copy protect

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Sonia LEVIŢCHI, Gilino

 
L-am avut la muzică. Era cel mai haios dintre toţi profesorii: nici Beniamino Gili nu-l tăia la canţonete pe Virginius Azincoaie, aşa îl chema pe nea Gilino. Zicea că iubeşte PCR (patul, cântecul şi… restul!).

Înainte de a-l cunoaşte auzisem despre el că într-o sâmbătă dimineaţă, în papuci de plajă şi cu pantaloni de pijama, a coborât din bloc să aducă o găleată de apă. În curtea în care se afla fântâna, pe strada ce urcă spre stadion, se prelungea o nuntă ţigănească începută joi. A fost salutat cu entuziasm de cei care erau treji, hai noroc, nea Gilino, ciocăneşte o apă vie d’asta de la mama ei de când am botezat-o Esmeraldina Catiuşa Mercedesa. După mai bine de două ore Gilino îşi epuizase repertoriul, cântase uhăi, bade, uhăi, măi, vin ciobanii de la munte, cu căcilile per frunte, şi măciucile sculate, jucase geamparalele, făcuse o demonstraţie de step, aplaudată de toţi nuntaşii, după care a virat brusc în cazacioc.

Asistenţa, în delir, s-a suit în căruţe, Gilino agitând o sticlă de Puterea ursului (vin negru) în care exista o doză bine aghezmuită de zeamă de bozi, a fost urcat în ultima căruţă. A avut timp să aţipească şi să se trezească freş într-o tabără din marginea Tărăşenilor, unde erau întinse pe iarbă pături, cuverturi, prelate, cearşafuri colorate pe care râdeau în soare mormane de bunătăţi la proţap, la grătar, fierte în cazan. Era pe vremea când apăruse moda bufetelor cu „autoservire”. Nuntaşii îşi trăgeau pe talgere de aluminiu tot ce le dorea inima. Singurul servit la botul calului era nea Gilino. După ce şi-a făcut plinul, acompaniat de „orchestră” (vioară, acordeon, ţambal, tobe) a dat un nou recital, apreciat cu fluierături, aplauze şi îndemnuri, zi-o şi p-aia cu femeia care iubeşte! Şi p’aia, mă iubeşte femeile toate!

Aici se rupe filmul.

Nimeni n-a putut să relateze ce s-a întâmplat mai departe.

Ceea ce se ştie este că Gilino nu a dormit acasă, că nici duminică nu a fost văzut, ca de obicei, în piaţă unde se tocmea cu sârboaicele pentru o legătură de rădăcinoase ce urmau să participe la premiera unei ciorbiţe de cartofi personalizată cu zeamă de zarzăre verzi, întărită cu ciuşcă, panaceu universal contra zăcerii după îndelungi popasuri la cazane de făcut ţuică.

Doamna Flora, soţia, a fost la miliţie, cum făcea de fiecare dată când soţul nu dormea acasă, şi a reclamat părăsirea domiciliului conjugal de către Virginius Azincoaie.

Luni, la prima oră, subiectul tuturor discuţiilor pe stradă, în magazine, magazii, birouri, cancelarii a fost dispariţia lui Gilino. Ipoteza, cu cel mai mare procent de credibilitate, era că Gilino plecase la pescuit, pasiunea ce domina orice alte preocupări, alunecase şi se înecase în lacul de acumulare. Cu un an în urmă se dusese la pescuit la copcă pe Siret, gheaţa se rupsese şi a stat în spital la Suceava o lună de zile cu degerături severe (degetele de la piciorul drept i-au fost amputate).

Spre seară s-a infirmat ipoteza: toate sculele erau la locul lor. Mai curios era faptul că nu lipsea nimic din casă (cum se întâmpla când rămânea dator la poker), în afară de o cutie dreptunghiulară de tablă cu care fusese văzut de o insomniacă de la parter.

Miliţia a făcut o investigaţie detectivistică interogând vecinii de parter despre relaţiile dintre cei doi soţi, recent mutaţi în apartamentul de la etajul trei ce aparţinuse întreprinderii textile „Zoia Kosmodemianskaia”, cedat prin adresă oficială nr._, din_, semnat directorul general Bobocea (un ţigan borţos din Ploieşti, nepotul prim-secretarului), care avea doi băieţi la liceu (Michele, în clasa a noua B, diriginte prof. Virginius Azincoaie, şi Arhimede, în clasa a unsprezecea, dirigintă prof. Flora Azincoaie), pentru familia Azincoaie, venită prin transfer de la Pomârla.

