Remus Th. FLONDOR, "ruşii au intrat în Cernăuţi"

După canon, morţii nu se dezhumează mai devreme de şapte ani: se adună oasele într-un coşciug mic (o cutie, un săculeţ), se recuperează o eventuală bijuterie sau dinţii de aur, se slujeşte o molitfă prescrisă ritualului şi rămăşiţele pământeşti ale predecesorului locatar se pun la picioarele noului chiriaş.

Încerc să dezgrop nişte imagini de acum aproape şaptezeci de ani, să le cercetez cu detaşare semnificaţia şi să le înhumez în nişte pagini pentru eventualitatea că va exista dorinţa cuiva de a cerceta cimitirele fără cruci din care răzbate din ce în ce mai stins glasul miilor de victime ale barbariei din secolul trecut, denumită oficial pact de neagresiune.

De bunicul matern nu-mi aduc aminte decât ca de un bolnav a cărui faţă era mereu acoperită cu un ştergar alb pe care mama îl schimba dimineaţa şi seara. Numai ea avea voie să intre în acea cameră.

Aveam, probabil, între trei şi patru ani.

Nu ştiu nici când a murit, nici când a fost înmormântat. Patul, cu aşternuturi cu tot, a fost scos din casă, dus în spatele grajdului unde era groapa de gunoi, i s-a dat foc („să ardă racul care l-a mâncat pe bunu-tu”, mi-a zis fratele mamei, Mitruţă).

În toţi anii poveştilor povestite de mama sau de bunica, n-am ascultat niciuna până la sfârşit: le întrerupeam implorându-le, povesteşte-mi despre bunicu !

Şi când mă mărisem, pe la nouă-zece ani, în momentele de graţie, rugămintea mea rămânea neschimbată, mai povesteşte-mi despre bunicu! Ostenită, mama aţipea de fiecare dată şi-mi era milă   s-o trezesc. Într-o zi mi-a răspuns agasată, las’ că ţi le scriu, să le citeşti cât îi vrea. Am crezut-o, dar  n-a scris.

A., sora mea, care a rămas lângă ea până în ultima clipă, mi-a spus că o surprindea uneori scriind într-un caiet – n-a dat de el după moartea mamei.

Într-un roman am pus pe seama unui personaj răspunsul la întrebarea, care este cea mai mare dorinţă?, nepoatele să le ceară mamelor lor, povesteşte-ne despre bunicu.

M., fi-mea, a descoperit această replică şi la o aniversare, când fiecare îşi cânta partitura, mi-a spus că dorinţa la care mă referisem nu putea s-o îndeplinească, fiindcă nu ştie nimic despre copilăria mea (─ Nu poţi să pretinzi că ai cunoaşte pe cineva, dacă nu-i ştii copilăria!).

Una din grijile mele dintotdeauna fusese să nu las să iasă la suprafaţă nimic din ceea ce se consideră a fi vârsta fericită acopilăriei, fiindcă acei ani erau fie tulburi (primii trei-patru), fie îndureraţi de amintiri triste, înlăcrimate în cea mai mare parte a lor şi când mă jucam cu alţi copii un gol negru al înstrăinatului de baştină nu-l puteam depăşi: n-am cunoscut bucuria râsului invadând ultima fibră (aşa cum o fac Lydia şi Sandra, nepoatele de la Paris, cărora le-am promis să trăiesc până se vor mărita); în spate simţeam umbra rece a orfanului de tată, de bunic, de casa noastră în care am văzut (o singură dată) minunea bradului împodobit de Crăciun.

Sentimentul unei nedreptăţi ce ni se făcuse, al agresiunii sălbatice împotriva a tot ce era mai luminos şi neprihănit în existenţa noastră mi-a înfrânt cele mai simple bucurii pe care le-am trăit numai în dimensiunea lor de reflexe ale bunei-creşteri.

Toate aceste gânduri au acum ceva din pustiul unui cimitir părăsit prin care te plimbi liniştit, citeşti inscripţiile de pe cruci cu detaşată curiozitate şi eşti atent să nu-ţi murdăreşti pantofii. Între atâtea buruieni ale căror rădăcini jubilează în solul gras şi reavăn al mormintelor, am descoperit drama pe care şi mama şi bunica se străduiseră ani şi ani de zile s-o ţină tăinuită: bunicul fusese împuşcat la Fântâna Albă şi pentru a nu fi deportate (ca alte rude ale lor) îngrijiseră un văr de-al doilea al bunicului, bolnav de cancer.

Despre Bucovina sunt câteva repere fundamentale (cele mai cunoscute: „Răpirea Bucovinei”, de Mihai Eminescu, „Istoria Bucovinei”, de Ion Nistor). Despre istoria recentă, începând cu 15 august 1939, când ambasadorul Schulenburg primeşte de la Berlin o telegramă din partea ministrului de externe Ribbentrop prin care i se ordona să se întâlnească cu Molotov pentru a-i transmite o notă explicativă în care se consemna că în relaţiile germano-sovietice nu există contradicţii reale de interese, că cele două ţări au trăit întotdeauna bine când au fost prietene şi rău când au fost inamice se vorbeşte în surdină. Instrucţiunile date lui Schulenburg erau categorice: să obţină o audienţă la Stalin pentru a-i transmite direct această importantă comunicare.

Cele două cancelarii diplomatice joacă o sinistră comedie ce se va transforma în tragedia celui mai sângeros secol.

Hitler ia acţiunea pe cont propriu şi-i adresează personal o scrisoare lui Stalin prin care salută în mod sincer (cum nu s-o fi prăbuşit în acel moment cerul să-l strivească?) pentru schimbarea naturii relaţiilor germano-sovietice.

Stalin i-a răspuns că-i mulţumeşte pentru scrisoare, „fiindcă popoarele ţărilor noastre au nevoie de relaţii paşnice între ele”.

La 23 august 1939 se semna Pactul Ribbentrop-Molotov la care era anexat Protocolul Adiţonal Secret:

Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari ai celor două părţi au examinat în mod strict confidenţial problema delimitării sferelor de interese reciproce în Europa răsăriteană. Această examinare a fost consemnată ca o înţelegere criminală între nişte carnasieri aflaţi în fruntea unor triburi din cea mai ancestrală junglă:

1. În caz de reorganizare teritorial-politică a regiunilor ce intră în componenţa statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), graniţa de nord a Lituaniei va reprezenta în acelaşi timp graniţa sferelor de interese ale Germaniei şi U.R.S.S. Totodată, interesele Lituaniei în ceea ce priveşte regiunea Vilno sunt recunoscute de ambele părţi.

2. În caz de reorganizare teritorial-politică a regiunilor ce intră în componenţa Statului polonez, granţia sferelor de interese ale Germaniei şi U.R.S.S va urma aproximativ linia râurilor Narev, Vistula şi San.

Problema, dacă este de dorit, în interesul reciproc, menţinerii Statului polonez independent şi care vor fi frontierele acestui stat poate fi clarificată definitiv numai în cursul evoluţiei politice ulterioare. În orice caz, cele două guverne vor rezolva această problemă pe calea unei înţelegeri mutuale prieteneşti.

3. În cea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul U.R.S.S. pentru Basarabia. Partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de aceste regiuni.

