (cvasi-)absent în literatura română de specialitate, dar şi în cea internaţională

Petre Gheorghe BÂRLEA
 
 
(*1) Alice  Toma, Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, 518 p.





Ştefan Ion GHILIMESCU, Vacanţă la Athos cu cronicar literar pe post de oaie rătăcită *

Dacă lui Nicolae Manolescu, preşedintele U.S., i-ar mai sta mintea astăzi la literatură, ori ar fi să o ia de la început cu cronica literară, domnia sa ar scrie, cum nu ezita să declare sus şi tare în urmă cu ceva vreme, ca dragul nostru Dan C. Mihăilescu, omul care pe orice vreme aduce cartea la televizor, şi – ca un prestidigitator – face din ea cel mai neaşteptat pretext pentru a-şi patenta giumbuşlucurile. Formula? A vorbi cu haz şi a amesteca bine logoreicile “aprecieri critice de valoare” cu sfânta publicitate care acum, când totul e comercial, nu are cum să nu dea obligatoriu bine chiar şi în acest domeniu. Asta se cheamă, care va să zică, vorba dumnealui, să faci cu succes literatura accesibilă, cam aşa cum înţelege, de pildă, după părerea mea, Băsescu învăţământul preşcolar şi vânzătorul de salată (voba autorului Istoriei critice a literaturii…) pe Haidegger. Una peste alta, dacă Dan C. Mihăilescu s-ar alege din afacerea asta, precum eroul unui roman de Philip Roth, şi cu alinarea energiilor libidinale totul ar fi chiar perfect, însă valahului, se pare, nici prin gând nu-i trece aşa ceva, asa încât totul trebuie privit ca o pură chestiune de ”viaţă literară”, adică de polemică, bârfe, ofuri şi invidii...

Născut într-una din mahalalele bucureşteane, în 1953 (după decesul lui Stalin !), fermecătorul bâlbâit Dan C. Mihăilescu este ceea ce se cheamă cu o vorbă dragă domniei sale un scriitornic. Un tip de literat ce pare să fi depăşit complexul unui doctorat în Caragiale ratat, un curios şi un nărăvit al literei cu anluminura de fosfor, interesat deopotrivă de “istorii”, vechituri şi arhive, de bibliofilie şi toate mirosurile noutăţilor de pe tarabă, un uricar desuet şi modern cu călimările pline cu preţiozităţi, cancanuri şi năzdrăvănii, nu mai puţin un primitiv sagace şi un rafinat incomod cu idei iuţi şi belalii… Nemailungind vorba, un spirit independent şi fugace, niciodată fixat temeinic de vreo şcoală sau platformă literară, de vreun maestru sau realizare etetică ieşită din comun… Scriitorului îi sunt dragi – cât de îndreptăţit! – şi Eminescu (Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, 2009 ; Perspective eminesciene, 1982) şi Blaga (Dramaturgia lui Blaga, 1984) şi menu-urile şi cărţile de bucate (Carte de bucate, 1984), şi provocările poeziei (Întrebările poeziei, 1989), tot aşa, pot zice, precum spiritual îi repugnă fanatismele de dreapta sau de stânga asupra cărora zăboveşte mai curând pentru a le cerceta (Stângăcii de dreapta, 1999; Îndreptări de stânga, 2005) dintr-o perspectivă multiculturalistă. Recunoscând că priză pentru exotism, sexualism şi excentric a încetat să mai facă, iar literatura, în genere, îi spune de la o vreme tot mai puţin (“tot mai multe pagini şi cărţi ţi se par deja citite”), epuizat de critica de întâmpinare (Literatura română în postceauşism – 3 volume ! ¬– ), scriitorul tânjeşte după eseistica subiectivă (Scrieri de plăcere, 2004) şi după merchezul bucoavnei ingenioase în stare să atâţe preţuirea cititorului faţă de “bufonul autor”. Foarte atent privind lucrurile, Dan C. Mihăilescu abandonează de ceva vreme esteticul pur, captivat tot mai serios de “incifrările, aluzivul, apetitul pentru simbologie, mister şi moralism”. El consideră îndreptăţit – şi are întrutotul dreptate! – că a plătit suficient tribut literaturii contemporane şi criticii de întâmpinare pentru a-şi permite să se întoarcă, cum promite, la textele scrise pur şi simplu din plăcere.

Nu ştiu dacă Oare chiar m-am întors de la Athos? (Ed. Humanitas, 2011), ultima lucrare publicată recent de Dan C. Mihăilescu inaugurează seria unor atari cărţi. Textul este cu adevărat unul aparte (foarte special), iar ca act deliberat îl putem pune, în ordine evenimenţială, până la un punct, mai mult pe seama întâmplării pure. Imediat după Paştele din 2011, cronicarul bucureştean este invitat (ce noroc!), prin intermediul prietenului Costion Nicolescu, de către un grup de pictori afiliaţi mişcării spirituale “Prolog” (Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Mircea Oliv, Ionuţ Totu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, Nicolae Badiu, George Mircea, Cristian Diţoiu, mai toţi fascinaţi “de Rubliov şi Van Gogh, de Teofan Cretanul, Klee şi Mondrian, de Leonardo, Fra Angelico, erminiile – interpretările, n.n – bizantine şi impresionism”) să-i însoţească într-o călătorie la Muntele Athos, cu singura responsabilitate de a ţine la zi un jurnal de campanie… Fără să stea prea mult pe gânduri (sub povara unei datorii morale “pe viaţă” faţă de arhiepiscopul Andrei Andreicuţ (!), cum pare a sugera, – vezi episodul maslului ţinut pentru scriitor de grupul spiritual “Prolog în noaptea dinaintea operaţiei pe cord deschis din iunie 2005, pag. 17), “inconştient”-ul D.C.M. acceptă învitaţia. Dar de-abia la plecare şi deja în drum spre Muntele Sfânt, scriitorul realizează în sfârşit incompatibilitatea de ordin moral şi spiritual în care se află, notând totuşi, mai mult îngrijorat, decât speriat şi decis să curme răul de la rădăcină: ”Să aduci în îngereasca împărăţie a Răbdării, Ascultării şi Isichiei un năbădăios atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării, ca mine, apoi asta va să zică un sadomasochism demn de cele mai perverse scenarii ale nesupunerii cu agendă protestantă!”. O natură curioasă şi rigorile meseriei de cronicar, evident, îl determină pe scriitor să facă “ignorantului păgân” scrie el, o rapidă “alfabetizare pe vapor”, citind la repezeală în acest sens Mont Athos. Guide illustrée des vingt monastères, 2006, de Sotiris Kadas. “Cel muncit de draci şi lucrat de îngeri” află astfel că întemeitorul Marei Lavre (963) a fost Sfântul Athanasie, duhovnicul împăratului Nichifor Focas, şi tot aşa că invaziile cavalerilor francezi de mai târziu urmăreau convertirea călugărilor ortodocşi la catolicism. Ajuns la momentul căderii Constantinopolului, responsabilul cu jurnalul de campanie al grupului spiritual înregistrează cu mândrie părerea învăţaţilor străini despre rolul ‹‹prinţilor moldovlahi din ţările dunărene›› la Athos, dar şi consideraţiile de natură a-l întrista “despre marea tulburare a vieţii haghiorite în urma insurecţiei ‹‹eteriste›› din 1821”. Pe fundalul poveştii avatarurilor supravieţuirii de-a lungul vremii a comunităţii isihaste de la Muntele Sfânt, scriitorul nu pierde ocazia să se arate uimit de actuala desfăşurare de forţe a ortodoxiei “între Atena, Moscova, Bucureşti, Kiev, Belgrad, Sofia, cu ochii către Roma şi Ierusalim, tot aşa cum eram (şi sunt) subtil şi amarnic filoxerat dinspre cutare ori cutare parte a lumii creştin-bucureştene privind ‹‹periculosul exces de grecime››, ‹‹nevoia profundă de Moscova, în dauna occidentalizării frivole››, primejdia ‹‹fundamentalismului şi izolaţionismului athonit››. (…) “Toate-n paralel cu ‹‹necesitatea ecumenismului creştin, singurul capabil să ţină piept diabolicului aliaj de islamism, ateism occidental, new-age-ism, fervoare eretizantă şi secularizare mai mult sau mai puţin amiabilă›› prin care Europa se condamnă sinucigaş-voios la autodisoluţie religios-morală şi, în consecinţă, politico-geografică”. Versatilului bucureştean nu-i trebuie prea mult să înţeleagă “atât de necesara coregrafie duhovnicească a Bucureştilor (s.n.) între Moscova, Atena şi Vatican, ceea ce reclamă efectiv, recunoaşte el, talente de funanbul. Adică un subtil, fin dozaj de conservatorism şi adaptabilitate, de trăinicie tradiţională şi disponibilitate ecumenic-dialogală”. Invelit ca într-o gogoaşă protectoare de un hedonism de sexagener “marcat de ‹‹sentimentul turistic al existenţei››, panteist, flecar, hachiţos, vanitos, coleric, egocentrat infantil, insubordonabil şi imprevizibil”, mult mai pregătit, aşadar, pentru a înţelege iţele marilor politikii ale Bisericii, decât dispus să trăiască efectiv o autentică experienţă spirituală, în supunere duhovnicească, umilinţă, smerenie şi ascultare, D.C.M. se hotărăşte să joace până la capăt – fără să recunoacă verde vreodată – rolul oii rătăcite de turmă.

Deşi în adolescenţă a ezitat între facultatea de filologie şi cea de teologie, către care l-ar fi îndreptăţit anumite antecedente, precum criza mistică prin care a trecut pe la 16-20 de ani când făcuse cunoştinţă, fără cine ştie ce discernământ, deopotrivă, cu Biblia, scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul, Pascal, Sfântul Ioan al Crucii, Tereza de Avila, dar şi cu ale lui Heidegger, Evola, Guénon, plus Claudel, Rilke, Péguy etc. etc., la Karakalu – “de furie”, după un drum cu hârtoape – vajnicul cronicar refuză să intre în mânăstire, ba, mai mult, ar da şi cu piciorul în toate… Pe 3 mai, în fine, asistă pentru prima dată la o liturghie, el un egocentrat infantil care odată îi mărturisise părintelui Iustin Marchiş cu câtă bucurie gustă mai curând extazele senzorial-panteice decât slujba creştină. Ca un hoţ prins asupra faptului, vajnicul cronicar iese în fugă din biserică după ce primeşte nu şe ştie cum prima împărtăşanie după cea de la nuntă. “M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n buserică), apoi la 22 de ani, înainte de nuntă, la mânăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus uneri năpraznice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă”. În neobişnuitul pelerinaj, pentru el, mai peste tot, Mihăilescu se simte imponderabil şi inutil, ca şi cum toată lumea ar unelti din pricini obscure împotriva sa. Oricât ar încerca, nu poate să priceapă de ce în arhondărie, la Athos, la parter, poţi să-ţi încarci telefonul mobil, pe când sus, pelerinii cu toţii stau la lumina lămpii cu gaz. Într-o dimineaţă, trezit brutal din somn de unul dintre colegii de cameră care-şi trage cutremurător nasul, scriitorul se surprinde vizitat de-a dreptul de porniri asasine. La slujba de la Prodomu, acelaşi coleric Mihăilescu e literalmente la un pas să se încaiere în biserică cu un “hapsân sexagenar, o sârmă vioaie de grecotei cu mustaţă, vânos încordat” care-i atrage serios atenţia că nu-şi ţine cum trebuie mâinile. Cu sentimentul groaznic al îndărătniciei de a rămâne în picioare în timp ce toţi ceilalţi îngenunche, cronicarului pelerin i se pare mai cinstit, după propria-spusă, să-şi dezvăluie “necredinţa doritoare de har” decât să se prăbuşească fariseic pe podea, “mimând habotnicia”. La fel, din faţa icoanelor, în preajma cărora toţi îşi aşteaptă rândul la închinat, lui i se pare mult mai firesc să adopte libertatea autenticităţii celui care fuge de orice prefăcătorie. În trapeză, mereu neîndestulat şi gata să bată obrazul oricui ar fi încercat să atenteze la hrana frugală a celuilalt, gurmandul cronicar literar al Pro Tv-ului se surprinde năpădit de amintirile “subtilelor umilinţe de la mesele postdecembriste de la ambasada Frantei. De Quatorze Juillet 1992, 1993, 1994, 1995, apoi la variate sindrofii cu Andrei Pleşu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, decoraţi de statul francez (…) am tot avut ocazia să-mi probozesc apetitul fără saţiu al gurmandului de mahala în contradicţie cu rafinamentele gurmeţilor atitraţi (…) La mesele ambasadorice, am suferit ca un câine când tot ce îmi plăcea mi se lua (s.a.)”. “Exact aşa am plecat acum de la trapeză. Extrem de puţin înghiţit, dar săţios şi, presupun gândit ca fiind perfect sănătos. Mici extaze gen Verrasilles, ai zice: câţiva cartofi prăjiţi, o lingură de linte şi-un pumn de măsline. Plus o jumătate de caisă-compot, trei degete de vin, apă, o linguriţă de colivă şi anafură”.