Ziua de luni s-a încheiat la „Brotăcei”, bufetul din parc, unde Gilino era dintre obişnuiţii localului: dimineaţa, în drum spre şcoală, între şapte şi jumătate şi opt fără zece, când îşi lua suta de votcă cu sirop de izmă creaţă şi, după masă, între orele optsprezece şi, de multe ori, după miezul nopţii ,uneori chiar după închidere, când responsabilul, şi el tată al unui elev, Ţuţu, coleg de bancă cu Michele, le oferea celor întârziaţi, o încăpere din dos, fără ferestre, în care era doar un bec de patruzeci de waţi băgat într-o candelă de lemn.

Marţi, pe la prânz, au venit trei miliţieni de la secţia regională, unul dintre ei cu un superb câine-lup în jurul căruia se adunase toată puştimea de pe strada Enescu (e vorba nu despre compozitor, ci despre un pensionar, 81 de ani, fost primar pe vremea lui Antonescu) care câştigase marele premiu la o tragere loto-pronosport şi construise pe strada lui o casă pentru nişte refugiaţi din Basarabia şi patru, pe malul Siretului, ţiganilor cărora inundaţiile din primăvară le risipiseră bordeiele.

Miercuri şi joi s-au vânturat tot felul de ştiri puse în circulaţie de fabricanţii de zvonuri de la bufetul gării, singurul local deschis non stop.

Vineri evenimentul pierduse din interes pentru ca sâmbătă să explodeze din nou: pe malul râului, în nişte tufărişuri o femeie dase peste un cadavru în pielea goală, decapitat. Doamna Flora a fost scoasă de la oră şi dusă cu maşina miliţiei pentru o eventuală identificare. Cadavrul fusese aşezat pe spate, la vedere. Cu opt-zece metri înainte de cadavru doamna Flora a strigat, nu e el şi s-a întors cu spatele. În maşină un miliţian a întrebat-o după ce şi-a dat seama, la care doamna Flora a mărturisit oftând, dacă o avea aşa de mare nu-l lăsam să se ducă după apă.

În săptămâna următoare o ştire-bombă a îngropat definitiv interesul pentru dispariţia lui Gilino. La grădina restaurantului Pescăruş, construit pe malul lacului de acumulare, responsabilul, Patriciu Calomfirescu, băiat de Bucureşti, poreclit Henţ fiindcă făcuse de două ori puşcărie din cauza delapidărilor, adusese o dizeuză de top, domnişoara Ghizela, câştigătoarea de trei ori a premiului publicului la Festivalul Naţional de la Gheboaia.

Noua guristă apărea pe estradă doar seara, după orele 21,30 uluind consumatorii nu atât prin voce, cât prin costumaţia care îi dezvelea provocator, de fiecare dată, o altă parte din splendorile ce atrăgeau muşterii ca hârtia de prins muşte – spate, sâni, coapse; excela în arta cu care freamătul dansului mula rochia în regiunea inghinală, intens întunecată.

Henţ era îndelung consultat de diverşi inşi cu muci de răspundere asupra modului în care ar fi putut accede ei în triunghiul acela umbros. Simulând neputinţa şi neştiinţa, Henţ ridica din umeri şi se retrăgea în birou. Aici făcea lista cu viitorii clienţi ai guristei.

Cu patru ani în urmă, o reclamaţie anonimă cercetată de doi inspectori financiari de la minister, îi adusese lui Henţ o condamnare, pentru neglijenţă în gestiune, de un an şi jumătate (dacă te băgăm la delapidare, nu scapi fără cinci, minimum patru). Henţ alergase după ajutor la toţi cei din forurile locale care seară de seară consumaseră, fără să plătească, dar fusese refuzat pe faţă (Patriciule, nu e de competenţa mea, crede-mă, n-am nicio putere!) sau minţit diplomatic (Să vedem ce se poate face, dar nu promit nimic, să mă interesez, mai caută-mă săptămâna viitoare. Scuză-mă! Sunt aşteptat la tovprim!) Acum sosise scadenţa. Gurista primea doar pe cei recomandaţi de Patriciu drept oameni-salon. Într-o săptămână şi jumătate, îmbolnăvise optsprezece bărbaţi, câţiva mari boşi.

