copy protect

vineri, 1 martie 2013

Târgoviştea literară - Anul II, nr. 1, martie 2013



revistă trimestrială sub auspiciile

CONSILIULUI MUNICIPAL

TÂRGOVIŞTE

promovează patrimoniul

istoric, cultural, artistic, literar

al oraşului Târgovişte

Cuprins



în acest număr




Lumea cuvintelor

Filologia secolului al XXI-lea

Cică nişte cronicari

Calendar

Expoziţii

Proză

Poezie

Orfan de Bucovina

Opere literare... Opere muzicale

Semnal

Corespondenţă din Paris


Fragmentarium

Şcoala de la Târgovişte

Cenaclu


Coperţi 1-4, 2-3. Revista Nr. 1 / 2013


Strada MIRCEA HORIA SIMIONESCU




CURRICULUM VITAE


1928, ianuarie, 23, în Târgovişte, pe strada Pârvan Popescu, la nr. 39, se naşte Mircea Horia, fiul Irinei (n. Popescu) şi al lui Stelian Simionescu.
                      
Casa părintească se află în apropierea fostei Poşte, unde mama era funcţionară, iar bunicul dirigine.
La câteva sute de metri misterioasele „ruinuri” ale Curţii Domneşti excitau imaginaţia copilului Mircea (Ţoncu) şi a prietenilor lui de joacă dintre care nu lipsea niciodată fratele: trecea în revistă vitrinele farmaciilor Greff, Voronca, ale plăcintăriei Dacos, ale librăriei lui Ilie Ionescu, magazinele Barcukis, Sarkis, Faibovici, Ceanacas, Zwirner, Listuzzi, Motrun până în piaţa din spatele Mitropoliei.


Incursiunile în catacombele palatului, joaca de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi vardiştii vor rămâne întipărite în sufletul viitorului scriitor, a cărui iubire pentru locul natal va cristaliza într-o memorabilă formulare – „Târgoviştea îmi aparţine exclusiv”.
Extinse, în timp, dincolo de Şanţul Cetăţii, hoinărelile (investigaţii) ajung la Mănăstirea Dealu. Privit de la înălţime, oraşul seamănă cu un miraculos tezaur de monumente ce amintesc de zilele glorioase ale iluştrilor voievozi din stirpea basarabă (Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Petru Cercel, Constantin Brâncoveanu). Pentru Mircea Horia Simionescu a te afla târgoviştean fără a cunoaşte istoria acestor locuri constituia pur şi simplu o impietate ce te cobora în alt regn. Copleşitoarea întâlnire în Italia cu oraşul lui Dante i-a trezit târgovişteanului o emblematică dăltuire în sfânta simţire pentru locul naşterii sale: „Târgoviştea mea e o Florenţă valahă”. Nimeni nu i-a adus Târgoviştei o mai înaltă închinare.  Autorului ei oraşul i-a conferit titlul de cetăţean de onoare. *




1936, este înscris în clasa I a Şcolii Primare de Băieţi Nr.1; îl are ca învăţător pe Sandu Bucşeneanu.
 Matricola    dove-deşte că era un elev preocupat de învă-ţătură.


1938, orfan de tată, considerând a-ceasta o nedreptate să-vârşită de providenţă va traversa momente de mare cumpănă psihică.


1940, este înscris la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”.










Aici îi cunoaşte pe Radu Petrescu (familia acestuia se mutase în 1936 din Bucureşti la Târgovişte) şi pe Costache Olăreanu, venit din Huşi. Cei trei preadolescenţi se descoperă ca având preocupări literare (lectură, scris),  devin  prieteni, năzuinţă specifică acestei vârste.   În liceu existase tradiţia revistelor-manuscris. Deoarece în 1926 îşi încetase apariţia „Vlăstarul”, revista tipărită a liceului, elevul intern Emil Mareş, din clasa a IV-a,  scoate  în  1927 o săptămânală „Pagină distractivă” (în patru pagini de caiet dictando, cu toate detaliile unei mari reviste). Cele trei exemplare, des-coperite în arhiva familiei de către doamna medic Maria Lucia Jugurică sunt o inconturnabilă do-vadă că aceste preocupări stârneau interesul colegilor dispuşi să susţină prin abonament (3 lei) asemenea iniţiative:

      



Diversitatea rubricilor, prezentarea grafică, originalitatea atitudinii „Directorului” sunt indicii că el provenea dintr-un mediu intelectual în care se citeau revistele umoristice ale vremii („Veselia”, „Furnica”), dar şi „Oglinda lumii”, „Realitatea ilustrată”, „Convorbiri literare”, „Universul literar” etc.
Bineînţeles că revistele-manuscris ale celor trei prieteni, viitor nucleu al „Şcolii de la Târgovişte”, sunt urmarea aceleiaşi propensiuni adolescentine de a-şi afişa valenţele creatoare. O comparaţie retrospectivă cu alte realizări de aceeaşi natură le situează la un nivel, intelectual şi grafic, ce prevestea o orientare avangardistă. Din cauza cutremurului din 1940 care afectează clădirea de la Mănăstirea Dealul, Liceul „Nicolae Filipescu” se mută la Predeal. Unii profesori şi-au continuat activitatea la „Ienăchiţă Văcărescu”. Deprinşi cu disciplina impusă într-o instituţie de profil militar nu agreau experimentele, de cele mai multe ori frondiste, ale elevilor, înclinaţi dintotdeauna să ia peste picior mediocritatea, obtuzitatea, dogmatismul dascălilor descendenţi din domnul Vucea. Polemicile, aluzive doar, cu nume ilustre, consacrate, erau considerate impertinenţe juvenile impardonabile. Mircea Horia Simionescu ţine minte până în ultimii ani ai vieţii atitudinea obtuză a unui profesor (A.T.) care părăsise ostentativ amfiteatru pentru că aceşti „insolenţi” proiectaseră lucrări de Brâncuşi. O cercetare detaliată ar putea limpezi multe dintre circumstanţele coalgulării acelui spirit înnoitor ce îşi trage sevele din tradiţii îndepărtate (într-o convorbire telefonică din iulie 2005, opina că „Şcoala ot Târgovişte” ar fi o formulare mai cuprinzătoare: „sugerează un duh ce aureolează creaţiile zămislite sub această geană de cer”). Cei patru „crai”, deşi debutează târziu, reuşesc să impună o conştiinţă literară matură, supralicitând tehnici artistice de multe ori şocante. „Fantomele” Târgoviştei au vegheat ivirea, încă odată, după decenii, a unor vestitori de gusturi noi.
Mircea Horia Simionescu „se joacă” cu ...literatura, cu cititorul, îi deconspiră artificialitatea textului literar şi a structurilor sale, ce pot ascunde adevărul prin clişee de tipul „ca în viaţă”.
1948, absolvent al Liceului „Ienăchiţă Văcărescu”
se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti.
1950, sărăcia este cauza care îl determină să întrerupă studiile universitare şi să se angajeze reporter la „Scânteia” într-o perioadă sumbră din istoria postbelică.
„Principala mea zestre e simpatia pe care am câştigat-o aici de-a lungul anilor. Am dobândit o „situaţie” de pe care îmi pot apăra scrisul şi prietenii – mai toţi cu dosare de cadre „proaste”. În cazul în care li se întâmplă un necaz, să le fiu de ajutor, fiindcă te prezinţi autorităţilor nu cine eşti în realitate, ci din partea cărei instituţii ai venit să deschizi uşa. Mi s-au cerut referinţe în anii trecuţi prividu-i pe Didel (pentru Radio), pe Radu Căplescu (utilă la Uniune), pe Urziceanu, Bibi Popescu, Renato Iliescu, Ion Rotaru, Clementina Nicolaescu, Dina Burghele. [...] Singur Radu (Petrescu) a refuzat să mă treacă pe lista de la care să se ceară referinţe...”. **
În subsolul imobilului din Lascăr Catargiu 44 (fost Ana Ipătescu) imaginează un „atelier literar”.
M.H.S. e un adevărat axis al acestui grup de prieteni, potolind desele, fireştile, tendinţe centrifuge, restabilind relaţiile, aplanând disputele. Se încheagă astfel mai mult decât un grup de prieteni, o adevărată familie de spirite, la consolidarea căreia fiecare a contribuit în felul său; întâlnirile limpezesc nepotriviri de interpretare, tălmăciri pe dos, anapoda, a unor gesturi, a unor eclipse de cuvinte.
După ani şi ani, fără număr, în care Târgoviştea nu putuse ieşi din mediocritatea provincială, se petrece o întâmplare – întâlnire ce va favoriza intrarea în istoria literaturii a patru (cinci?, şase?) scriitori născuţi în acelaşi deceniu.
Chiar dacă nu a recunoscut niciodată, posteritatea va consemna fără nicio îndoială că M.H.S. a suportat cu stoicism şi eleganţă, ingratitudinea mediocrilor în mijlocul cărora a fost nevoit să trăiască.
1969, după 19 ani de muncă în „mauzoleul” Scânteii se produce o schimbare de decor. Devenit şef de cabinet al unui vătaf de partid, M.H.S. se mută dintr-un subsol plin de gândaci în imobilul din Belgrad 3.



Colegi de birou (Adrian Anghelescu, Sorin Movileanu, Ioan Adam, Vasilescu) şi din secţii înrudite (Natalia Stancu, Iulian Mereuţă, George Banu, Ilie Constantin, Marina Preutu, Mihai Iordănescu, Florica Dinulescu) („Habar n-au că se vâră sub lupa mea de entomolog”).
Atmosfera din sferele înalte ale pcr îl va determina să se pensioneze pe caz de boală. [...] „îmi este foarte greu să mă mai arăt prietenilor, în timpul ce-mi rămâne, altfel decât posac, istovit, prăbuşit. Sunt unele zile, după ore multe de trudă (şi, prea adesea, de trudă zadarnică), în care fac eforturi pentru a înfăţişa celor apropiaţi o figură destinsă, amabilă, neduşmănoasă. Dimpotrivă, dar explicabil, urmare a lungilor exerciţii de dedublare, faţă de tovarăşii de la gazetă, înaintea atâtor vătafi, plutonieri, monitori ies – oricât de istovit aş fi – cu un chip destins şi zâmbitor, infinit de amabil, glumeţ, jucăuş. Sub această mască îmi curg lacrimi.” (s.m.) Se retrage la Pietroşiţa unde construieşte, cu eforturi fizice şi băneşti epuizante, o casă-atelier în care un precar confort îi asigură liniştea necesară scrisului.


Am citit (?) sau am auzit pe cineva susţinând că marii artişti părăsesc trişti această lume. Firea înţelegătoare, interlocutorul agrabil au atras în jurul lui M.H.S. zeci de persoane care-l voiau invitat la tot felul de aniversări, simpozioane, cenacluri, botezuri, partide de canastă şi înmormântări nu pentru că i-ar fi admirat scrierile, ci pentru a-şi împopoţona stupizenia cu tămâieri de circumstanţă, contabilizate de şefi de tabără, de edituri, de coloană, de sindrofie.
„Cumpănite, beneficiile negoţului intelectual cu ele sunt neînsemnate faţă de primejdiile risipirii în aventuri lăturalnice. Acum, după ce am gustat aperitivele neantului, când e o problemă cum să ajung din subsolul meu până la baia de sus, simţind cât de şubred îmi este scheletul altădată carenă de aeronavă, încerc să o fac pe precupeţul şi să trag învăţătura că e de o sută de ori mai profitabil să mă adresez prietenilor de peste trei mii de ani, odihnind în columbarul bibliotecii, decât patrulelor de amici rătăciţi în ţara nimănui, căutându-mă nici nu-mi dau bine seama pentru ce.”

(continuare în numărul următor)


REFERINŢE


Fantezia Ingeniosului, de această dată bibliolog, debordează în Bibliografia generală, considerată pe bună dreptate de Adrian Marino „cea mai bună şi mai bine organizată parodie din întreaga noastră literatură”. Într-adevăr, parodia – ca strategie specifică literaturii postmoderne – uzitată şi în Dicţionar, este generalizată în Bibliografie, unde autorul, cum mărturiseşte, „a proiectat faptele în piscul utopiei, al ficţiunii alegorice de tip swiftian”. Intenţia parodică este mascată iniţial, într-un conformist Cuvânt înainte – el însuşi o parodie, însă, a clasicelor prefeţe în care autorii îşi justifică opera şi aduc mulţumiri colaboratorilor ce le-au înlesnit informarea. Prin urmare, Simionescu mulţumeşte cu umilinţă unui „regretat profesor” Zenovie Pop Brezişeanu cu al cărui „sprijin afectuos” a reuşit să ocupe postul de bibliotecar stagiar la Biblioteca municipală din Târgovişte.[...]
Bibliografia generală este, în esenţă, o comedie burlescă a literaturii, întemeiată pe dilatarea  non-esteticului şi a kitsch-ului. „Bibliologul” îmbracă veştmintele unui actor buf care transformă ştiinţa iniţială, bibliologia, într-o farsă. El interpretează opere inexistente sub titlurile indicate, dar conţinuturile rezumate trimit la opere posibile sau reale, detectabile în bibliografia unor scriitori minori. Stiluri şi forme literare şablonarde, clişeele artistice iau proporţii monstruoase în viziunea satiric-hiberbolică din cartea numelor.
În a treia parte a ciclului, Breviarul, jocul livresc devine mai complicat şi pe alocuri fastidios. De această dată, prozatorul ironic îşi îndreaptă atenţia spre sfera istoriei şi a filosofiei. Genul proxim al Istoriei calamităţilor nu poate fi decis, ci doar aproximat: utopie critică, alegorie istorică, povestire science-fiction, fabulă sau parabolă morală. Cert este că autorul s-a supus unei discipline filologice ieşită din comun spre a imita verosimil rigoarea ştiinţifică a tratatelor academice într-o       compoziţie-pastişă fără fisuri.[...]
Dacă la animale, numele latineşti sunt în general cu rezonanţă istorică (Claudius, Titus, Antonius, Eusebius, Procopius, Caesar), numele de păsări (Presura Monforti-Merlini, Laurent l’Oiseau, Condor Montecchi, Rara Avis Avicena), de insecte (Iritans Monteverdi-Flit, Myriapodus Tancredini, Tintorello Bevilaqua, Benino Formica) sau de obiecte (Hermann Oberteil, Heinrich Kardan, Johannes Stecker Sinkron, Orpheus Oberschipp, Fritz Treyler) sunt creaţii onomastice insolite şi expresiv-hilare în compunerea cărora fantezia onomastică a „ingeniosului” autor este încă o dată probată. Convenţia alegoriei va fi, însă, destrămată în Cartea a patra şi Cartea a şasea a căror acţiune este plasată într-un ospiciu. În felul acesta toată construcţia laborioasă se prăbuşeşte, întrucât cronica Anonimului n-ar fi decât transcrierea fidelă a elucubraţiilor unor nebuni. În textul postmodernist al „istoricului” disimulat, autoreferenţialitatea devine transparentă într-o Notă din Cartea a treia, unde se emite ipoteza că „Anonimul ar fi unul şi acelaşi lucrător care a întocmit cândva un dicţionar onomastic şi o bibliografie generală, alcătuiri ciudate ce nu aparţin nici ştiinţei, nici literaturii”.
(Nicolae Oprea, Parodia pseudo-literaturii în ciclul Ingeniosul bine temperat, în Argeş, nr. 2 / 2008)