“Pelerinajul” lui Dan C. Mihăilescu la Muntele Athos nu are nimic din ceea ce se cheamă o experienţă spirituală şi cu atât mai puţin dimensiunile ori liniile de forţă ale unei convertiri. Excursia turistică de vacanţă a cronicarului şi criticului literar la Athos e doar încă un prilej pentru ca el să ne vorbească ţanţoş şi trufaş despre monstrul ori sfântul din sine (situat, fireşte, în afara Bisericii canonice), punând încă o ţuşă groasă la portretul plin de pitoresc al unui personaj balcanic amintind, ca atitudine măcar, şi poate ca exultanţă pretenţioasă şi gongorică a expresiei lingvistice pe care o foloseşte, de un Mişu Văcărescu, alias Claymoor, controversatul şi pitorescul cronicar al vieţii mondene bucureştene de la L’Indépendence Roumaine. Scrisă mai curând fără strălucire, cu lungi citate din Et in Athos ego de Costion Nicolescu, din păcate, Oare chiar m-am întors de la Athos, aşa cum nu reuşeşte să releve mai nimic din experienţa spirituală, îmi imaginez, fertilă, atât artistic cât şi în plan uman a grupului de pictori ai Prologului, tot astfel rămâne destul de fadă şi în privinţa revelării eventuale a magnetismului Muntelui Sfânt, ori privind măcar noutatea informaţiilor la zi despre viaţa celui mai ilustru centru de viaţă monahală ortodoxă. Pentru hachiţosul Dan C. Mihăilescu până şi “localnici, laicii, fie în port sau în biserică, fie la trapeză ori pe aleile mănăstirilor şi schiturilor, sunt cât se poate de aţoşi, suspicioşi, alterofobi, pungaşi, înfipţi şi vanitoşi, oricând gata să te ciupească la portofel şi să te excludă de peste tot”. Cu toate acestea, ici şi colo, în text scot capul şi înviorează întregul mici oaze de viaţă precum descrierea unui pâlc de arbori şi flori dintr-o grădină, sau profilul unui colţ de cer atârnând deasupra unui petec de mare. Scriitor livresc, cronicarul pare să-şi fi pierdut, dacă l-a avut cândva, simţul peisagistic ceea ce nu-l împiedică să fie poate un inspirit colecţionar de astfel de realizări ale unora dintre prietenii săi artişti.

Fără mărturia trăirii zguduiitoare (ca un acces într-o altă lume, “într-o altă ordine, cu altă intrare şi altă ieşire decât cele şubred prevăzute de falnica noastră netrebnicie”) a ceea ce va fi însemnat odinioară “nebunia ceremonialului bizantin”, moment profund înrâuritor provocat în mintea şi inima pelerinului de slujba oficiată în Munte de părintele Daniil (fiul Valeriei Seciu şi al lui Octavian Cotescu, retras aici de mai bine de zece ani), Oare chiar m-am întors de la Athos? ar fi rămas cu siguranţă o bagatelă năstruşnică. Cu el însă în minte, cine ştie!?




(*) Dan C. Mihăilescu, Oare chiar m-am întors de la Athos?, Ed. Humanitas, 2011



Magda GRIGORE, Daniel Turcea - Întoarcerea la cruce

De mai mult timp omenirea încearcă să fugă de pe cruce, unii sceptici cred că ea a început acest lucru o dată cu Renaşterea şi ar fi reuşit cel târziu în timpul lui Nietzsche. Biserica s-a transformat pentru mulţi contemporani într-un spaţiu aproape lipsit de sacralitate, unde sunt aruncate credinţe vechi, tradiţii rutinate, iluzii, aşteptări neonorate şi idei la care, din neîncredere, au renunţat. Tot acolo sfârşesc multe din reproşurile occidentale, constatările reprobabile care vorbesc despre îndepărtarea bisericii de mister, îngheţarea ei în dogme, lipsa comunicării, proliferarea degringoladei din interior etc. Cu toate acestea, idei surprinzătoare, precum cele ale lui Bruce Hood, specialist psiholog în Marea Britanie/ Universitatea Bristol, sau noile descoperiri în Neurobiologie, au atras atenţia asupra unor posibile explicaţii ale relaţiei noastre din/pentru totdeauna cu supranaturalul. Potrivit acestor interpretări, a fi religios ţine de o parte a activităţii creierului, dacă zona respectivă seactivează pornim în mod natural/neîndoctrinaţi pe drumul iniţierii supreme. Un scop nobil, aşadar, al ştiinţei viitorului ar fi descifrarea bazelor cognitive ale credinţei religioase. S-a avansat ipoteza că suntem cu toţii mai mult sau mai puţin religioşi, chiar dacă nu conştientizăm acest lucru, aşa cum sunt şi plantele, şi animalele, conform aceloraşi cercetări, iar gradul de implicare depinde de cantitatea de serotonină, de starea mediatorilor chimici ai organizmului, de veziculele cu neurotransmiţători şi receptori. Fără să ştim concret ce se întâmplă în sinapsele neuronilor creierului, nu ne rămâne decât să (re)cunoaştem predispoziţia religioasă a unora din semenii noştri, religiozitatea necesară, genetică sau nu, să încercăm să înţelegem viziunea lor şi să gândim la rândul nostru cu mai multă prudenţă înainte de orice toleranţă.


Privită fie şi din această perspectivă, reeditarea volumului ,,Epifania cele din urmă poeme de dragoste creştină” a lui Daniel Turcea (Doxologia-Iaşi, 2011), ediţie îngrijită de Lucia Turcea şi Pr. Sever Negrescu, confirmă ideea că drumul de la religiozitate la credinţă stă în puterea Cuvântului. Dacă, asemeni celebrei poezii Dream of the Rood (din ,,Cartea Vercelli” – unul din cele patru manuscripte valoroase ale literaturii engleze vechi), crucea ar putea să vorbească, ea ne-ar elibera de îndoielile mai apăsătoare de cele mai multe ori decât grijile credinţei. Cartea este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi beneficiază de o primă exegeză a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae intitulată: O poezie de fidelă redare şi de profundă trăire mistică a învătăturii creştine ortodoxe. Este suficientă această prefaţare pentru a atrage atenţia că poezia lui Daniel Turcea nu este o poezie religioasă obişnuită, lăudabilă prin mesaj şi catalogată prin tematică. Ea are două calităţi structurale benefice ortodoxiei, menite să apere valori fundamentale şi apte să susţină individualitatea auctorială. În ceea ce priveşte redarea fidelă a conceptelor ortodoxe, Daniel Turcea se verifică în primul rând prin modelul ales, Sfântul Simeon Noul Teolog, din învăţătura căruia selectează motto-urile celor trei capitole intitulate semnificativ: Puterea de afi, din nou, de Dumnezeu aproape, Nu-n ţărână înveşmântat se cuvine să-ntâmpin atâta iubire, Rugăciuni, iar în al doilea rând prin capitolul final, un capitol special de Cugetări, Din convorbirile cu Părintele Arsenie Papacioc, un alt mare duhovnic al ortodoxiei, mărturie a limpezimii meditaţiei creştine româneşti. Cea de-a doua calitate a poeziei lui Daniel Turcea este vocaţia autorului pentru trăirea mistică a învăţăturii ortodoxe, cea care îi dă deopotrivă încrederea în oameni şi în posibilitatea de mântuire. El avertizează că nimeni nu se mântuieşte singur, de aceea a-i iubi pe toţi, merituoşi sau nu, devine pentru suflet suprema asceză. Pentru poet, teologia şi mistica sunt în interdependenţă, nu se resping, nu se contrazic, nu se anulează, mistica fiind o treaptă superioară teologiei. Poezia, ea însăşi o noţiune greu de definit, ia naştere dintr-o stare a sufletului, iar starea aceasta (starea poetică, în fapt) echivalează pentru Daniel Turcea cu starea mistică.

Tema centrală a cărţii este Lumina, dar nu în sensul ei semantic, optimist şi difuz, ci Lumina-iubirea-viaţă eternă-scăparea noastră de moarte. A fi înDumnezeu înseamnă a fi în iubire, spune autorul în deschiderea volumului, iar perceperea aceasta a întregului înţelegeriiLuminii îl apropie pe autor de simţirea din Imnele dragosteidumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog, cel care proslăvea în imne unirea cu Dumnezeu. Vibraţia la lumina creştină este măsura supremă a aspiraţiilor omeneşti, pentru ea omului îi trebuie o pregătire spirituală intensă şi îndelungă răbdare. Limitele omeneşti sunt în felul lor (re)compensate prin libertate, inteligenţă şi suflet, un surplus al imaginii lui Dumnezeu modelat în om şi posibilitatea lui de întoarcere la cruce din prăpastia oricărui păcat: ,,atunci uşa dumnezeieştilor lucruri s-ar deschide/ şi nouă/ şi încă de aici am gusta ceva din cereasca privire/ a Adevărului/ o, de-am fi liberi de răul din noi, de patimi// «la rădăcină, la rădăcină să punem securea/ la rădăcina cruzimii, a răului, a viciului»// la începutul întoarcerii eram mai curaţi/ de-am începe, fie numai c-o mică silinţă/ cum s-ar face apoi totul înlesnire şi bucurie.” (Întoarcere) Pentru poet inima e o temniţă întunecată, neluminată, omul este un vas căruia i se face sete (de desăvârşire), un vas al luminii (ca şi cuvântul) pe care singur trebuie să-l deschidă şi-n care apoi Dumnezeu să toarne Lumina: ,,mă voi folosi de cuvinte ca să descriu/ ce este mai presus de cuvinte,/ ca să descriu tăcerea care grăieşte,/ ca să descriu desăvârşirea/ ca şi cum aş săpa într-o poartă/ valurile mării/ sau chipul vântului,/ dar mă voi folosi de cuvinte/ până unde nu mă vor mai urma.// Şi aşa cum atunci simţi ca şi un har/ fă-le, dar, Tu, Lumină/ vase ale luminii,/ ca să mă pot apropia.” (Vasele luminii) Această voinţă vine din convingerea autorului că Dumnezeu se recunoaşte pe Sine în fiecare om creat cu generozitatea unicităţii, după chipul unic al Lui.

Dacă omului i-au fost date trei şanse ale spiritualizării, filozofia/arta/creaţia, poezia ca esenţă a artei, cum o definea Wagner, rămâne una dintre cele mai scurte căi spre Dumnezeu. Daniel Turcea este un exemplu de înscriere fără tăgadă pe acest traseu şi de asumare a riscurilor unei călătorii cu scopuri greu de atins. Nu este vorba de un extaz vremelnic, care poate fi doar adoraţie, fără filozofie, fără trăire, fără imagine. Poezia devine prin forţa ei o atitudinemistică, iar cuvântul, cea mai pură creaţie a lui Dumnezeu, devine faptă. Arheul lumii, Logosul, este (re)cunoscut ca fiind cea mai importantă contribuţie gnostică a fenomenului creştin adusă la explicarea creaţiei: ,,în stânga/ e peştera,/ la mijloc e masa,/ sau poate/ mormântul/ pe masă,/ Potirul, în care/ se află Cuvântul.” (Altar) Cuvântul are mereu ceva insondabil, iar ceva din el, din cunoaşterea lui, trebuie experimentat, nu (doar) înţeles. Ceva din mesajul lui misterios se relevă doar experienţei, de aici nevoia de atitudine şi de credinţa înfăptuită prin scris. Chiar şi faptul că manuscrisele poetului au fost predate Bisericii, aceasta echivalând cu duhovnicul sau cu semenii ucenici în desluşirea cuvântului, ţine tot de atitudine. Se poate observa la Daniel Turcea un ascetism al cuvântului pentru că el foloseşte cuvântul numai în slujba relevării tainei dumnezeieşti. Porneşte pe drumul acesta aprofundând şi însuşind ,,Filocalia”, fapt dovedit nu doar prin citatele din volumele 4/5/6 ale Filocaliei, dar mai ales prin genul de poezie filocalică, dovedind o subtilă înţelegere şi vibraţie creştină despre care Pr. prof. Dumitru Stăniloae afirma: ,,Multe dintre aceste poezii sunt de ţinuta şi de valoarea imnelor bisericeşti, dar având prospeţimea potrivită omului de azi”.

Aceasta este o altă particularitate a autorului, privilegiu al poeziei autentice al cărei conţinut se mulează după mentalul cititorului (vas) ignorând temporalitatea. Timpul poeziei lui Daniel Turcea ia chipul şi asemănarea unui prezent mereu viu şi activ, plin de căutările şi întrebările care dilată trăirea/timpul fizic al oricărui căutător: ,,de nu te vei apropia de taina/ desăvârşită,/ de nu o vei trăi,/ de nu-ţi va fi foame şi sete/ de ea, de dreptate,/ de nu vei fi sigur pe puţinele tale fapte,/ pe sărăcia gândurilor tale,/ lipsit vei fi şi aici, şi acolo/ de fericita înţelepciune.// de nu-ţi vor fi zilele/ o cărare a treptelor,/ stearpă va fi lacrima ta.” (O cântare a treptelor).

În societatea actuală, suspectată deja de o conspiraţie împotriva valorilor creştine, paradigma mentalitătii moderne vehiculează mai degrabă sintagme precum teologia succesului, teologia prosperităţii, teologia sănătăţii, în defavoarea declinării teologiei tradiţionale şi a valorilor ei. Cu atât mai mult în acest context, discursul poetic al lui Daniel Turcea se distinge, funcţia soteriologică a poeziei lui devine viabilă. Ea câştigă inclusiv prin faptul că reuşeşte să antreneze un limbaj proaspăt, scuturat de încărcătura rigidă a expresiilor dogmatice, de termenii specializaţi sau de locurile comune ale propagandei religioase pe care cititorul sensibil al timpului nostru le-ar considera reiterări ale unui misionarism fără rezonanţă, anacronism sau, mai rău, le-ar suspecta de încercarea iritantă de a vinde religie.