─ Şi Gilino?

─ În noaptea de dinainte de începerea cursurilor nea Gilino a apărut la „Brotăcei”cu un borcănaş de icre de morun: la Tărăşeni întâlnise un fost elev cu care a plecat la pescuit în deltă.

În toate şedinţele şi dările de seamă ale directorului era în capul listei cu exemple negative. Gilino nu se ofusca, ia mai dă-l în paranteza mă-sii de…, de fiecare dată se abţinea să-i atribuie o calitate injurioasă.

La banchetul nostru s-a îmbătat înainte de a ne aşeza la masă, a dansat toată noaptea cu toate fetele şi profesoarele care acceptau să fie călcate. La 12 noaptea a venit un miliţian şi i-a comunicat directorului că s-a depăşit ora 11 până la care exista apobarea de la partid. Împreună cu Dobroslav şi Lasobei l-am luat cu noi pe nea Gilino şi am continuat banchetul la „Pescăruş”. După câteva solo-uri cu piese din repertoriul lui Beniamino, Gilino a pus capul pe masă. Dobroslav susţinea că cei din promoţia de anul trecut îl avuseseră diriginte şi îi jucaseră o festă fiindcă nea Gilino nu ţinea minte nimic din ce făcea când se pilea: îl minţiseră că se pişase pe biroul din cabinetul directorului de faţă cu acesta. Au minţit cu asemenea naturaleţe că l-au convins pe nea Gilino să se ducă să-şi ceară scuze. După ce l-au încurajat cu câteva votci, l-au condus doi inşi sfătuindu-l să spună că nu regretă, dar bunele maniere îl obligă să… Bineînţeles că directorul a chemat pe domnişoara Alis Pulrea, secretara, pentru a avea martori.

De Gilino mi-aduc aminte ca şi cum ne-am fi despărţit ieri.

Din economii, dar mai ales cu împrumuturi, uneori, rizibil de insignifiante (câteva sute de lei) de la toţi prietenii am reuşit în 1962 să cumpăr un Wartburg nou câştigat de doamna Majoli, fostă prima soţie a avocatului Barbădeasă-Gălbinari, paralizată de aproape zece ani.

Toate încercările de a învăţa să conduc eşuau fiindcă atunci nu exista şcoală de şoferi şi eram nevoit să exerseze pe nişte coclauri la marginea oraşului unde Wartburgului îi trosneau toate încheieturile când o lua razna peste mormanele de gunoaie. Un prieten dintre creditori, Marin Hulea, (avea permis din armată, fusese doi ani şoferul comandantului de batalion) asistându-mă, se prăpădea de râs; făcându-i-se milă de maşină a sugerat complicitatea miliţianului Tărâţă Napoleon, demiţigan, din Valea Lungă: contra cincizeci de lei şi o sticlă de coniac albanez Scanderberg îmi permitea să exerseze pe un drum forestier de 12 km., necirculat duminica. După şase duminici (zece ore cu o pauză de o jumătate de oră) executam în timpul prevăzut de regulamentul examenului toate manevrele, de la pornirea în pantă la gararea cu spatele.

Regulile de circulaţie le ştiam fără nicio greşeală fiindcă în acest timp eram chestionat cu tot felul de întrebări încuietoare de cei care mă creditaseră, nerăbdători să obţin cât mai repede permisul în vederea escapadelor pe care le visam cu toţii. Însoţit de Tărâţă, Eliodor şi Gilino, cu Marin la volan, ne-am deplasat în mare grăbire la examen, fixat într-o marţi de aprilie friguros.

Proba teoretică am trecut-o cu maximum de răspunsuri exacte, proba practică, condusă de locotenentul major Ciupearcă, asistat de plutonierul Rândunică Benedict se desfăşura cu plecarea din faţa stadionului. Când locotenentul a strigat Arsene Colin Dicu, plutonierul s-a urcat în dreapta:

─ Dă-i cărbuni!