4. Acest protocol va fi păstrat de ambele părţi în cel mai deplin secret.

                                        Moscova, 23 august 1939

Din împuternicirea guvernului URSS                                 Pentru guvernul Germaniei

                           V. Molotov                                                                      J. Ribbentrop

Consecinţele sunt cunoscute. În ziua de 26 iunie 1940, ministrul României la Moscova, Gh. Davidescu, este invitat la Kremlin şi Molotov îi înmânează o Notă ultimativă prin care România, reîntregită în hotarele ei istorice şi etnice prin memorabila Unire din 1918, este răstignită din nou:

Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1) Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2) Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre URSS şi România.

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

De reţinut cu litere de sânge: în 24 de ore trebuia părăsit un teritoriu delimitat de o frontieră trasată ca în epocile barbariei. Ministrului afacerilor străine, I. Gigurtu, i s-a comunicat verbal că acceptarea ultimatumului dat de guvernul URSS este singurul lucru ce rămâne de făcut.

I. Giugurtu a prezentat nota ultimativă regelui.

A fost convocat Consiliul de Coroană.

Acceptarea ultimatumului a fost votată de 11 membri, 10 au votat împotrivă, 5 pentru tratative, negocieri. România nu cunoştea că jocul de culise şi aranjamentele fuseseră făcute peste capul ei. Reichul a trimis la Bucureşti pe Manfred von Killinger, expert în problemele partidului nazist, care l-a consiliat pe rege să se supună, fiincă „Colosul rus” va pune stăpânire nu numai pe Basarabia şi Bucovina, ci pe multe alte bogăţii. Consiliul de Coroană a votat din nou: numai 6 voturi, din 26 prezenţi, au votat pentru rezistenţă. Bucovina a fost abandonată fără să se tragă un singur foc de armă.

Adevăratului patriotism i se poate măsura tensiunea numai şi numai acolo unde el reprezintă oxigenul fiecărei inspiraţii; românii aceia, pe care demagogic îi numim, când ne convine, fraţii noştri, respiră acelaşi aer care a animat timp de 235 ani (1775-2010) dorinţa de unire cu ţara-mamă, care i-a abandonat când le-a fost mai greu.

Epitetul dulce (Bucovină) avea pentru poet aceeaşi valoare cu cel din dulce mamă.

Iartată să-mi fie alunecarea edulcorată, fiindcă este necesară ceva mai multă vorbire despre Bucovina şi bucovineni.

Cei peste un milion de refugiaţi făceau parte din categorii sociale diferite: îi ţin minte pe uncheşul Gheorghii şi mătuşa Claudina. Oameni simpli, cu preocupări gospodăreşti - arhaice, cu rubedenii dincolo (ceea ce pentru ei însemna – în afara graniţelor fostului Imperiu Habsburgic) la care puteau găsi adăpost. O altă categorie era cea a mediilor informate care ştiau ce se petrecuse în Rusia după revoluţia bolşevică: prigoană a tot ce reprezenta vechiul regim, ateism, ciumă roşie...; în această categorie numărul cel mai mare era al cercurilor de intelectuali: profesori, avocaţi, jurnalişti, preoţi, învăţători; în prima linie erau vizate vârfurile administraţiei locale (bunicul meu matern, primar în satul lui natal, în tinereţe fusese prezent la 28 noiembrie 1918 în Sala Metropolitană din Cernăuţi, unde Congresul General al Bucovinei consfinţeşte revenirea acesteia la Patria - Mamă).

Toţi refugiaţii îşi pierdură avutul agonisit de-a lungul unor întregi generaţii. S-au salvat câteva lucruşoare de primă necesitate, eventual cu valoare afectivă; în dezorientarea generală când căruţa cu care plecam era încărcată pe o parte de mama cu lucruri din trusoul ei şi descărcată pe cealaltă parte de tata care o umplea cu provizii de brânză, untură, mălai, cărnuri afumate pentru un drum ce nu se ştia cât va dura, eu am salvat singurul lucru din casă pe care nu aveam voie să-l ating; după două zile de pribegie, cineva a observat că în palma stângă, strânsă pumn, ascundeam ceva: panglica tricolor pe care o purtase tata, în tradiţia „ Arboroasei ”.

Refugiaţii maturi de vârsta părinţilor mei (30 de ani) au murit, n-am auzit să existe cineva care a atins o vârstă de împliniri; trăiesc copiii lor, născuţi până în 1944 (generaţia mea) pentru care refugiul este, în primul rând, un reper cardinal în propria lor viaţă şi abia apoi un eveniment istoric.

Două mi se par a fi caracteristicile comune refugiaţilor: sentimentul înstrăinării (în propria ţară) prin dezrădăcinare şi dorinţa de a compensa această nedreptate a destinului, insuflând copiilor datoria de a se afirma prin singurul mijloc ce le rămăsese la îndemână - învăţătura.

Nu cunosc copil de refugiat care să nu fi terminat liceul (chiar dacă există, numărul lor este insignifiant), în schimb numărul celor care au urmat învăţământul superior şi s-au afirmat ca personalităţi remarcabile este impresionant de mare. Fundaţia Dor de Bucovina are în evidenţă peste două mii de nume, din rândul cărora unii sunt de-a dreptul de top în domeniul lor.

Parantetic, trebuie să spun că o investigaţie exhaustivă este aproape imposibilă, mulţi dintre cei cu studii superioare fiind plecaţi de zeci de ani în lumea largă, începând cu Germania, Franţa şi terminând cu Australia şi Canada, unde au creat nuclee de românitate. Pariez pe ce vrei că nu vei auzi la niciun buletin de ştiri despre infracţiuni comise de recuperatori sau kileri din Bucovina.

Nu vreau să pierd ocazia de a reitera o afirmaţie care este taxată, cel mai des, ca lipsă de modestie: nu cunosc niciun refugiat care să fi comis acte reprobabile, chiar în situaţii limită în care au fost nevoiţi de multe ori să-şi ducă zilele (vor fi existând cazuri disperate) dar numărul lor, sunt sigur, este insignifiant, dacă-l raportez la cel al refugiaţilor; am în vedere să epuizez această cercetare consultând arhivele tuturor penitenciarelor.

Aflat la răscruce de vânturi şi mari interese strategice, pământul acela a fost o mamă bună şi pentru fiii vitregi – germani, evrei, polonezi, ruteni, slovaci, lipoveni – în timp ce băştinaşii au fost adesea hăituiţi cu sălbăticie.

Dintr-un vălmăşag de imagini ce încep în gară la Berhomet, unde aşteptăm să vină un tren am încercat să aproximez timpul real, calendaristic, cât a durat prima fază a refugiului; în sala de aşteptare, mai mică decât bucătăria noastră, pe peron, pe liniile de cale ferată, de jur-împrejurul gării, sub nişte uriaşi castani, sunt grămezi de bagaje pe care stau oameni bătrâni, femei cu copii mici în braţe; lângă ei, bărbaţi nedormiţi, neraşi, nervoşi nu-i scapă din ochi pe copiii care aleargă printre valize, coşărci din nuiele de răchită şi coajă de tei, saci ţesuţi în stative, baloturi, rucsacuri, cufere de lemn, geamantane de piele cu etichete colorate ale hotelurilor din Cracovia, Lemberg, Viena.