Poezia lui Daniel Turcea poate fi pentru cititori o cale de evadare din enclava de laicitate care ne absoarbe în prezent. Gestul Bisericii de implicare în tipărirea şi promovarea acestei cărţi este o bună orientare şi o dovadă de preţuire a unui autor (prin) care poate să vorbească despre valorile ei şi despre ideea aproape pierdută a unei comunităţi de credinţă.

În istoria lirismului românesc Daniel Turcea ocupă un loc meritat alături de marii poeţi creştini, nu puţini la număr, dar poate fi înscris şi în hagiografia universală, alături de figuri emblematice ale experienţei mistice care au îmbogăţit literatura duhovnicească a Răsăritului Creştin (Henri Suso, Sfânta Angela de Foligno, Sfânta Tereza din Lisieux etc).

Şi tot el, ca un adevărat cenobit în adăpostul Cuvântului, ar putea să depună oricând mărturie curată în favoarea ecumenismului, aşa cum îl gândea de exemplu Karl Barth când afirma că într-o trăire cinstit religioasă, biserica unită nu poate fi făcută, ea poate fi doar descoperită!


Sonia LEVIŢCHI, Gilino

 
L-am avut la muzică. Era cel mai haios dintre toţi profesorii: nici Beniamino Gili nu-l tăia la canţonete pe Virginius Azincoaie, aşa îl chema pe nea Gilino. Zicea că iubeşte PCR (patul, cântecul şi… restul!).

Înainte de a-l cunoaşte auzisem despre el că într-o sâmbătă dimineaţă, în papuci de plajă şi cu pantaloni de pijama, a coborât din bloc să aducă o găleată de apă. În curtea în care se afla fântâna, pe strada ce urcă spre stadion, se prelungea o nuntă ţigănească începută joi. A fost salutat cu entuziasm de cei care erau treji, hai noroc, nea Gilino, ciocăneşte o apă vie d’asta de la mama ei de când am botezat-o Esmeraldina Catiuşa Mercedesa. După mai bine de două ore Gilino îşi epuizase repertoriul, cântase uhăi, bade, uhăi, măi, vin ciobanii de la munte, cu căcilile per frunte, şi măciucile sculate, jucase geamparalele, făcuse o demonstraţie de step, aplaudată de toţi nuntaşii, după care a virat brusc în cazacioc.

Asistenţa, în delir, s-a suit în căruţe, Gilino agitând o sticlă de Puterea ursului (vin negru) în care exista o doză bine aghezmuită de zeamă de bozi, a fost urcat în ultima căruţă. A avut timp să aţipească şi să se trezească freş într-o tabără din marginea Tărăşenilor, unde erau întinse pe iarbă pături, cuverturi, prelate, cearşafuri colorate pe care râdeau în soare mormane de bunătăţi la proţap, la grătar, fierte în cazan. Era pe vremea când apăruse moda bufetelor cu „autoservire”. Nuntaşii îşi trăgeau pe talgere de aluminiu tot ce le dorea inima. Singurul servit la botul calului era nea Gilino. După ce şi-a făcut plinul, acompaniat de „orchestră” (vioară, acordeon, ţambal, tobe) a dat un nou recital, apreciat cu fluierături, aplauze şi îndemnuri, zi-o şi p-aia cu femeia care iubeşte! Şi p’aia, mă iubeşte femeile toate!

Aici se rupe filmul.

Nimeni n-a putut să relateze ce s-a întâmplat mai departe.

Ceea ce se ştie este că Gilino nu a dormit acasă, că nici duminică nu a fost văzut, ca de obicei, în piaţă unde se tocmea cu sârboaicele pentru o legătură de rădăcinoase ce urmau să participe la premiera unei ciorbiţe de cartofi personalizată cu zeamă de zarzăre verzi, întărită cu ciuşcă, panaceu universal contra zăcerii după îndelungi popasuri la cazane de făcut ţuică.

Doamna Flora, soţia, a fost la miliţie, cum făcea de fiecare dată când soţul nu dormea acasă, şi a reclamat părăsirea domiciliului conjugal de către Virginius Azincoaie.

Luni, la prima oră, subiectul tuturor discuţiilor pe stradă, în magazine, magazii, birouri, cancelarii a fost dispariţia lui Gilino. Ipoteza, cu cel mai mare procent de credibilitate, era că Gilino plecase la pescuit, pasiunea ce domina orice alte preocupări, alunecase şi se înecase în lacul de acumulare. Cu un an în urmă se dusese la pescuit la copcă pe Siret, gheaţa se rupsese şi a stat în spital la Suceava o lună de zile cu degerături severe (degetele de la piciorul drept i-au fost amputate).

Spre seară s-a infirmat ipoteza: toate sculele erau la locul lor. Mai curios era faptul că nu lipsea nimic din casă (cum se întâmpla când rămânea dator la poker), în afară de o cutie dreptunghiulară de tablă cu care fusese văzut de o insomniacă de la parter.

Miliţia a făcut o investigaţie detectivistică interogând vecinii de parter despre relaţiile dintre cei doi soţi, recent mutaţi în apartamentul de la etajul trei ce aparţinuse întreprinderii textile „Zoia Kosmodemianskaia”, cedat prin adresă oficială nr._, din_, semnat directorul general Bobocea (un ţigan borţos din Ploieşti, nepotul prim-secretarului), care avea doi băieţi la liceu (Michele, în clasa a noua B, diriginte prof. Virginius Azincoaie, şi Arhimede, în clasa a unsprezecea, dirigintă prof. Flora Azincoaie), pentru familia Azincoaie, venită prin transfer de la Pomârla.

Ziua de luni s-a încheiat la „Brotăcei”, bufetul din parc, unde Gilino era dintre obişnuiţii localului: dimineaţa, în drum spre şcoală, între şapte şi jumătate şi opt fără zece, când îşi lua suta de votcă cu sirop de izmă creaţă şi, după masă, între orele optsprezece şi, de multe ori, după miezul nopţii ,uneori chiar după închidere, când responsabilul, şi el tată al unui elev, Ţuţu, coleg de bancă cu Michele, le oferea celor întârziaţi, o încăpere din dos, fără ferestre, în care era doar un bec de patruzeci de waţi băgat într-o candelă de lemn.

Marţi, pe la prânz, au venit trei miliţieni de la secţia regională, unul dintre ei cu un superb câine-lup în jurul căruia se adunase toată puştimea de pe strada Enescu (e vorba nu despre compozitor, ci despre un pensionar, 81 de ani, fost primar pe vremea lui Antonescu) care câştigase marele premiu la o tragere loto-pronosport şi construise pe strada lui o casă pentru nişte refugiaţi din Basarabia şi patru, pe malul Siretului, ţiganilor cărora inundaţiile din primăvară le risipiseră bordeiele.

Miercuri şi joi s-au vânturat tot felul de ştiri puse în circulaţie de fabricanţii de zvonuri de la bufetul gării, singurul local deschis non stop.

Vineri evenimentul pierduse din interes pentru ca sâmbătă să explodeze din nou: pe malul râului, în nişte tufărişuri o femeie dase peste un cadavru în pielea goală, decapitat. Doamna Flora a fost scoasă de la oră şi dusă cu maşina miliţiei pentru o eventuală identificare. Cadavrul fusese aşezat pe spate, la vedere. Cu opt-zece metri înainte de cadavru doamna Flora a strigat, nu e el şi s-a întors cu spatele. În maşină un miliţian a întrebat-o după ce şi-a dat seama, la care doamna Flora a mărturisit oftând, dacă o avea aşa de mare nu-l lăsam să se ducă după apă.

În săptămâna următoare o ştire-bombă a îngropat definitiv interesul pentru dispariţia lui Gilino. La grădina restaurantului Pescăruş, construit pe malul lacului de acumulare, responsabilul, Patriciu Calomfirescu, băiat de Bucureşti, poreclit Henţ fiindcă făcuse de două ori puşcărie din cauza delapidărilor, adusese o dizeuză de top, domnişoara Ghizela, câştigătoarea de trei ori a premiului publicului la Festivalul Naţional de la Gheboaia.

Noua guristă apărea pe estradă doar seara, după orele 21,30 uluind consumatorii nu atât prin voce, cât prin costumaţia care îi dezvelea provocator, de fiecare dată, o altă parte din splendorile ce atrăgeau muşterii ca hârtia de prins muşte – spate, sâni, coapse; excela în arta cu care freamătul dansului mula rochia în regiunea inghinală, intens întunecată.

Henţ era îndelung consultat de diverşi inşi cu muci de răspundere asupra modului în care ar fi putut accede ei în triunghiul acela umbros. Simulând neputinţa şi neştiinţa, Henţ ridica din umeri şi se retrăgea în birou. Aici făcea lista cu viitorii clienţi ai guristei.

Cu patru ani în urmă, o reclamaţie anonimă cercetată de doi inspectori financiari de la minister, îi adusese lui Henţ o condamnare, pentru neglijenţă în gestiune, de un an şi jumătate (dacă te băgăm la delapidare, nu scapi fără cinci, minimum patru). Henţ alergase după ajutor la toţi cei din forurile locale care seară de seară consumaseră, fără să plătească, dar fusese refuzat pe faţă (Patriciule, nu e de competenţa mea, crede-mă, n-am nicio putere!) sau minţit diplomatic (Să vedem ce se poate face, dar nu promit nimic, să mă interesez, mai caută-mă săptămâna viitoare. Scuză-mă! Sunt aşteptat la tovprim!) Acum sosise scadenţa. Gurista primea doar pe cei recomandaţi de Patriciu drept oameni-salon. Într-o săptămână şi jumătate, îmbolnăvise optsprezece bărbaţi, câţiva mari boşi.

─ Şi Gilino?

─ În noaptea de dinainte de începerea cursurilor nea Gilino a apărut la „Brotăcei”cu un borcănaş de icre de morun: la Tărăşeni întâlnise un fost elev cu care a plecat la pescuit în deltă.

În toate şedinţele şi dările de seamă ale directorului era în capul listei cu exemple negative. Gilino nu se ofusca, ia mai dă-l în paranteza mă-sii de…, de fiecare dată se abţinea să-i atribuie o calitate injurioasă.

La banchetul nostru s-a îmbătat înainte de a ne aşeza la masă, a dansat toată noaptea cu toate fetele şi profesoarele care acceptau să fie călcate. La 12 noaptea a venit un miliţian şi i-a comunicat directorului că s-a depăşit ora 11 până la care exista apobarea de la partid. Împreună cu Dobroslav şi Lasobei l-am luat cu noi pe nea Gilino şi am continuat banchetul la „Pescăruş”. După câteva solo-uri cu piese din repertoriul lui Beniamino, Gilino a pus capul pe masă. Dobroslav susţinea că cei din promoţia de anul trecut îl avuseseră diriginte şi îi jucaseră o festă fiindcă nea Gilino nu ţinea minte nimic din ce făcea când se pilea: îl minţiseră că se pişase pe biroul din cabinetul directorului de faţă cu acesta. Au minţit cu asemenea naturaleţe că l-au convins pe nea Gilino să se ducă să-şi ceară scuze. După ce l-au încurajat cu câteva votci, l-au condus doi inşi sfătuindu-l să spună că nu regretă, dar bunele maniere îl obligă să… Bineînţeles că directorul a chemat pe domnişoara Alis Pulrea, secretara, pentru a avea martori.

De Gilino mi-aduc aminte ca şi cum ne-am fi despărţit ieri.

Din economii, dar mai ales cu împrumuturi, uneori, rizibil de insignifiante (câteva sute de lei) de la toţi prietenii am reuşit în 1962 să cumpăr un Wartburg nou câştigat de doamna Majoli, fostă prima soţie a avocatului Barbădeasă-Gălbinari, paralizată de aproape zece ani.

Toate încercările de a învăţa să conduc eşuau fiindcă atunci nu exista şcoală de şoferi şi eram nevoit să exerseze pe nişte coclauri la marginea oraşului unde Wartburgului îi trosneau toate încheieturile când o lua razna peste mormanele de gunoaie. Un prieten dintre creditori, Marin Hulea, (avea permis din armată, fusese doi ani şoferul comandantului de batalion) asistându-mă, se prăpădea de râs; făcându-i-se milă de maşină a sugerat complicitatea miliţianului Tărâţă Napoleon, demiţigan, din Valea Lungă: contra cincizeci de lei şi o sticlă de coniac albanez Scanderberg îmi permitea să exerseze pe un drum forestier de 12 km., necirculat duminica. După şase duminici (zece ore cu o pauză de o jumătate de oră) executam în timpul prevăzut de regulamentul examenului toate manevrele, de la pornirea în pantă la gararea cu spatele.

Regulile de circulaţie le ştiam fără nicio greşeală fiindcă în acest timp eram chestionat cu tot felul de întrebări încuietoare de cei care mă creditaseră, nerăbdători să obţin cât mai repede permisul în vederea escapadelor pe care le visam cu toţii. Însoţit de Tărâţă, Eliodor şi Gilino, cu Marin la volan, ne-am deplasat în mare grăbire la examen, fixat într-o marţi de aprilie friguros.