Am semnalizat stânga şi am demarat lin, mai lin decât un transoceanic, vitezele le-am schimbat la timp fără nicio ezitare, am oprit la STOP, m-am asigurat şi am intrat pe Calea Domnească; în dreptul benzinăriei, plutonierul (moţăise până atunci) a slobozit o uşoară undă cu damf de tescovină:

─ Trage dreapta.

După o pauză în care a coborât geamul, inspirând adânc aerul aspru al dimineţii:

─ N-ai acordat prioritate la trecerea de pietoni de la Biserica Albă.

Fusesem avertizat de Tărâţă să nu-i contrazic pe examinatori nici dacă m-ar înjura de mamă şi mi-ar spune că sunt cel mai mare idiot pe care l-au întâlnit vreodată.

Mi-am muşcat limba: strada era pustie şi în dreptul trecerii de pietoni erau două navete cu sticle de lapte goale.

Cu o schimbare de ton, aproape de firesc, plutonierul a emis un complex de sunete al cărui sens nu l-am înţeles din primul moment:

─ Mălaiu’!

Văzând că nu schiţez nicio mişcare, impacient, a nuanţat:

─ Uiumu, mă! N-ai auz?!

A citit, probabil, nedumerirea perplexă de pe figura mea:

─ Bălceştii!

Pe o bancnotă era efigia lui Bălcescu.

Am înţeles că era vorba de o şpagă.

─ N-am decât unu.

─ Mă mai fuţi mult, mă?! Faci pe scârţanul? Vezi tu permis în secolul pai’şpe! şi m-a împuns cu cotul:

─ Dă-te jos!

S-a urcat la volan, a virat stânga fără să se asigure şi a intrat în faţa unui camion Steagul Roşu care a frânat violent.

În faţa locotenentului a claxonat prelung ca să fie auzit de toţi candidaţii:

─ N-a semnalizat depăşirea!

Am fost reprogramat peste trei luni.

N-am scos nicio vorbă la toate întrebările care mi s-au pus. Acasă m-am repezit în debara şi am adus o sticlă de coniac Metaxa primită de ziua mea – o păstram pentru momentul festiv al intrării în posesia permisului. La ora aceea niciun profesor din oraş nu avea maşină. Am turnat câte un deget în cele cinci pahare de apă şi am dus sticla la loc ca să pot bea câteva înghiţituri furibunde.

─ Zi, dom’le, ce s-a întâmplat?!

Am povestit cu cele mai mici detalii răspunzând la întrebările care mă asaltau din toate părţile; am adus iar sticla şi iar am dus-o la loc, de data aceasta bând cu gâlgâituri ca şi cum ar fi fost apă.

─ Îl reclam! Îl reclam până la Ceauşescu!

Tărâţă m-a consiliat:

─ Nu se rezolvă cu reclamaţie, don’ profesor, trebuie să dai cum dă toată lumea. Altfel…

─ Eu îl reclam!! Fie ce-o fi!, mă înfierbântase Metaxa!

Paharele se goliră. Între două bancuri cu miliţieni, Tărâţă ne-a rupt cu o zicere adânc simţită:

─ Dom’le, al dracului Metaxa ăsta, îţi moaie sufletul şi-ţi crapă şliţul!

Am adus sticla şi am golit-o umplând paharele mai bine de jumătate.

Aerul devenise dens; am deschis uşa şi geamurile de la balcon: fumul ieşea în valuri violete înfruntate de roiuri de ţânţari neînfricaţi.

Tărâţă rămăsese lucid:

─ Ăştia, până dimineaţă ne cojesc! A închis uşa şi geamurile.