Scriitor recuperat (şi multipremiat) după 1989, membru al Şcolii de la Târ­go­viş­te gustat, cum o remarcă Eugen Ne­grici în Prefaţa cărţii scrise de Gabriela Gheorghişor, de „cititorii instruiţi, dotaţi cu simţul umorului şi dedaţi deliciilor «artei neconforme»“, Mircea Horia Si­mio­nes­cu e un autor care nu a beneficiat de o monografie până la volumul de faţă. Cartea Gabrielei Gheorghişor se re­mar­că printr-o metodică abordare şi pu­nere în context a operei lui M.H.S., pre­ce­dată de câteva precizări legate de per­so­nalitatea acestuia, de biografia timpu­rie şi perioada studenţiei, şi de ceea ce autoarea numeşte „intrarea în «sistem»“, stilul pentru care optează aceasta în prima parte a demersului său fiind unul ataşant, ce îi dezvăluie întreaga empatie şi un interes autentic faţă de opera pro­za­torului Şcolii de la Târgovişte. De altfel, eleganţa şi sinuozitatea frazei, cursivitatea fără cusur, firescul cu care abordează deopotrivă teritoriul biografic, dar şi subiecte „spinoase“, ce presupun cla­sificări, analize şi interpretări, im­pli­când elemente de teorie şi istorie lite­ra­ră, sunt „marca“ discursului Gabrielei Gheorghişor. Aşa încât amatorii sau de­trac­torii scrisului lui M.H.S. vor sfârşi, cu siguranţă, prin a-i aprecia demersul şi a se lăsa cuceriţi, fie şi numai pe par­cursul citirii acestei cărţi, de farmecul prozei rafinate, sufocate de aluzii li­vreşti, ludice şi parodice a autorului Ingeniosului bine temperatDin păcate, un destin al cărţilor şi oamenilor deopotrivă a făcut ca volumul să intre la tipar cu doar câteva zile după moartea lui Mir­cea Horia Simionescu, cum aflăm dintr-o dublă notă, a Gabrielei Gheorghişor şi a edi­turii, făcând imposibilă întâlnirea au­to­rului cu monografia ce-i fusese dedi­ca­­tă.
În Argumentul cărţii, autoarea sem­na­lea­ză un aumit „efect pervers“ pe care re­des­coperirea lui M.H.S. l-a presupus: re­in­trat în atenţia cititorilor, „recanonizat“, acesta a devenit în acelaşi timp un scrii­tor „la modă“, citat şi mai puţin citit. Miza cărţii de faţă ar fi prin urmare o atentă aplecare asupra scrierilor lui M.H.S., o încercare de a explica „di­nă­un­tru“ dinamica operei sale, dar, totodată, şi o punere în relaţie a acesteia cu fe­no­me­nul literar pe care l-a presupus Şcoa­la de la Târgovişte şi cu operele celor­lalţi membri ai acesteia (Radu Petrescu, Costache Olăreanu). Primul capitol, Proza anilor ’60-’70 şi «Şcoala de la Târgo­viş­te», propune o astfel de contextua­li­za­re, de ordin        istorico-politic şi estetic, a ope­rei lui M.H.S., autoarea optând pen­tru reconsiderarea opiniilor celor mai im­por­tanţi critici care au analizat feno­me­nul Şcolii de la Târgovişte şi locul operei lui M.H.S. în contextul acesteia; pe ur­mele lui Eugen Negrici, ale lui Carmen Muşat şi Ion Bogdan Lefter, autoarea trece în revistă câteva dintre sintagmele esenţiale care au circulat în legătură cu literatura postbelică şi experimen­talis­mul romanesc. Incluzând aici aşa-numi­ta „literatură a dezacordului“ (sintagma îi aparţine lui Carmen Muşat), tezele de­spre rolul subversiv şi de subminare în­­deplinit de aceasta (în linia Monicăi Spi­ridon şi a lui Virgil Nemoianu), autoarea pledează pentru importanţa neignorării  fac­torilor de ordin istoric şi politic, dez­vă­luind totodată miza ulterioară a pro­priei cărţi: „o hermeneutică adecvată, cu inerente implicaţii existenţiale, epistemo­lo­gice şi etice, asociată cu o minuţioasă analiză critico-estetică va trebui să sta­bi­leas­că / aproximeze valoarea fiecărei ope­re şi a fiecărui scriitor în parte. Acest lu­cru vom încerca şi noi să-l realizăm, pe parcursul cărţii de faţă, în cazul parti­cu­lar al prozatorului Mircea Horia Simio­nescu“.[...]
Trecând la analiza Dicţionarului ono­mastic„un «bazar» literar“„o com­po­ziţie muzicală“, autoarea creează o para­lelă între limbajul muzical al barocului şi stilul literar din tetralogia lui M.H.S., continuată cu câteva observaţii de pro­fun­zime despre revalorizarea, în cheie pa­rodică, ludică, a unor elemente ale culturii româneşti clasice (tot despre o astfel de „reciclare“ a unor formule din creaţia populară fiind vorba şi în coralul protestant, fundament pe care se con­stru­ieşte muzica sintetică, complicată a lui Bach): „Prin capacitatea de sin­te­ti­zare a tradiţiei, imaginaţia impro­viza­to­ri­că, scriitura polifonică şi ştiinţa contra­punctului, arta literară a lui Mircea Horia Simionescu se apropie mai ales de muzica lui Johann Sebastian Bach“. Poa­te cel mai savuros capitol al cărţii, „Bibliografia generală“ – o utopie livrescă, de­butează cu imaginea emblematică a celor trei prieteni – Mircea Horia Si­mio­nescu, Costache Olăreanu şi Radu Pe­trescu – aşezaţi „sub coroana rotată a unui măr bătrân“ şi schimbând idei, moment în care M.H.S. are ideea alcă­tuirii unei antologii cu autori închipuiţi. Cartea autorilor imaginari, „carte de nisip“ borgesiană, îl dezvăluie pe M.H.S. ca pe un„îmblânzitor al cuvintelor“, spu­ne Gabriela Gheorghişor, trimiţând la un text al lui Gheorghe Crăciun, şi nu „un anarhist“, căci „«dezvrăjirea» litera­tu­rii merge aici mână în mână cu feti­şi­za­rea ei“„antiliteratura parodică“ a aces­tuia transformându-se în metali­te­ra­tură. Capitolul al                 V-lea, Metaficţionalul şi devitalizarea epicului, porneşte de la câ­te­va precizări legate de poziţia tetralogiei Ingeniosul bine temperat în economia ope­rei lui M.H.S., autoarea subliniind că di­fe­renţa dintre aceasta şi celelalte texte ale scriitorului nu e una de fond, de sub­stanţă, ci de „«ambalare» a produsului şi de dozare a ingredientelor“.
(Andreea Răsuceanu, Privirea piezişă a lui M.H.S., în Bucureştiul cultural, nr. 118 / 16 octombrie 2012)


 Deseori se face apropiere între textualism, tellquelism şi Şcoala de la Târgovişte. Sigur, sunt motive temeinice care justifică apropierea. Întrebarea mea este: prin ce se rupe Şcoala de la Târgovişte de textualism sau de tellquelism? Ce le diferenţiază?
Da, e o întrebare atât de binevenită pentru că nu mi-a facut plăcere – aveam dreptul să-mi facă plăcere sau aveam argumente, dar nu am primit cu bucurie apropierea de sau aluzia că Şcoala de la Târgovişte ar fi un succesorat al acestor mişcări de care, dragul meu, nu am ştiut. Poate aşa, de la un post de radio, câte-o spusă a lui Abăluţă sau a Norei Iuga. Nu aveam comunicare, m-am retras la Pietroşita, aici, n-am mai avut de-a face cu unii şi cu alţii. Deci informaţiile mele erau infime. Nu am ştiut ce fac ăia de la Telquel. Nu am ştiut nici măcar (şi asta e o chestie care mă şi doare) nu am ştiut de existenţa lui Borges de care sunt apropiat. Nu am ştiut până în ’66-’67 când, ducându-mă în Iugoslavia, am povestit ceea ce fac, vorbeam de biblioteca fantezistă şi un prieten (poetul Mircea Danoilici, mi-a spus: Păi, cum, nu cunoşti asta? Nu ştii că este unul care vede lumea ca o bibliotecă? Zic: Eu, uite, am biblioteca cu mine. Şi zice: Nu ştii? Atunci să-ţi dau de la mine „Fiction”, traducerea din ’44, în franceză. Deci, în Europa, Borges exista, dar la noi era necunoscut, până la traducerea franceză, pentru că de acolo s-au răspândit seminţele, ca ale păpădiei.
Şi ce facem cu textualismul?
Ei, şi pe urmă să descopăr şi textualismul, să descopăr şi postmodernismul, ceva mai târziu. Prin Nedelciu – făcuse o librărie la Cartea Românească, dar a făcut ulterior şi nişte relaţii cu presa franceză, la Târgovişte. M-am pus la punct dar, aş spune, că nici astăzi în toate privinţele
Şi n-ai exersat?
N-am exersat, că exersam fără ştiinţă. Şi toate aceste isme (ca şi suprarealismul), toate acestea m-au dus la o altă idee pe care aş „vinde-o” acum, să zic aşa, aceea că, de fapt, noi avem aceleaşi forme de gândire – cu toată complexitatea minţii noastre – asemănătoare, în diferite nuanţe, pe spaţii foarte diferite şi, uneori, netangente. De pildă, poate să gândească un scriitor din Târgovişte precum gândeşte foarte bine unul din Honduras. Sigur că cel din Honduras, având nişte relaţii mai bune, culturale şi artistice cu Parisul, pe el Parisul l-a difuzat şi a venit via Paris până la mine, dar eu deja făceam acelaşi lucru şi eram uimit de faptul că uite, suntem în aceeaşi barcă, plutim pe aceeaşi plută. Asta este o idee pe care aş pune-o dacă aş face acea sinteză. Tot atât de fertilă este şi altă idee pe care sunt pe cale de a o formula, de a o exprima, aceea că suntem homerici (spunea Radu Petrescu), eu zic: suntem proaspeţi la gândire şi neanchilozaţi înainte de a intra în şcoală, prin observaţiile noastre, alea până la 6-7 ani. Toţi am văzut şi am observat cam aceleaşi mlădieri ale prunului, ale salciei, ale salcâmului şi, atunci, imposibil ca reacţiile să nu fie înrudite (identice nu pot fi, dar înrudite). Avem forme puse de Dumnezeu în noi pentru a nu o lua razna. În paranteză fie spus, noi tot încercăm să o luăm razna. Este una din căile la care mă gândeam adesea, dar nu sunt în stare să fac aşa ceva. Pentru a atrage atenţia asupra a ceea ce faci, trebuie să fii extravagant.
(Daniel Drăgan, Jocul dracului. Convorbire cu scriitorul Mircea Horia Simionescu, Editura Arania, Braşov)


Importanţa lui Mircea Horia Simionescu în peisajul literar postbelic e superioară celei a operei proprii. Fără să fie propriu-zis iniţiatorul unui curent literar şi fără să fi devenit „şef de şcoală“ (el însuşi aparţinând „Şcolii de la Târgovişte“, grup literar colegial, de „egali“, fără lider autoritar), scriitorul s-a aflat, incontestabil, prin primele carţi publicate, în postura de întemeietor şi, prin exemplul oferit, a avut rolul de catalizator al conturării şi consolidării uneia dintre cele mai originale căi de înnoire a prozei contemporane. Proza lui Mircea Horia Simionescu este una rafinată, „intelectualistă“, ludic-livrescă, ironică şi burlescă (nu fără a vădi şi o componentă nostalgică şi sentimentală, ţinută sub control de preeminenţa intelectului şi a viziunii „estete“ şi ferită de eşuarea în înduioşare minoră). Ilustrând pregnant fenomenul de amestec şi destrămare a genurilor şi speciilor literare, înlocuind gravitatea convenţională cu farsa (farsa nu lipsită, însă, de o gravitate subiacentă, neconvenţională), ea subminează deliberat iluzia reprezentării („demonstrând“ sau utilizând ironic convenţiile tradiţional puse în slujba acreditării acelei iluzii), cultivă relativizarea viziunii, vădeşte abandonarea scrupulului adecvării „realiste“ la real în favoarea preocupării pentru autoreferenţialitate şi poate fi catalogată drept „pre-postmodernistă“.  S-a vorbit, în mod repetat, de componenta „borgesiana“ a literaturii lui MHS şi s-a afirmat că unele din cărţile lui reprezintă – vorba vine – o încercare de a scrie aievea (măcar o porţiune din) cvasi-infinita „Biblioteca din Babel“: Observaţiile sunt judicioase. Pe vremea când abordarea poetică şi semiotică – stimulată de „mirajul lingvistic“ (Toma Pavel) – era în graţii, au fost formulate încercări de a-i caracteriza demersul literar cu instrumentarul disciplinelor respective. S-a opinat, astfel, că Mircea Horia Simionescu nu e un scriitor pur şi simplu livresc, ci meta-livresc, s-a remarcat la el exacerbarea funcţiei poetice a limbajului prozastic, s-a depistat utilizarea nu doar „secundă“ – ca în orice text literar –, ci de gradul al treilea a limbajului, în sensul că referentul textelor e, deja, format din texte (presupuse preexistente, fie ele reale sau „apocrife“, adică enunţate ad hoc de autor şi „citate“ în chiar momentul enunţării), s-a vorbit de conotaţia autonimică a acestui gen de texte care face aluzie la un discurs deja ţinut sau la unul care se ţine chiar atunci, în momentul enunţării (scrierii) lor, adică fac aluzie la ele însele, autocitându-se pe măsură ce se desfaşoară, a fost remarcată recurgerea cvasi-permanentă la „dezvăluirea procedeului“ (Tomaşevski), uneori în interpretare comică, specifică literaturii parodice etc., etc. Interpretări care rămân valabile, chiar dacă  „moda“ scientismului semiotic a trecut.
Când a fost „descoperit“, în cele din urmă, şi la noi,  postmodernismul, în Mircea Horia Simionescu a fost recunoscut unul din post-modernii noştri genuini (nu „protocronic“ dar, în mod spontan, legitim şi „inocent“ sincronizat cu un trend mondial, fără intenţionalitatea expresă a racordării), iar postmodernismul optzecist militant-doctrinar şi-l revendică, în mod explicit şi stăruitor, drept precursor. Nici această interpretare nu e inadecvată (deşi se cuvine nuanţată, fiindcă minimalizează poate contribuţia, neîndoioasă, la „cristalizarea“ formulei lui Mircea Horia Simionescu, a unei anumite tradiţii de umor absurd şi fantezist interbelic ori mai vechi, de filiaţie mai ales galică, precum şi „influenţa“ lui G. Călinescu-prozatorul, el însuşi un „pre-postmodern“  de un tip special).
O caracterizare sintetică a prozei lui Mircea Horia Simionescu a formulat-o Mircea Iorgulescu: „Mircea Horia Simionescu este unul dintre cei mai radicali înnoitori ai prozei româneşti postbelice; carţile lui, începând chiar de la volumul de debut s…t, au întotdeauna acest întreit caracter: demontează convenţiile existente, instituie convenţii noi şi conţin, sub forma unor profesiuni de credinţă sau a unor reflecţii despre literatură, veritabile manifeste estetice“.[...]
Opera prozatorului, în pofida diversităţii componentelor sale, e remarcabil de unitară şi omogenă, poate prea omogenă, suscitând, sub acest raport rezervele criticilor, care i-au reproşat, uneori, monotonia, repetitivitatea. Îndrăznesc să opinez, însă, că  monotonia – de altfel aşa-zis evidentă – e numai aparentă, scriitorul, de fapt, reîmprospătându-se în filigran la aproape fiecare noua apariţie. Impresia de constanţă în formula predilectă nu e un păcat, fiind, mai mult sau mai puţin, observabilă la oricare mare creator original.
Reductibilă, în ultima analiză, la proze scurte (oricât de ample, romanele lui Mircea Horia Simionescu sunt decompozabile în fragmente semi-autonome, articulate în maniera postmodernistă, iar „dicţionarele“ şi „fişierele“ sunt prin definiţie înşiruiri de astfel de fragmente), ea e totodată unificabilă într-un (virtual) ansamblu coerent şi totalizant, o ambiţioasă summa.
Literatură în mare parte autospeculară, meta-literară, de fapt, proza lui Mircea Horia Simionescu, post-modernistă avant la lettre în contextul literaturii române, se distinge de proza postmodernismului radical prin faptul că păstrează o aură nostalgică şi sentimentală, o moderaţie a deconstrucţiei, un filon „umanist“. Aparent paradoxal – în condiţiile dinamitării ostentative a mai tuturor convenţiilor narative şi compoziţionale –, ea atestă un scrupul de echilibru, de filiaţie clasică, şi o preocupare estetă. În ce priveşte „conţinutul“ (! ), adică ansamblul datelor concrete, pseudo-referenţiale, ale lumii ficţionale construite de autor, acesta e foarte greu de rezumat:  extrem de bogat, alcătuit din componente de o extremă diversitate, el tinde să coincidă cu o imagine panoramică a existenţei umanităţii moderne. Câteva filoane tematice predilecte sau ansambluri de motive şi situaţii recurente pot fi remarcate, totuşi: „aventurosul“ romanesc (parodiat cu har şi bună dispoziţie), patrimoniul autobiografic (de la spaţiul fabulos, transfigurat de nostalgie, al Târgoviştei copilăriei şi până la sihăstria intermitentă, la Pietroşiţa, în anii deplinei maturităţi) cu obsesiile sale (de pildă, o catastrofă feroviară din care scriitorul a scăpat nevătămat), aventura intelectuală şi spirituală, fascinaţia pentru muzica clasică şi, în general, pentru rafinamentul artistic, fascinaţie dublată de şi împletită cu una vizând universul „italic“ (multe din fragmentele narative au drept scenă oraşele italiene, iar din opera lui Mircea Horia Simionescu se configurează o Italie ideală, idealizată, mitizată, aproape atemporală, adorată cu pasiune).
Prin „formă“ şi prin „fond“ –  entităţi, de altfel, mai greu de disociat ca oricând, în cazul acesta –, opera lui Mircea Horia Simionescu a avut, în anii ’70 şi ’80, un incontestabil sens antitotalitar, subminând concret exigenţele „literaturii de comandă“, pe care încerca s-o impună oficialitatea în epocă. De aceea, repetatele, surprinzător de insistentele disculpări (pentru slujbele sale „scânteiste“) şi explicitări (ale poziţiei sale antitotalitare) la care a recurs scriitorul după 1989 apar ca superflue şi, chiar, bizare, fiind, probabil, rodul unei prăpăstioase autoculpabilizări fără motiv. În relaţia sa cu regimul totalitar, Mircea Horia Simionescu rămâne, ca scriitor, ireproşabil: nu a scris literatură care să fi putut fi considerată în vreun fel tributară „recomandărilor“ ori „exigenţelor“ formulate de oficialitatea comunistă, a vituperat viguros, aproape swiftian, racilele regimului totalitar (desigur, nu prin diatribe publicistice, nepublicabile în epocă, după cum prea bine se ştie, ci prin chiar literatura sa rafinată), iar succesul său literar, în anii ’70-’80, nu s-a datorat funcţiilor pe care le-a ocupat în instituţiile epocii (funcţii de altfel nu tocmai proeminente, şi de care s-a despărţit bucuros), ci valorii efective a operei.
(Nicolae Bârna, La plecarea lui Mircea Horia Simionescu, în Revista culturală, 26.05.2011)