Dincolo de linii, mai multe focuri au îmblânzit noaptea friguroasă (zăpada a îngheţat, merg fără să mă scufund în ea) cu fumul care miroase a carne prăjită şi mămăligă din porumb roşu românesc. Tata a învelit-o pe mama cu o pereche de poclăzi sub care ne băgam când ne plimba cu sania. Mamei i se văd numai ochii, peste gură are o basma care s-a brumat. Îi face tatii un semn, el dă din cap şi ea scoate o ploscuţă cu afinată. Bea o gură, i-o dă tatii, el o îndreaptă spre mine, până să mormăie ea un da, eu am înghiţit două guri de foc căzut direct în burtă. Tata îi dă înapoi plosca, câtă lume e aici nu încape nici în zece vagoane. De câte ori plec cu tata după lemne, apă, mama strigă după el, ai grijă să nu se rătăcească. Înainte de prânz a început să fulguiască – mă opresc, scot limba să prind steluţe albe de zăpadă, tata mă trage de mână, stai cuminte, nu e timp de joacă. Şi înainte de a pleca de acasă mi-a spus, vezi, acuma eşti mare, poartă-ţi de grijă, nu e timp de joacă! – De ce?, îl întreb, nu-mi răspunde.

S-a pus pe ninsoare: fiecare s-a adăpostit pe unde a putut, cei mai mulţi sub pături, cuverturi, feţe de masă, cearşafuri; pe mine m-au înfăşurat ca pe un vierme de mătase într-o bucată de prelată de cauciuc şi m-au legat la mijloc cu o sfoară scoasă dintr-un balot.

─ Cred că la noapte tot aici stăm, îl aud pe tata în momentul în care un fluierat lung, sfâşietor, ieşit dintr-un nor gâlgâitor de abur despică cerul şi pământul.

Două vagoane de marfă, cu uşile închise, scârţâind din toate încheieturile, se opresc la semafor. Puhoi de lume se repede la uşi, bat în ele cu bolovani…, se resemnează, se întorc înjurând, ameninţându-l pe mecanicul de locomotivă şi şefii lui şi pe şefii şefilor lui şi le înjură de mamă pe mamele şefilor.

Cineva spune ceva despre primarul din Cernăuţi, tata îi ia apărarea – asta nu-i treaba lui – cineva îl înjură, nu pe primar, pe tata.

Şeful de gară s-a urcat pe o ladă cu nisip şi are alături doi ceferişti, cu şepci cu cozoroc roşu: fiecare are în primire câte un vagon, pentru ca urcarea să se facă în ordine: mamele cu copiii mici în braţe, copiii, oamenii bolnavi, bătrânii şi şefii de vagon – în vagonul nostru tata e şef, în celălalt, domnul învăţător Mătcău Eusebie.

Vagoanele merg până la Storojineţ şi aşteaptă acolo până vin alte două vagoane să-i ia pe bărbaţi şi bagajele.

Nu se urcă nimeni dacă nu are ordin de evacuare.

În vagon duşumeaua e acoperită de un strat subţire de rumeguş de brad impregnat cu un usturător miros de pişat de cal. Abia s-a închis uşa şi cineva strigă, deschide! deschide! deschide, murim de putoarea asta!

Vagoanele au prins viteză, un vânt îngheţat spulberă zăpadă în vagon, închideţi uşa, murim de frig!

Oamenii se încălzesc certându-se.

Trenul se opreşte în coasta unui deal din care izvorăşte pe un jgheab un şuvoi ce trece pe sub calea ferată: unii se înghesuie să bea apă, alţii se dau după copaci să se uşureze şi toţi vin în braţe cu crăci uscate. În vagon, într-un colţ, este un butoi de tablă ruginită, răsturnat cu fundul în sus. În câteva clipe se ridică din el un fum albicios apoi se văd şi flăcări. Tata întreţine focul, mă încălzesc, adorm cu capul în poală la mama.

Dimineaţa.

Soare cu dinţi. Mama scoate plosca cu afinată. Am intrat în porţie; începe cu mine, la a doua înghiţitură mi-o smulge, sunt mai multe zile decât afinata pe care o avem noi.

Suntem la Storojineţ.

Două vagoane aşteaptă locomotiva, se duc la Berhomet să-i aducă pe bărbaţi; vagoanele noastre sunt legate de alte patru vagoane.

Seara se anunţă că locomotiva a rămas în pană înainte de Berhomet şi aşteaptă altă locomotivă din Cernăuţi.

În celălalt vagon venit de la Berhomet se aud ţipete ascuţite de femeie, este scoasă pe braţe şi dusă în sala de aşteptare, din care au fost daţi afară toţi călătorii. Ţipetele femeii răzbat prin pereţi. În sală intră şi iese o femeie cu un şorţ alb – moaşa.

Am adormit în ţipetele femeii.

Dimineaţă se auzeau altfel de ţipete.

De nou-născut.

Femeia murise.

Locomotiva din Cernăuţi a venit a doua zi: un vagon deschis în care a fost urcat corpul femeii este legat de locomotiva care pufăie zgomotos nerăbdătoare să se ducă la Berhomet. Se mai urcă o femeie cu copilul în braţe şi un bărbat – bunicii maternali. Au renunţat, nu se mai refugiază, mai bine mor acasă decât printre străini.

Pe înnoptate se întoarce de la Berhomet locomotiva cu cele două vagoane, locomotiva defectă a rămas acolo. Semnalul cu aburi se zbuciumă disperat aproape să-şi dea duhul. Vagonul se zmuceşte înainte, se repede înapoi, iar înainte (ca şi cum ar fi prins rădăcini şi nu vrea să plece) şi prin uşa deschisă se vede o luminiţă care se măreşte, se măreşte, dispare – locomotiva fluieră prelung şi vagonul numără şinele din ce în ce mai repede, încerc să număr şi eu, la douăzeci şi nouă pierd şirul.

Mă trezesc la miezul nopţii.

Undeva, după dealuri, se aud clopote trase fără oprire ca atunci când a luat foc depozitul de buşteni de la Lăpuşna şi a ars toată noaptea până dimineaţa.

Tata îşi face cruce de trei ori.

Îşi fac cruce şi femeile.

Tata stă de pază lângă focul din butoi.

Moţăie.

Capul îi pică în faţă.

Se ridică, crapă uşa, aprinde o ţigară, i-a crescut o barbă neagră, deasă; acasă se bărbierea de două ori pe zi. Să n-o zgârie pe faţă pe mama când o pupa.

O voce strangulată de femeie strigă, ajutor! ajutor! săriţi!

Tata se întoarce cu faţa spre locul acela, care sunteţi lângă ea, treziţi-o, scoală copiii!

Când deschid ochii, în vagon nu e nimeni: trenul e oprit; prin uşă se vede o luncă plină de promoroacă şi o apă curgătoare pe malul căreia forfoteşte lume, copiii aruncă lespejoare ce ating în câteva locuri suprafaţa pârâului.

Tata şi-a dat jos şuba şi a pus-o pe umerii mamei, el a rămas în haină, vin repede spre vagon;

îi strig,

le fac semn cu mâinile,

nu mă aud,

nu mă văd.

La mijlocul dealului mama m-a văzut, o ia la fugă, îi pică şuba, tata o ajunge, o ia în braţe şi o pupă.

De câte ori o pup, mama mă strânge în braţe şi închide ochii, o să prăpădeşti fetele, pufleiule!

După ce a pornit trenul, îl aud pe tata, Dumnezeu să-l aibe în pază, şi îşi face trei cruci. Trenul se oprise fiindcă în vagonul dinaintea noastră murise un om şi trebuia îngropat; cineva, o femeie cu două fetiţe, îl cunoştea: era învăţătorul de la ea din sat, văduv, mergea la Burdujeni, la noră-sa, văduvă şi ea, îi murise bărbatul la începutul războiului, în Basarabia, la Bălţi.