M-am dus din nou în cămară şi am adus o sticlă de Scanderberg (o aveam ascunsă pentru situaţii neprevăzute) pe care am golit-o în părţi egale în cele cinci pahare. Tărâţă, expert:

─ Dom’le, al dracului de albanez Scandăbercul ăsta, te unge pe maţe, coniacul nostru parcă îl fac din găinaţ, perforează…

Trecuse de miezul nopţii şi nimeni nu schiţase niciun gest că ar vrea să plece. Paharele se goliseră şi Tărâţă revenise la bancurile cu miliţieni. Aveam în cămară două sticle de ţuică aduse de socru-miu pentru nea Tudorache, tapiţerul, care repara din şase în şase luni recamierul cumpărat în rate pentru noaptea nunţii (vecina de la etajul inferior, pensionată pe caz de chestii femeieşti, de câte ori o vedea pe nevastă-mea o intercepta sonor de la fereastră să se audă şi în blocul vecin: ─ Voi nu mai reparaţi recamierul ăla? N-am putut să dorm toată noaptea, o să dărâmaţi tavanul!). Tărâţă i-a recunoscut imediat provenienţa:

─ Dom’le, asta-i marfă de lux: undelemn, în doagă de gutui, puicuţa are pe puţin doişpe anişori.

─ De unde ştii? m-am interesat inocent.

─ Cum de unde, dom’le? După mărgele, uite-le colea, pupa-i-aş eu boticu ăsta ţuguiat de fată mare! şi a pus sticla la gură.

─ Dom’le, marfa asta e marca Longin Cristescu, din Ursei.

Nu greşise.

Când am fost la ai ei prima dată, invitat de Ionela, elevă în ultima clasă de liceu, să-i cunosc părinţii, nea Longin, a făcut un scurt istoric:

─ Aici e baştina de patru sute de ani a Cristeştilor (Cristea, pârcălabul, a primit hrisov de întărire în 1526 de la Radu de la Afumaţi). Casa a ridicat-o tata pe temeliile celei vechi moştenită de la bunicul lui. Magaziile din bârne de stejar cioplit cu barda sunt refăcute de mine. Buţiile sunt făcute de State Cârstoi, meşter care lucra numai pentru hrubele domneşti.

Tata socru zicea, dom’ profesor (aceasta era formula pe care n-a abandonat-o nici după ce-i devenisem ginere: avea un respect neţărmurit pentru intelectualii ridicaţi din rândul oamenilor simpli) dac-aş da drumu’ la câtă ţuică s-a vândut acilea duce Morenii în Dunăre.

Dinspre Iedera începuse să se lumineze; adormisem cu capul pe masă. M-a trezit Ionela:

─ Vezi că la unsprezece ai ore.

─ După un duş rece şi un ness Mocca dublu, la zece jumătate păşeam apăsat pe strada Iederii pe care era liceul. Pe hol, Caterina, femeia de serviciu, a strigat ca la incendiu:

─ Te-asteaptă-don-directo-la cabine’

Am ciocănit discret de două ori; de după uşă un răget m-a trezit de-a binelea:

─ Intrrăăă!

─ Vă salut, tovarăşe director.

─ Mă, pulică, amu se vine? La prânzul ăl mare?! Ai avut ore de la opt!

─ N-am ştiut că s-a schimbat… oraru’

─ Trebuia să te interesezi! Eteee, sula lu’ Noe, eu sunt mă-ta să-ţi port de grijă? Dă-mi caietul de planuri să semnez.

─ Nu-l am la mine…, l-am uitat…

─ Te duci şi-l aduci. Fără el nu intri la clasă.

─ Vă rog, fiţi îngăduitor, îl aduc după ce termin orele…

─ Nu-s îngăduitor nici cu tata din groapă. Astea-s dispoziţiile secţiei de învăţământ, nu sunt de la mine şi trebuie să le respectăm. Ne-am înţeles? Dacă intri fără planuri semnate, te dau afară din clasă în faţa elevilor. Eşti liber.

Când am ajuns lângă uşă, o măciucă m-a izbit în moalele capului:

─ Şi mai termină cu beţivăniile astea nenorocite, duhneşti ca o butie de borhot. Ieri după masă ai fost de serviciu la cantină. De ce ai lipsit? O să te reclam că nu-ţi îndeplineşti sarcinile profesionale. Luna asta n-ai dat nicio oră de meditaţie, nicio lucrare de control, n-ai pus nicio notă, toate cataloagele sunt goale.

Fiindcă terminase băutura Gilino ne-a invitat la restaurant. A comandat cafele. A băut cafeaua pe nerăsuflate.

─ Asta-i cafea, dom’le, sau pişat de iapă vădană?!