Proba teoretică am trecut-o cu maximum de răspunsuri exacte, proba practică, condusă de locotenentul major Ciupearcă, asistat de plutonierul Rândunică Benedict se desfăşura cu plecarea din faţa stadionului. Când locotenentul a strigat Arsene Colin Dicu, plutonierul s-a urcat în dreapta:

─ Dă-i cărbuni!

Am semnalizat stânga şi am demarat lin, mai lin decât un transoceanic, vitezele le-am schimbat la timp fără nicio ezitare, am oprit la STOP, m-am asigurat şi am intrat pe Calea Domnească; în dreptul benzinăriei, plutonierul (moţăise până atunci) a slobozit o uşoară undă cu damf de tescovină:

─ Trage dreapta.

După o pauză în care a coborât geamul, inspirând adânc aerul aspru al dimineţii:

─ N-ai acordat prioritate la trecerea de pietoni de la Biserica Albă.

Fusesem avertizat de Tărâţă să nu-i contrazic pe examinatori nici dacă m-ar înjura de mamă şi mi-ar spune că sunt cel mai mare idiot pe care l-au întâlnit vreodată.

Mi-am muşcat limba: strada era pustie şi în dreptul trecerii de pietoni erau două navete cu sticle de lapte goale.

Cu o schimbare de ton, aproape de firesc, plutonierul a emis un complex de sunete al cărui sens nu l-am înţeles din primul moment:

─ Mălaiu’!

Văzând că nu schiţez nicio mişcare, impacient, a nuanţat:

─ Uiumu, mă! N-ai auz?!

A citit, probabil, nedumerirea perplexă de pe figura mea:

─ Bălceştii!

Pe o bancnotă era efigia lui Bălcescu.

Am înţeles că era vorba de o şpagă.

─ N-am decât unu.

─ Mă mai fuţi mult, mă?! Faci pe scârţanul? Vezi tu permis în secolul pai’şpe! şi m-a împuns cu cotul:

─ Dă-te jos!

S-a urcat la volan, a virat stânga fără să se asigure şi a intrat în faţa unui camion Steagul Roşu care a frânat violent.

În faţa locotenentului a claxonat prelung ca să fie auzit de toţi candidaţii:

─ N-a semnalizat depăşirea!

Am fost reprogramat peste trei luni.

N-am scos nicio vorbă la toate întrebările care mi s-au pus. Acasă m-am repezit în debara şi am adus o sticlă de coniac Metaxa primită de ziua mea – o păstram pentru momentul festiv al intrării în posesia permisului. La ora aceea niciun profesor din oraş nu avea maşină. Am turnat câte un deget în cele cinci pahare de apă şi am dus sticla la loc ca să pot bea câteva înghiţituri furibunde.

─ Zi, dom’le, ce s-a întâmplat?!

Am povestit cu cele mai mici detalii răspunzând la întrebările care mă asaltau din toate părţile; am adus iar sticla şi iar am dus-o la loc, de data aceasta bând cu gâlgâituri ca şi cum ar fi fost apă.

─ Îl reclam! Îl reclam până la Ceauşescu!

Tărâţă m-a consiliat:

─ Nu se rezolvă cu reclamaţie, don’ profesor, trebuie să dai cum dă toată lumea. Altfel…

─ Eu îl reclam!! Fie ce-o fi!, mă înfierbântase Metaxa!

Paharele se goliră. Între două bancuri cu miliţieni, Tărâţă ne-a rupt cu o zicere adânc simţită:

─ Dom’le, al dracului Metaxa ăsta, îţi moaie sufletul şi-ţi crapă şliţul!

Am adus sticla şi am golit-o umplând paharele mai bine de jumătate.

Aerul devenise dens; am deschis uşa şi geamurile de la balcon: fumul ieşea în valuri violete înfruntate de roiuri de ţânţari neînfricaţi.

Tărâţă rămăsese lucid:

─ Ăştia, până dimineaţă ne cojesc! A închis uşa şi geamurile.

M-am dus din nou în cămară şi am adus o sticlă de Scanderberg (o aveam ascunsă pentru situaţii neprevăzute) pe care am golit-o în părţi egale în cele cinci pahare. Tărâţă, expert:

─ Dom’le, al dracului de albanez Scandăbercul ăsta, te unge pe maţe, coniacul nostru parcă îl fac din găinaţ, perforează…

Trecuse de miezul nopţii şi nimeni nu schiţase niciun gest că ar vrea să plece. Paharele se goliseră şi Tărâţă revenise la bancurile cu miliţieni. Aveam în cămară două sticle de ţuică aduse de socru-miu pentru nea Tudorache, tapiţerul, care repara din şase în şase luni recamierul cumpărat în rate pentru noaptea nunţii (vecina de la etajul inferior, pensionată pe caz de chestii femeieşti, de câte ori o vedea pe nevastă-mea o intercepta sonor de la fereastră să se audă şi în blocul vecin: ─ Voi nu mai reparaţi recamierul ăla? N-am putut să dorm toată noaptea, o să dărâmaţi tavanul!). Tărâţă i-a recunoscut imediat provenienţa:

─ Dom’le, asta-i marfă de lux: undelemn, în doagă de gutui, puicuţa are pe puţin doişpe anişori.

─ De unde ştii? m-am interesat inocent.

─ Cum de unde, dom’le? După mărgele, uite-le colea, pupa-i-aş eu boticu ăsta ţuguiat de fată mare! şi a pus sticla la gură.

─ Dom’le, marfa asta e marca Longin Cristescu, din Ursei.

Nu greşise.

Când am fost la ai ei prima dată, invitat de Ionela, elevă în ultima clasă de liceu, să-i cunosc părinţii, nea Longin, a făcut un scurt istoric:

─ Aici e baştina de patru sute de ani a Cristeştilor (Cristea, pârcălabul, a primit hrisov de întărire în 1526 de la Radu de la Afumaţi). Casa a ridicat-o tata pe temeliile celei vechi moştenită de la bunicul lui. Magaziile din bârne de stejar cioplit cu barda sunt refăcute de mine. Buţiile sunt făcute de State Cârstoi, meşter care lucra numai pentru hrubele domneşti.

Tata socru zicea, dom’ profesor (aceasta era formula pe care n-a abandonat-o nici după ce-i devenisem ginere: avea un respect neţărmurit pentru intelectualii ridicaţi din rândul oamenilor simpli) dac-aş da drumu’ la câtă ţuică s-a vândut acilea duce Morenii în Dunăre.

Dinspre Iedera începuse să se lumineze; adormisem cu capul pe masă. M-a trezit Ionela:

─ Vezi că la unsprezece ai ore.

─ După un duş rece şi un ness Mocca dublu, la zece jumătate păşeam apăsat pe strada Iederii pe care era liceul. Pe hol, Caterina, femeia de serviciu, a strigat ca la incendiu:

─ Te-asteaptă-don-directo-la cabine’

Am ciocănit discret de două ori; de după uşă un răget m-a trezit de-a binelea:

─ Intrrăăă!

─ Vă salut, tovarăşe director.

─ Mă, pulică, amu se vine? La prânzul ăl mare?! Ai avut ore de la opt!

─ N-am ştiut că s-a schimbat… oraru’

─ Trebuia să te interesezi! Eteee, sula lu’ Noe, eu sunt mă-ta să-ţi port de grijă? Dă-mi caietul de planuri să semnez.

─ Nu-l am la mine…, l-am uitat…

─ Te duci şi-l aduci. Fără el nu intri la clasă.

─ Vă rog, fiţi îngăduitor, îl aduc după ce termin orele…

─ Nu-s îngăduitor nici cu tata din groapă. Astea-s dispoziţiile secţiei de învăţământ, nu sunt de la mine şi trebuie să le respectăm. Ne-am înţeles? Dacă intri fără planuri semnate, te dau afară din clasă în faţa elevilor. Eşti liber.

Când am ajuns lângă uşă, o măciucă m-a izbit în moalele capului:

─ Şi mai termină cu beţivăniile astea nenorocite, duhneşti ca o butie de borhot. Ieri după masă ai fost de serviciu la cantină. De ce ai lipsit? O să te reclam că nu-ţi îndeplineşti sarcinile profesionale. Luna asta n-ai dat nicio oră de meditaţie, nicio lucrare de control, n-ai pus nicio notă, toate cataloagele sunt goale.

Fiindcă terminase băutura Gilino ne-a invitat la restaurant. A comandat cafele. A băut cafeaua pe nerăsuflate.

─ Asta-i cafea, dom’le, sau pişat de iapă vădană?!

─ Mie mi s-a părut acceptabilă.

─ Pe dracu! Să-ţi facă nentu’ Gilino cafea la nisip, aia cafea…

─ Ori unde rămăsesem…?

─ La directoru’…, cu planurile…

─ Aşa-i, futu-l în păstaie pe mă-sa de borât! Când am ajuns la cancelarie, suna de ieşire. Primul care m-a întâlnit, Gălbenuş, de geografie, a început să cânte nu te pune, bă, cu meliţia, meliţia, că te bagă la gherlă, la gherlă,şi nu te scapă nici tac-tu, nici mă-ta…! Ce făcuşi, mă lămâie? Ai dat-o în bară? Ai dat-o!

Toată cancelaria ştia că picasem la examen. Se găsise până la urmă cineva care să-mi taie macaroana, să nu mă mai dau deşteptul deştepţilor.

Gogu a pus degetul:

─ Nu ţi-am spus să n-o laşi corigentă pe vaca aia…

─ Care vacă?

─ Dorina, de la zece uman, e fi-sa lui Rândunel.

─ Îmi bag picioarele şi în ta-su şi în fi-sa.

Dorina era proasta clasei: la teza pe trimestrul al doilea copiase subiectul de pe tablă de unsprezece ori (ca să lase impresia că lucrează) şi la mijlocul caietului scrisese vă rog sămă meditaţii când soţia nu e acasă cum a-ţi meditato pe Rodica.

Pe Rodica, nepoata lui Tudose, profesor de sport, divorţat, o meditasem într-adevăr când Ionela nu era acasă (fiindcă nu putea s-o sufere şi din curvă n-o scotea), dar nu o regulasem cum probabil se lăudase colegelor.

În timpul acesta Warburgul, parcat în spatele blocului, noaptea era punctul de întâlnire al îndrăgostiţilor şi ziua – locul de joacă al copiilor care făceau exerciţii pe caroseria prăfuită: spalămă, marcelina Sa sărutat cu Irunel, Denisa sefu-te cu bogdan, luminiţa eocurvă jegoasă.

Cine voia să mă ia la perpulis mă întreba ce mai face Warburgul. Doi ţigani din Fântânele au venit să-mi propună să-l vând. Cineva înţepase cauciucurile. A doua zi am lipit pe geam un anunţ: Nu sunt de vânzare!

În darea de seamă de la sfârşitul trimestrului al doilea eram în capul listei cu situaţia promovabilităţii: 58 corigenţi, la 4 clase, ceilalţi, 19 profesori, aveau şase.

La începutul trimestrului al treilea a venit inspectorul şef, flancat de doi profesori de specialitate să cerceteze reclamaţia pe care o trimisese directorul:

─ Bă, pulică, îmi strigase el, îţi torn o reclamaţie şi să nu-mi spui mie că nu beleşti prazu’!

Gilino a făcut semn chelnerului ridicând două degete:

─ Câte două sute de cubanez!

Mie mi-a făcut cu ochiul, a dus mâna la prohab şi s-a repezit la draperia de catifea maro în spatele căreia era toaleta.

De câte ori scăpa la băutură, Gilino povestea cum ajunsese profesor la Valea Ţâţii.

În toţi anii de liceu, olimpic internaţional, premiat, două premii trei şi două doi, a intrat la facultate fără examen; l-a avut profesor pe academiceanul Pompiliu Iorgovan (fusese coleg la gimnaziu cu tatăl lui Gilino) care l-a asigurat că-l va opri asistent la catedră, dacă va obţine media cea mai mare la examenul de licenţă. Totul a mers şnur, până la repartiţie când s-a introdus prioritate pentru cei căsătoriţi şi cu domiciliu în Bucureşti. O colegă a lui, Zinaida Abramovici, a prezentat comisiei actele şi preşedintele i-a urat o strălucită carieră universitară. O imensă glumă, pentru cei care ştiau că Zina nu avea nicio aptitudine: urmase facultatea obligată de tatăl ei, director general în ministerul învăţământului, autor de manuale pentru şcoli generale şi licee, fost student la Viena, despre care povestea tot felul de întâmplări deocheate.

A doua opţiune a lui Gilino fusese regiunea Ploieşti, unde existau patru catedre la şcoli generale. La 1 septembrie s-a prezentat la post, după cum se specifica în ordinul de repartiţie. A fost întâmpinat de directorul adjunct Jan Cărare, poreclit Pendulă şi introdus la director, Brezoi Zaharia, poreclit Manivelă (ca şofer al prim-secretarului, făcuse facultatea muncitorească de doi ani). Striga la profesori, bagă a patra, băga-te-aş în marşalieru’ mă-tii! Când elevii îi atrăgeau atenţia că greşise problema la tablă, începea să râdă, bravo, mă surcică, am vrut să văd dacă sunteţi atenţi la viraj stânga.