La Adâncata am ajuns după ce se făcuse întuneric: dincolo de linii se vedeau pâlpâind flăcări şi umbre ce se zbenguiau în jurul lor. Noapte friguroasă. Mama a ieşit de sub poclăzi. Mi-a lăsat un colţ ridicat să am pe unde respira şi s-au dus să se încălzească la focuri. Dimineaţă, vagoanele de la Berhomet urmau să fie ataşate la un tren care venea de la Cernăuţi. Gara era plină de lume: aşteptau şi ei vagoane.

Trenul de la Cernăuţi a trecut după miezul nopţii fără să oprească.

Se vorbea că ruşii ar fi intrat deja în Cernăuţi şi se îndreptau spre Siret. Oamenii se buluceau când într-o parte, când în alta a peronului disperaţi, ca şobolanii lui Moştoacă, înnebuniţi să afle ceva, indiferent ce. Nimeni nu ştia nimic, nu se anunţase decât că se vor transmite instrucţiuni la timpul potrivit, toată lumea să stea fiecare la locul lui, să nu creadă şi să nu răspândească zvonuri, nu există motive de panică, să se respecte toate regulile, să se…, să nu se…, să nu se…, să săsăsă până la noi ordine! Totul e sub control! Guvernul veghează săsăsă, sănusăsă.

Aproape de prânz, şuierat prelung, de mai multe ori, opinteli zmucite ale vagoanelor. Oamenii au coborât din vagoane: cobora unu, se urcau zece. Aerul începuse să se împuţineze. Câţiva oameni l-au legat fedeleş pe şeful de gară şi l-au urcat lângă mecanicul de locomotivă; în vagoane s-au năpustit toţi cei care aşteptau în gară – om lângă om, ţipete de durere, chemări de nume rătăcite, înjurături din toate cotloanele; în peretele de scândură, în colţul unde stau cu mama, un nod prin care vine o şuviţă de aer rece pe care l-am sorbit până spre miezul nopţii, când trenul s-a oprit, oamenii s-au rostogolit din vagoane claie peste grămadă: singurul ţipăt pe care îl distingeam era al mamei, îl striga pe tata pe care îl pierdusem la Adâncata; ajutase lumea să se urce în vagoane, el nu mai încăpuse! S-a urcat pe vagon.

A auzit-o pe mama…

A început să bată cu pumnii şi picioarele în acoperiş…

─ E un om sus, vedeţi să nu cadă!

L-au dat jos câţiva oameni.

Era ţeapăn – vânăt, doar cu flanelul pe el.

I-au dat să bea samahoancă.

L-a pus pe picioare mama cu rachiu de afine, nelipsit medicament din casă.

Mama plânge şi el nu poate s-o împace.

─ Mă duc să caut o căruţă.

─ Nu pleci nicăieri! Mor aici cu zile.

Mi-a dat-o în grijă şi a plecat.

Am adormit în braţe la ea.

M-am trezit la uncheşul Ion, fratele tatei. Avea gospodărie la Perjeliuca, cinci-şase kilometri de Siret.

În mijlocul camerei, cât jumătate de şură era un ciubăr din cele mari în care se spală rufele, se pune carnea de porc la saramură, se încălzeşte apa cu bolovani scoşi din foc pentru inhalaţii sub un cojoc. Mătuşa Do’ca varsă oale cu uncrop în ciubăr şi încearcă apa cu cotul, mai trebuie, mai trebuie, să iasă răceala! Să iasă frigul - friguroi!

Au ieşit toţi din cameră.

Mama mă spală cu… diminutive: acuma să spălăm perişorul, gâtuţu, obrăjorii, mânuţele, pieptuţu şi, după o pauză, cocoşelul.

Ştiam de la băieţi că beţişorul acela se numeşte altfel, cu un cuvânt pe care îl auzeam în joaca noastră de fiecare zi.

Mama s-a prefăcut că n-a băgat de seamă zâmbetul meu pervers-superior, la gândul că ea nu ştie numele adevărat, şi a continuat, picioruşele, pulpişoarele, degeţelele, unghiuţele, tălpiţele.

A doua zi tata a plecat la Caransebeş să-şi ia în primire parohia la Var.

Verii mei, Eugen şi Iorgu, băieţii uncheşului Ion, erau mai mari decât mine şi se mirau că nu ştiu să dau drumul la porumbei şi să mulg vaca.

Unde mergeau, mă ţineau în urma lor.

Dacă se întâlneau cu alţi băieţi, nu vorbeau cu mine.

Când unul i-a întrebat cine sunt, Eugen a zis, un refugiat.

Cuvântul acela m-a opărit mai rău decât orice uncrop, mai rău decât cea mai infamantă insultă,    n-am mai putut să scap de povara lui ani şi ani de zile.

O sfială, o jenă, o vinovăţie mi-au cenzurat toate momentele în care trebuia să dau un răspuns, cât de neînsemnat.

Niciun paria, niciun proscris nu avea o soartă mai rea decât a mea, fiindcă eram refugiat nu din proprie voinţă, nu din cauze de care ar fi fost vinovaţi părinţii mei…

După o săptămână, tata a trimis o scrisoare foarte lungă, pe care mama mi-o citea în fiecare seară: domnul Bojin, este un om foarte bun şi foarte bucuros că va avea un ajutor, vă aşteaptă cu mare drag, vom locui la el, nu vom duce lipsă de nimic, vom putea rămâne la el definitiv, dacă războiul nu se va termina cubine. După moartea tatei mama mi-a explicat de ce Bojin se împăca aşa de bine cu tata – mi-a spus să nu spun la nimeni şi mă ţin şi acum de cuvânt.

Gazda noastră avea o fetiţă cu doi ani mai mare decât mine. Ne-am împrietenit din prima seară: m-a chemat în camera ei, mi-a arătat tot felul de jucării, mi-a cântat la vioară.

Nu-i spuneam pe numele ei, Flaviana, îi plăcea să-i zic Lona (aşa o chema pe o cântăreaţă al cărei afiş era lipit pe jumătate de uşă). Ea m-a învăţat să citesc fără opinteli.

Mă lăsa să o sărut până oboseam.

După câteva luni a trebuit să ne mutăm în alt sat, unde era un post vacant. La plecare plângeam amândoi aşa de tare, încât m-au lăsat în continuare la Bojin.

Într-o zi mama ei a vrut să deschidă uşa, dar Lona punea mereu zăvorul; i-a strigat, nu-i frumos! lasă uşa deschisă! Am înţeles că trebuie să căutăm alt loc, unde să nu ne găsească nimeni.

Lona m-a dus în cimitir (era gard în gard cu casa, din camera ei vedeam pe fereastră o mare parte din el). Am coborât câteva trepte, a descuiat uşa, a încuiat-o pe dinăuntru, nu ne mai deranjează nimeni.

Mirosea a flori uscate şi tămâie.

Lona a început să mă sărute. Mirosul ei m-a ameţit. Când am ieşit,  mi-a spus că sunt bărbatul ei şi ea este nevasta mea.

Acum ştiam de ce nimeni n-avea voie să intre în dormitor la tata şi mama.

─ Când vom fi mari, vom face şi noi copii.

În poarta bisericii, câteva fetiţe; una era rudă cu Lona şi a strigat-o, jucau şotronul. S-a prefăcut că n-o aude.