─ Mie mi s-a părut acceptabilă.

─ Pe dracu! Să-ţi facă nentu’ Gilino cafea la nisip, aia cafea…

─ Ori unde rămăsesem…?

─ La directoru’…, cu planurile…

─ Aşa-i, futu-l în păstaie pe mă-sa de borât! Când am ajuns la cancelarie, suna de ieşire. Primul care m-a întâlnit, Gălbenuş, de geografie, a început să cânte nu te pune, bă, cu meliţia, meliţia, că te bagă la gherlă, la gherlă,şi nu te scapă nici tac-tu, nici mă-ta…! Ce făcuşi, mă lămâie? Ai dat-o în bară? Ai dat-o!

Toată cancelaria ştia că picasem la examen. Se găsise până la urmă cineva care să-mi taie macaroana, să nu mă mai dau deşteptul deştepţilor.

Gogu a pus degetul:

─ Nu ţi-am spus să n-o laşi corigentă pe vaca aia…

─ Care vacă?

─ Dorina, de la zece uman, e fi-sa lui Rândunel.

─ Îmi bag picioarele şi în ta-su şi în fi-sa.

Dorina era proasta clasei: la teza pe trimestrul al doilea copiase subiectul de pe tablă de unsprezece ori (ca să lase impresia că lucrează) şi la mijlocul caietului scrisese vă rog sămă meditaţii când soţia nu e acasă cum a-ţi meditato pe Rodica.

Pe Rodica, nepoata lui Tudose, profesor de sport, divorţat, o meditasem într-adevăr când Ionela nu era acasă (fiindcă nu putea s-o sufere şi din curvă n-o scotea), dar nu o regulasem cum probabil se lăudase colegelor.

În timpul acesta Warburgul, parcat în spatele blocului, noaptea era punctul de întâlnire al îndrăgostiţilor şi ziua – locul de joacă al copiilor care făceau exerciţii pe caroseria prăfuită: spalămă, marcelina Sa sărutat cu Irunel, Denisa sefu-te cu bogdan, luminiţa eocurvă jegoasă.

Cine voia să mă ia la perpulis mă întreba ce mai face Warburgul. Doi ţigani din Fântânele au venit să-mi propună să-l vând. Cineva înţepase cauciucurile. A doua zi am lipit pe geam un anunţ: Nu sunt de vânzare!

În darea de seamă de la sfârşitul trimestrului al doilea eram în capul listei cu situaţia promovabilităţii: 58 corigenţi, la 4 clase, ceilalţi, 19 profesori, aveau şase.

La începutul trimestrului al treilea a venit inspectorul şef, flancat de doi profesori de specialitate să cerceteze reclamaţia pe care o trimisese directorul:

─ Bă, pulică, îmi strigase el, îţi torn o reclamaţie şi să nu-mi spui mie că nu beleşti prazu’!

Gilino a făcut semn chelnerului ridicând două degete:

─ Câte două sute de cubanez!

Mie mi-a făcut cu ochiul, a dus mâna la prohab şi s-a repezit la draperia de catifea maro în spatele căreia era toaleta.

De câte ori scăpa la băutură, Gilino povestea cum ajunsese profesor la Valea Ţâţii.

În toţi anii de liceu, olimpic internaţional, premiat, două premii trei şi două doi, a intrat la facultate fără examen; l-a avut profesor pe academiceanul Pompiliu Iorgovan (fusese coleg la gimnaziu cu tatăl lui Gilino) care l-a asigurat că-l va opri asistent la catedră, dacă va obţine media cea mai mare la examenul de licenţă. Totul a mers şnur, până la repartiţie când s-a introdus prioritate pentru cei căsătoriţi şi cu domiciliu în Bucureşti. O colegă a lui, Zinaida Abramovici, a prezentat comisiei actele şi preşedintele i-a urat o strălucită carieră universitară. O imensă glumă, pentru cei care ştiau că Zina nu avea nicio aptitudine: urmase facultatea obligată de tatăl ei, director general în ministerul învăţământului, autor de manuale pentru şcoli generale şi licee, fost student la Viena, despre care povestea tot felul de întâmplări deocheate.