Brezoi a desfăcut imediat o sticlă de coniac Triumf, cinci stele, şi a mormăit, astăzi e o zi mare, să fie într-un ceas bun, la unu eşti invitatul meu, să-mi cunoşti familia, soţia Evanghelina, şi fiica Neluţa (absolventă de liceu, de trei ani de zile se pregătea intens pentru examen de admitere la filologie – obţinuse o menţiune la concursul „Tinere talente”, faza pe liceu, cu o poezie despre petroliştii stahanovişti, frecventa cenaclul din localitate condus de poetul Romică Pătrunjel, corespondent voluntar al bimensualului raional Uzina şi Ogorul.

Evanghelina, alintată Vanghinuş, era trecută bine de patruzeci de ani: buze subţiri, ochi mici, sprâncene groase, nas acvilin, lung, coc înalt, spiralat, bust revărsat din plin în bluze de nylon prin care se vedeau sutiene croşetate în care erau înhămaţi sâni imenşi, somnolenţi. De la paisprezece ani fusese fată în casă la inginerul şef al companiei Astra, Ignat Mărgăritescu pe care îl ţinea tânăr la cei şaizeci şi cinci ai lui. La cincisprezece ani i-a făcut inginerului un cadou de cinci kilograme opt sute: fericitul tată a botezat-o – Neluţa, care pe măsură ce creştea semăna mai degrabă cu băşina porcului. Devenită doamna inginer prin divorţul lui Ignat, Vanghinuş a preluat frâiele, lui Ignat revenindu-i timp de opt ani însărcinările de fată în casă, până în dimineaţa când l-a găsit prăbuşit cu faţa în jos în cadă şi cu robinetul deschis la apa caldă.

Prima grijă a doamnei inginer Evanghelina Mărgăritescu a fost să găsească un şofer care s-o plimbe cu Fiat-ul 1300 adus din Italia printr-o relaţie de rudenie a lui Mărgăritescu, colonelul Nanu Mavrodin. I-a fost recomandat Brezoi. Constatând că Tănase o iubeşte pe Neluţa, se hotărî să i-l facă tată. Tot ea l-a promovat şofer al prim-secretarului cu care era verişoară de al doilea.

Cariera lui Brezoi a cunoscut un singur moment de cumpănă, când părinţii l-au reclamat că greşeşte rezolvarea problemelor, insinuând că n-ar fi frecventat cursurile liceale decât un trimestru în clasa a noua. Brezoi a prezentat o adeverinţă din arhiva inundată a unui liceu care se desfiinţase între timp şi doamna inginer Evanghelina i-a invitat pe anchetatori la o seară cu preparate ce muşamalizau orice reclamaţie.

─ Două trimestre am trăit ca în sânul lui Avram: în toate dările de seamă eram dat ca exemplu: cadru tânăr, ciorchine de calităţi didactice; invitat la masă în fiecare duminică (cantina era închisă), doamna director Evanghelina mă răsfăţa cu delicatese de care auzisem, dar nu mâncasem niciodată şi la fiecare fel menţiona insistent că a fost gătit de Neluţa, care se dovedea o viitoare gospodină fără egal. Neluţa se înroşea, transpira şi îngăima sugrumată de modestie, mamă, te rog, domnul profesor va crede că…, întreruptă imediat de mama care mima supărarea:

─ Domnule profesor, nu ştiu ce să mă fac cu fata asta: e de o modestie de-a dreptul nu ştiu cum să mă mai exprim şi eu, uitaţi-vă şi dumneavoastră ce goblenuri face, capodopere, da, pur şi simplu capodopere, ştiţi cât i s-a oferit, de pildă, pentru acest car cu boi? N-o să mă credeţi şi vă înţeleg, nici nouă nu ne-a venit să credem: opt mii! Vă daţi seama?! Aici sunt patruzeci şi două de care cu boi, un capital pe care puţine fete îl au în ziua de azi!

De la domnule profesor s-a trecut în modul cel mai firesc la domnule Virginius, apoi dragă Gino, nu te jena, simte-te ca în familie, mai serveşte o porţie de peşte, cu aşa ceva nu te întâlneşti nici la marile restaurante.

La sfârşitul festinurilor Vangi lua la braţ soţul:

─ Hai, bărbăţele, bătrânii cu bătrâneţile, să-i lăsăm pe copii cu ale lor şi din prag făcea un semn conspirativ ce putea fi tradus în felurite feluri, Vangi dând, de fapt, de înţeles că nu ne va deranja nimeni.

Înregistram amuzat tribulaţiile matrimoniale ale doamnei director până în ziua când am găsit-o singură:

─ Neluţa cu taică-su întârzie cel mult un sfert de oră.

Şi dintr-o dată:

─ Domnule Gino, aş vrea să-ţi vorbesc ca mamă. Oraşul e mic, lumea e bârfitoare. N-aş vrea să-i iasă vorbe Neluţei, ea e curată ca lacrima, nici cu privirea n-a greşit, nu ca altele. O ştii cât e de inocentă: ea şi acum crede că a adus-o barza! S-a tulburat enorm să-mi mărturisească că te iubeşte, dar nu ştie cum să-ţi spună.

Şi, brusc, privindu-mă drept în ochi:

─ Părinţilor dumitale le-ai spus?

─ Au murit demult.

─ Atunci înseamnă că totul depinde de dumneata.

─ Da, aşa este, numai că m-aţi luat pe nepregătite, nu m-am gândit încă la o asemenea perspectivă, aş avea nevoie de un răgaz.

─ Bien sur! Cât?

─ Să zicem până la încheierea anului şcolar.

După nicio lună de zile, tovsecretbeobe mă invită la sediu, aflat lângă biroul directorului şi-mi atrage atenţia că sunt un tânăr educat de partid şi s-o slăbesc cu beţiile până în zori (problema curvelor încă nu figura pe ordinea de zi), să nu lipsesc de la ore, dar mai ales de la şedinţe fiindcă organul s-a orientat să mă sprijine pentru a deveni candidat de membru de partid…

─ Da’ eu n-am această intenţie să…

─ Noi hotărâm aici! Va trebui să-ţi faci autocritica în faţa membrilor, să demaşti pe cei care te-au atras pe drumul beţiei şi să-ţi iei angajamentul că nu se va mai întâmpla, că de fiecare dată vei veni să ne informezi care este acei duşmani de clasă care vrea să sabotezi politica partidului nostru în ceace priveşte ieducaţa tinerei generaţii de revoluţionari…

─ Da’ eu nu mă ţin de beţii fiindcă…

─ Organul nostru veghează vigilent.

Nu trecea o săptămână să nu mă cheme să fac cerere.

Pentru profesori intrarea în liceu se făcea printr-un părculeţ dendrologic în care se răsfăţa o vilă în stil românesc, după naţionalizare devenită sediul casei pionierilor. Aici am văzut prima emisiune de televiziune, program experimental, avându-l ca solist pe Norocel Dimitriu. Mai important pentru mine s-a dovedit Mitică Diaconescu; conducea cercul de aeromodelism, campion naţional, european, câştigător al multor concursuri internaţionale. Vorba lui era, ce sparanghelu’ mă-sii mai fuţi, mă surcică - sulă mică.

─ Cred c-o s-o iau… la bărbierul după colţ.

─ ?

─ Beobeul m-a luat în colimator.

─ ?

─ Să mă fac membru.

─ Fă-te, mă, dă-i în sparanghelu’ mă-sii, o să-ţi ia boii de la bicicletă? Tocmai îmi cumpărasem o semicursieră. Şi aşa am intrat în rahat.

Adică am devenit… om de încredere a partidului, om nou! Gili se duce după perdea.




Eus PLATCU, Bruion de telenovelă

Într-o zi, în dreptul bustului lui Cârlova, cineva, o fată, îmi face semn, salut cu două degete ridicate la cozorocul unei şepcuţe. M-am uitat în jur, eram singur pe trotuarul de vizavi, instinctiv am dus arătătorul la piept şi am ridicat din umeri.


─ Eu?

─ V-am păstrat restul.

─ De unde?

─ Nu vă aduceţi aminte?

─ Nu.

─ De la xerox. Treceţi să-l luaţi. Din nou două degete ridicate, dar duse la buze. Râde. Întoarce capul în cealaltă parte.

Reconstitui: cu o săptămână, zece zile, în urmă îmi adusesem aminte că se împlinea ultimul termen de expediere a sintezei ce urma s-o susţin la al IV-lea Congres de balneologie de la Madras. Aveam doar originalul, nu-mi rămânea o copie. Xeroxul de la poştă era defect. Oficianta, fostă pacientă, mi-a spus să încerc la cel de la Complexul Mondial. Două fete se pregăteau să închidă, era fără cinci. Le-am explicat despre ce e vorba. Una se grăbea la o întâlnire, colega ei a acceptat să întârzie. N-am întrebat cât costă. I-am lăsat o bancnotă nu numai acoperitoare.

Uitasem complet de norocul ce-l avusesem cu acea fată pe care nici nu ştiam măcar cum o cheamă. Nu-i reţinusem nici figura. Mi-am amintit doar că avea un decolteu dreptunghic care (curios pentru o fată de douăzeci de ani din ziua de azi) nu lăsa la vedere nimic în afară de o abia perceptibilă linie a sânilor. La o mişcare de aplecare un interstiţiu între bluză şi centură a descoperit o piele fină de obraz de copil pe care nu te poţi abţine să nu-l săruţi. Dunga aceea nu m-a lăsat să dorm până după miezul nopţii: încercam, fară succes, să revăd culoarea şi modelul bluzei, deodată mi-am amintit coafura: părul drept, negru intens, tuns mai jos de baza urechii, acoperea gâtul şi câţiva centimetri din lateralul obrajilor.

Imaginea se imprimase pe retină, intrase în mine prin toţi porii: oriunde întorceam capul nu vedeam nimic altceva.

Am încercat să mă eliberez desenând-o.

În zadar.

Treptat, mi-am amintit şi conturul buzelor şi strălucirea danturii perfect ordonate. Chiar şi culoarea ochilor – verde incert.

Doar glasul nu-l înregistrasem.

Fuseseră prea puţine cuvinte.

Zâmbetul invada întreaga figură, cucerea fără putinţă de ignorare sau eschivă.

O nelinişte terifiantă se instală brusc: era un semn, mai mult decât sigur, că o mare învolburată mă pândea într-un moment când eram complet nepregătit să mă apăr, să fug, să dispar…

Nu aveam nicio îndoială.

Aşa ceva mi se mai întâmplase doar o singură dată.

În ultima clasă de liceu.

Mă îndrăgostisem de o fată, Eta Lanovski, cu care fusesem coleg de grădiniţă. Ea avusese în permanenţă admiratori, curtezani, cicisbei, amorezi, printre ei şi dirigintele din clasa a zecea, trecut de patruzeci de ani, tată a două fete mai mari decât ea.

Dintr-o dată, m-am trezit conducând-o de acasă la şcoală, de la şcoală acasă, pierzând nopţile fără măcar să fi încercat s-o sărut. Părinţii ei, penticostali, în fiecare duminică după amiaza aveau întruniri. Mi-a dat întâlnire pentru duminica în care ai ei erau plecaţi din localitate.

Am scos şezlongurile şi boxele pe terasă, am dansat lambada în costume de baie, apoi, la iniţiativa ei, blues-uri, în pielea goală.

Prima acuplare s-a produs fără să-mi dau seama: s-a rezemat cu spatele de balustrada terasei, şi-a depărtat picioarele şi m-a tras peste ea. Am ejaculat prematur. S-a enervat mai rău decât i-aş fi pătat rochia de mireasă:

─ Porcule! Uite ce mi-ai făcut! Şi-a ridicat piciorul şi-mi arăta sperma care se prelingea spre genunchi. A intrat în baie, timp în care am umplut un pahar cu o vişinată extrem de tare şi l-am dat peste cap. Aşa auzisem că procedaseră, de la alţi băieţi. La mine efectul a fost invers: m-am muiat ca o ceară şi a fost nevoie de îndemânarea, răbdarea şi experienţa Etei ca să mă readucă în poziţie eficace. Veneam noapte de noapte într-un foişor, îmbrăcat în iederă. Spre ziuă nu mă mai ţineau picioarele – mergeam de-a buşilea. Eta sta călare şi-mi da cu călcâiele în coaste, fac eu om din tine, nicio grijă, fuţi, nu fuţi, vremea sulicii trece şi dup-aia îţi pare rău. Degeaba.

Peste ani i-am dat dreptate.

Şi mai mult decât oricând, acum, îmi dam seama că o cât de firavă slăbiciune m-ar fi tras într-o situaţie de-a dreptul condamnabilă.

Chiar dacă printr-un miracol ea ar fi avut înţelepciunea şi detaşarea de filosof absolut, nu-mi puteam îngădui s-o ruşinez cu o asemenea perspectivă: iubită de un ins. Cu două nepoate.

Şi asta într-un oraş în care toţi se cunosc unul pe celălalt, iar gura târgului abia aşteaptă să molfăie o trăsnaie ca asta, s-o tăvălească prin toate haznalele, s-o ia în tărbacă (după cum şi merită, de altfel!), mai ales când e vorba despre unul care s-a ţinut cu nasul pe sus şi n-a călcat în nicio strachină (deşi, într-o vreme, se zvonise că…, că…, şi că…, că nu se poate să nu fie nimic de vreme ce…).