Tata s-a îmbolnăvit, a trebuit operat la Bucureşti.

Pe Lona n-am mai văzut-o.

Numele i l-am dat unui personaj, o cântăreaţă de operă, din primul roman.

În afară de nume nu mai ţin minte nimic din cum arăta; în romanul despre refugiu am imaginat un fizic corespunzător numelui, dar diferit de al Astridei, prototipul fetelor pe care le-am iubit fără să le-o declar – eram convins că ele îşi dau seama după modul miorlăit precotoiesc în care le vorbeam. Una (K.) mi-a spus, după ce mă pensionasem, că îşi dorea un băiat de la mine, nu ţi-aş fi cerut nici pensie alimentară!

─ Nu mi-am dat seama. Nu m-aş fi lăsat rugat.

A râs: pe Cristi l-am făcut gândindu-mă la tine.

Aş fi sărutat-o, dacă proteza nu mi-ar fi clămpănit în aşa hal, încât mi-era frică să nu-i pice în gură.

*

Bucovina mea este cea pe care o consider Paradisul pierdut la cinci ani.

Spaţiul ficţional este cel al nordului Bucovinei, pe care îl privesc prin ochii copilului de cinci ani nevoit să abandoneze cele mai frumoase clipe ale vieţii să ia calea pribegiei, să îndure toate umilinţele unui paria printre străini.

Culmea paradoxului este că am fugit de ruşi şi, constrâns de „originea nesănătoasă” am fost nevoit să învăţ rusa şi s-o predau unora care aveau ideosincrazie pentru tot ce venea din Răsărit.

Aceasta este una din cauzele ce explică de ce nu mi-a plăcut să fiu profesor.

Îmi pare rău că nu am păstrat tăcerea ce mi-am impus-o cu mai bine de jumătate de secol în urmă.

Mama, sora, nepoţii, prietenii – George Muntean, Ion Popescu-Sireteanu, Constantin Flondor, Vasile Andru, Mazuru – când a fost posibil, au vizitat Cernăuţiul. Eu am refuzat cu obstinaţie, împotriva oricărei tentaţii să înmagazinez o altă imagine.

Începând cu revelionul 1940 următoarea petrecere la fel, dacă nu chiar mai importantă, era cea din iunie pentru care au început pregătirile cu o lună înainte; împlineam patru ani. Am fost plimbat de câteva ori la croitorul din Cernăuţi la care tata îşi comanda reverendele: mi s-au luat măsurile, am fost chemat la două probe; cu prilejul acestor deplasări am fost la cinema unde am văzut filme cu Stan şi Bran, am fost la restaurant, am fost la frizer şi la fotograf, am fost la Mitropolie unde tata comanda ciubere cu peşti vii, am fost la o prăvălie unde se comandau invitaţii pentru botez, aniversări, nunţi, anunţuri pentru înmormântări, flori de ceară, coroniţe din frunze de stejar pentru premianţi, coroane cu regrete eterne, sicrie, cruci cu fotografii.

Un trăznet în mijlocul cerului senin – ruşii au intrat în Cernăuţi – a despicat în două catapeteasma: rătăcirea prin pădure pentru a nu ajunge în mâinile ceolovecilor antihrişti care îi omorau pe preoţi este trauma suferită de copilul a cărui copilărie de refugiat a fost mai cumplită decât temniţa cu ziduri, a fost un naufragiu între stăini.

Refugiul şi moartea tatei ne-a prăbuşit în cea mai neagră perioadă a vieţii: câteva săptămâni am supravieţuit din mila vecinilor, cunoscuţilor. Mama muncea cu ziua, seara venea cu resturi de mâncare într-o cutie roşie de pantofi de damă.

Nu am înţeles decât târziu, după ce am rămas orfan şi a trebuit să iau totul pe cont propriu (eram singurul bărbat între trei femei, într-o lume dacă nu direct ostilă, atunci indiferentă la suferinţa semenului de alături), că trebuie să închid în mine toate suferinţele (chiar bunele intenţii le percepeam ca pe o umilinţă, în poziţia de a primi pomană, ca un cerşetor, suportată cu scrâşnet de cel care trimis la poartă cu blidul de mâncare pentru sărmani, acum, cu ochii plecaţi, gâjâia, să fie primit, bogdaproste).

Rana nu s-a cicatrizat încă, chiar dacă am depăşit demult starea.

Îmi pare rău că am alunecat în această  mizerabilă spovedanie pe care mi-am reprimat-o şaptezeci de ani. Dacă am divulgat-o, ar fi incorect s-o radiez. Ducă-se.

La Siret am fost prima dată la cinci ani, după ce fusesem deja de câteva ori la Cernăuţi, drept recompensă pentru bună purtare în diverse ocazii, dacă o să fii cuminte, luna viitoare, te luăm cu noi la Cernăuţi!

De Siret tata era legat prin numeroase relaţii de rubedenie, prin colegii cu care urmase liceul, prin juvenile amoruri.

Scopul acestor vizite îl reprezenta perfectarea actelor pentru cumpărarea unei case pe strada Văşcăuţilor, la opt-nouă sute de metri de centrul oraşului, pentru vremea retragerii de la Şipote, la care se ajungea cu mare pierdere de timp, deoarece era pe o linie de cale ferată laterală, Adâncata – Berhomet. Siretul, în schimb, se afla pe ruta principală Bucureşti – Cernăuţi.

Dar nu numai atât. În mai 1940, oraşul semăna, mai ales în centru, cu multe străzi din Cernăuţi: trotuare largi, una lângă alta vitrine spaţioase, încărcate cu toate mărfurile pe care le ofereau nişte manechine, femei cele mai multe, de care mă despărţeam cu mare părere de rău, tras de mâna energică a tatei, te las aici, nu avem timp de asta, altă dată; păşeam cu capul întors după ele. Ani de zile am păstrat o vedere cu imaginea centrului flancat de primărie, Biserica cu hramul Sfântul Ioan, de fabrica de bere Beill, de imobile cu etaje, cu firme, localuri… DE LUX / foto de lux, restaurant, ceasornicărie, parfumerie, croitorie, cizmărie, blănărie, librărie, pantofărie, bijuterie, franzelărie şi frizerie, unde am intrat pentru prima oară şi un domn într-un halat alb m-a aşezat pe un scaun special în faţa unei oglinzi imense în care îl vedeam pe tata dând din cap la întrebările frizerului – la un moment dat am dispărut din oglindă şi a apărut un băiat cu un cap fără păr căruia îi curgeau lacrimile pe obraz până în gură. Încă nu-mi trecuse sughiţul, când am intrat pe alta uşă: un domn într-un halat negru m-a aşezat pe un căluţ de lemn şi-mi arăta o păsărică pe care n-am reuşit s-o văd. Am văzut în schimb această fotografie ani şi ani de zile şi nu-mi venea să cred că eu aveam acea figură rotundă de dovleac în care scobeam ochi, nas, gură, aprindeam lumânări şi-l puneam pe gard să sperii strigoaicele venite să fure mana de la vaci.

Pentru că am fost băiat cuminte, intrăm pe o altă uşă: pe toţi pereţii sunt oglinzi în care se reflectă un bostan ce seamănă cu mine. Aici manechinele umblă cu tăvi în mână; la masa noastră vin două care miros ca nişte cutii cu bomboane de ciocolată. N-am putut să mănânc decât două dintre cele 5 - 6 - 7 castroane câte au fost aduse pe o tavă de sticlă cum nu văzusem până atunci.