A doua opţiune a lui Gilino fusese regiunea Ploieşti, unde existau patru catedre la şcoli generale. La 1 septembrie s-a prezentat la post, după cum se specifica în ordinul de repartiţie. A fost întâmpinat de directorul adjunct Jan Cărare, poreclit Pendulă şi introdus la director, Brezoi Zaharia, poreclit Manivelă (ca şofer al prim-secretarului, făcuse facultatea muncitorească de doi ani). Striga la profesori, bagă a patra, băga-te-aş în marşalieru’ mă-tii! Când elevii îi atrăgeau atenţia că greşise problema la tablă, începea să râdă, bravo, mă surcică, am vrut să văd dacă sunteţi atenţi la viraj stânga.

Brezoi a desfăcut imediat o sticlă de coniac Triumf, cinci stele, şi a mormăit, astăzi e o zi mare, să fie într-un ceas bun, la unu eşti invitatul meu, să-mi cunoşti familia, soţia Evanghelina, şi fiica Neluţa (absolventă de liceu, de trei ani de zile se pregătea intens pentru examen de admitere la filologie – obţinuse o menţiune la concursul „Tinere talente”, faza pe liceu, cu o poezie despre petroliştii stahanovişti, frecventa cenaclul din localitate condus de poetul Romică Pătrunjel, corespondent voluntar al bimensualului raional Uzina şi Ogorul.

Evanghelina, alintată Vanghinuş, era trecută bine de patruzeci de ani: buze subţiri, ochi mici, sprâncene groase, nas acvilin, lung, coc înalt, spiralat, bust revărsat din plin în bluze de nylon prin care se vedeau sutiene croşetate în care erau înhămaţi sâni imenşi, somnolenţi. De la paisprezece ani fusese fată în casă la inginerul şef al companiei Astra, Ignat Mărgăritescu pe care îl ţinea tânăr la cei şaizeci şi cinci ai lui. La cincisprezece ani i-a făcut inginerului un cadou de cinci kilograme opt sute: fericitul tată a botezat-o – Neluţa, care pe măsură ce creştea semăna mai degrabă cu băşina porcului. Devenită doamna inginer prin divorţul lui Ignat, Vanghinuş a preluat frâiele, lui Ignat revenindu-i timp de opt ani însărcinările de fată în casă, până în dimineaţa când l-a găsit prăbuşit cu faţa în jos în cadă şi cu robinetul deschis la apa caldă.

Prima grijă a doamnei inginer Evanghelina Mărgăritescu a fost să găsească un şofer care s-o plimbe cu Fiat-ul 1300 adus din Italia printr-o relaţie de rudenie a lui Mărgăritescu, colonelul Nanu Mavrodin. I-a fost recomandat Brezoi. Constatând că Tănase o iubeşte pe Neluţa, se hotărî să i-l facă tată. Tot ea l-a promovat şofer al prim-secretarului cu care era verişoară de al doilea.

Cariera lui Brezoi a cunoscut un singur moment de cumpănă, când părinţii l-au reclamat că greşeşte rezolvarea problemelor, insinuând că n-ar fi frecventat cursurile liceale decât un trimestru în clasa a noua. Brezoi a prezentat o adeverinţă din arhiva inundată a unui liceu care se desfiinţase între timp şi doamna inginer Evanghelina i-a invitat pe anchetatori la o seară cu preparate ce muşamalizau orice reclamaţie.

─ Două trimestre am trăit ca în sânul lui Avram: în toate dările de seamă eram dat ca exemplu: cadru tânăr, ciorchine de calităţi didactice; invitat la masă în fiecare duminică (cantina era închisă), doamna director Evanghelina mă răsfăţa cu delicatese de care auzisem, dar nu mâncasem niciodată şi la fiecare fel menţiona insistent că a fost gătit de Neluţa, care se dovedea o viitoare gospodină fără egal. Neluţa se înroşea, transpira şi îngăima sugrumată de modestie, mamă, te rog, domnul profesor va crede că…, întreruptă imediat de mama care mima supărarea:

─ Domnule profesor, nu ştiu ce să mă fac cu fata asta: e de o modestie de-a dreptul nu ştiu cum să mă mai exprim şi eu, uitaţi-vă şi dumneavoastră ce goblenuri face, capodopere, da, pur şi simplu capodopere, ştiţi cât i s-a oferit, de pildă, pentru acest car cu boi? N-o să mă credeţi şi vă înţeleg, nici nouă nu ne-a venit să credem: opt mii! Vă daţi seama?! Aici sunt patruzeci şi două de care cu boi, un capital pe care puţine fete îl au în ziua de azi!