În 1964 am devenit coleg cu M. H. S. la „Scânteia”, unde eu am funcţionat câteva luni, ajuns acolo în împrejurările schimbării de orientare din lumea presei. Eram la secţia culturală, condusă atunci de Andrei Băleanu, critic literar şi estetician marxist care pusese umărul în campaniile ideologice din anii precedenţi, iar acum se revizuise. Peste puţină vreme avea să emigreze de altfel în R.F.G. Mai erau acolo Valeriu Râpeanu şi Sorin Movileanu, responsabili cu istoria literară, dar şi cu literatura la zi, ca şi mine, mai erau veniţi, cam odată cu mine, Radu Constantinescu şi Adrian Anghelescu, tineri absolvenţi străluciţi ai Filologiei, repartizaţi atunci la ziar să înveţe meserie. Mai era în echipă Dan Hăulică, răspunzător de cronicile plastice, şi M. H. S. de cele muzicale,transferat de curând de la secţia „Scrisori”, unde ostenise mulţi ani. Aceştia şi alţii ne strângeam nu o dată într-o cameră mai ferită a redacţiei şi M. H. S. ne citea pagini din manuscrisul Dicţionarului onomastic, un caiet gros cu coperte din piele, stârnindu-ne curiozitatea şi amuzamentul prin texte stranii despre care, cu toată liberalizarea momentului, nu credeam că vor ajunge vreodată să fie publicate.
La venirea lui Dumitru Popescu ca nou redactor-şef al „Scânteii”, cu toată faima de reformator care-l precedase, i-am prezentat o cerere de transfer la „Gazeta literară”, unde mai lucrasem şi unde simţeam totuşi că îmi este locul. I-am explicat ce şi cum, iar el mi-a aprobat cererea fără întârzieri sau şicane.
Dar să revin la M. H. S., cu care nu eram numai coleg la ziar, ci şi vecin de domiciliu pe Ana Ipătescu, el locuitor al subsolului unui bătrân imobil de care vorbeşte în cartea ei Gabriela Gheorghişor, iar eu al altuia dintr-o clădire de peste drum, aceea care adăpostea revistele Uniunii Scriitorilor, „Viaţa Românească”, „Gazeta literară” şi „Luceafărul”. L-am vizitat în mai multe rânduri pe M. H. S. în subsolul său, impresionat de mulţimea cărţilor îngrămădite acolo şi de aspectul lor eteroclit, dar mai ales de faptul că acel om, neilustrat public decât prin anodinele cronichete muzicale din „Scânteia”, scria în taină şi pe rupte o literatură cu totul ciudată şi nouă. În alt plan, nu m-a mirat prea mult faptul că avea să-l urmeze mai târziu pe Popescu-Dumnezeu în funcţia de la Comitetul Central şi în altele şi nici că această decizie avea să îl ducă la o ruptură cu el însuşi, la o traumă plină de grele urmări pentru sănătatea lui fizică şi sufletească. Este un om ciudat, mi-am zis, împărţit interior în mai mulţi, ducând o viaţă care nu este numai a unuia, ci a mai multor euri, nu totdeauna convergente. Îmi amintesc că la prima conferinţă post-decembristă a Uniunii Scriitorilor, în fine liberă, M. H. S. a fost singurul vorbitor care a încercat să-şi explice trecutul, cedările politice, relaţia complicată cu Popescu-Dumnezeu, felul cum acţionaseră asupra sa, dar şi a altora, în general în societate, mecanismele ademenirii şi coruperii. Un gest însă care atunci, în martie 1990, nu a reţinut mai deloc atenţia celor din sală, preocupaţi de altele, de ce se va întâmpla cu ei în viitorul imediat, de ce va fi şi cum. Nu pot să uit, în legătură cu reacţia la acel discurs sincer şi de autoînvinuire morală, rămas fără ecou, contrarierea şi dezolarea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, prezenţi pentru prima dată la o astfel de întrunire a confraţilor din ţară, martori uluiţi, cei doi, ai dezinteresării scriitorimii de un trecut al tuturor care fusese cum ştim că a fost.
(Gabriel Dimisianu, O carte despre M. H. S., în România literară, nr. 39 / 2011)


Dar capacitatea dumneavoastră de fantazare, excesul de imaginaţie de la cine le-aţi moştenit?
Fratele meu era, de fapt, cel cu o imaginaţie extraordinară, cu un gust nemaipomenit pentru construcţiile neobişnuite, care frizau absurdul înainte de a auzi noi ceva despre literatura absurdului. Avea şi o extraordinară inteligenţă tehnică: din trotinetă şi-a făcut bicicletă, apoi motoretă. Şi-a confecţionat un automobil dintr-o rablă de BMW care – spunea el – ar fi aparţinut poliţiei germane în timpul războiului. Cu această maşină reconstruită, a trecut Alpii. Pe la 10-11 ani, fratele meu, obosit de atâta joacă, se trântea în pat seara şi începea să pălăvrăgească, iar eu trăiam ceea ce povestea. 
Îi relatam şi mamei toate ,,aventurile” noastre. De pildă, când au intrat trupele ruseşti în Târgovişte, am ieşit cu el, cu Radu Petrescu, cu Timotei Constantinescu şi cu Olăreanu pe artera principală ce secţionează oraşul – Calea Domnească. Ne imaginam că urmează să vedem o armată nemaipomenită. Când colo, şi-au făcut apariţia nişte căruţe cu plăpumi pe ele şi cu soldaţi amărâţi care nu arătau ca nişte învingători. I-au ajuns din urmă, cu maşinile lor, ostaşii români înfrânţi, ce se retrăgeau din Moldova.
Acest episod a fost prezentat mamei în felul următor de către noi, ca şi cum am fi fost doi actori, fiecare cu rolul lui: ,,Mamă – începea fratele meu – am văzut armata rusească venind cu tancurile, iar noi ne-am dus, am luat nişte sticle cu gaz (prefiguram cocteilurile Molotov) şi i-am asaltat pe soldaţi, i-am dat jos de pe tancuri”. Aici interveneam eu spunând că fratele meu, Mică, l-a răpus pe comandant şi a condus coloana până la gârlă unde toţi ruşii s-au răsturnat în apă. Mama ne asculta la început îngăduitoare, apoi reacţiona întrebând: ,,Ce tot bateţi câmpii voi acolo?!”
Nu trecea mult şi fratele meu îi spunea că am fost la grădina cu duzi unde l-am întâlnit pe generalul Eisenhower, deci adevăratul inventator era fratele meu. 
A murit acum trei ani de Alzheimer.
Revenind în prezent: v-aş ruga să descrieţi o zi din viaţa dvs. Ce citiţi, ce posturi de radio ascultaţi la cele şapte aparate pe care am apucat eu să le număr, în fugă? 
(Zâmbeşte) Sunt mult mai multe aparate de radio! (Unul dintre cele care scăpaseră socotelii mele se afla chiar lângă mine – semăna cu un capac de stilou şi fusese adus din America de către fiica scriitorului.) M-am gândit la un moment dat să ţin un jurnal pentru o zi, în care să notez ceea ce fac, minut cu minut. Programul meu începe la cinci dimineaţa, cu Mozart sau Bach şi cu un pumn de medicamente. Urmează o lectură, iar dacă o prind în undiţă pe soţia mea, îi citesc şi ei câteva pagini – fie din ce am scris eu, fie din Flaubert, Odobescu, Lucian din Samosata, Joyce, Borges, Cortazar.  Într-o vreme, ascultam muzică la aparatul de radio şi scriam pe un fond muzical, dar nu mai pot face acest lucru pentru că o construcţie de beton ivită în apropierea casei mele mi-a ecranat semnalul. Iarna acordam prioritate cititului, iar vara scrisului. Au existat ani minunaţi când seara, după ce mă uitam la televizor, după o întâlnire cu prietenii, după o ieşire în oraş, beam o cafea, îmi frecam mâinile şi mă apuncam de scris. Plecau pe covor, într-o noapte- aici sau la Pietroşiţa – între 18 şi 25 de pagini scrise mărunt, mărunt. După aceea, mă duceam la serviciu şi lucram toată ziua, obosit ca vai de lume, dar cu o satisfacţie nemaipomenită.
Dar de un an sau doi, de când mi-a făcut figura o doamnă – din dragoste, fireşte! – au început necazurile. Citeam o carte a Virginiei Woolf şi am vrut să iau din bibliotecă o scriere la care aceasta făcea trimitere într-o notiţă. M-am urcat pe pat, am întins mâna după respectivul volum, dar am căzut de acolo, lovindu-mi coloana de marginea patului şi ceafa de un teanc de reviste de pe covor. Am pierdut pentru foarte puţin timp contactul cu realitatea. ,,Fenomenul Virginia Woolf” mi s-a mai întâmplat apoi toamna când, la ieşirea din metrou, pe scara rulantă, m-am desprins iar de realitate. 
De atunci vă e frică de Virginia Woolf 
Dimpotrivă, o iubesc!
De ce? 
Pentru că s-a sinucis. Nu te-ai aşteptat la un astfel de răspuns N-am reuşit încă să înţeleg pe deplin de ce a făcut asta, cum, de altfel, nu am priceput de ce am încercat eu să nu mai fiu sau de ce m-am retras la Pietroşiţa 
De ce v-aţi retras la Pietroşiţa? 
Acolo mi-am construit cu mâinile mele o casă. Acolo mergeam în copilărie şi acolo tatăl meu, fiind şubred la plămâni, îşi făcea concediile. Aşa m-am legat eu de acest loc binecuvântat, cu oameni pitoreşti, ca Nea Gogu Iordănescu, un vecin.
Alte volume au rămas în umbra celor enumerate de către mine
De pildă – Breviarul, în care ironizam regimul vorbăreţ, palavragiu, în care am zugrăvit lumea ca o casă de nebuni şi care, la fel ca Bibliografia generală se dorea o altă încercare de ,,întoarcere a brazdei”. Apoi, aşa-zisele note de călătorie din Răpirea lui Ganymede sau Ulise şi Umbra. Călătoriile mele sunt anti-călătorii, căci am luat în derâdere călătoria ca drum de comerţ particular, de bişniţă, de afaceri. Volumele respective au fost precedate de Ocolul Bucureştilor în 15 ore. Am făcut călătoria aceasta cu Costache în ’58. Am mers pe marginea Bucureştiului, cu grija de a lăsa pe dreapta câmpul şi pe stânga oraşul. Fiecare avea un carnet în care îşi nota ceea ce se întâmpla în jur, înregistrând ora şi minutul. Am adunat însemnările şi am făcut o cărţulie care acum este, cred, în arhiva lui Radu Petrescu. După un timp, am desfăcut cartea şi fiecare şi-a luat partea lui. 
Acum unde v-ar plăcea să călătoriţi? 
Nu mai am apetenţă pentru călătorii, nici pentru cutezanţe ca cele din tinereţe, când am escaladat un munte înfigând în peretele îngheţat al stâncii muchia subţire a pantofilor. Nu eram singur, ci însoţit de două colege ale lui Costache Olăreanu. El rămăsese la Piatra Arsă, împreună cu soţia lui, iar noi ceilalţi am decis să coborâm în Sinaia, pe un drum de iarnă foarte periculos. Jos era prăpastia, de sus – zăpada şi viscolul veneau peste noi. 
E o întrebare care îmi răscoleşte temerile Mi-e frică de faptul că nu voi mai ajunge nici măcar la Pietroşiţa, la 120 de kilometri de Bucureşti 
Să ne întoarcem la Bibliografia generală. În paginile ei v-am descoperit ,,deghizat” în Nicolai Colentina (un alter ego), prezentat în ipostaza de comentator avizat al operei lui George Heraclide (celălalt ,,geamăn" al dvs). Parafrazând o afirmaţie din finalul prezentării ipoteticului volum – Coordonate, ,,apărut” la Editura Cartea de căpătâi, aş putea spune că respectiva ,,recenzie” este un admirabil exerciţiu de ironie şi autoironie la adresa scrierilor şi a receptării operei autorului paradoxal care sunteţi. Greşesc?
Este corect, numai că în epocă nu eram atât de cunoscut, ca să fiu ironizat. Nu prea aveam numeroase ,,antecedente” literare. Rezumatele din Bibliografia generală sunt tincturate de înverşunarea mea de ins care se ţinea cu încăpăţînare de o răgălie în mijlocul unei ape ce curgea foarte rapid. Ca autor de literatură, mă simţeam cam singur atunci, chiar şi printre prietenii mei Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, care scriau altceva.
Ce prejudecăţi sau ce inadecvări aţi sesizat în comentariile critice consacrate operelor dvs.?
Criticii cred că nu este bine ca proza noastră să se desprindă de realism, că proza noastră trebuie să rămână la perspectiva deloc grandioasă, dar fină, a lui Sadoveanu, Rebreanu sau la citadinismul lui Cezar Petrescu. Văd tradiţia prin amploarea temelor şi prin dimensiunile operelor. Nu au perspectiva unei literaturi desprinse din timp în timp de propriile ei trăsături. Eu sunt convins că noi nu am încheiat perioada de evoluţie, că literatura noastră este în creştere, în alcătuire. Istoria literaturii române seamănă cu o pivniţă în care se găsesc vinuri aromate, seci sau aspre, vinuri mai vechi sau mai noi. Criticii susţin că ar trebui să ducem, în continuare, vâna realistă şi să nu mai facem tot felul de experimente, care, în general, sunt văzute foarte prost. Eu sunt acum într-un con de umbră, pentru că mă las antrenat în tot felul de căutări, sunt interesat de experiment. Găsim experimentul peste tot în viaţă, de la tehnică până la morală, de aceea nu văd de ce nu ar merge şi în literatură. Criticii uită că în diversitatea literaturii există virtual încă multe alte modalităţi de scriere care, la un moment dat, se coagulează, aşa cum se întâmplă cu picăturile de apă ce se preling pe faianţa din bucătărie, pentru ca, oarecând, să se unească. În plus, opera de artă este un unicat
S-a spus despre mine că sunt livresc, ceea ce este neadevărat, căci cele mai multe lucruri nu      le-am scris decât după ce le-am jucat, după ce le-am trăit. Această trăire în avans a literaturii ne-a făcut (pe mine şi pe prietenii mei târgovişteni) ca, în copilărie, să ne creăm o întreagă mitologie. La un moment dat, Târgoviştea, pe care nu o percepeam în realitatea ei mizeră devenise Cetatea Rapetanului, iar steaua ce strălucea deasupra ei era numită Serifona.
Apoi, toţi mă califică drept un Borges al românilor, dar se înşală. Borges caută mistica, încifrarea, metafizicul. Spre deosebire de el, eu fac satiră. Mă plictiseşte asemănarea aceasta cu Borges. Cortazar este cel faţă de care mă simt mai apropiat. De când l-am citit întâia oară, am trăit pe deplin plăcerea întâlnirii mele în celălalt.
Sunt mai empatice, mai generoase, reevaluările postdecembriste ale creaţiilor dvs.? 
Pentru că înainte de Revoluţie m-am retras la ţară, atunci când m-am întors în Bucureşti se produsese deja un gol în jurul meu, o distanţare între exegeţii operei mele – care, cei mai mulţi, se refugiaseră în ziaristică – şi operă. Nu pot să vorbesc despre o îmbrăţişare mai generoasă a scrierilor mele după 1990, deşi sunt câţiva – Mihai Dragolea, Ion Buzera, Ion Bogdan Lefter, Virgil Podoabă – care s-au apropiat mai mult de esenţa operei mele.
De o schimbare a viziunii critice într-una mai apropiată de intenţiile mele artistice nu poate fi vorba. Dar nu e neapărat vina criticilor, pentru că unele amănunte ale scrierilor mele trebuiau explicate, ca să se creeze acest halou ce învăluie o operă. Partea anecdotică este captatoare de simpatii, aruncă o punte – cât o fi ea de şubredă – între autor şi cititor. De pildă, cititorii cărţilor mele ,,o cunosc” pe Helga, dar nu ştiu că au existat în viaţa mea două femei cu acest nume Poate că ar fi de dorit să fac o anumită scară de corespondenţă între personajele mele şi prototipurile lor reale. 
(Ioana Revnic, Mircea Horia Simionescu, Interviu în România literară, nr. 8 / 2008)


Apariţia, în anul de graţie al pasului lui Neil Armstrong pe Lună (1969) a „Dicţionarului onomastic”, primul „modul” al tetralogiei „Ingeniosul bine temperat”, totodată debutul în volum al lui Mircea Horia Simionescu, după debutul formal, în anul precedent (alt an binecuvântat), cu povestirea "Cum l-am trădat pe Pascal", în „Luceafărul” condus de Eugen Barbu a surprins critica, lumea literară şi pe marele public. O operă de ficţiune, parodiind una ştiinţifică (inexistentă la acea vreme pe piaţă), pretext pentru un conglomerat de microproze, o galerie de tipuri când caricaturale, când liric-nostalgice, un exerciţiu, tot parodic, al decelării, amestecată inextricabil cu invenţia, a semnificaţiei sonore a unor nume (Alfons = regesc şi fonf), ca sursă a unui humor brevetat, toate erau prea noi pentru o lume literară ce încerca să acomodeze comandamentele realismului socialist cu redescoperirea culturală a vestului şi reabilitarea discretă a valorilor naţionale (în anul terminării, de către redactor, a liceului, mendelo-morganismul era încă reacţionar, iar Blaga încă interzis).
Din fericire, debutantul quadragenar avea deja predată la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, la solicitarea regretatului poet Mircea Ciobanu, atunci redactor, „Bibliografia generală”, carte pe care o lansăm acum şi a cărei istorie e detaliată de autor în postfaţă, dimpreună cu un soi de manual de folosire. Prima ediţie apare, aşadar, în 1970, în zona crepusculară a ferestrei de deschidere ce a precedat celebrele „teze din iulie” 1971, imitaţie balcanoidă a revoluţiei culturale sino-nord koreene. Pe un teren întrucâtva pregătit de publicarea, în „România Literară”, a unui serial de fragmente din carte. Public şi critică, îi fac o primire entuziastă. Genul în unicitatea lui, e categorisit, cu oarecare grabă, drept „antiliteratură”. Nu exclusiv din lipsa de repere teoretice, ci şi din reflex de a căuta alibi, căci trimiterile la sistem erau transparente, chiar dacă receptate doar punctual şi, în acei ani, nimeni nu-şi permitea riscul demantelării lor explicite.
Abia după ’90, când critica priveşte deja dintr-o perspectivă mai detaşată generaţia optzecistă, Mircea Horia Simionescu e redescoperit ca precursor timpuriu al postmodernismului în literatura română.
(Radu-Ilarion Munteanu, Mircea Horia Simionescu: Bibliografie generală. Investigând faţa ascunsă a Lunii, Editura LiterNet)


           M.H.S. este, în plan literar, dar poate nu numai, un temperament sangvin, sarcastic cu bonomie, maliţios cu amabilitate, zeflemist cu calm superior, tăios cu zîmbet suav, muşcător cu politeţe. Observator sagace, colecţionar de hibe. Spirit neliniştit, fremătător, inventiv pînă la paroxism. Formula operei sale îi aparţine aproape în întregime (Gide spunea că „ideea operei este compoziţia ei” – Journal, Pléiade, I, p. 94). E un portretist excelent, crochiurile sale au simplitatea de linii a unui Matisse şi forţa caricaturală a unui Goya. Desigur, pentru a ajunge aici a fost hrănit şi format de Urmuz şi Arghezi (Tabletele din Ţara de Kuty), Jules Renard (Jurnal), copios Călinescu (romanele, eseurile, fişele caracterologice ca, de pildă, Dom Costică, Nea Vasile, Tase, Ilie, Mieluţă din Caracterologice, Revista Fundaţiilor [Regale], 3/1945; v. Cronicile optimistului, 1964, p. 64-74), cît şi, mai cu seamă, propria structură psihică.
Fundamental, Mircea Horia Simionescu e un IRONIST, un sceptic maliţios, mefient faţă de patetic, faţă de prealiric şi în genere faţă de tot ce miroase a clişeu. Trebuie să-i citim cărţile şi ca pe un mascat Prostologhikon, în care mişună tot ce este tembelism, închistare, rutină, şablon, poză în arta scrisului şi vorbitului. M.H.S. are o hipersensibilitate pentru plat. 
Calitatea sa de căpătîi e fantezia, o fantezie-amfibie, care pluteşte tot aşa de uşor în apele rîsului după cum se ridică şi în spaţii lirice. Prozator de forţă, ar putea scrie, şi o va face, o perfectă proză de disecţie, de observaţie realistă, condimentată cu captivante răsuciri stilistice. Evident, nimeni nu e profet în ţara lui, dar am credinţa că de la M.H.S. trebuie aşteptat un roman trainic şi mustos.
Global, am putea folosi apropo de M.H.S. o frază a lui Lovinescu despre Călinescu: “nici una din nuanţele talentului literar nu-i lipseşte” – sarcasmul dur, lirismul învăluitor (admirabile sunt povestirile sale de o tandră şi insinuantă senzualitate, de o sui-generis suavitate virilă, ca, de pildă, cea cu un titlu cam ţipător, Eu,cocoşul; M.H.S. se dovedeşte, epic vorbind, un filogin, cu rafinate gingăşii faţă de fiicele Evei), construcţia amplă (Un oarecare domn Lampedusa, Turnurile),speculaţia critică, observaţia realistă şi moralistă – totul în tonalitate ironică.
(George Pruteanu, Mircea Horia Simionescu, un fantast ironic, în Cronica, nr. 38, 22 sept. 1972, Iaşi)


Cum e viaţa la 80 de ani?
Insuportabilă şi demnă de a fi trăită.
De ce insuportabilă?
Te ajung din urmă semnale, care se transformă în afecţiuni stânjenitoare. Afecţiuni care pornesc de la sistemul osos, de la schelărie, până la lipsuri în orientarea pilotului automat. Ce poţi să faci? Accepţi această lipsă de confort. Am prevăzut o asemenea situaţie în Bibliografia generală, când am pus un titlu: Arta nepreciziei în cinegetică. Aşa că aş vrea, dacă mai pot, să fac o artă a neputinţelor, să le înşir ca atare. Mă obsedează ideea de a găsi virtuţi în situaţiile nenorocite în care te aduc evenimentele. Nemaiavând puterea tinereţii, acum te lăfăi în neputinţă, te aşezi într-o poziţie de satisfacţie şi zici: a, asta-i un câştig! Eşti neputincios fizic şi poţi vorbi sau poţi râde de neputinţă.
Vreţi să faceţi o artă a neputinţelor?
Da, aş face o artă a neputinţelor, o artă a impotenţelor, a inapetenţelor şi, dacă s-ar putea, o artă a stării pe loc. Uite, de exemplu, un prieten din Franţa trage de mine să mă duc într-o vacanţă, la el acasă. Are o vilă la Chamonix, cel mai frumos loc din Alpi, şi o alta, pentru vară, pe Coasta de Azur. Vrea să pălăvrăgim cât vom putea, să stau cu el câteva luni.
 Vă duceţi?
Nici vorbă. Nu mă mai ţin curelele şi bretelele. Trebuie să duc un geamantanaş de cinci kilograme, cam atât ar fi minimum. Nu pot, n-am voie să duc. Nota bene: acum trei ani duceam în spate sacul de ciment, 50-60 de metri, la deal. Acum, îmi fac geografia propriei mele existenţe pe o arie din ce în ce mai restrânsă.
Dumneavoastră aţi spus la un moment dat că sunteţi un pic misogin. Această povestire, şi altele, nu vă arată deloc aşa. Eu cred că sunteţi un mare îndrăgostit de femei.
Vai de mine, bineînţeles. N-am fost fustangiu. Dar mi-au plăcut femeile. Am fost întotdeauna îndrăgostit şi am dibuit de timpuriu calitatea stimulatoare a perioadelor de dragoste. Dumnezeule! Au fost un motor de Boeing. Au fost pătimaşe, nu tiranice, şi mă trăgeau înainte, îmi permiteau să înaintez. Uite, şi acum, la 80 de ani, tot apreciez femeia. Am fost la un consult la ochi, că am început, de la o vreme, să văd dublu, parcă am o andrea în cap care apasă pe nerv. Mamă, mamă, ce doctoriţă m-a consultat Nu-mi mai dezlipeam ochii de la ea. Şi ea îmi zicea: uitaţi-vă în ochii mei. Iar eu râdeam: asta fac de când am venit.
Revenind la personajele din cărţile dumneavoastră. Colombina, Brigitta, Alina, Helga sunt nişte fiinţe minunate, credeţi-mă! Citind despre ele mi le închipui mergând pe stradă. Aş fi vrut să le cunosc şi eu.
Domnule Simonca, îmi spuneţi un lucru care mă copleseşte şi mă bucură. M-am simţit neînstare de două lucruri: a face teatru şi a descrie pagini de amor. 
Vă contrazic. În Nesfârşitele primejdii, roman reeditat recent la Editura Cartea Românească, sunt pagini minunate de erotism. Poţi să fii frisonat citindu-l acum în 2008, dar nu poţi să nu te închipui lecturând romanul în 1978, când totul era foarte sobru, iar dumneavoastră veneaţi cu o poveste de dragoste, elogiind adulterul. 
Funcţiona Codul familiei şi al moralităţii şi al cum dracu îi spune
Ce v-a venit să scrieţi, în 1978, o poveste de dragoste implicând un adulter?
De-al dracului! Nu doream să elogiez familia, cum o vedea Ceauşescu, nu doream să elogiez sobrietatea. Şi să ştiţi că personajele, cele două Helga, care se suprapun, există în realitate. Încă vorbesc cu ele la telefon. Nu ne mai revedem – ne-am face şi rău să ne revedem în halul în care ne-a dus vârsta.
 Extraordinar! Şi Helga e reală, ca şi Colombina?
Da. Putem să o chemăm la telefon. Vreţi să vorbiţi cu ea?
 Nu. Mai bine să rămână personaj. 
Erau cele două Helga, una era medic, alta era balerină la Opera Română. Pe acestea două, le-am apropiat, le-am despărţit. Dar adulterul a rămas, deşi am scos unele pagini explicite de „pat“. Nu cenzura mă lucra pe mine, ci tot personaje din rândurile noastre, directori de editură. Şi atunci am făcut această variabilitate şi elasticitate a chipurilor, în aşa fel încât Helga să nu poată fi „prinsă“. 
Vă gândiţi la sfârşitul dumneavoastră?
În orice moment. Nu sunt înspăimântat de sfârşit, sunt înspăimântat de invaliditate. Poate că mâine veţi auzi că s-a terminat. La un moment dat, inima face tac, cum a făcut la fratele meu, cum a făcut la Petru Creţia, am exemple nenumărate. Până când inima va face tac, aş face un mare tratat de glume, în care aş doza autoironia şi ironia, ca să descriu erorile lumii prin care am trecut.
 În Febra, file de jurnal 1963-1971, ziceţi aşa: „Dumnezeu ştie de mult ce vreau şi ce trebuie să fac, aşteaptă numai un semn de bunăvoinţă din parte-mi“. I-aţi dat semnul de bunăvoinţă?
Nu. Am avut buna-cuviinţă să întrerup această posibilă comunicare cu Dumnezeu. Nu i-am dat semnul de bunăvointă. Dacă aţi citi poeziile mele din ultima vreme, aţi descoperi că sunt blasfematorii. Mă adun şi spun: trebuia să doarmă şase zile! Avea puterea să facă lumea în a şaptea zi. Să fi făcut ce voia şase zile, iar în a şaptea să facă lumea. 
Dacă făcea lumea într-o singură zi, ieşea mai bună, mai frumoasă?
Dacă făcea lumea într-o singură zi, ieşea mai bine. Ştia că mai are doar o zi de lucru, era în tensiune, şi ieşea mai bine. Aşa s-a întins şase zile prea mult a lălăit-o. Să vă mai spun ceva: eu sunt Vărsător. La un zodiac făcut de istoricul de artă Ion Frunzetti, dar şi în altele, se spune despre Vărsător: trudă necâştigătoare o lungă perioadă, cam trei sferturi din durata vieţii, şi biruinţă în ultima parte, pe ultima sută de metri. Cam aşa este.
Vi s-a părut nedrept că la 10 ani aţi rămas fără tată?
Da, sigur. Şi astăzi mai trăiesc această nedreptate.
 Nu v-aţi împăcat nici acum cu acea situaţie?
Nu. Nu. Nu. Cum nu m-am împăcat nici cu situaţia când, anul trecut, în iunie, mi-a murit fata cea mare. Avea 62 de ani. Eu, la 17 ani, la vârsta când cauţi să te culci cu una, s-o ciupeşti, s-o înghesui, s-o prinzi pe alta Ştiţi, e şi vârsta acelui amor platonic când te plimbi cu fata de la liceu, îi dai un mărţişor. La 17 ani, am avut o relaţie scurtă şi – vorbim ca între bărbaţi – total neconcludentă, cu o fată din cartier, care era servitoare la bunica-mea. Au venit bombardamentele, 4 aprilie 1944, mama ne-a retras de la şcoală şi ne-a dus într-o localitate de lângă Târgovişte. Fata a plecat la ţară, a   părăsit-o pe bunică-mea. Eu n-am ştiut că a rămas gravidă. Şi am aflat că a născut o fată, fata mea, după 17 ani. Maică-sa, o femeie foarte simplă, analfabetă, a crescut-o. Şi mi-au venit scrisori de la ea, cu „dragă tată“, am scrisorile de la ea.
Era fata dumneavoastră facută cu acea servitoare!
Da. Şi m-a căutat, mi-a scris, ne-am văzut după 17 ani de la naştere. Nu avea nevoie de ajutor material, ci de unul moral. Termina liceul şi dorea să-şi ştie tatăl. Şi am cunoscut-o, trăia la Târgovişte, semăna leit cu mine. Era într-o duminică, venea de la o plimbare şi, când am văzut-o,    m-am cutremurat. Semăna leit cu mine. Am adus-o apoi în Bucureşti, a stat în celebrul meu subsol din Ana Ipătescu. Şi a murit anul trecut. Iarăşi mi s-a părut o nedreptate. Era de o bunătate extraordinară. E strigător la cer. De ce a murit? Şi-a făcut casa ei, a avut fiica ei, am şi un nepoţel
Domnule Simionescu, aţi vorbit de două lucruri care v-au zdruncinat: moartea tatălui şi moartea fiicei „din flori“.
Da, chiar aşa era, din flori, o chema Florina.
Dar scrisul ăsta, atât de caligrafic, de unde l-aţi moştenit?
Toţi din familia mea au fost amploaiaţi. Toţi scriau foarte frumos.
 E ceva genetic?
Cred că da. Eu n-am făcut eforturi deosebite să scriu aşa, m-am trezit cu scrisul acesta. Aşa a fost să fie. Mama scria foarte frumos. Tatăl meu scria foarte frumos, mătuşile la fel. Dar de la mama am mai moştenit ceva, ea a avut, după moartea tatălui, un rol foarte important în formarea noastră. Nu era din asta, habotnică, să ne ducem la şcoală, să învăţăm, să tocim. Eu şi fratele meu ziceam: Mamă, ne ducem la şcoală, avem teză! Ajută-ne să ne găsim şapca, mamă, unde sunt pantofii Iar mama ne tot înghiontea: Unde vă tot grăbiţi aşa? Mai lăsaţi-o dracului de şcoală. Aţi mai pomenit o asemenea mamă? Era război, purtam nişte haine întoarse pe dos ale unchilor noştri, aveam încălţările sparte, ningea, iar mama nu dorea să ne îmbolnăvim. Aşa că ne ţinea acasă. Şi făceam lecţii de franceză cu ea, era o vorbitoare destul de bună, ne-a ajutat să conversăm în franceză, o franceză uzuală. Pe urmă, ne aducea cărţi să citim, unele le căpăta, altele le cerea sau chiar le fura. Fura cărţi din bibliboteca bunicii noastre şi ni le aducea nouă, să avem ce citi. Când am ajuns aproape de sfârşitul liceului      mi-am dat seama ca mama ne oferea cărţi şi cunoştinţe mai consistente decât cele pe care le primeam la liceu. Într-un fel, şederea noastră acasă, ţinuţi de mama, ne era mai folositoare decât dacă ne-am fi dus la şcoală. Când au început bombardamentele americane în Bucureşti, la 4 aprilie 1944, mama ne-a şi retras un an de la şcoală. Se temea să nu fie bombardată şi Târgoviştea; au fost vreo două bombe la marginea oraşului, la cimitir, atât. 
Ce vă doriţi pentru următorii ani?
Să-mi recapăt integritatea fizică. Integritatea de acum zece ani, când am avut un infarct. Ştii cum lucram eu acum zece ani, chiar acum cinci ani? La ora 11 noaptea îmi frecam mâinile, beam o cafea mare şi puternică şi scriam până dimineaţa. Asta nu-i sminteală? Nu credeţi că puteam face alte lucruri, mai bune? Ce-o fi chestia asta, să stai să scrii noaptea, în faţa maşinii de scris? Când mă întorceam de la iubita mea Helga, fericit şi istovit, îmi reveneam imediat numai la gândul că mă aşteapta o cafea tare şi o pagină pe care s-o scriu.
(Ovidiu Şimonca, „Artistul nu are nevoie de linişte sufletească şi de calm”, Interviu cu M.H.S., în Observator cultural, 30.01.2008)

Redacţia 





INTERVIU


MIRCEA HORIA SIMIONESCU

Viaţa literaturii, eterică, se extrage dintr-un uriaş borhot, ca parfumul franţuzesc din întregi grădini de trandafiri.


Ştefan Ion Ghilimescu:
Ca scriitor iremediabil vrăjit de fantasma literei, spuneţi-mi, domnule Mircea Horia Simionescu, nu vi se întâmplă câteodată să urâţi literatura? Este, într-adevăr, cum s-a exprimat Proust, literatura adevărata viaţă trăită?
Mircea Horia Simionescu:
Dezgustul pentru ceva presupune, îndeobşte, un gust anterior şi activ pentru acel ceva. În ce priveşte literatura, scrisul meu, lucrurile s-au petrecut, la început şi multă vreme după, invers: mi s-a făcut greaţă de litera şi de combinaţiile în care se arată ochiului, înainte de-a stăpâni cum se cuvine caligrafia şi cititul. Îmi amintesc (dacă n-o fi o „reconstrucţie” târzie) cât de bănuitor eram când bunica desfăşura o poveste, cât de nerăbdător eram să scap de plasa închipuirilor devenite mecanice, pentru că repeta aceleaşi întâmplări, şi să mă întorc la joacă, unde întotdeauna se întâmpla ceva nou iar lucrurile erau controlabile de propriile mele simţuri. Dovadă că povestirile pentru copii, la vârsta copilăriei mele, mă dezgustau este faptul că la o mulţime de cărţulii primite în dar pe-atunci, cum ar fi Cuore, Robinson (Crusoe sau celălalt – Elveţianul), Till Buhoglindă, Alice în ţara minunilor, ca şi Universul copiilor, la care aveam abonament, mă plictiseau îndeajuns, capodopere ale genului rămânând până târziu abandonate. Acelaşi dezgust iniţial m-a reţinut să devin vreodată admirator al faptelor şi figurilor Mitologiei, eu, întotdeauna furnicat de exces de energie şi de iniţiative, să le numesc ludice, preferând să zidesc singur idoli, teatre fantastice, panorame, istorii…
Timp îndelungat – de asta de-abia acum îmi pot da seama – n-am făcut altceva din scrisul şi cititul meu decât să le convertesc la cuprinderea lumii imaginate de mine.
Rezultatul, după amar de ani de buchiseală: îmi este aproape peste puteri să scriu o cerere pentru vreo instituţie (mintea se topeşte, mâna se anchilozează), rar mă încearcă pofta de-a mai deschide un roman, ştiind că după două-trei pagini fantezia mea o ia înainte, născoceşte situaţii şi personaje nemaiîntâlnite, ţese aventuri stricătoare, iveşte idei otrăvite. Adesea urăsc, cu ura de odinioară, propria mea literatură, dezgustului amintit adăugându-i-se sentimentul limpede că atâtea pagini puteau fi scrise mai bine.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Oare ce fel de miracol trăieşte scriitorul în spaţiile dintre cuvinte?
Mircea Horia Simionescu:
Aş numi miracolele scrisului coincidenţe; imposibil de prevăzut, necum de pregătit. Mâna scriitorului (şi un mecanism destul de simpluţ aflat în proximitatea ei, ceva mai sus) produce continuu o imensă cantitate de cuvinte, pe care le dispune fie după reguli străvechi, fie la întâmplare (mai exact „la întâmplare”, pentru că se pot bănui nişte criterii conform cărora se înşiruie cuvintele în discursul reţinut pe hârtie sau doar schiţat, virtual). Spiritul scriitorului, vânător vigil tot timpul, trebuie să surprindă legăturile cele mai fericite, nodurile cele mai promiţătoare, spaţiile fertile, dar înainte de toate, momentul maximei sonorităţi a ţevilor venind şi plecând de oriunde spre a alcătui armonia orgii. Orele, zilele, lunile de aşteptare a momentului acesta de graţie sunt deopotrivă de chinuitoare şi de voluptuoase, chinuitoare până în clipa când un cuvânt s-a alcătuit în fine şi simţi că are tăria unei bile de oţel, voluptuoase ca un sărut din minutul când, împins de ideile pe care le generează, cuvântul ales, sclipitor, neastâmpărat se rostogoleşte în peisaje şi situaţii de neimaginat mai înainte.
Dacă o bună parte din zi mi-o petrec lucrând orice altceva decât fraze (adesea spăl rufe sau vasele de bucătărie, alteori cos o haină veche de care nu mă pot despărţi, şlefuiesc cercevele sau montez geamul nou în cadrul ce s-a spart etc.), trăiesc în tot acest timp senzaţia că mi s-a luat de pe grumaz greutatea unui rucsac. Aş pretinde că recunosc miracolul în simplul fapt că în povestirea care urmează oricărei ocupaţii strict manufacturiere reproduc unele ritmuri, clipoceli şi oftaturi ale rufelor din lighean, sunetele cristaline sau metalice ale vaselor, ritmurile rindelei pe asprimea cercevelei, ţiuitul diamantului pe luciul geamului. Repet ceea ce am spus în multe alte părţi: rar să fi scris o frază care să nu fi fost o netedă transfigurare a unui fapt trăit, a unui sentiment consumat. Vor mai trece câţiva ani până ce cititorii care s-au grăbit să mă numere printre evazionişti mă vor recunoaşte, cu toate actele în regulă, un foarte aplicat realist.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Ce s-ar cuveni din viaţa-viaţă, după părerea dumneavoastră, să nu ignore literatura?
Mircea Hortia Simionescu:
Înseşi nevăzutele fiind viaţă, nu ştiu ce firişor de energie sau formă închipuită ar putea rămâne în afara interesului literaturii. Când aud pe unii desfăcând în două realităţile, recunoscând o literatură a omului şi o alta străină sau potrivnică lui, mă asaltează râsul. Eroismul unui tânăr strigând îndemnuri la luptă, cocoşat pe-o baricadă, şi chinurile unui biet slujbaş obsedat că va fi concediat pentru că, la teatru, a strănutat în ceafa superiorului ocupă acelaşi spaţiu de interes sub pana scriitorului. E una din erorile unei întregi epoci de-a fi considerat umanist numai primul fel de frecventare a vieţii. Puţin metamorfozată, proza eroică supravieţuieşte şi după prăbuşirea esteticii  aşa-zis militante, în fond operetistice: acum se răspândeşte larg strigătul, se cultivă asurzitul lamento, elementul apocaliptic. Suferinţele cumplite, procedeele de dezumanizare din lagăre şi perimetrele morţii, atunci când vor să părăsească teritoriul documentului şi să intre pe uşa din faţă a literaturii (care, în treacăt fie spus, este arta), sunt desfăşurate cu încetinitorul, autorii sugerând că bestialitatea îşi face pentru prima oară apariţia în istorie, că operele-mărturie fac premiera absolută în zilele noastre (de mai ieri, de azi). De un secol încoace, împănăm literatura cu toate şuierele afişelor şi titlurilor presei, cu îndemnurile sau comenzile militare ale diferitelor grupuri de asalt, cu inscripţiile proclamaţiilor, cu anunţuri publicitare, cu înţelepciuni ale afişelor de tot felul. Ce, din toate acestea, se află în afara vieţii? A, ştiu, sau cred a şti: literatura se îndepărtează de rostul ei când, vrând să cuprindă şi să împărtăşească prea mult din poruncile timpului imediat, ignoră că prin gaura cheii a conştiinţei cititorului nu pot pătrunde decât câteva foarte mărginite şi superficiale imagini. Computerului, maşina creatorului, îi sunt necesare mai multe sisteme de ştergere decât de imprimare. Viaţa literaturii, eterică, se extrage dintr-un uriaş borhot, ca parfumul franţuzesc din întregi grădini de trandafiri.
Viaţa-viaţă rămâne pe fundul cazanului şi în final se aruncă.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Aveţi orgoliul scrisului „total”, domnule Mircea Horia Simionescu! Este o atare sumeţire un hybris? Cum plătiţi cu viaţa actul creaţiei?
Mircea Horia Simionescu:
Tocmai că nu. Îmi place doar numele Total, pe care l-am întâlnit prima dată în Italia anilor   67-69, repetat pe o mulţime de pancarte: Agip, Shell, Mobil Oil, replica lucios civilizată a barbarului război total, utilizat ca sperietoare de o parte şi de cealaltă a cortinei de fier. Scrisul total, la gazeta unde mi-am făcut ucenicia, se numea „stil cu un bogat conţinut de idei” şi pretindea ca în două coloane de plumb (să zicem ale unui articol de fond) să rezumi, comentându-le, toate directivele prefabricate în cancelariile de sus, să enunţi toate sarcinile ce revin zecilor de pârghii executoare „din teren”… Un Tudor Olaru sau Sergiu Fărcăşan visau să împăneze în aşa fel un biet cursiv, încât cititorul „Scânteii” să se aleagă la sfârşitul lecturii cu cunoştinţele unei enciclopedii. Am zeflemisit în multe dintre scrierile mele stilul perfect (aşa l-am numit) şi unul dintre cele mai plăcute jocuri pe care le-am propus în notele sau povestirile depozitate în sertare (publicate apoi, după 1968), au fost zburătăcirea ideilor, destructurarea construcţiilor, ironizarea cronologiilor, a clasificărilor, a monstruosului enciclopedism. Ludicul a ridiculizat total pretenţia ridicolei sintagme, larg răspândite, simptomatice, pe-acea vreme, „folosirea mai deplină a capacităţii…”
Nici o sumeţire, de vreme ce am invitat până la exasperare literatura să utilizeze pauza, elipsa, lenea, răsfăţul, capriciul (până a mă despărţi de Eugen Barbu, în ’71, rubrica mea din Săptămâna se supraintitula Capricii). De vreo zece ani încoace, nu obosesc a repeta că artistul nu poate fi nicicând şi niciunde mai adevărat şi mai credibil decât în strâmtul perimetru al vieţii lui, singurul în care este autorizat să cerceteze şi să se pronunţe.
(A se observa în afirmaţia dinainte nu mai puţin de patru forme ale negaţiei – două vorbe, două adverbe – pentru a-l face pe cititor atent că domeniul scrisului meu are nu numai suprafaţa, dar şi subsolul, întristător de limitate.)
Ştefan Ion Ghilimescu:
Ştiu că nimic nu vă este străin din ce e fundamental nou în câmpul literelor. Ce vă spun, sau ce aveţi să spuneţi, la ora asta „fractalilor”? Iată pe masa dumneavoastră de lucru o carte despre fractali…
Mircea Horia Simionescu:
Mă aşteptam, dragă Ştefan Ion Ghilimescu, să-mi ceri explicaţii privind curiozitatea mea nepedepsită pentru ceea ce vine, de unde de neunde (în ultima vreme cu precădere din cercurile universitare), să-mi tulbure sistemul – şi aşa destul de tulburat – al caligrafiei mele. Mă mişcă faptul că dai importanţă strădaniei nu îndeajuns de bine camuflate (căci, la urma urmei, interesul meu se restrânge strict la experienţele de laborator, dar sunt prin aceasta îndeajuns de dramatice), cum am fost plăcut impresionat când ai descifrat în unele din cărţile mele de odinioară, şi ele precedate de chinuri asemănătoare.
Sunt multe noutăţi în câmpul literelor, însă nu mă interesează decât cele ce pot da referinţă şi pot omologa experienţele mele de mult învechite. E târziu pentru a schimba un capăt de destin. Vezi în această privinţă îndărătnicia mea de-a mă înclina măcar cu o reverenţă, cu o concesie gusturilor ce fac succes de librărie, azi. Mă simt obligat să ştiu de ce am procedat cum am procedat, spre a-mi consolida viziunea diferită de a altora, câte din mijloacele folosite au fost într-adevăr chei ale bunelor descoperiri, în ce măsură celulele vii şi energiile proprii mai pot produce surprize în viitoarele (vai, ultimele) scrieri.
Mă abţin, din discreţie, să apreciez cât de binefăcătoare îmi sunt, în momentul de faţă, luminile unor direcţii ca teoria secundarului, viziunea fractalilor, rolul hazardului, teoria secvenţelor aleatorii – tot atâtea lumini descifrând/decriptând misterele unui univers faţă de care, odată cu sporirea depozitului de cunoştinţe, arătăm – paradoxal şi condamnabil – tot mai mare dezinteres, mai puţină înţelegere.
Literatura ca artă riscă să-şi piardă audienţa. Nu e vina ei, într-o lume ce cunoaşte, temporar, numai un singur sens: al expansiunii, mai pe înţeles: al expoziţiei.
De prisos să arăt că arta în general, literatura mai mult decât alte arte, contează tocmai pe sensul contrar – al răbdătoarei căutări de sine, al descoperirii propriei deveniri.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Vă place Mircea Cărtărescu; altădată, şi acum Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Răzvan Petrescu, Irene Talaban… Va rezista „supremaţia colonială” M.H.S.? Va rezista cartea frumoasă, îndelung migălită, în competiţia cu ordinatorul?
Mircea Horia Simionescu :
„Supremaţia colonială” a aristocratului din romanele lui Balzac, care, dacă nu învaţă specula de la întreprinzătorii însuşindu-şi pârghiile administraţiei, nu numai că pierde totul, dar apare, în galeria persoanelor onorabile ale timpului, un caraghios. Să înţeleg că, printre numele citate, iubite de mine, preţuite mult, numele meu ar vrea să se rotească „colonial” ca un păun? Fiecare cu penele sale. Important e ca frumuseţea cărţii să nu rezulte dintr-o genealogie (la asta te-ai gândit?) Şi nici din dezghiocarea păpuşilor ruseşti, una din pântecele celei dinainte…
Nu vreau să privesc dincolo de pragul (cumpăna) mileniului, dar dacă mă somezi, voi spune că o construcţie de frumuseţea şi monumentalitatea Levantului (arhitect: Mircea Cărtărescu) nu va avea cum să se ridice înainte de jumătatea secolului. Ascultă ce spun fractalii, jocurile sonore ale             de-scrierilor.
Caligrafie sau ordinator? De bună seamă, scrisul cu viteza de înaintare împiedicată e preferabil, destulă velocitate în acceleratorul de imagini ca să o mai dublăm electronic. (Dar e o opţiune strict subiectivă, fiindcă îmi dau seama că nu voi putea spune niciodată că, la scris, mă doare ordinatorul, în timp ce fruntea şi tâmplele mele mă dor, slavă Domnului, aproape întotdeauna.)
Ştefan Ion Ghilimescu:
Care carte din patrimoniul universal aţi fi vrut să o scrieţi dumneavoastră?
Îmi spuneţi ce compoziţie chimică are speranţa, sau, dacă nu, măcar visul? Athanorul dumneavoastră ce „fabrică”, de pildă, acum?
Mircea Horia Simionescu :
Ca niciodată, cum nici la începutul migălelii paginilor, fabric unelte de fabricat unelte (învăţate pe vremea industrializărilor cincinale, expresia şi operaţiunea au fost uitate – aveau un nume). Singura cultură trebuitoare scriitorului este cea care subţiază buza de aşchiere a condeiului.
Mi-ai împins fabrica înainte, îţi răspund cu termenii corespunzători, anunţându-te totodată că    m-am privatizat după metoda Nemo sau, tot atât de bine, după Nego. Vorba lui Nemanolescu: Dicţionarul de nume nu şi-a tipărit ultimul cuvânt.
Dar n-aş vrea să alunec în calambururi şi alte asemenea prefabricate…
Ştefan Ion Ghilimescu:
Ştiu că aţi dorit toată viaţa să scoateţi reviste. Aţi făcut-o pe când eraţi elev; după revoluţie (?), aţi recidivat cu o minune xerografiată, puţin cunoscută, un număr unic, într-o ediţie numerotată… Ce se întâmplă în zona revistelor literare cu dumneavoastră?
Mircea Horia Simionescu:
Redactarea în 1990, a unei reviste xeroxate, cu un tiraj de 30 de exemplare (Atelier MHS), şi difuzarea ei gratuită, act de o naivitate nemăsurată, date fiind modestele mijloace tehnice, considerate, dimpotrivă, performante (caracterele a trei maşini de scris, reproduceri după gravuri mai înainte greu de multiplicat, facsimile „indiscrete” etc.) a fost într-adevăr o recidivă, un fel de răzbunare pentru foarte lunga şi dureroasa vreme când am visat la o revistă a mea şi visul n-avea nici o şansă să se împlinească. Răzbunam anii adolescenţei, cu truda lor de-a întocmi numere scrise de mână într-un singur exemplar, şi timpul înnegurat al deceniului 1950-60, când furam din tipografia Combinatului poligrafic seturi de litere şi nu izbuteam să le înşir pe-un vingalac – ajungeau abia pentru un paragraf, ca să nu mai spun că refuzau imprimarea fără presă, după care trebuiau demontate şi redistribuite… Acum (în 1990) aveam la una din maşinile de scris, străveche, o jumătate de panglică roşie, la alta litere elegante italice, posibilitatea nesperată a ieşirii din unicat! Naivitatea – abia acum dezleg substratul – consta în neîncrederea că nicicând nu voi avea în mână o maşină mai evoluată, ba mai mult, nici n-aş avea nevoie pentru scrisul meu de o oglindă de Veneţia.
Iluzia s-a vindecat – de când am văzut, la noi, mulţime de scrieri mediocre şi capodopere ale kitschului trase pe hârtie de biblie sau japoneză şi reclame pentru detergenţi adunate în albume pe coperta cărora sta fotografia Luvrului – uite că nu mai jinduiesc la tehnici rafinate: mi-aş dori o revistă pe hârtie bună de împachetat – brună şi aspră ca spălătoreasa din anii copilăriei. Nu ştiu prin ce entorsă a gustului, nu m-ar mai încânta nici culoarea sau surâsul propriilor mele texte (povestiri sau confesiuni) paginate în condiţii grafice excepţionale.
Îmi este adesea poftă nebună să citesc foi disparate din Universul literar, Lumea 46, Revista infanteriei, bine îngălbenite.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Un prieten mi-a şoptit că aţi scris împreună cu Debussy Pavana pentru infantă. Apropos, ce vă mai fac Infantele de la Strasbourg ?
Mircea Horia Simionescu:
Infanta, spre satisfacţia mea, e moartă de mult şi eu nu mai am de gând s-o mai readuc printre noi. Pe Debussy, cu atât mai puţin. Ah, dar fecioarele nebune de pe faţada Domului din Strasbourg, ce nebunie!, continuă să se afle printre noi. Circulă libere şi zănatice în zona europeană numită literatura română. Apropos de literatura noastră, înrudită cu cea spaniolă, infantele parcă ar vrea să spună că ea, literatura, a rămas datoare nebuniei, din arsenalul căreia n-a tras toate armele: cuminţenia ei anacronică, toate sectoarele vieţii, îndeosebi cea politică, i-au luat-o înainte. Regretabil că fecioarele nebune se fâţâie de pomană printre noi.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Nu v-ar plăcea să revedeţi Roma? De ce avem atâta nevoie să călătorim?
Mircea Horia Simionescu:
Nu ştiu dacă mai am nevoie de călătorii. Poate numai spre a mă vedea cât, călătorind, mă mai păstrez eu însumi în alte peisaje decât cele obişnuite. Acum, când ştiu că nu mă mai pot aventura  într-o călătorie, n-am senzaţia că sufăr o frustrare, aşa cum mă simt infirm că înţeleg numai jumătate, uneori şi mai puţin, din consistenţa „aerului” unei opere mari (literare, muzicale etc.).
Ştefan Ion Ghilimescu:
În câte locuri, deodată, sunteţi acum când răspundeţi la aceste întrebări încurcate?
Mircea Horia Simionescu:
În două locuri: unul al răspunsului pe care ţi-l datorez, un altul al nevoii de-a face mărturisiri îndelung amânate, dar pentru derularea cărora ştiu că nu beneficiem de spaţiu tipografic. Insistă, dragă Ghilimescu, poate voi da la lumină un nou roman!
Ştefan Ion Ghilimescu:
„Dacă fusta ta miaună
Dacă genunchiul tău muşcă!
dacă a trecut toamna şi iarna vieţilor noastre şi am rămas
doar două centuri pelviene
albastre suspendate în nori!
Ce ziceţi, maestre, de aceste versuri din O seară la operă!
Mircea Horia Simionescu:
Nimic nu rimează mai bine decât operă cu capodoperă. Şi nimic mai adânc decât oceanul dintre ele.
Ştefan Ion Ghilimescu:
Aveţi ceea ce străinii numesc, cu severă seriozitate, prietenii literare?
Mircea Horia Simionescu:
Prefer să nu vorbesc. S-ar supăra nume ilustre, de la care am primit şi primesc mustrări demolatoare pentru o fiinţă slabă ca a mea. Mă mulţumesc a-i numi pe prieteni prieteni. Atât. Restul e literatură.
Ştefan Ion Ghilimescu:
  Imaginaţi-vă că ascultaţi acum Sextetul lui Brahms. Cum e posibilă o atare muzică, „precum un toc din a cărui peniţă curge untdelemn şi produce insule pe întinsul hârtiei”?
Mircea Horia Simionescu:
Sextetul? Mă prăpădesc după expresia „a face sex”. Hms, anagrama contrasă a numelui lui Brahms, face aluzie la învolburata mea viaţă amoroasă?
17 august 1998








INGENIOSUL BINE TEMPERAT

Primele mele întâlniri cu Mircea Horia Simionescu au avut loc în spaţiu mic, dar primitor, al Bibliotecii Casei Corpului Didactic din Târgovişte, instalată pe atunci în vechea Casă a Învăţătorului, însuşită astăzi de sindicatul învăţământului. Funcţiona acolo un fel de club al iubitorilor de literatură, găzduit cu amabilitatea-i caracteristică de bibliotecarul instituţiei, prof. Haralambie Popescu, „’Nea Bibi”, pentru cei apropiaţi. Printre invitaţi, figurau frecvent Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu,  Alexandru George, pentru că „dl. Bibi” fusese coleg*** cu toţi aceştia la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, în ultima promoţie dinainte de reforma învăţământului din 1947, care a pus capăt funcţionării liceelor de elită despre ai căror absolvenţi se spune că valorau cât un absolvent de facultate de astăzi. În anii despre care vorbesc acum, 1977-1987, scriitorii de mai sus îşi publicaseră primele lor cărţi şi deveniseră deja cunoscuţi ca membrii fondatori ai „Şcolii de la Târgovişte”. Nu pot spune că am ajuns chiar prieteni, dar ne-am apropiat foarte mult în acei ani şi relaţia aceasta a durat până la dispariţia sa fizică de pe pământ, în 2011 (?). Între 1987 şi 1989 CCD se desfiinţase, dar scriitorii continuau să vină „la matcă”, invitaţi de Coco Manolescu, Eusebiu Platcu ş.a., în cadrul unor manifestări pe care le organizau, cu pasiune, în ciuda condiţiilor de tot vitrege ale vremii. După 1990, CCD s-a reînfiinţat, eu devenisem directorul ei şi am încercat să reiau organizarea întâlnirilor de la bibliotecă, dar s-a dovedit că acestea nu mai aveau asupra noastră efectul de altădată. Dispăruse senzaţia de inocentă conspiraţie, de acţiune subversivă, redusă – în realitate – la faptul că astfel de întâlniri nu erau pe placul autorităţilor şi că în cadrul lor, „ne mai dădeam drumul la gură”, cum se spunea, cam în asta consta tot eroismul nostru. Ne-am cunoscut familiile, venea destul de des la mine acasă, iar eu mergeam frecvent la Pietroşiţa. O singură dată, am dormit peste noapte în camera sa de lucru din locuinţa de la Bucureşti, după o seară prelungită mult.
Una dintre temele discuţiilor pe care le-am purtat , după un număr de ani de când ne cunoşteam, era tocmai aceea a rezistenţei prin cultură faţă de dogmatismul epocii. Mircea Horia Simionescu a ştiut să fie şi în această privinţă, aşa cum a fost şi în plan estetic, un om subtil, eficient şi echilibrat în acelaşi timp. A suferit mult mai mult decât cred cei care scriu astăzi că a avut „perioade de colaborare cu puterea”. Faptul că a a fost angajat la „Scânteia” şi apoi la C.C. nu a însemnat deloc că a abdicat de la principiile mediului în care s-a format. Există foarte mulţi scriitori care nu au fost angajaţi oficiali ai regimului comunist, dar care l-au proslăvit pe cât de ipocrit, pe atât de energic. Or, Mircea Horia Simionescu a rămas credincios legământului făcut cu confraţii săi târgovişteni – să nu publice vreun volum înainte de a împlini patruzeci de ani şi să nu scrie împotriva convingerilor sale intime. Ca urmare, dincolo de faptul că orice literatură de sertar devine încifrată prin însăşi natura sa, primele cărţi ale lui Mircea Horia Simionescu constituie o supralicitare a acestui tip de „joc secund” într-o manieră proprie, despre care s-a spus că este borgesiană etc. Era, de fapt, un mod de a lupta cu sistemul, utilizând drept armă stiloul, dar făcând-o în aşa fel încât să nu ucidă literatura, esteticul din text. Ştia foarte bine că orice război aduce cu sine moartea muzelor, conform vechii maxime latineşti, aşa încât drama sa provenea din această cântare permanentă a „căii de aur”, a echilibrului între eticul militant al omului de onoare care trebuie să fie creatorul de artă şi esteticul literaturii autentice.
Întâmplările „fanteziste” care ilustrau personajele „imaginare” din Dicţionarul onomastic aveau la bază prototipuri reale, de cele mai multe ori. Diverşi potentaţi ai zilei, marile „hotărâri istorice”, reflectate în aplicarea lor aberantă şi ridicolă în macrocosmosul onomastic constituiau materia primă folosită în decantarea operată în laboratorul de creaţie al scriitorului. Unele prototipuri trăiesc încă – şi nici nu mai are vreo relevanţă reconstituirea de acest tip (cu armele criticii genetice, de exemplu). Procesul acoperea o gamă largă de figuri. Pot da un singur exemplu – benign şi chiar, înduioşător – de funcţionare a acestui proces: sub sintagma „surorile Precup” era mascată… soacra scriitorului.
Zeci, sute de asemenea detalii dau seama despre „ingeniozitatea bine temperată” a lui Mircea Horia Simionescu. Chiar această formulă a coborât de pe coperta cărţii sale şi a intrat în circuitul public. Am întâlnit-o de nenumărate ori în textele criticilor şi a diverşilor condeieri mai tineri sau mai puţin tineri, deseori – în contexte fără nicio legătură cu scriitorul care a lansat-o.
Ceea ce înseamnă că şi cei ce nu au avut şansa să cunoască mai îndeaproape omul rafinat şi echilibrat care a fost Mircea Horia Simionescu, au remarcat în fibra cărţilor sale adevărata alcătuire a celui ce va rămâne în istoria literaturii noastre ingeniosul bine temperat.

Petre Gheorghe BÂRLEA



PRIMUM INTER PARES



Marea vânzoleală provocată de organizarea judeţelor (în locul raioanelor copiate de dincolo de Nistru) se descărca în interminabile şedinţe de instruire a nou numiţilor funcţionari între care figurau şi mascaţi dintre foşti cinovnici.
 La Târgovişte, măsurile referitoare la învăţământ, trasate într-o mare sală aflată deasupra restaurantului „Dunărea” se dezbăteau în atmosfera mult mai prielnică a localului amplasat în perimetrul fostului han Pitiş (susţinea un coleg, Mircea Geogescu, bun cunoscător al istoriei oraşului). Unele colocvii, dizidente, preferau aburii Hanului Galben, cu meniuri tradiţionale ce prilejuiau dese incursiuni în istoria anecdotică, recentă sau îndepărtată a fostei capitale.
Într-o după masă aplecată spre seară a intrat în scenă dl. Corneliu Ionescu, pe care-l cunoscusem pe când fusese şeful secţiei de învăţământ a raionului Târgovişte, însoţit de un prieten pe care ni l-a prezentat drept târgoviştean get-beget, dl. Haralambie Popescu.
După câteva stacane de vin fiert dl. Bibi Popescu ne-a invitat la „Zalhana”, unde la acea oră se punea la bătaie inconturnabila ciorbă de maţe, întărită cu zeamă de iuşcă. Împinşi de entuziasmul gastric am aclamat în picioare invitaţia cu înalte exclamaţii patriotice. Ciorba a fost doar o palidă uvertură pentru recitalul imperial al măruntaielor ce se întreceau în bancuri şi apropouri deşucheate, savurate şi de ospătari, deşi ne-ar fi vrut plecaţi înainte de miezul nopţii.
În timpul acela nu se inventaseră încă agenţi de circulaţie pe timp de noapte, aşa că împreună cu alţi patru colegi am parcurs cei 20 de kilometri, ce ne despărţeau de sânul familiei, cu geamurile deschise şi cântece de pierzanie în acompaniament de claxoane de avarie.
Acest glorios final de săptămână a fost rememorat în cele mai semnificative detalii şi continuat luni, zi de lucru la sediu; în celelalte urmau deplasările pe teren pentru transmiterea noilor orientări metodice, activitate finalizată, de obicei, cu o demonstraţie practică a habitudinilor          metodologico-gastronomice pe care şi le formaseră soţiile directorilor coordonatori, un fel de subinspectori de altă dată.

*

Într-o pauză de cafea dl. Bibi mi-a spus că are o soră stenografă la un mare demnitar (Ştefan Andrei, dacă nu-l încurc şi de data asta, cum mi s-a mai întâmplat) şi mi-a arătat un volum al unui prieten din copilărie, Mircea Horia Simionescu, care nu figura între cei optzeci de scriitori contemporani popularizaţi pe semne de carte: alături de fotografie erau înscrise volumele publicate; mai am vreo treizeci de asemenea semne (Alexandru Andriţoiu, Maria Banuş, M. Beniuc, Eusebiu Camilar, Nina Cassian, Constantin Chiriţă, Mircea Ciobanu, Mihail Davidoglu, Dan Deşliu, Petru Dumitriu, Eugen Frunză, V. Em. Galan, Alecu Ivan Ghila, Eugen Mandric, Modest Morariu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Pas, Titus Popovici, Veronica Porumbacu, M. Sadoveanu, Alfred Margu Sperber, Zaharia Stancu, Petre Stoica, Mircea Ştefănescu, Radu Tudoran).
Lectura primelor pagini din Dicţionarul onomastic m-a descumpănit, nu reuşeam să mă dumiresc care-i şpilu. După aproape o lună de zile dl. Bibi m-a întrebat dacă am terminat de citit, cartea fiindu-i solicitată de dl. Corneliu Ionescu.
Am minţit, fără să răspund la întrebare, sugerându-i să organizeze o întâlnire a autorului cu cititorii. Mă aşteptam să vină un tip pus la mare şpiţ.
La data (sfârşit de noiembrie / început de decembrie) şi ora anunţată (luni, după 16) dl. Bibi a intrat în sală (eram opt amatori, dintre care cel puţin doi mai suntem în picioare) însoţind un bărbat impozant, cu o figură inubliabilă; m-a frapat culoarea, alb-noptatic, a flanelului mulat pe corp, cu manşetă pe gât, dar mai ales modulaţiile şi postaţia baritonală a vocii.
După o expunere calmă, cu pauze variabile, bine distribuite, s-a declarat interesat de întrebările auditorului. A intuit imediat că nimeni nu citise cartea. Simulând un dialog cu dl. Bibi, a evocat întâmplări la care luaseră parte împreună cu alţi tovarăşi de joacă al căror nume nu l-am reţinut atunci (pe unul dintre ei, semnalat între cei prezenţi, l-a recomandat drept frate).
Întâlnirea n-a durat cu mult peste o oră.
Am rămas la „un pahar de vorbă” în birou la dl. Bibi, în aşteptarea ultimului tren de Bucureşti, urmând să-l acompanieze colegul Constantin Ion care făcea naveta la Titu.
Ca de obicei, aveam în maşină un termos mare, cu patru capace înşurubate. A refuzat cafeaua, preferând să doarmă în tren. La plecare am îngroşat obrazul şi i-am dat un manuscris rugându-l să-l citească, deşi ne vorbise îndelung de obligaţiile sufocante pe care le are la serviciu. De la dl. Bibi am aflat mai târziu că era şeful de cabinet al unui important secretar din Comitetul central al partidului.

*

Între ’69 (întâlnirea de la Târgovişte) şi ’79 (apariţia „Învăţăturilor pentru Delfin”) au avut loc evenimente, consecinţele unora fiind mai dramatice chiar decât cutremurul din ’77. Tezele din iulie 1971 au decapitat iluziile naivilor care crezuserăm în destindere şi făcuserăm cerere de intrare în partid; fusese doar o perfidă diversiune (a semnaliza stânga şi a o face la dreapta) tradusă într-o directivă prin care se cenzura şi hârtia igenică. Nicio publicaţie nu apărea fără citatul din Cuvântarea la Plenara istorică… (scuzaţi voma!). Am iniţiat o revistă („Opinii pedagogice”) ce intenţiona să continue „Graiul Dâmboviţei”, publicaţie de top a Corpului didactic primar în perioada interbelică.
În 1972 titlul a devenit suspect ( ─ Nu există decât o singură opinie, cea a partidului!) şi revista a fost preluată de un gaşper căruia i se transmiteau sarcinile partidului prin femeia de serviciu, consoarta unui securist închis la culoare.
Incubatoarele de trepăduşi (tip Chimir Sec) lucrau în trei schimburi la educaţia scriitorilor de lozinci şi omagii, reşapaţi după ’89 în prof. univ. dr. doc., membru al Academiei de Împachetat Fum şi Ascuţit Orăz, distins om de înaltă cultură a Ştirului şi Mătasei Broaştei (scuzaţi voma!).
Înglodat între şedinţe de sindicat, de partid, de dezbatere a documentelor, de învăţământ ideologic, de combatere a lipsurilor şi devierilor, de comitete de scară şi cozile la lapte, la petrăuşi, la ulei vărsat şi nechezol creierul se îmbâcsise, timpul se înmocirlise.
Un elev de la liceul de surdomuţi mi-a spus că la el în comună, Pietroşiţa, îşi face casă un scriitor.
I-am telefonat dl. Bibi. Mi-a confirmat bănuiala.
După mai multe telefoane, dl. Bibi obţine acordul unei vizite la Pietroşiţa.
Trecuse un deceniu de la prima întâlnire (în 1972? 1973?, schimb fortuit, la Pucioasa, de salutări amicale): amfitrionul (coincidenţă?) arborează acelaşi flanel. Discuţia reîmprospătează impresii legate de Dicţionarul onomastic: într-o binecunoscută bibliotecă bucureşteană volumul este înregistrat ca… dicţionar! Şi nu se împrumută!
O muzică, foarte cunoscută, nu o pot identifica însă, mută dialogul la sursă, magnetofon Tesla Sonet cu două piste şi două viteze (identic cu cel pe care l-am achiziţionat şi eu în 1960, în vederea înregistrării gângurelilor Mădălinei, născută în acel an) subiect prizat de dl. Mircea Horia Simionescu: expune benzi cu înregistrări însoţite de comentarii ce depăşesc cu mult limitele în care navighez ca autodidact.
Amintirile despre Radu, Costache, Tudor lunecă prin cotloane labirintice; dintr-o dată, un nume, G. Călinescu, produce un arc voltaic; constatăm o comunitate de pasiune: că dl. Mircea Horia Simionescu susţinuse examenul de licenţă cu „Lirica lui G. Călinescu” (îndrumător George Ivaşcu) miră doar pe outsider-i; la rândul meu, am cercetat sub îndrumarea lui N. Manolescu la Biblioteca Academiei publicaţiile la care a colaborat G. Călinescu în Anii formării spiritului critic. Nu este exclusă posibilitatea să ne fi intersectat pe aceleaşi pagini. Că „triumvirii” aveau „gura plină de Călinescu” este o mărturisire ce merită a fi privită mai atent. (La un moment dat l-a numit pe Radu Petrescu „călinescianul”).
Începând din anul 1941 (anul apariţiei Istoriei literaturii române) numele lui G. Călinescu se află în prim-planul vieţii literare. Imensa popularitate a Profesorului, comparabilă poate doar cu cea a lui Iorga, a intrat nu doar în legenda Universităţii din Bucureşti prin personalitatea unui geniu pe care îl injuriază nu numai în timpul vieţii cohorte impotente de detractori.
Nicolae Manolescu a pictat unul dintre cele mai plastice portrete ale Profesorului:
„El nu venea însoţit, decât întâmplător, şi atunci numai de o persoană sau două, descinzând direct din maşină şi intrând în amfiteatrul Odobescu uneori fără a trece pe la catedră. Când l-am cunoscut noi, nu era decât profesor onorific, după ce, în 1952, fusese pur şi simplu dat afară de la Universitate. Dacă această primă impresie de firesc – vorbitorul era om ca toţi oamenii, cursul, un colocviu ce ar fi putut conti­nua şi în altă parte – se dovedea, mai târziu, înşelătoare, fiindcă nici vorbitorul nu era om ca toţi oamenii, nici cursul un adevărat dialog, nu rămâne mai puţin reală contrazicerea de către Călinescu a tuturor canoanelor tradiţionale în materie de oratorie didactică. El începea cursul totdeauna altfel, tot­deauna  într-un chip neprevăzut. Zâmbetul unui student, un inci­dent la intrare, prezenţa cuiva alături, o amintire a profesoru­lui, subit redeşteptată, un fapt care plutea în aer erau  pre­texte la fel de nimerite. Vocea însăşi – nepotrivită cu aceea a unui orator clasic, cântată sau ascuţită – se rupea brusc, primele cuvinte ţâşneau literalmente deasupra capetelor ascultătorilor, ajunşi până la doi paşi de catedră, se loveau de ferestre, de pereţi, de tavan, înainte de a-şi stinge ecoul. Şi era mereu ceva atât de neaşteptat, de insolit în acest început, încât sala fre­măta. Nici urmă din atmosfera destinsă şi academică de la lecţii­le lui Vianu, unde nu s-ar fi imaginat să stea cineva în picioare în intervalul dintre bănci şi catedră sau în lungul pereţilor laterali, în acest spaţiu ce separa pe profesor de clasă, lumea dinafară de lumea dinăuntru, ca rama unul tablou. Vorbitorul Călinescu era, înainte de orice, un actor sau, poate, mai bine, un iluzionist. Punea stăpânire pe ascultători prin mijloace doar de el cunoscute, şi-şi încerca, apoi, necontenit, puterea, până ce ieşea, în ropotul de aplauze. Nu mai ţin minte dacă la Vianu se aplauda; glacialitatea profesorului interzicea asemenea mani­festări, chiar dacă, izolat, ele se vor fi produs. Pe Călinescu simţeai nevoia să-1 aplauzi: eram ca nişte copii, izbucneam în râs sau băteam din palme fără să ne dăm seama. Spontaneitatea vorbitorului se transmitea numaidecât ascultătorilor. Călinescu nu părea a fi pregătit lecţia, deşi consulta din când în când nişte foi. El inventa totul sub ochii noştri: textul, ca şi spec­tacolul, scenariul ca şi regia. Cursul nu era curs: cuvintele se prindeau de orice întâmplare, de orice reacţie a unui ascultător, asociaţiile răsăreau pe neaşteptate în mintea lui Călinescu. Nimeni nu se simţea în siguranţă cu el. Cineva din conducerea Institutului de istorie literară, invitat probabil ironic de Călinescu să se aşeze lângă el la catedră ca să-l împiedice a o lua razna, nepricepând ironia, nu se mai despărţea de scaunul acela. Călinescu se răzbuna, luându-l mereu drept interlocutor, atribuindu-i idei (nu rareori ducea maliţia până la a folosi ideile reale ale aceluia), combătându-l, umplându-1 de sarcasme, mototolindu-l ca pe o cârpă nefolositoare, redându-i, în fine, printr-o generozitate nesperată demnitatea. În astfel de clipe, Călinescu părea a fi uitat de sală, dar nu, el ne ţinea necontenit, cu coada ochiului, la curent cu ce se petrecea acolo, între ei doi; căci totul ne privea mai direct decât s-ar fi bănuit, totul era o demonstraţie, un teatru în teatru plin de mari învăţăminte.
Citindu-l astăzi pe Călinescu, nu mă pot dezbăra de obiceiul de a mi-1 imagina în carne şi oase, tăind aerul cu gesturi repezi ale mâinii sau vârându-şi câte un deget sub reverul hainei şi împingând pieptul înainte, ca şi cum ar fi vrut să caricaturizeze poziţia tipică a oratorului clasic. Atitudine caragialescă, în definitiv. Există o schiţă – a lui Jiquide, mi se pare – care înfăţişează pe unul din eroii Scrisorii pierdute ţinând un discurs: Călinescu împrumuta, desigur conştient, poziţia aceluia! Vocea urca, foarte cântată, când ideea trebuia să se înfigă în minte ca un semn de exclamare sau de întrebare, apoi cobora, la fel de cântată, prelungindu-se, ca un ecou, dincolo de punctul final, vibrând încă, o secundă sau două, ca şi cum ar fi căutat o stabilitate în această suspensie gravă. Fiecare frază, fiecare sintagmă aveau aceeaşi inexplicabilă (şi iritantă, până te deprindeai) simetrie: un urcuş lin muzical, împungând la vârf ca un arătător, urmat de o pauză scurtă şi adeseori survenind între cuvinte greu de despărţit, ceea ce mărea senzaţia de nefiresc, dar scotea în relief cine ştie ce parte de vorbire, atrăgea atenţia asupra ei, după care venea o pantă coborâtoare, tot aşa de lină până la ciudata vibraţie de la sfârşit.
Nu lipseau gesturile de cochetărie cu publicul, alintă­rile, tot mai vizibile când succesul era mai mare”. ****

*

Costache Olăreanu realizează o fototecă de invidiat prin prospeţimea culorilor şi ineditul unghiului percepţiei:
„ Formidabilă surpriza meteorologică! Toată noaptea a nins şi când ies afară văd o zăpadă groasă care se reazimă de pereţii casei ca nişte pisici albe. Cum voi ajunge la Uni­versitate? Înot spre centru şi doar schiurile îmi lipsesc ca să par un temerar explorator polar. La 11, în amfiteatrul „Odobescu”, Călinescu reapare după o absenţă de două săptămâni, parcă ieşit din ierburi, cu rouă pe frunte şi ochi sti­cloşi de vultur. Aplauze furtunoase. Vorbeşte despre C. A. Rosetti şi despre „flota” lui Kogălniceanu, cu o gestică de dirijor care a studiat mulţi ani în faţa oglinzii. El este mo­delul generaţiei mele, şi cred că nu numai a mele, iar in­fluenţa sa se anunţă de pe acum covârşitoare. Deviza lui, deloc modestă, este de a ne învăţa să gândim, şi-mi face o plăcere teribilă să-mi închipui că dintre audienţii lui de acum vor răsări poeţii şi academicienii de mâine. Pe cei care îl de­testă şi care, din păcate, foiesc în jurul lui, îi poţi recunoaşte după surâsul permanent de pe gurile cu danturi de cal, după voioşia afişată, ca unii care îi prevăd „greşelile” şi care vor lua parte, la fel de veseli, la sancţionarea lor. Simpatizanţii, ca să zic aşa, sunt îngânduraţi, pentru că îşi dau seama că acrobatul nu are plasă de siguranţă sub el. Jocul acesta pe sârmă devine astfel una din cele mai capti­vante opere vii, de elocinţă şi cultură combatantă.”

*

„Astăzi la 11 Călinescu vorbeşte despre C. Sion şi Pleşoianu. Câţiva pufăie pe nas, tuşesc, îi aruncă priviri piezişe. Dacă ar purta perucă şi nasul ar avea o mică umflătură în osul median, profilul i-ar semăna cu cel al lui Ludovic al XVI-lea.”

*

„Călinescu vorbeşte despre Cîrlova şi Gr. Alexandrescu. Câtă teatralitate în gesturile lui! Dar oare n-avem nevoie şi de aşa ceva? Cum am mai putea deosebi blana marilor feline de cea, atât de banală, a unei pisici oarecare?.”

*

„Seminar cu Călinescu. Când unul, Tomulete, pomeneşte despre poeziile lui, profesorul sare ca ars: „Eu nu sunt poet! Sunt profesor!” Deşi vrea să pară elegant, hainele nu-i vin niciodată bine. Mânecile sunt prea lungi, lăsând să i se vadă doar vârful degetelor. Cravatele îi stau anapoda, puse în gulere cu colţuri răzvrătite. Să dau vina pe croitor? Dar ce croitor s-ar pricepe să îmbrace cum se cuvine o statuie? Apoi, la Vianu. Vine totdeauna însoţit de o ceată de asis­tenţi. Aceştia îi scriu la tablă titlurile şi autorii pomeniţi.”

*

„Soare puternic. Călinescu vorbeşte despre Bolintineanu. Ne recită din Mihnea şi baba ca o tragediană de acum 50 de ani. Pentru că e cald, transpiră abundent. Îşi face vânt cu hârtiile din mână. Depăşeşte timpul regulamentar şi spune asistenţei: „Nu vă uitaţi la ceasul din perete! Nu merge bine. Al meu merge bine. Luaţi-vă după el!” Profesorul are o căutătură speriată şi încearcă, în dese rotiri, să găsească o faţă mai blîndă, un zîmbet.”

*

„Între 10 şi 11 Profesorul vorbeşte despre Maiorescu. Cu câtă disperare şi spaimă caută să-1 apere, să-i mai arate din când în când şi „rolul”! Este foarte transpirat. Glasul îi tremură mai tare decât de obicei, mâinile nu-1 ascultă. La ieşire, câţiva comentează cu voce tare. Sunt dintre aceia care au învăţat despre Maiorescu că a fost un fel de „bau-bau” al literelor române, pus numai pe rele. Doar el 1-a nenorocit pe Eminescu, nu-i aşa? Bieţii de noi!
Restul zilei, fără chef. Mi-a venit în minte şi ideea asta: Călinescu ştie să cânte la vioară, deci, dacă nu va mai fi la Universitate, va putea să-şi câştige existenţa ca muzicant. Dar ce se va face un Vianu?

*

„Observându-1 azi pe Călinescu cum traversează holul de la Universitate, mi-am pus întrebările cele mai năstruşnice: oare cine îi văcsuieşte pantofii? cum face baie? dar cum mănâncă? ştie să scoată o rădăcină pătrată? cum strănută? cum înjură? a fumat vreodată? ce-ar face dacă i-ar lua vântul pălăria? cum doarme (cu faţa în sus, pe burtă, pe stânga, pe dreapta)? sforăie? face gimnastică dimineaţa? ştie să coase un nasture? s-a gândit vreodată să-şi lase mustaţă? ştie să repare un robinet? dar să pună liţe la tabloul elec­tric?
Câteva minute mai târziu, ascultându-1 în amfiteatrul „Odobescu”, toate întrebările s-au topit ca nişte bucăţele de unt pe o plită încinsă.” *****
G. Călinescu e prezent şi în discuţiile celor doi chiriaşi ai odăiţei de pe Povernei, încălzită cu lemne pe cartelă.
În Dicţionar M.H.S. vorbeşte despre o vizită făcută lui G. Călinescu acasă. Criticul îi mărturisise că, uneori, a putut trăi mai multe săptămâni fără să citescă sau să scrie, nu-şi închipuia însă că s-ar putea lipsi nici măcar pentru o zi de satisfacţiile pe care i le procură arabescurile gratuite ale nevinovatelor improvizaţii particulare, jocul fiind obiectivarea în lucruri mărunte şi în raporturi fără pretenţii, şi tocmai de aceea desăvârşita noastră sete de absolut, de libertate. A te juca înseamnă a te expune generos ordinii obiectelor, a învăţa cuminţenia şi înţelepciunea lor, a sărbători destul de detaşat sufletul lor pur, aşezându-te între ele nu ca un contabil, nici ca un precupeţ de rând, ci ca un ax de scrânciob în jurul căruia obiectele zboară şi se desăvârşesc prin ameţitoare, infinite rotiri. Într-o singură frază M.H.S. îşi defineşte arta căreia i s-a dedicat: „M-am jucat întodeauna şi mă joc în continuare, cu înverşunată plăcere”.
Discuţia o păstrez mai vie decât o eventuală întrevedere avută la o dată recentă [Corespondenţa ulterioară (trei scrisori) conţine numeroase observaţii pe care le recitesc când simt nevoia unei revederi prieteneşti la cursurile „divinului”].
Ajungem la capitolul reviste; îl consult pe amfitrion în legătură cu un eventual titlu: ,,mehaşes”; ideea i se pare „năstruşnică”, dar primum inter pares nu subscrie, din respect pentru comilitoni, fiindcă ierarhiile viciază prieteniile; mai potrivit i s-ar părea „Târgoviştea… literară”, în care este de acord să semneze în ziua când pe împăunaţii făcători de frecţii omagiale îi va mătura timpul fără vârstă.
În „nesfârşitele” colocvii telefonice (înregistrate cu încuviinţarea lui M.H.S.) revine denominaţia „Şcoala de la Târgovişte”: o acceptă, deşi dacă ar fi întrebat ar opta pentru „Şcoala ot Târgovişte”. În primul moment considerat glumă, prin nuanţări ulterioare, răspunsul îşi dovedeşte justificarea: începând cu acel diac ce-şi zice „ot Târgovişte” (adevărat titlu de distincţie civic), toţi scriitorii târgovişteni, născuţi, adoptivi sau rezidenţi, fascinaţi de duhul acestui oraş, îi dedică versuri, descriu trăiri ce le inspiră destinul lui dramatic; la Mircea Horia Simionescu sentimentul cunoaşte o atitudine sinonimă iubirii filiale: „ Târgoviştea mea” – mama mea.
Dl. Bibi, mimând poziţia de autsider notează din când în când replici. Coada ochiului atentă la sârguinţa dl. Bibi; aparent fără legătură, mă întreabă dacă ţin jurnal. Recunosc, jenat, că este un adevărat supliciu: nu ajung acasă mai devreme de ora 10 seara. De cele mai multe ori găsesc fetele dormind. În bucătărie nu am calorifer, în dormitor în loc de masă de scris folosesc o planşetă. În cursul zilei notez, de obicei, la sfârşitul agendei, scene, replici, figuri; însemnările, din când în când, le triez pe file separate. Sper să-mi folosească la pensie!

Magnetofonul, Călinescu, fetele (despre „fetiţe” nu ne permitem destăinuiri!), jurnalul le percepem ca pe nişte coincidenţe şi nimic mai mult. Când află că sunt orfan de la zece ani, că la 11 ani îmi făceam maculatoare din afişele electorale cu VOTAŢI SOARELE, aparent fără o legătură directă, comentează, orice construcţie narativă are un sâmbure autobiografic.
Caută un picks, deschide Învăţături pentru Delfin şi scrie. Îi mulţumesc. L-am auzit într-adevăr? Dl. Bibi consemnase:
Se simţea ceva şi în manuscrisul din gară.
Aflând că sunt din Cernăuţi m-a întrebat dacă îl cunosc pe Tudor Ţopa. Citisem Încercarea scriitorului, aflasem că e cernăuţean şi G. Muntean îmi promisese mai de mult să înlesnească o întâlnire.
Abia după apariţia următorului volum (Punte) m-a prezentat M.H.S. lui Tudor Ţopa.
Îngroş obrazul şi îl rog şi pentru Mădălina.
Repet un afiş din biroul dlui Bibi „Vizitele scurte sunt cele mai plăcute” (a noastră a fost cam prea lungă!)
Mulţumiri. Scuze. Îmbrăţişări. Promisiuni de re-vedere. O fotografie. Declanşator dl. Mircea I., vecin, cititor pasionat, posesor al tuturor volumelor cu dedicaţie.
Dl. Bibi mă asigură că dl. Mircea Horia Simionescu era într-o pasă bună. Îi cunoaşte foarte bine momentele de nixis.
*

Surpriză. Colosală:
Congratulations, mister Eusebius?
?
─ Domnul Mircea Horia Simionescu te-a făcut personaj.
─ ?
─ Îmi întinde volumul „Breviarul (Historia Calamitatum)”: „Am citit notiţa de mai sus, spuse Eusebius, şi interesându-mă chestiunea (pentru că şi eu îmi scriu jurnalul), n-am rezistat tentaţiei de-a citi peste umăr, pe furiş. Odată cu scuzele, îţi cer, Antonius, să zici ca mine: mă rezum să însemn doar aspectul cerului şi al pămîntului, şi numai atât cât pot vedea ochii. Cum nu pot, şi nu e recomandabil, să stau toată ziua cu ochii aţintiţi pe frunzişuri şi nori, acumulez de-a lungul întregii zile doar fugare (însă sigure) informaţii despre starea orizontului, tăria vânturilor şi direcţia, temperatura aerului şi tendinţele. Seara, trec pe caiet un scurt rezumat al evoluţiei vremii, abreviind etapele cu ajutorul simbolurilor, ca asiaticii: desenez soare rotund lângă orele de caniculă, nori cumulus şi picături de apă lângă orele dinaintea şi din timpul ploii, frunze galbene pentru toamna toamnă şi ghiocei pentru primăvara primăvară. Rezumatul şi abrevierea conduc pe negândite la general şi la esenţă, semnele înlătură vorbăria.
Şi, dacă peste douăzeci de ani, fiul meu devenit procuror va avea să lumineze procese încurcate, iar lectura notelor mele îi va oferi indicii de circumstanţe meteorologice elocvente, cu care  să redeschidă un proces încheiat aşa şi-aşa, strădania mea se va considera răsplătită şi eu voi dormi fericit, ştiindu-l pe criminal la locul ispăşirii meritate.
Istoria nu încântă pe nimeni, dacă n-are o urmare, spuse în încheiere Eusebius.”

*

Am văzut în vitrină la Târgovişte ultimul volum (Versete de unică folosinţă), nu l-am cumpărat; mi l-a promis cu dedicaţie. De mai multe zile telefonul de la Pietroşiţa (0245 788248) nu răspunde. Mă interesez printr-o cunoştinţă comună (d-na Elena Anghel, director Şcoala „Sf. Nicolae” Pietroşiţa): ─ Nu l-am mai văzut în ultima vreme. A fost bolnav.
Discut cu dr. Mihai Voiculescu, ne mobilizăm pentru o vizită la Pietroşiţa. Ni se alătură şi Doru Mareş. Ne întâmpină o poartă închisă, dincolo de care un înscris ne dă vestea ce curmă discuţia; moment de reculegere, cu ochii în pământ, capetele descoperite.
 ─ S-a dus bietul domn Mircea!
Ridicăm privirea: o figură deseori întâlnită în sat (duce pe umeri uscături pentru… încălzirea centrală). Are chef de vorbă şi dialogul se încheagă fără nicio dificultate:
─ Sunteţi de la Bucureşti?
─ Nu. De la Târgovişte.
─ L-aţi cunoscut?
Răspuns afirmativ.
─ Eu sunt vecin, mă cheamă Mircea Ilie. I-am citit toate cărţile, mi le-a dăruit cu autograf; când avea nevoie de ajutor trimetea după mine, după ce terminam treaba, mă cinstea cu o cinzecuţă d’aia de jumate de kil, uit-o, o am de la dânsul. Vecinul dlui Mircea Horia Simionescu ne îmbie să gustăm, îi explicăm că mai avem de rezolvat unele chestiuni la primărie, la şcoală şi nu stă bine, deşi, după miros, se pare că e de calitate.
─ Eu i-s tata. Aici trebuie experienţă, ca la scris, nu merge aşa, de-a buşilea.
Se grăbeşte, ne luăm la revedere şi îi promitem să-l căutăm când vom reveni.
─ Să nu mă uitaţi cu revista.
─ Nicio grijă.
După câţiva paşi se întoarce:
─ Da’ nu mi-aţi spus cum vă numiţi. Cu cine am avut onoarea?
Fac eu prezentările: Doru Mareş, Mihai Voiculescu, Platcu.
─ Acu, chiar am plecat.
Trece de salcâmul din dreptul căruia s-a întors, răreşte pasul, se opreşte.
Ne dăm coate. Dl. vecin are chef de vorbă:
─ Domnu’, hai c-am uitat cum vă zice, când mai veniţi poate aduceţi o candelă, am eu grijă…
Îl asigurăm prin fluturări de mână că o vom aduce.
Pe curând, d-le Mircea Horia Simionescu.
                                                                                                                                                         e. p.
(continuare în numărul următor)


* Fundaţia „Mircea Horia Simionescu” (preşedinte onorific Mircea V. Măgureanu-Vulcana) în colaborare cu Primăria Municipiului Târgovişte (primar jr. Gabriel Boriga), Biblioteca Judeţeană „Ion Heliade Rădulescu” (director conf. univ. dr. Eric Agnes-Terezia), Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească” (director dr. Ovidiu Cârstina), Editura „Bibliotheca” (director prof. Mihai Stan), asociind persoane particulare (posesoare de documente, fotografii, scrisori, autografe, dedicaţii, manuscrise, obiecte ce au aparţinut scriitorului) vor găsi prilejuri adecvate de promovare a acestei remarcabile personalităţi literare:
– deschiderea unei expoziţii memoriale „Şcoala de la Târgovişte”;
– instalarea unei plăci de identificare a casei în care s-a născut scriitorul Mircea Horia Simionescu;
– atribuirea numelui scriitorului Mircea Horia Simionescu unei străzi;
– organizarea unui simpozion naţional cu participarea criticilor literari aplecaţi asupra creaţiei corifeilor „Şcolii de la Târgovişte”;
– inaugurarea Casei memoriale „Mircea Horia Simionescu” în imobilul din Pietroşiţa;
– includerea bustului scriitorului Mircea Horia Simionescu în galeria marilor spirite care aureolează acest loc unic de sentiment al românismului;
– reeditarea integrală a scrierilor antume;
– tipărirea unui album cu imagini care l-au inspirat pe scriitorul Mircea Horia Simionescu şi difuzarea lui gratuită în toate şcolile din judeţ în vederea instalării pe hol a unui panou cu imagini şi excerpte despre corifeii „Şcolii de la Târgovişte”;
– publicarea cu prioritate în revista „Târgoviştea literară” a materialelor dedicate scriitorilor Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa.
** Mircea Horia Simionescu, Febra, file de jurnal, 1963-1971, Ed. Vitruviu, Bucureşti, 1998, p. 114,135.
*** Haralambie Popescu avea el însuşi un dar al povestirii ieşit din comun. Spirit iscoditor, , instruit, inteligent, fin observator al realităţii înconjurătoare ar fi putut deveni şi el un prozator bun, dacă nu l-ar fi împiedicat o comoditate pe care şi-o clama adesea şi, evident, dacă aşa ar fi vrut Destinul.
**** Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Ed. Cartea Românească, 1970, p. 95-97.
***** Costache Olăreanu, Ucenic la clasici, Ed. Cartea Românească, 1979.