Trecem pe lângă biserică, tata îşi face semnul crucii, intrăm: miroase a ceară de albine, a tămâie, a curat. Ne închinăm la icoane, am aprins lumânări, tata stă de vorbă cu preotul, un uriaş chel ca şi mine, dar cu o barbă roşie ce-i ajunge la brâu; m-a mângâiat pe cap şi m-a întrebat dacă ştiu Crezul şi dacă îl ascult pe tata.

Lângă biserică – un parc, cu copaci de tot felul, alei cu bănci, straturi cu flori felurite. În faţa parcului – o clădire lungă, înaltă, cu o mulţime de ferestre pe mai multe rânduri; la intrare, în faţa unor uşi vopsite maro, pe scaun, un om cu piciorul drept de lemn.

─ Aici am învăţat eu. Acela-i portarul, nu ne da voie să intrăm, dacă n-aveam ghetele curate, lustruite.

─ Bună ziua, Samoilă, îl salută tata.

Omul se uită la noi de sus în jos şi de jos în sus, se ridică cu greutate:

─ Ia te uită! Dumitre, mai-mai să nu te recunosc! Ăsta-i fişior-tu? Da cu cine seamănă aşa balan la bostan? Îl dai şi pe el tot la noi la şcoală?

─ Nu stiu, mai e timp să ne gândim, om trăi şi om vedea (N-a mai apucat să vadă, a murit în 1945).

În spatele parcului – clădiri mai înalte decât biserica. În dreptul uneia tata m-a apucat de braţ şi  m-a tras lângă el. Pe mijlocul străzii merge un domn bătrân înhămat la o cărucioară cu patru roţi de bicicletă desperecheate pe care sunt, pe o parte şi pe cealaltă, câte trei coteţe pline cu găini. Domnul are pălarie cu boruri largi, cu panglică tricoloră şi insignă verde pe piept; plete sur-gălbui îi ajung pe umeri. Costumul de vară e dintr-o stofă subţire în pătrăţele mărunte verzi, maro, albe, roşii, albastre, galbene, carămizii; e încălţat pe piciorul gol cu sandale albe, fără catarame; ţine într-o mână o carte din care citeşte cu voce tare într-o limbă ce pare cunoscută, dar n-o înţeleg. Patru băieţi desculţi, netunşi, toţi cam de aceeaşi vârstă, cu cămăşile ieşite din pantaloni, împing din spate cărucioara şi strigă râzând: Hiii! Hi! Hi!, murgule! Hiii la trap!

În 1945, când am venit la şcoală am aflat că domnul acela murise (se spânzurase). Poreclit „Calul COC” (se numea Cezar Olimpius Cernicanu), fusese profesor de latină la Liceul „Regele Ferdinand I” din Storojineţ, fusese îndrăgostit de fata unui evreu, directorul bancii, Mercur Verein f. Handel etGewerbe, care nu a fost de acord cu cererea în căsătorie a unicei sale fete – aceasta s-a aruncat în fântână, iar Cezar Olimpius Cernicanu a fost internat într-un ospiciu din Viena. Acum locuia împreună cu sora lui, necăsătorită, oarbă. Ducea găinile la păscut pe mirişte la Rogojeşti, pe moşia lui Flondor şi le citea băieţilor din Cezar – De bello galico; seara le plătea în ouă; pe cele care-i rămâneau le vindea duminică în piaţă: ouă proaspete şi cărţi vechi – marfa lui.

Intrăm pe strada care urcă pe lângă Primărie spre catedrala cu orologiu. După câteva clădiri ne oprim în faţa uneia care are uşi deschise şi într-o parte şi în cealaltă. Coborâm câteva trepte tocite din cărămidă roşie. În prăvălie nu e nimeni, în afară de un bătrân care poartă kipă din catifea neagră; barba e rară, fumurie, perciunii sunt răsuciţi din câteva fire sure; costumul din stofă groasă, neagră, e prost croit, mâneci prea scurte, prea strâmte. De după ochelarii rotunzi, cu ramă de tablă, clipesc mărunt sub arcade fără sprâncene doi ochi aproape albicioşi. Când îl recunoaşte pe tata, îşi freacă palmele de bucurie, dă într-o parte cartea din care citea, iese de după tejghea:

─ Yisraeil, veimeru, n-o să-mi spui că minunea aiasta e băietul tău! Îţi samănă cum samăn eu cu Franţ Iozif!

Mă mângâie pe cap, mi se face frică, mă lipesc de tata.

─ Moşe nu mănânca copii mici! Câţi ani ai fişior?

─ Cinci!

Ia dintr-un raft o cutie metalică: pe capac, un băiat, seamănă cu mine, mănâncă dintr-o ciocolată mai înaltă decât el.

Mi-o pune în braţe.

─ Deschide-o.

E plină de ciocolate mici, acelasi model cu cea de pe capac. Tata vrea s-o plătească:

─ Stai, bre, pi paşe! N-o să dea Moşe faliment din asta.

Cât timp am stat de vorbă, am ajuns aproape de fundul cutiei. Tata s-a îngrozit, ce faci? o să crăpi!

─ Uite-l şi pe domnul her director Willi, zice Moşe.

Tata şi Willi se îmbrăţişează. Au fost colegi de bancă. Acum Willi este directorul băncii de la care s-a împrumutat tata.

Pe Strada Mare: lume multă, îmbrăcată de sărbătoare, se plimbă agale, pe trotuare largi, mărginite de lungi ghivece din lemn lustruit – covor multicolor de flori. De o parte şi alta a străzii clădiri înalte, cu vitrine imense ca la Cernăuţi, pline de manechine. Oraşul avea apă curentă şi o canalizare eficientă construită în timpul imperiului. Clădirea liceului, cazarma, catedrala catolică cu orologiu, uzina electrică, fabrica de bere, gara, primăria erau însemne ale unui oraş prosper în care locuiau şi făceau afaceri şi dragoste, alături de români, evrei, nemţi, polonezi, unguri, ucraineni, lipoveni şi multe alte etnii între care nu exista decât o singură deosebire – abilitatea comercială, primul loc deţinându-l evreii.

Edificii orgolioase, dar şi prăvălii, ateliere, depozite, cârciumi, restaurante, bodegi cutreierate de muşterii se ţineau lanţ ca mărturie a iureşului vieţii după Marea Unire.

Am revăzut oraşul la începutul lui aprilie 1944: era de nerecunoscut; în retragere, avioane germane îşi descărcaseră povara peste podul de cale ferată, peste cele mai înalte şi impozante clădiri. Din unele rămăseseră doar stâlpi de beton, din altele câte o faţadă cu geamuri sparte, câte un perete fără uşi, cu urme de dulapuri şi zugrăveli cojite; cele mai multe aveau ferestrele şi uşile de la intrare oblonite cu scânduri lungi, scoase din duşumele. Pe un perete vopsit în albastru, un cap de bour cu trei stele aurii între coarne fusese văruit şi peste era scris cu vopsea roşie Az cu bani Mâne GRATIS (era restaurantul în care mâncasem cu tata cu cinci ani în urmă, când lumea petrecea ca în poveşti, fără să bănuiască măcar că se apropiau vremurile de bejenie).

În mijlocul dărâmăturilor, catedrala catolică era neatinsă, numai ceasului din turlă îi căzuse limba mică, iar limba mare se oprise între X şi XI.

La intrare, un cerşetor orb, fără mâini şi picioare, într-un cărucior cu roţi de lemn, avea pe piept un carton Invalid DeRĂЗBoiu.

Nici fabrica de bere Beill nu fusese atinsă (unchiul Zaharia susţinea că nemţii nu bombardaseră la întâmplare; nu stiu pe ce se baza).

Oraşul a agonizat ani de zile într-o viermuială anonimă. Vara, îmbâcsit de nori de praf şi mirosuri de gunoaie, aerul încremenea deasupra uliţelor adormite; vipia încingea năduşeala, usca băltoacele putrede, la porţi somnolau pe scăunele sau pe vine bătrâni care, în torpoarea amiezii, uitau de răceala din oase. Şi orologiul de la catedrala catolică moţăia plictisit, bătând orele tărăgănat, parcă niciodată exact, ca pe vremuri. Canalizarea, mândria oraşului altădată, devenise adăpostul cohortelor de şobolani, care, în plină zi, ieşeau printre dărâmături, intrau în case, atacau şi adulţi, nu numai copii.

Uciderea lor, spectacol cu figuraţie pitorească, scotea în stradă droaie de gură-cască. Moştoacă, mascota oraşului (nu-mi aduc aminte numele real), aducea un şobolan prins cu o cursă făcută de el, îi punea căpăstru în care erau înfipte cuie (ca la viţeii care nu se lasă înţărcaţi), îl scufunda într-o cutie cu păcură şi după ce îi dă foc, îl aruncă în canal. Şobolanul incendiat aleargă înnebunit de durere, îi împunge prin toate cotloanele pe ceilalţi, care-şi caută salvarea la gurile de canal. Aici îi aşteaptă chiote şi fluierături, bâte, furci, lopeţi, îmblăcie. Rar dacă scăpa vreunul.

Singura legătură a oraşului cu lumea (şi eveniment zilnic) era sosirea de la Rădăuţi, după amiază, la cinci şi jumătate, a unui camion ZIL (cu prelată). În saci şi traiste grosolane cei plecaţi după cumpărături aduceau produse ce se găseau în Siret numai pe puncte şi cartelă.

Într-o zi, cineva răspândise vestea că se va deschide un magazin universal cu tot ce-i trebuie omului în gospodărie, de la cuie şi alimente la îmbrăcăminte şi mobilă.

Fusese doar un zvon. Electoral, probabil! Un zvon ca multe altele. Între toate, cel mai prizat zvon era că… vin americanii!

─ În primăvară, americanii sunt aici! îl auzeam pe unchiul Zaharia (cântăreţ la Biserica Sf. Treime), aflat în legătură cu toţi oamenii bine informaţi din oraş, dar şi cu rudele rămase „dincolo”; cu Moşe discuţia era uneori puţin încurajatoare:

─ Ce se aude, Moşe? Când vin americanii?

─ Dragă domnule Zaharie, tare mi-i frică…

─ De ce?

─ Că n-or veni…

─ Nu se poate!

─ Şi dacă se poate… să se poată?

─ Cum?

─ Zwischen uns ist Wahreit: or să-şi lase ei afacerile şi or să dea fuga, în groapa asta, la Siret? Am eu un aşa miros, că mai degrabă ajungi mata la Ierushalaim decât ei la noi…

─ Nu le mai întoarce şi tu ca Iuda, Şlaiermacher mi-a spus că s-a hotărât, în primăvară sunt aici.

─ Nu l-ai întrebat dacă şi crede ce spune? Nu e prost să nu se creadă cel mai deştept din lumea asta. Fi-su e… mahăr mare la Bucureşti; are gheşeft aşa de bun… mai ceva ca în America: maşină cu şofer la scară, pricepi mata? Neam de neamul lui o umblat numai cu ciubote rupte prin gloduri, pe toate cheanţurile, cu marfă în traistă, negustori de piei de cloşcă! Şi acuma? Volgă neagră! Nici perciuni nu mai are. S-a vândut ca Esau pe un blid de linte. Rabi Itzac zice că şi maşina şi şoferul de haram or venit, de haram or să se ducă; mai multă minte în tuhăsul nevesti-si decât în capul lui… Rabi zice că Schleiermacher umblă ca mâţa după crupe… E înscris pe listă primul, să plece la Palestina… Are rude, aşa zice el…, numai că evreul care s-a dat cu comuniştii nu mai e evreu, e jidan, asta o zic eu Moşe, hahamul.

─ Mă, Moşe, cum ai ieşit tu aşa… jumătate-jumătate?

─ Ştiu eu ce-o făcut mama când s-o înturlocat cu tata?

De fiecare dată Moşe încheia discuţia cu o glumă.

─ Moşe, îmi zicea unchiul Zaharie, n-a umblat el la nu ştiu ce şcoli, dar are minte pentru zece.   N-o să auzi de la el vorbă proastă sau de ruşine, pentru orice are o pildă potrivită şi cu şaga împacă lucruri oricât de încâlcite ar fi. Aici l-a moştenit pe bunică-su, Herşcu, cojocarul.

Oraşul decădea văzând cu ochii: casele părăsite de evreii care plecau la Palestina erau devastate începând cu tâmplăria, instalaţia electrică, sobele de teracotă şi terminând cu duşumelele şi tabla de pe acoperişuri.

Din gară nu mai rămăsese decât un schelet de beton ce nu putea fi folosit la nimic, în rest, moloz; s-a trecut apoi la desfacerea şinelor de cale ferată folosite drept grinzi şi a traverselor. La liceu soneria defectă fusese înlocuită cu o bucată de şină, spânzurată cu o sârmă în care portarul Buzdugan bătea ca într-o toacă, mărunt-mărunt, cu un bulon folosit la fixarea şinelor pe traverse.

Nu-mi aduc aminte de niciun eveniment important, în afara abdicării regelui; până la vacanţa de iarnă, eu dădusem tonul, dimineaţa, la intonarea imnului înainte de începerea lecţiilor; când am venit din vacanţă, pe zidul primăriei, pe gardul bisericii, pe uşa liceului erau lipite afişe mari, rupte la mijloc, care atârnau ca nişte prapuri de înmormântare batute de vânt: renunţând pentru mine şi pentru ei la toate pr [...] pe care le [...] ca Rege al României [...] poporului român libertatea [...] formă de stat.

        Mihai [...] la Bucureşti, astăzi, 30 Dece [...]

La dirigenţie, Kamil ne-a spus că ţara noastră se numeşte Republica Populară Română, a scris pe tablă şi ne-a pus să citim.

De învăţat n-aveam ce învăţa pentru lecţii, fiindcă nu auzisem ca cineva să rămână repetent, nici corigent măcar, deşi erau „atenţionări”, dar foarte, foarte gingaşe, fiindcă notele erau negociate în prezenţa secretarului utece pe clasă, el decizând, în cazul în care profesorul nu se lăsa convins. De fapt, secretarul utece era un personaj mai important chiar decât directorul, care, intrând în clasă, întreba cu sfială dacă secretarul era prezent cumva. De cele mai multe ori i se răspundea, anonim, pe trei-patru voci, e la şedinţă, directorul nu întreba despre ce şedinţă era vorba şi se retrăgea cu grijă, ca şi cum ar fi armat un detonator.

În cazul în care elevul de serviciu pe şcoală anunţa că secretarul utece este chemat la director, secretarul răspundea cum îi venea la gură, să aştepte, ce treabă are, n-am timp de el, să vină el, ce îl dor picioarele, cum să nu, dau fuga imediat, spune-i că nu m-ai găsit.