De la domnule profesor s-a trecut în modul cel mai firesc la domnule Virginius, apoi dragă Gino, nu te jena, simte-te ca în familie, mai serveşte o porţie de peşte, cu aşa ceva nu te întâlneşti nici la marile restaurante.

La sfârşitul festinurilor Vangi lua la braţ soţul:

─ Hai, bărbăţele, bătrânii cu bătrâneţile, să-i lăsăm pe copii cu ale lor şi din prag făcea un semn conspirativ ce putea fi tradus în felurite feluri, Vangi dând, de fapt, de înţeles că nu ne va deranja nimeni.

Înregistram amuzat tribulaţiile matrimoniale ale doamnei director până în ziua când am găsit-o singură:

─ Neluţa cu taică-su întârzie cel mult un sfert de oră.

Şi dintr-o dată:

─ Domnule Gino, aş vrea să-ţi vorbesc ca mamă. Oraşul e mic, lumea e bârfitoare. N-aş vrea să-i iasă vorbe Neluţei, ea e curată ca lacrima, nici cu privirea n-a greşit, nu ca altele. O ştii cât e de inocentă: ea şi acum crede că a adus-o barza! S-a tulburat enorm să-mi mărturisească că te iubeşte, dar nu ştie cum să-ţi spună.

Şi, brusc, privindu-mă drept în ochi:

─ Părinţilor dumitale le-ai spus?

─ Au murit demult.

─ Atunci înseamnă că totul depinde de dumneata.

─ Da, aşa este, numai că m-aţi luat pe nepregătite, nu m-am gândit încă la o asemenea perspectivă, aş avea nevoie de un răgaz.

─ Bien sur! Cât?

─ Să zicem până la încheierea anului şcolar.

După nicio lună de zile, tovsecretbeobe mă invită la sediu, aflat lângă biroul directorului şi-mi atrage atenţia că sunt un tânăr educat de partid şi s-o slăbesc cu beţiile până în zori (problema curvelor încă nu figura pe ordinea de zi), să nu lipsesc de la ore, dar mai ales de la şedinţe fiindcă organul s-a orientat să mă sprijine pentru a deveni candidat de membru de partid…

─ Da’ eu n-am această intenţie să…

─ Noi hotărâm aici! Va trebui să-ţi faci autocritica în faţa membrilor, să demaşti pe cei care te-au atras pe drumul beţiei şi să-ţi iei angajamentul că nu se va mai întâmpla, că de fiecare dată vei veni să ne informezi care este acei duşmani de clasă care vrea să sabotezi politica partidului nostru în ceace priveşte ieducaţa tinerei generaţii de revoluţionari…

─ Da’ eu nu mă ţin de beţii fiindcă…

─ Organul nostru veghează vigilent.

Nu trecea o săptămână să nu mă cheme să fac cerere.

Pentru profesori intrarea în liceu se făcea printr-un părculeţ dendrologic în care se răsfăţa o vilă în stil românesc, după naţionalizare devenită sediul casei pionierilor. Aici am văzut prima emisiune de televiziune, program experimental, avându-l ca solist pe Norocel Dimitriu. Mai important pentru mine s-a dovedit Mitică Diaconescu; conducea cercul de aeromodelism, campion naţional, european, câştigător al multor concursuri internaţionale. Vorba lui era, ce sparanghelu’ mă-sii mai fuţi, mă surcică - sulă mică.

─ Cred c-o s-o iau… la bărbierul după colţ.

─ ?

─ Beobeul m-a luat în colimator.

─ ?

─ Să mă fac membru.

─ Fă-te, mă, dă-i în sparanghelu’ mă-sii, o să-ţi ia boii de la bicicletă? Tocmai îmi cumpărasem o semicursieră. Şi aşa am intrat în rahat.

Adică am devenit… om de încredere a partidului, om nou! Gili se duce după perdea.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu