copy protect

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Magda GRIGORE, Daniel Turcea - Întoarcerea la cruce

De mai mult timp omenirea încearcă să fugă de pe cruce, unii sceptici cred că ea a început acest lucru o dată cu Renaşterea şi ar fi reuşit cel târziu în timpul lui Nietzsche. Biserica s-a transformat pentru mulţi contemporani într-un spaţiu aproape lipsit de sacralitate, unde sunt aruncate credinţe vechi, tradiţii rutinate, iluzii, aşteptări neonorate şi idei la care, din neîncredere, au renunţat. Tot acolo sfârşesc multe din reproşurile occidentale, constatările reprobabile care vorbesc despre îndepărtarea bisericii de mister, îngheţarea ei în dogme, lipsa comunicării, proliferarea degringoladei din interior etc. Cu toate acestea, idei surprinzătoare, precum cele ale lui Bruce Hood, specialist psiholog în Marea Britanie/ Universitatea Bristol, sau noile descoperiri în Neurobiologie, au atras atenţia asupra unor posibile explicaţii ale relaţiei noastre din/pentru totdeauna cu supranaturalul. Potrivit acestor interpretări, a fi religios ţine de o parte a activităţii creierului, dacă zona respectivă seactivează pornim în mod natural/neîndoctrinaţi pe drumul iniţierii supreme. Un scop nobil, aşadar, al ştiinţei viitorului ar fi descifrarea bazelor cognitive ale credinţei religioase. S-a avansat ipoteza că suntem cu toţii mai mult sau mai puţin religioşi, chiar dacă nu conştientizăm acest lucru, aşa cum sunt şi plantele, şi animalele, conform aceloraşi cercetări, iar gradul de implicare depinde de cantitatea de serotonină, de starea mediatorilor chimici ai organizmului, de veziculele cu neurotransmiţători şi receptori. Fără să ştim concret ce se întâmplă în sinapsele neuronilor creierului, nu ne rămâne decât să (re)cunoaştem predispoziţia religioasă a unora din semenii noştri, religiozitatea necesară, genetică sau nu, să încercăm să înţelegem viziunea lor şi să gândim la rândul nostru cu mai multă prudenţă înainte de orice toleranţă.


Privită fie şi din această perspectivă, reeditarea volumului ,,Epifania cele din urmă poeme de dragoste creştină” a lui Daniel Turcea (Doxologia-Iaşi, 2011), ediţie îngrijită de Lucia Turcea şi Pr. Sever Negrescu, confirmă ideea că drumul de la religiozitate la credinţă stă în puterea Cuvântului. Dacă, asemeni celebrei poezii Dream of the Rood (din ,,Cartea Vercelli” – unul din cele patru manuscripte valoroase ale literaturii engleze vechi), crucea ar putea să vorbească, ea ne-ar elibera de îndoielile mai apăsătoare de cele mai multe ori decât grijile credinţei. Cartea este tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi beneficiază de o primă exegeză a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae intitulată: O poezie de fidelă redare şi de profundă trăire mistică a învătăturii creştine ortodoxe. Este suficientă această prefaţare pentru a atrage atenţia că poezia lui Daniel Turcea nu este o poezie religioasă obişnuită, lăudabilă prin mesaj şi catalogată prin tematică. Ea are două calităţi structurale benefice ortodoxiei, menite să apere valori fundamentale şi apte să susţină individualitatea auctorială. În ceea ce priveşte redarea fidelă a conceptelor ortodoxe, Daniel Turcea se verifică în primul rând prin modelul ales, Sfântul Simeon Noul Teolog, din învăţătura căruia selectează motto-urile celor trei capitole intitulate semnificativ: Puterea de afi, din nou, de Dumnezeu aproape, Nu-n ţărână înveşmântat se cuvine să-ntâmpin atâta iubire, Rugăciuni, iar în al doilea rând prin capitolul final, un capitol special de Cugetări, Din convorbirile cu Părintele Arsenie Papacioc, un alt mare duhovnic al ortodoxiei, mărturie a limpezimii meditaţiei creştine româneşti. Cea de-a doua calitate a poeziei lui Daniel Turcea este vocaţia autorului pentru trăirea mistică a învăţăturii ortodoxe, cea care îi dă deopotrivă încrederea în oameni şi în posibilitatea de mântuire. El avertizează că nimeni nu se mântuieşte singur, de aceea a-i iubi pe toţi, merituoşi sau nu, devine pentru suflet suprema asceză. Pentru poet, teologia şi mistica sunt în interdependenţă, nu se resping, nu se contrazic, nu se anulează, mistica fiind o treaptă superioară teologiei. Poezia, ea însăşi o noţiune greu de definit, ia naştere dintr-o stare a sufletului, iar starea aceasta (starea poetică, în fapt) echivalează pentru Daniel Turcea cu starea mistică.

Tema centrală a cărţii este Lumina, dar nu în sensul ei semantic, optimist şi difuz, ci Lumina-iubirea-viaţă eternă-scăparea noastră de moarte. A fi înDumnezeu înseamnă a fi în iubire, spune autorul în deschiderea volumului, iar perceperea aceasta a întregului înţelegeriiLuminii îl apropie pe autor de simţirea din Imnele dragosteidumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog, cel care proslăvea în imne unirea cu Dumnezeu. Vibraţia la lumina creştină este măsura supremă a aspiraţiilor omeneşti, pentru ea omului îi trebuie o pregătire spirituală intensă şi îndelungă răbdare. Limitele omeneşti sunt în felul lor (re)compensate prin libertate, inteligenţă şi suflet, un surplus al imaginii lui Dumnezeu modelat în om şi posibilitatea lui de întoarcere la cruce din prăpastia oricărui păcat: ,,atunci uşa dumnezeieştilor lucruri s-ar deschide/ şi nouă/ şi încă de aici am gusta ceva din cereasca privire/ a Adevărului/ o, de-am fi liberi de răul din noi, de patimi// «la rădăcină, la rădăcină să punem securea/ la rădăcina cruzimii, a răului, a viciului»// la începutul întoarcerii eram mai curaţi/ de-am începe, fie numai c-o mică silinţă/ cum s-ar face apoi totul înlesnire şi bucurie.” (Întoarcere) Pentru poet inima e o temniţă întunecată, neluminată, omul este un vas căruia i se face sete (de desăvârşire), un vas al luminii (ca şi cuvântul) pe care singur trebuie să-l deschidă şi-n care apoi Dumnezeu să toarne Lumina: ,,mă voi folosi de cuvinte ca să descriu/ ce este mai presus de cuvinte,/ ca să descriu tăcerea care grăieşte,/ ca să descriu desăvârşirea/ ca şi cum aş săpa într-o poartă/ valurile mării/ sau chipul vântului,/ dar mă voi folosi de cuvinte/ până unde nu mă vor mai urma.// Şi aşa cum atunci simţi ca şi un har/ fă-le, dar, Tu, Lumină/ vase ale luminii,/ ca să mă pot apropia.” (Vasele luminii) Această voinţă vine din convingerea autorului că Dumnezeu se recunoaşte pe Sine în fiecare om creat cu generozitatea unicităţii, după chipul unic al Lui.