Situaţia aceasta îmi convenea nespus, fiindcă descoperisem într-o anexă a sălii de sport, depozitată fără niciun inventar, biblioteca Şcolii Normale din Cernăuţi; cu îngăduinţa bibliotecarului, elev în ultima clasă, la care se afla cheia, aici petreceam clipe de neuitat. Într-o seară m-a uitat acolo şi mama a anunţat miliţia. Când am ajuns acasă, a doua zi, nu m-a certat, mi-a dat să mănânc şi după „sărumânapentrumasă” mi-a spus aproape în şoaptă, încă o noapte ca asta şi rămâi orfan şi de mamă. „Orfan” şi „refugiat” erau la fel de umilitoare: pronunţate la adresa mea îmi încingeau capul cu un cerc de fier înroşit, privirea mi se împăienjenea şi, dacă erau spuse de unul de aceeaşi vârstă cu mine, înfigeam mâinile în beregata lui până mă lăsau puterile.

Era prima dată când o auzeam pe mama rostind „orfan” – perspectiva de a fi orfan şi de mamă îmi apărea mai rea dacât moartea. Am plâns toată noaptea, mama nu s-a mişcat de lângă pat; dimineaţă dormea chircită cu capul pe noptieră.

Aşadardecişiprinurmareceziceam?

La şcoală, toţi băieţii aveam porecle: Caţap (Chiprianov Ignat, lipovean), Izmană (Basarab Cezar), Talpa iadului (Popovici Teofil, era din Talpa?), Mârlanu (Turcanu Teofil), Capdeoaiepatrucoaie (Gavriloaie Aurel), Căcarevasile (Cărare Vasile), Băţîncur (Costică Burlă), Broscoirâncaci, Găoace (eu). Fetele îmi ziceau Eminescu, fiindcă profesorul de română, Constantin Popescu, citise în clasă o poezie şi întrebase cine recunoaşte autorul şi Dafina? (Frida? Erna?) spusese Eminescu; Cepe (C.P.) arătase spre mine, Eminescu în găoace.

Fetele aveau dreptate fiindcă nu rămăsese niciuna de care să nu fiu îndrăgostit şi căreia să nu-i trimit o poezie – variante trase din Eminescu (volumul Lumină de lună, nu-l citise nimeni din clasă).

Nici nu încape discuţie că victimele puteau fi altfel decât blonde; nici vârsta nu conta: profesoara de pedagogie, în primul an de învăţământ, a înţeles exact criza pe care o traversam – eram singurul din clasă căruia îi spunea pe nume, ce părere ai, Eusebiu? şi Eusebiu se roşea ca o sfeclă şi se îneca şi nu se mai oprea şi n-o auzea când zicea, bine, bine, se vede că îţi place pedagogia şi, într-adevăr, îmi plăcea pedagogia pe care o practica ea, fiindcă despre pedagogia ca ştiinţă aveam cea mai proastă părere, nu se putea compara nici cu chiloţii roz ai matematicii!

Mama mă dăduse în primire directorului George Duşceac, preot, fost coleg de an cu tata la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, şi lui Ioan Cârstiuc, profesor de istorie, coleg de promoţie, la clasa paralelă, cu tata (O ţinea la curent în legătură cu notele şi purtarea mea. În mare, acceptabile). Nu i-a comunicat niciodată accidentele (bătăi cu băieţii din cauza fetelor, obrăznicii cu profesorii, absenţe nemotivate, zile întregi).

─ De ce ai lipsit ieri? Unde ai fost?

─ Am fost…

─ Unde?

─ La…

─ La?

─ Bibliotecă.

─ M(inciună) G(ogonată).

─ Nu e minciună.

A chemat pe cel cu cheia.

Nu minţisem.

─ Şi ce citeşti acolo?

─ Cărţi.

─ Cărţi! Ce fel de cărţi? De unde ştii tu ce trebuie să citeşti?

─ Ce-mi place.

─ Cărţi de istorie citeşti?

─ Nu.

M-a luat la el acasă. Locuia într-un cartier ce semăna mai degrabă a sat. Gospodărie cu rânduială ca la Prevorochia.

Cameră cu cărţi pe toţi pereţii, ca biroul de lucru al tatei la Şipote.

─ Istoria începe întotdeauna cu istoria locului în care te-ai născut tu, părinţii tăi, părinţii părinţilor tăi, părinţii părinţilor părinţilor…

Mi-am adus aminte de toate astea, fiincă mi-a dat un caiet gros (două sute de file, coperţi de carton verde, catarame de metal); pe o etichetă mare, cu chenar albastru, scris cu peniţă Klaps, cu cerneală violetă decolorată, Istoria oraşului Sirete,fostă capitală, de Ioan Cârstiuc.

Nu i l-am restituit, deşi extrăsesem tot ce mă interesa; cu el nu mă întâlneam în şcoală – preda la celălalt etaj, iar la cancelarie accesul nu era permis dacât însoţit de elevul de serviciu al profesorului respectiv (fiecare profesor avea la dispoziţie un elev de serviciu timp de o săptămână cu obligaţia de  a-i aduce hărţile, preparatele, mulajele, umbrela, corespondenţa de la secretariat, de a face cumpărături curente, ziare, ţigări).

Dacă mă vedea la intrarea sau ieşirea de la şcoală, mă saluta cu arătătorul ridicat, uşor balansat când mă avertiza că iar a fost nevoie de intervenţia lui pentru a stinge cine ştie ce reclamaţie.

Reconstrucţia podului şi a gării n-a produs revirimentul despre care se vorbise cu atâta entuziasm şi de care se legau multe speranţe. Din loc în loc, lumina gălbui-roşiatică scoate din ceaţă faţada unui bloc de locuinţe, prin dreptul ferestrelor torsuri goale, capete buhoase se agită să nu întârzie la schimbul de dimineaţă sau să prindă un loc în faţă la coadă la pâine, lapte, la carne. În fosta fabrică de mezeluri, s-a înfiinţat un atelier de ţesut covoare al cooperativei „Arta populară”; la distileria de rachiuri s-a organizat complexul de conserve şi marmeladă din fructe „Înfrăţirea dintre popoare”; mormane de ambalaje descheolate, lăzi cu fructe sunt depozitate pe trotuar şi pietonii circulă pe mijlocul străzii. Unde fusese restaurantul „La Lupu şi Oaie” s-a construit clădirea CEC. Pe creasta acoperişului sunt litere mari din tablă vopsită în roşu PR LETA   DIN  OATE TARILE UNIT  VĂ.

În dreptul parcului, câteva becuri palide se îneacă într-o pâclă lipicioasă, acrişor-amară, ce se scurge leneş dinspre clădirea liceului văruită în aceeaşi culoare bolnăvicioasă galben-murdară. În mijlocul etajului al doilea sunt deschise trei ferestre: aici era laboratorul de chimie al lui Mizdanici. Pe coţul dinspre interant s-au desprins două bucaţi mari de tencuială. În faţă, la intrare, unde veghease ani de zile Samoilă, pâlpâie un bec anemic. De la absolvire n-am mai intrat în liceu. Dintre vechii profesori trăieşte doar Grama. Doctor în latină şi greacă la Paris, director al liceului ortodox din Chişinău, n-a lăsat nici un elev corigent.

Remus Th. FLONDOR