Atunci lumea era preocupată în primul rând de procurarea unei jumătăţi de kilogram de parizer, aşa că nu-i prea păsa dacă nu-ştiu-care umbla după fârlaifâs, carne fară os şi pisică pe orez! Acum mass-media sta cu ochii beliţi cât cepele şi gurile căscate, doar-doar o pescui ceva prin pubele pentru prima pagină. Când era criză de subiecte deocheate se născoceau cu atâta dexteritate încât nicio dezminţire nu-şi facea efectul.

Prima măsură de siguranţă a fost să mă internez, nu în oraş! Nu! La Bucureşti! Depresie, paranoia, tot ce justifică o asemenea decizie în cazul unuia care dacă făcea o gripă la nu ştiu câţi ani. În rest, oţel inoxidabil. Cel puţin de când mă lăsasem de fumat şi alcool (aproape zece ani) rezultatul analizelor uimea: nici tensiune, nici colesterol, nici…, nici… şi nici… Şi dintr-o dată, depresie! Din ce, dom’le, că plesnea ca un bivol de sănătate?!

─ Poate tocmai d-asta, fu de părere o tânără doctoriţă, medic de familie într-un sat de munte. Cu puţine fiţe ar fi putut rămâne în B., a refuzat. O interesau cazuri care nu ajung în spital. Şi cazul meu îi dovedea că nu greşise; două internări succesive, la interval de câteva zile, nu-şi făcuse efectul: gândul sinuciderii nu mă părăsea niciun moment, mă chinuia mai rău decât o lepră. Ieşeam pe furiş din casă pe indiferent ce vreme, cu gândul, singurul, de a o întâlni, fugită şi ea de acasă. Sătenii aflaseră că cel care mă recuperează primeşte tainul de ţuică. Nu opuneam nicio rezistenţă fiindcă îmi spuneau că m-am rătăcit, iar eu deduceam că am rătăcit drumul şi ei mă ajută s-o găsesc.

M-am decis să plec noaptea ca să nu mă întâlnesc cu nimeni:

─ Te rog să mă scuzi că nu te-am recunoscut.

─ Eu vă cunosc. Înainte de divorţ locuiaţi pe o stradă paralelă cu a noastră, Karl Marx, mi se pare. Îl ştiu şi pe Rafael, eram înnebunită după el, ca toate fetele; seamănă cu dumneavoastră, numai că are părul creţ şi e mai solid. În rest, parcă aţi fi fraţi, nu tată şi fiu.

O ascultam paralizat, ca şi cum aş fi avut 15 ani şi-mi facea o declaraţie. N-am găsit o altă ieşire:

─ Te superi, dacă îţi spun că eşti frumoasă?

─ Nu! Dimpotrivă. Îmi face plăcere. Mai ales când vine din partea unui om ca dumneavoastră. Vă las. Când mai aveţi ceva de tras?

─ Andra, te cheamă şefa.

Mi-a făcut cu ochiul, a ridicat din umeri şi a dispărut după o cortină cu o imensă reclamă de bere.

A doua zi am luat la întâmplare nişte foi şi m-am dus s-o caut. Era plecată pentru o jumătate de oră. Am aşteptat patru ore. N-a venit. Se făcuse ora de închidere. A treia zi am ajuns când ieşea pe uşă. M-a tutuit ca şi cum frecventasem împreună grădiniţa.

─ Mi-au spus fetele că m-ai aşteptat. Acum trebuie să ajung la Tiberiu, îi pozez. Dacă vrei, mă aştepţi, azi durează doar o jumătate de oră. Am aşteptat trei sferturi sau trei jumătăţi, nu mai ştiu. Nu ştiam nici cine e Tiberiu – pictor?, fotograf? A fost surprinsă că am aşteptat-o:

─ M-ai aşteptat! Nu mă aşteptam! Râde. Nu reuşeşte decât cu greu să-şi mascheze tulburarea: ca şi cum ar fi fost surprinsă într-o situaţie jenantă. Cel puţin.

─ Nu te-ai plictisit? Dacă vrei, putem merge până la Cetate. Am liber până la opt seara.

Vorbea aşa de repede încât nici nu reuşeam să-i răspund la întrebări. Târziu, mi-am data seama că nici n-o interesau răspunsurile mele. Avalanşa întrebărilor ascundea emoţiile. S-a împiedicat şi s-a rezemat de braţul meu. A rămas acolo. Acum nu mă îndoiesc că s-a împiedicat doar pentru a mă lua de braţ. A început să râdă.

─ De ce râzi?

─ Mi se pare mai firesc să mă ţii de mână, decât la braţ.

O mână mică, rece, îmi pătrunde în palmă, degetele se împreunează.

Vorbele i se scurg prin degete în carnea mea, de aici se împrăştie prin tot corpul ca nişte ucigaşe picături de mercur.

Doctorul Lupu trăieşte o derută morală cauzată de încrederea oarbă în iubire. Caută în dragoste unicitatea. Absolutul. Andra se mulţumeşte cu relativul şi varietatea. Iubirea pentru Andra este o iubire pe care şi-o imaginează romantică, fermecătoare – fascinantă elegie a discreţiei, numai că Andra e un tânăr animal însetat de beţia simţurilor, nu se hrăneşte cu visătorie de secol nouăsprezece, furnizată de romanele de duzină. Lupu şi Andra sunt două ipostaze ce nu se pot concilia. Lupu vrea să cunoască adevărul (ce nu poate fi decât aproximat) despre tânăra femeie de care s-a îndrăgostit.

Este o doză de metafizică prea mare pentru această relaţie şi Lupu va claca la fel ca în cazul Liliei. Atmosfera târgului provincial nu este propice unei Love Story provincial.

Minuţa, mama Andrei, soţia colonelului (r) Decebal Călinescu, actriţă la teatrul local „Ion G. Vasiliu”, încearcă să-l convingă pe doctor că e pe un drum greşit (a trăit şi ea o poveste asemănătoare!).

─ Domnule Lupu, dumneata eşti om în toată firea, te cunoaşte tot oraşul, nu te poţi încrede în sentimentele unei exaltate. Te rog, ad-o cu picioarele pe pământ, explică-i…

─ Dar, doamnă Călinescu, cum puteţi să-mi cereţi aşa ceva? Eu o iubesc, o iubesc cum n-a iubit vreodată niciun bărbat o femeie. Andra pentru mine înseamnă mai mult decât orice pe lumea asta, mai mult chiar decât… viaţa, dacă mi-ar cere-o, n-aş sta pe gânduri, sunt gata să-i satisfac toate dorinţele pe care le visează. Mă scuzaţi, sunt emoţionat.

Colonelul (r) Călinescu o somează:

─ Din câţi băieţi cunoşti tu, te dăduşi tocmai pe mâna lu’ boşorogea ăsta care şi-a lăsat nevasta.

─ Nu-i adevărat! Ea 1-a lăsat.

─ Sărişi ca arsă!

─ De ce-1 jigneşti? Nici nu m-a sărutat.

─ Şi atunci?

─ Îmi place să discut cu el.

─ Şi cu mine nu-ţi place?

─ Când am putut discuta cu tine? Plecat de dimineaţa până seara, venit beat, mirosind a toate parfumurile, scandal fără motiv… M-ai întrebat tu o dată, o singură dată, cine te-a supărat? De ce ai plâns? De ce nu mănânci? Numai interdicţii: nu te hâţâna pe scaun, nu te uita la… nu te tunde…, nu-ţi fă…, să nu prind labă de puşlama…

─ Şi ce-ai fi vrut? Să…

─ Aş fi vrut să nu stau mereu cu frica în sân că îmi controlezi chiloţii…

─ Căţea îndrăcită, aşa vorbeşti cu tatăl tău?

─ Mi-e silă că-mi eşti tată.

─ O vorbă dacă mai scoţi, scot eu dracii din tine cu fierul roşu, dumnezeii mă-tii de putoare!

Tencuiala din jurul uşii s-a crăpat şi au sărit în pat câteva bucăţi de moloz. Andra a încuiat uşa. Doamna Călinescu:

─ Andra, mamă, ce s-a întâmplat? Deschide! Nu înţelegi? Deschide! Dacă nu deschizi, pun să spargă uşa… Bineee. Fă-ţi de cap. Să nu vii după aia să-mi spui că de ce n-am vorbit cu tine. Andruţo, deschide, te roagă mama, fii fetiţă cuminte, de ce vrei să-mi crească tensiunea?

A doua zi.

─ N-ai ruşine nici cât o…

─ Ei, da! Nu mi-e ruşine! E o iubire pe care tu n-ai fi putut s-o cunoşti şi de aceea nici nu e de mirare că nu înţelegi. Ştiu ce-i iubirea pentru inşi ca tine (n-ai de ce să te superi, ăştia-s majoritari), iubirea e până…

─ Până ce?

─ Până ţi-ai vărsat albuşul.

─ Andra, nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu tatăl tău?

─ Nu mi-e ruşine fiindcă tu ştii că am dreptate, dar ţi-e ruşine s-o recunoşti.

Voi credeţi că iubirea e legată de sex. Când e legată de sex, nu mai e iubire. Iubirea adevărată nu se poate explica. Nu există cuvinte potrivite care să exprime acest sentiment, singurul absolut uman: nici câinele, nici pisica, nici cocoşul nu ştiu ce-i iubirea, fac sex, nu fac dragoste. Numai poetul poate aproxima acest divin sentiment. Pe al lui, nu şi pe al meu.

─ Am înţeles! Abia acum am înţeles!

─ Mă bucur!

─ Am înţeles că eşti oarbă, că eşti dusă cu pluta şi până n-o să-ţi spargi capul, n-o să iasă idioţenia asta din el. De mii de ani, oamenii iubesc omeneşte şi ea îl bagă acum şi pe Dumnezeu – divinul sentiment! Aiurea! N-ai decât să iubeşti şi un hoit. Doctoru’ nu-i mai mult decât un hoit ambulant. Să te arunci, în ziua de azi, cu ochii închişi într-o relaţie ca asta e, nu te supăra, dovada cea mai elocventă că-ţi trebuie un… Îti trebuie un psihiatru. Urgent. Altfel…

Colonelul telefonează:

─ Doctore, vreau o internare la clinica ta, nu,nu,nu! îţi explic acolo… într-o jumătate de oră…!

─ Imbracă-te.

─ Nu mă îmbrac. Nu mă duci tu! Dacă am nevoie, mă duc singură.

─ Ba o să te duc. Acum. Dacă vrei să-ţi trimită şi cămaşă de forţă, îi dau telefon din nou.

─ Tată, te rog, nu!

─ Niciun tată, niciun te rog, nu vreau să mă arate lumea cu degetul pe stradă!

Colonelul schimbă strategia. Încearcă să-l câştige pe Lupu.

─ Dom’ doctor, hai să vorbim ca între bărbaţi! Am aici o sticluţă cu vin franţuzesc – Grand vin de Bordeux Chateau Canon Gaby Canon Fronsac Appelation Canon Fronsac Controlée 1984, Marie-Madelaine frouin propriétaire à Fronsac (Gironde) France. Mis en bouteille au château. Produit de France –, mi-a adus-o un răcan, zicea că i-am dat o permisie când nu ştiu ce făcuse… ’Ai s-o dezvirginăm! Chestia asta cu virginitatea e căzută în desuetudine!, zice maiorul Mandicevski, ce atâta fasoleală pentru un fleac, importă chiar aşa, dumneata ca doctor trebuie să ştii…

─ Da…

─ Bine, bine. Am înţeles. Dom’ doctor, sunteţi om serios, vă ştiu de când am fost cu mama şi s-a făcut bine, zicea, mă, să fie toţi doctorii ca Lupu, n-ar mai muri lumea… Hai noroc! Dom’ doctor, vă vorbesc ca la un frate: ce vă trebuie să vă încurcaţi cu Andra? Că doar n-o să vă însuraţi cu ea…

─ Dacă ea ar fi de acord… De ce nu?

─ Fiindcă asta nu e zdravănă, umblă numai din bărbat în bărbat, zice că doar cu unul se plictiseşte; e căţea, dom’le, ascultaţi la mine, asta vă înşeală a doua zi şi n-aveţi ce-i face. N-aţi auzit ce a făcut cu profesorul ăla, pe care era să-1 dea afară din învăţământ, era colegă de bancă cu fi-sa lu’ ăla…

─ Lumea exagerează, ca de obicei…

─ Ce ziceţi? Merge la lingurică! Mai pun un pahar.

─ Nu, mulţumesc.

─ ’Ai, dom’le, ce dracu’, măcar jumate. ’Ai dracului de franţuji, nu-i bate nimeni la vinuri! Mi-a povestit Mandicevski, c-a fost în Franţa, zice că a pus stânci printre şiruri, alea se-ncinge ziua şi dă căldură şi noaptea, d-aia… Hai noroc, că n-o fi… Dom’ doctor, dom’le, dumneavoastră vă trebuie o femeie de casă, de bătătură, femeie de femeie, nu numai la pat… Fi-mea asta e o tigoare, nu pune mâna la nicio treabă, nu se pricepe la nimic! O să-i speli chiloţii, ascultă la mine. Asta seamănă cu soacră-mea, cafele, ţigară, găteală, primblare. Îl ştii pe socru-mi, a fost popă la Biserica Neagră, trebuie să-1 ştii, şaizeci de ani a umblat cu aceeaşi reverendă, seara o cârpea şi ziua se rupea, n-avea bani nici de ciorapi în picioare ca să-i toace ea pe găteală peste găteli, de umbla cu o paparudă… Lu’ fi-mea îi trebuie unu’ care cu-o mână s-o ţină de păr şi cu ailaltă să-i umfle botu’! Crezi c-o să poţi scoate o vorbă? E neagră în cerul gurii; tu ai orbul găinilor. Şi ştii cine-i de vină?

─ Soacra…

─ Nu numai aia, astalaltă…

─ ?

─ Nevastă-mea, dom’le. Da! Da! Ea…

─ Domnule colonel Călinescu, ar trebui să-ţi spun că mă jigneşti fiindcă-mi vorbeşti în felul acesta despre Andra! Dacă nu i-ai fi tată, nu ţi-aş permite pentru… Scuză-mă că ţi-o spun! N-o cunoşti! E o fiinţă fără pereche, fară egal în lumea noastră ignobilă, pragmatică, perversă. Numai gândul la ea îmi dă vise minunate. Din ziua când am văzut-o prima dată mi s-a schimbat radical întreaga viaţă, am sentimentul că m-am născut din nou în acel moment.

─ Dom’ doctor, eu mi-am făcut datoria, te-am avertizat cavalereşte, faci cum vrei, dar fac pariu, o să ajungi la vorba mea, o să-ţi pară rău că te încrezi în mendrele uneia pe care alţii o ţin de curvă, iar dumneata zici că ţi-a adus-o Duhul Sfânt. Poate te mai gândeşti! N-ai fi primul care… Doctorul n-a mai auzit ultimele cuvinte: capul îi vâjâia îngrozitor, gura se uscase…

Rafael:

─ S-au terminat curvele în Târgovişte? Te îndrăgostişi de prima putorişcă…

─ Raf, te rog, n-o cunoşti, de ce s-o jigneşti? De unde ştii că n-o cunosc? Tu o cunoşti? Nu ziceai că nu ştiai nici cum o cheamă? Şi te arunci, te prosternezi la picioarele ei ca un zevzec? Ai un nume, o carieră recunoscută, un statut social, clădite toate pe ani de muncă… E suficientă cea mai slabă adiere de fizdolină şi te-a dat peste cap? din lac în puţ! Ai divorţat de o femeie…

─ Ea a vrut-o…

─ Mă rog. Nu-ţi dai seama că în momentul în care se va afla că o… fustiţă a îmbrobodit pe doctorul Lupu şi i-a pus-o pe nas vor râde toţi de tine şi cu curu’? Sau poate vrei să te însori, să-i zicem… mamă!

─ Poate. Procurorul Strihan…

─ ’Ai, dom’le, că asta e chiar de râsul curcilor! Eşti tu aşa de potent ca să faci faţă unei fizdoaşte d’astea pe care n-o saturi nici cu salamul Torpedo? Şi dacă-i aşa, dacă ai bani de prăpădit, du-te, dom’le, în… Indonezia, cu ăla…

─ Care?

─ Muscăreanu, sau dracu-1 ştie cum îi zice, acolo îţi alegi din catalog, nu lingi primul cur în care-ţi bagi nasul. Acolo ai agenţii specializate: oral, nazal, anal, total, cum îţi dă punga…

─ Raf, eşti copilul meu, să discutăm ca între tată şi fiu…

─ Tată! Mi-e foarte greu să-1 consider tată pe un ins căruia nu-i pasă de proprii copii. Pe tine nu te interesează decât futiţa asta…

─ Raf…

─ Bine. Scuze. Copiliţa asta nevinovată de şai’şpe abia împliniţi care în loc să se destrăbăleze cu unul de vârsta ei, acceptă s-o mozolească un moş tăgârţă! Nu te-ai gândit de ce! Tu nu te gândeşti decât la pacienţii şi ceaiurile tale: o babă coaptă-răscoaptă e mai importantă pentru tine decât o partidă de sex cu propria nevastă. Mama n-a existat pentru tine ca femeie. Crezi că pe o femeie o poate mulţumi doar celebritatea soţului? Ea n-are nevoie de propria imagine? Ţi-ai făcut corect datoria ta de soţ faţă de ea? Mereu plecat, de gardă, masă rotundă, simpozion, delegaţie, congres – astea erau felurile tale preferate de mâncare pe care trebuia să le îngurgităm fară să crâcnim. Nu faceţi gălăgie, tata lucrează, scria pe toţi pereţii!

Te-ai jucat tu cu noi vreodată când am fi vrut-o noi? Doar când aveai tu chef şi mai ales cât timp aveai la dispoziţie: ─ Am o jumătate de oră disponibilă, hai să…

─ Să ce? Nu ştiai ce să răspunzi. Şi… dintr-o dată, din senin, te-a apucat aşa, dintr-o dată, te-a apucat grija să nu care cumva să se prăpădească putoarea din dragoste pentru tine! Fugi, dom’le, că eşti de basme. Şi dacă putorişca are alte gânduri? Şi dacă are în spate pe altcineva? Nu s-a mai văzut? Nu s-a mai auzit? Anul trecut aici a stat o lună pe prima pagină o chestie ca asta: o mucoasă de un’şpe ani i-o sugea unui boss în timp ce peştele ei căra tablourile şi le înlocuia cu cópii. Când şi-a dat seama tataie mai ia-o pe scârbă dacă ai de unde. Au căutat-o luni de zile. Până la urmă au dat de ea, da’ n-au putut scoate nimic.

A luat pe nu ştiu în braţe şi n-au avut ce să-i facă; i-au făcut un flagrant şi l-au prins pe peşte. Era fi-su boşorogului.

Asta-ţi trebuie ţie?

Silviu mi-a spus la telefon, tataie are o bunică mai tânără decât mama… Nu te gândeşti că…

─ Mă gândesc la Goethe, la…

─ Da’ că are şi ea părinţi care-şi fac planurile lor, la asta nu te gândeşti? Ţie ţi-ar fi convenit ca Diana să fie hărţuită de un moş libidinos, fiindcă, iartă-mă, după cum evoluează lucrurile…, ai impresia că te va crede cineva că eşti îndrăgostit, cum zici, şi chiar dacă ai fi… Chestiile astea-s bune pentru… telenovele, ce telenovele, pentru… circ! Dacă ai nevoie de femeie, îţi aduc eu, pe alese, fară nicio complicaţie, expertă, nu muci de 16 ani…

─ Nu despre asta e vorba…

─ Dom’le, mă crezi un papă-lapte, am avut de zece ori mai multe femei decât tine! Asta-i o banală criză ce trebuia să apară la 35, maximum 40 de ani şi te-a plesnit acu. Atunci ar mai fi fost explicabilă, dar la anii tăi e de-a dreptul condamnabilă, nu numai caraghioasă: bunicu’ cu nepoata ţinându-se de mână în parc sub clar de lună! Şi toată puştimea prin boscheţi, arde-o, moşule, dă-i sub coadă!

Eşti aşa de căpiat că nici nu-ţi dai seama la ce situaţie penibilă te expui.

─ Tu! Eu…

─ Nu! Uite, diseară mergem la bar. De când n-ai mai fost la un local?

─ Nu-mi aduc aminte. În orice caz, înainte de a mă însura.

─ Facem un test?

─ Ce fel?

─ O consultăm pe Larisa.

─ Cine-i?

─ O rusoaică profilată pe cazuri d-astea, „profesoară de morminte”; zice că scoală şi un hoit de 7 zile, mai ceva ca Isus! Dacă ea zice că eşti valid, îmi retrag cuvintele. Ştii bancul cu retrasul cuvintelor?

─ Nu.

─ Suzi, dacă stăpâna nu-şi retrage cuvintele, plec.

─ Ce-a zis?

─ Că mă dă afară!

─ Dom’le, o ştii pe aia a lui Gongora?

─ Care?

─ Soluţia cea mai eficientă în dragostea absolută e manu propria, lucru

manual…

─ ?

─ Adică o iei la labă!

─ Raf, întreci măsura!

─ Iartă-mă, dar nu mai am alte argumente! Andra asta a ta nu poate fi diferită de toate celelalte, însetată de beţia simţurilor, nu de visare în… foi de mure!

Andra are un frate mai mic cu un an, Olimpiu (Oli) – are legături cu lumea interlopă, basarabeni, droguri, carne vie, arme, falsificatori de acte, recuperatori.

Olimpiu are „acoperire” la poliţie: plăteşte taxă de „liberă trecere”! Răsturnat în fotoliu o şicanează pe Andra:

─ I s-a făcut găinuşii de cocoşel? Ai întâlnire cu gagiu’? Cu boşorogea? Dă bine cu limba? Îţi ciufuleşte blăniţa? Şi tu ce faci? I-o iei la muzicuţă?

Andra nu scoate niciun cuvânt, zâmbeşte candid, aerian, face paşi uşori, insesizabili, spre Olimpiu, se opreşte în faţa lui.

─ Oli, te rog să nu-ţi bagi râtul unde…, vezi-ţi de afacerile tale!

─ Nu mai spune! Ţi-am şifonat imaginea, prinţesă? Şi… dacă nu vreau?

─ O să vrei!

În clipa următoare, vârful metalic al pantofului ei se înfige în testiculele lui Olimpiu, care o înjură de mamă.

Pictorul Colin Diculins, profesor de desen, s-a întâlnit la un colţ de viaţă cu Lupu pe care îl înţelege.

─ Doctore, pentru mine e de neînţeles cum ţi-a picat, tocmai ţie, o chestie ca asta. Alţii aleargă de le iese limba de un cot şi motanul stă şi mustăceşte! Ce mai, eşti băftos. Andra e… super. Am văzut-o la ştrand: n-are corp ultra, nu-mi dau seama ce nu-mi plăcuse – talia prea joasă?, fesele inexpresive, inerte, fară jocul celor care ştiu să-şi pună în valoare corpul? Sânii însă mi s-au părut ceva extraordinar, o minune de o castitate imposibil de descris, absolut magnifică, ce mai – prind în plasă, imposibil să treci fără să tragi cu coada ochiului; fiecare privire, zâmbet, mişcare a corpului e de top, de antologie.

În clasă, niciodată nu mă uit spre ea: mi se scoală năzgâmba parcă-i dau ovăz, rupe prohabul – se uită drept în ochii tăi cu atâta neruşinată inocenţă de ai crede că acum vede prima dată un bărbat (în pielea goală!).

Presupun că nu te aştepţi să fie fecioară, până la vârsta asta să fii cules doar ghiocei, nu şi ghioage; astea de pe la pai’şpe - cin’şpe găsesc pe careva să le găurească.

Inteligentă, cu o veritabilă vocaţie erotică, înnăscută, instabilă în sentimente, disponibilă pentru erotism, Andra nu e roabă vulgară a simţurilor, e numai amorală (în sensul teoriei lui Gide, nu imorală!); a iubi pentru ea înseamnă a exista; tânăra nimfomană e perversă fără conştiinţa perversităţii; aflată în pragul nubilităţii, trăise pe rând (sau în acelaşi timp?) experienţe erotice cu colegi de clasă. Alegaţiile ei stau în picioare:

─ Ţi-e ruşine cu mine? Caută-ţi alta! Mă mir că nu-mi ceri să-ţi dau în scris că te iubesc. Ce dovadă de iubire mai vrei când îţi accept toate… aiurelile cu… să nu fim văzuţi, să nu afle lumea, să nu… Ai impresia că până la urmă n-o să se afle? Crezi că e posibil în oraşul acesta cu trei străzi principale asfaltate, cu un singur hotel, două restaurante, foste cârciumi şi discoteci în magazii, depozite dezafectate? Ai vrea să umblu cu faţa de masă în cap ca nenorocitele alea? Şi dacă am vorbit cu un tip, ce? Mi s-a luat vopseaua? Mă mir că nu-mi reproşezi că la grădiniţă m-a sărutat un coleg; şi, dacă m-ar săruta un fost coleg de grădiniţă? Crezi că cineva se poate hrăni la vârsta mea numai cu poezie, muzică, pictură… Nu înţeleg, de ce faci o tragedie dintr-o chestie ca asta. Şi ce dacă m-aş culca cu el? Înseamnă asta că-l iubesc?

După o pauză scurtisimă ţipetele ating isteria:

─ Te-ar fi acceptat alta cu leşinatul ăla de mirmidon al tău ca s-o bagi în boale? Taie-l! Dă-l la raţe şi ai scăpat de grijă ca Muserin (râde ştrengăreşte, se repede la el, îl dă pe spate şi îl sărută îndelung).

─ Ce să mă fac cu gelosul meu Othello? M-am certat cu părinţii, am acceptat oprobriul public, pentru ce? Să n-am voie să stau de vorbă cu un coleg? Dacă era vorba să te înşel, o făceam în piaţa mare? Nu m-ai învăţat tu toate tehnicile travestirii, dedublării, simulării? Nu ţi-a trecut prin cap că aş putea să-mi bat joc de toţi ăştia care nu se gândesc decât cum să mi-o tragă?

Stinge ţigara fumată pe jumătate şi aprinde alta:

─ Tu ştii să schiezi?

─ Am şi o diplomă la „Luna zăpezii”, de la Bălcăuţi; de atunci n-am mai pus schiurile în picioare.

─ Mă înveţi şi pe mine?

─ Nu promit că vei deveni campioană!

─ Nu fi rău! Vreau doar să încerc. Prea se marghiolesc toate cu schiatul, cu echipamentele şi cu… abureli…, important e ce urmează…

─ La prima zăpadă mergem pe Lăpuşanu, acolo am învăţat şi eu, sunt ca acasă; acum s-a iluminat pârtia, au telescaun, hotele…

─ Vorbesc cu diriga să mă învoiască o săptămână: să mă pregătesc (sanki!) pentru olimpiada de engleză! Tu-ţi mai aduci aminte când am dat cu sania peste tine?

─ Nu!

─ Nu se poate! Nu ţii minte că te-am băgat în şanţ?

─ Nu! Când?

─ Când locuiai pe strada Hurmuzachi, strada cu cea mai mare pantă din oraş – iarna nu puteau s-o urce troleibuzele – era liberă: toţi copiii pe derdeluş, ca în Alecsandri, cu săniuţa!

─ Nu în Coşbuc?

─ O fi! Nu mă întrerupe!

─ Tata ne-a făcut una la el la serviciu, am ieşit cu frate-miu, în aceeaşi seară. Tu coborai. Strigam în gura mare: Pârtie! Pârtie! Tu, nimic. Eu conduceam. Zic, ia să dăm peste surdu’ ăsta! Şi te-am băgat în şanţ! Şi noi cu sania peste tine! Chiar nu ţii minte?! Ştii ce cred eu?

─ ?

─ Că aici a fost mâna destinului!

─ Andra! Astea-s copilării!

─ Nu! Nu! Eu chiar cred în destin! Aştept cu nerăbdare să văd ce surprize îmi rezervă. Adică, întâlnirea aceea… cu xeroxul să n-aibă nimic… inefabil? Nu mi-ai spus niciodată de ce te-ai îndrăgostit de mine. Mi-ai spus doar că mă iubeşti. Asta se vedea cu ochiul liber, nu trebuia să-mi spui. Erai aşa de caraghios că nu-mi puteam stăpâni râsul. Ţi-aduci aminte că râdeam întruna? Ca proasta. Şi tu mă întrebai de ce râd şi eu nu puteam să-ţi răspund; cum era să-ţi spun: pentru că m-am îndrăgostit de tine! Pentru că eşti caraghios! Pentru că sunt fericită că te-ai îndrăgostit de mine şi…

─ Şi?

─ Jane vreau să fiu a ta. Toată. Până la dispariţia, topirea, incendierea ultimei celule, până la vărsarea în neant! Sărută-mă! Blegule! Trebuie să-ţi cer eu? Tu nu simţi? Eu ştiu când cineva vrea să mă posede.

─ ?

─ Răspândeşte un miros de pârci, de spermă stătută. Clocită. Aşa miroseai tu în seara aceea. Ai fi vrut să mă vezi în pielea goală.

După o pauză.

─ Te iubesc poate tocmai pentru că nu-mi impui ce să-mi placă. E ceva rău în asta? Ceilalţi sunt găunoşi, seminţe seci, muci; cu tine îmi place să te ascult, să mă legeni, să mă dezmierzi, fără să te gândeşti doar cum să mi-o tragi, indiferent dacă am chef sau nu, că mă laşi să mă destrăbălez când am poftă. Ca acu.

[pe pârtie: plajă, visează că o posedă într-un alcov, într-o pădure tenebroasă!]


*

Dintr-o dată se făcuse cald, zăpada se topea sub picioare, ieşise luna şi mergeam printr-o pădure de mesteceni(de continuat)........

Am ajuns pe malul Cernei, într-un lan de grâu plin de maci înfloriţi în acea dimineaţă. Undeva, departe, aproape de un imens arbore, frasin?, se zărea o siluetă albă: o vedeam din spate cum se apleacă şi culege florile însângerate. Am luat-o la fugă strigând-o: era locul pe care-1 visasem, mi-1 imaginasem (?) că va avea loc întâlnirea noastră, departe de ochii lumii, într-un peisaj ce-mi amintea tablourile lui…(îmi scapă numele, de revenit şi de completat).

Când m-a auzit, s-a întors spre mine:

─ De când te aştept! Ştiam că o să vii. Că vrei să mă săruţi. Nu trebuie să-mi ceri voie. Mă săruţi cum vrei, cum îţi place, pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe gură, pe…

A coborât pleoapele. I le-am sărutat. Am sărutat-o pe obraji. Rămăsese cu ochii închişi. I-a deschis încet, ca şi cum s-ar fi trezit atunci din somn:

─ Vreau să mă săruţi pe buze.

Am sărutat-o abia atingându-le.

─ Nu aşa! Cât poţi de tare! Şi de mult!

A dat capul pe spate.

Nu ştiu cât a durat acel sărut. Încercam să-mi dezlipesc buzele şi nu reuşeam. Andra îmi muşca buzele, însângerate, lingea sângele, mi-a introdus limba în gură şi mormăia, muuuşşş-căăăă.

De undeva, de departe, venea la intervale aproape egale un strigăt pe care nu reuşeam să-1 desluşesc. M-am smuls din sărutul Andrei şi în următoarea secundă am auzit clar, venind parcă din străfundurile fiinţei, strigătul disperat al deflorării.

Mă inundase o transpiraţie rece. Frisoanele mă aruncau dintr-o margine în alta a patului. Sora Cristina mă ţinea strâns de mână: Trece! Trece! Trece! Până dimineaţă, trece. Facem o injecţie şi trece.

Treptat, frisoanele au diminuat, dar de la o vreme a coborât o apăsare pe piept, pe stomac, pe bazin şi Andra a început să mă sărute din nou. Nu-mi mai muşca buzele, îmi mânca lobul urechii; săruturile coborau pe gât, pe torace, până dincolo de ombilic, apoi urcau din nou. Dimineaţă, Christina dormea pe scaun, lângă pat, şi mă ţinea de mână. Îi era frică să nu plec fără ştirea ei, să nu mă rătăcesc. Pe noptieră am văzut o carte ale cărei coperţi îmi erau cunoscute.

─ De când o ai?

─ Mi-a împrumutat-o domnişoara doctor… N-am ştiut că ai scris despre mine, dar ce e cu litere cursive nu e adevărat. Aş fi fost fericită dacă întâmplarea aceea s-ar fi petrecut în realitate.

I-am cerut să-mi citească. Eram convins că nu delirasem, că nu făcusem decât să transcriu cele simţite şi în cazul Andrei.

Era, în fond, o exorcizare a răului încuibat în mine de care nu eram conştient.

I-am cerut hârtie şi pix.

A doua zi i-am citit Christinei primele patru pagini ale romanului în varianta sugerată de S.

─ Mi-ai schimbat numele?

─ Nu, e un alt personaj, o creaţie absolut fictivă, dar care deţine toate detaliile, localizate într-un perimetru ca desprinse dintr-o monografie a oraşului.

[după o pauză] E o fată existentă doar în mintea mea.

[minţeam] Subiectul s-a coagulat în timp pornind de la un tablou („Căsătorie inegală” pe care o vedeam ca un leit-motiv).
*

(Scrisoarea de la Diana)

Mă întrebi când mă voi întoarce în ţară. Crezi că aş putea să mă întâlnesc cu bestia care mi l-a furat pe Uţu fără să-i scot ochii? Iar copiilor ce-aş putea să le spun? Că au o bunică de 16 ani? Mi-e absolut imposibil să-mi imaginez cum un bărbat ca tine, ponderat, respectabil, se poate lăsa prins în mrejele unei destrăbălate. Te prosternezi la picioarele unei maimuţe ca la o zeitate?

Privite de departe, lucrurile par a fi de înţeles: acum ai descoperit iubirea, marea iubire pe care n-ai trăit-o la timpul ei (ca în povestea feciorului de împărat: întors de la studii înalte se joacă prin curtea palatului călărind un băţ!) În adolescenţă ai reprimat-o (love story de la Iaşi), a defulat acum. Te aprob chiar, dar nu trăim într-un pustiu, nici într-un roman! Cred că urlă târgul şi n-aş suporta să văd mutrele alea de mironosiţe pudibunde… Nu mă lasă nepoatele tale să termin de scris. Te sun eu. Până atunci, te rog, Uţule, gândeşte-te cât se mai poate face ceva.
*

Draga tatii,

M-ai întristat, eşti nedreaptă, te-a influenţat Rafael. O judeci greşit, fiindcă n-o cunoşti. E o fiinţă superioară, nu prin studii, origine princiară (!), ci printr-un înnăscut simţ greu de definit, rar întâlnit. Nu e din cele care zici tu. Ţie pot să ţi-o spun: nici n-am sărutat-o.

Uţu

*

(recuperatori basarabeni)

─ Alo! Apel scurt, voce stinsă, misterioasă.

─ Da, vă rog!

─ Dom’ docto’ Lupu?

─ Da, vă rog. Cine sunteţi, vă rog?

─ Vă rog să scuzaţi de deranj la ora asta, da’i vorba de o chestie care nu suferă întârziere… Pentru dumneata, dom’ doctor! Puteţi să ne primiţi? Sunt cu o cunoştinţă, are ceva ce vă interesează, zice că e… urgent…

─ Domnule, cum vă numiţi, vă rog?

─ Do’ doctor, zece minute, lungi şi late, atâta tot; am bătut atâta drum să ne ţineţi în stradă?

─ Nu mi-aţi spus cum vă numiţi.

─ Las’ că vă spun eu amuş, mă cunoaşteţi, înainte am fost portar la spital, când făceaţi ceaiurile alea, când venea toate babele şi moşii…

─ Vă rog să aşteptaţi.

─ Aşteptăm, do’ doctor, cum să n-aşteptăm, oameni de oameni suntem, ce dracu’? Nu suntem d’ăia dă dă năvală…

─ Ce zice?

─ Zice că să să-mbrace.

................................................................................................................................................

─ E? Ce ziceţi? Mă cunoaşteţi?

─ Nu.

─ Nu? Păi ştiţi dă ce?

─ Nu.

─ Mi-am lăsat mustaţă, dom’ doctor, mustaţă şi cioc, ca cum avea dom’ doctoru’ Şerbănoiu, ăla de la reumatologie, dă-i zicea toţi „ţapul”. Dom’ doctor, uite care-i treaba, dumnealui e în cunoştinţă cu cineva care l-a trimis cu ceva…, nişte…

─ Nişte?

─ Nişte… filme, zice.

─ Ce filme?

─ Filme. Nu ştiţi cum se fac filme? Cu telefonul!

─ Şi de ce m-ar interesa pe mine?

─ De ce? De ce? Cum de ce? Fiindcă jucaţi în ele.

─ Cum?

─ Nu singur. Cu o persoană care zice…

─ Ce persoană, dom’le? Spune lămurit, n-o mai îmbrobodi ca pe…

─ Do’ doctor, nu vă inervaţi că-i treabă cu cârlig.

─ Adică?

Adică… persoana e… femeie.

─ Femeie?

─ Mă rog, fată, astea de mici e femeie.

─ Domnule, spune lămurit ce vrei.

─ Spun, do’ doctor, spun, nu vreau eu, nu vrea nici dânsul, care nu vă cunoaşte; vrea cineva care vă cunoaşte, da’ dumneavoastră nu-l cunoaşteţi.

─ Domnule, ce e toată aiureala asta? Ce vrea persoana?

─ Bani. Asta vrea. Bani mulţi. D-aia ne-a trimes.

─ Bani? Pentru ce?

─ Nu vă spusei? Pentru filme, dom’ doctor…

─ Ce filme, domnule?

─ Nu vă spusei ? Filme în care sunteţi cu o persoană de genul femeie care…

─ Să văd…


*

(recuperatorii îi injectează somnifere, halucinogene; un camion de firmă, hamali în uniformă cu ecuson în piept cară de la etajul trei mobila din apartamentul nr. 42; vecinii ies pe scară).

─ Ce se întâmplă?

─ Domnul doctor se mută la ţară. Vinde apartamentul.

─ Nu ne-a spus nimic.

─ Are afişul pe uşă:

Vând apartament 2 camere, cu numeroase
îmbunătăţiri, preţ negociabil.
Tel 02308181

Andra e plecată la faza pe ţară a olimpiadei la engleză.

Jan, cu Ciombe în braţe, rătăceşte pe la marginea oraşului căutând-o pe Andra. E dus la spital.

Îl îngrijeşte Criss.

*

În comă: nu o recunoaşte pe Criss.

─ Dom’ doctor, sunt aici. Să vă schimbaţi. Aţi transpirat rău de tot. Înseamnă că vă faceţi bine. Aţi răcit complet. Aţi rătăcit toată noaptea numai în maiou!

Delirează: iartă-mă! Te rog, iartă-mă că te iubesc, dar este peste puterile mele, Andra, îţi promit să dispar în piramida iubirii ce ţi-am închinat-o. Visează scene senzuale în peisaj grec, egiptean; în deşert: de undeva, de departe, imposibil de precizat din ce direcţie aude o voce care i se pare cunoscută (Gogoneaţă?) nu înţelege ce-i strigă – ute-o, mă, boule…