Dacă omului i-au fost date trei şanse ale spiritualizării, filozofia/arta/creaţia, poezia ca esenţă a artei, cum o definea Wagner, rămâne una dintre cele mai scurte căi spre Dumnezeu. Daniel Turcea este un exemplu de înscriere fără tăgadă pe acest traseu şi de asumare a riscurilor unei călătorii cu scopuri greu de atins. Nu este vorba de un extaz vremelnic, care poate fi doar adoraţie, fără filozofie, fără trăire, fără imagine. Poezia devine prin forţa ei o atitudinemistică, iar cuvântul, cea mai pură creaţie a lui Dumnezeu, devine faptă. Arheul lumii, Logosul, este (re)cunoscut ca fiind cea mai importantă contribuţie gnostică a fenomenului creştin adusă la explicarea creaţiei: ,,în stânga/ e peştera,/ la mijloc e masa,/ sau poate/ mormântul/ pe masă,/ Potirul, în care/ se află Cuvântul.” (Altar) Cuvântul are mereu ceva insondabil, iar ceva din el, din cunoaşterea lui, trebuie experimentat, nu (doar) înţeles. Ceva din mesajul lui misterios se relevă doar experienţei, de aici nevoia de atitudine şi de credinţa înfăptuită prin scris. Chiar şi faptul că manuscrisele poetului au fost predate Bisericii, aceasta echivalând cu duhovnicul sau cu semenii ucenici în desluşirea cuvântului, ţine tot de atitudine. Se poate observa la Daniel Turcea un ascetism al cuvântului pentru că el foloseşte cuvântul numai în slujba relevării tainei dumnezeieşti. Porneşte pe drumul acesta aprofundând şi însuşind ,,Filocalia”, fapt dovedit nu doar prin citatele din volumele 4/5/6 ale Filocaliei, dar mai ales prin genul de poezie filocalică, dovedind o subtilă înţelegere şi vibraţie creştină despre care Pr. prof. Dumitru Stăniloae afirma: ,,Multe dintre aceste poezii sunt de ţinuta şi de valoarea imnelor bisericeşti, dar având prospeţimea potrivită omului de azi”.

Aceasta este o altă particularitate a autorului, privilegiu al poeziei autentice al cărei conţinut se mulează după mentalul cititorului (vas) ignorând temporalitatea. Timpul poeziei lui Daniel Turcea ia chipul şi asemănarea unui prezent mereu viu şi activ, plin de căutările şi întrebările care dilată trăirea/timpul fizic al oricărui căutător: ,,de nu te vei apropia de taina/ desăvârşită,/ de nu o vei trăi,/ de nu-ţi va fi foame şi sete/ de ea, de dreptate,/ de nu vei fi sigur pe puţinele tale fapte,/ pe sărăcia gândurilor tale,/ lipsit vei fi şi aici, şi acolo/ de fericita înţelepciune.// de nu-ţi vor fi zilele/ o cărare a treptelor,/ stearpă va fi lacrima ta.” (O cântare a treptelor).

În societatea actuală, suspectată deja de o conspiraţie împotriva valorilor creştine, paradigma mentalitătii moderne vehiculează mai degrabă sintagme precum teologia succesului, teologia prosperităţii, teologia sănătăţii, în defavoarea declinării teologiei tradiţionale şi a valorilor ei. Cu atât mai mult în acest context, discursul poetic al lui Daniel Turcea se distinge, funcţia soteriologică a poeziei lui devine viabilă. Ea câştigă inclusiv prin faptul că reuşeşte să antreneze un limbaj proaspăt, scuturat de încărcătura rigidă a expresiilor dogmatice, de termenii specializaţi sau de locurile comune ale propagandei religioase pe care cititorul sensibil al timpului nostru le-ar considera reiterări ale unui misionarism fără rezonanţă, anacronism sau, mai rău, le-ar suspecta de încercarea iritantă de a vinde religie.


Poezia lui Daniel Turcea poate fi pentru cititori o cale de evadare din enclava de laicitate care ne absoarbe în prezent. Gestul Bisericii de implicare în tipărirea şi promovarea acestei cărţi este o bună orientare şi o dovadă de preţuire a unui autor (prin) care poate să vorbească despre valorile ei şi despre ideea aproape pierdută a unei comunităţi de credinţă.

În istoria lirismului românesc Daniel Turcea ocupă un loc meritat alături de marii poeţi creştini, nu puţini la număr, dar poate fi înscris şi în hagiografia universală, alături de figuri emblematice ale experienţei mistice care au îmbogăţit literatura duhovnicească a Răsăritului Creştin (Henri Suso, Sfânta Angela de Foligno, Sfânta Tereza din Lisieux etc).

Şi tot el, ca un adevărat cenobit în adăpostul Cuvântului, ar putea să depună oricând mărturie curată în favoarea ecumenismului, aşa cum îl gândea de exemplu Karl Barth când afirma că într-o trăire cinstit religioasă, biserica unită nu poate fi făcută, ea poate fi doar descoperită!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu