"România nu se bucură de o presă
favorabilă. Defăimată, calomniată şi, ceea ce este şi mai grav, ignorată,
ea nu suscită decât neîncredere şi dispreţ."
Fraza cu care debutează Rhapsodie roumaine de Dominique Fernandez, apărută la Editura
Grasset, reflectă în bună măsură "imaginea României" pe care
mass-mediile occidentale o întreţin şi alimentează în mod constant.
Rarele informaţii pe care canalele de
televiziune le difuzează în Franţa se înscriu aproape sistematic în categoria
"senzaţionalului": catastrofe naturale, revolte sociale, imagini din
orfelinate sau bizarerii şi excentricităţi penibile, precum apariţia unei
tinere actriţe, protagonistă într-un film penibil care a oferit un deplorabil
spectacol de vulgaritate şi prost gust.
Într-un asemenea context mediatic, e de la sine
înţeles că publicarea unei cărţi dedicate integral României presupune un
veritabil risc editorial pe care Grasset a acceptat să-1 asume. Fără îndoială,
garanţia prezentată de autorul lucrării (Dominique Fernandez a publicat la aceeaşi
editură peste o duzină de romane, iar la nu mai puţin prestigioasele Gallimard,
Stock sau Plon, un număr considerabil de eseuri şi traduceri) a fost decisivă.
Dominique Fernandez nu este la prima sa carte
de călătorii. Vizibil îndrăgostit de sudul mediteraneean, scriitorul a
străbătut în ultimii ani mult mai frecvent traseele Europei Centrale şi de Est.
După Praga, Budapesta sau Saint-Petersburg, animat probabil de curiozitatea
explorării unei ţări atipice şi controversate, călătorul îşi îndreaptă atenţia
asupra României. Care ar fi deci aşteptările lectorului român confruntat cu un
portret al cărui autor se doreşte, în măsura posibilului, imparţial, chiar dacă
efortul său de obiectivare nu poate fi integral detaşat de cultura căreia îi
aparţine?
Traseul geografic pe care îl urmează călătorul
francez străbate provinciile româneşti începând din Nord cu Maramureşul şi
Bucovina, coborând la Est prin Moldova spre Delta Dunării şi Marea Neagră,
oprindu-se un moment la Bucureşti, pentru a se încheia, după traversarea
Transilvaniei, cu Oltenia.
Fără îndoială că tentativa de a surprinde în
paginile unei cărţi, care nu se doreşte nici ghid turistic, nici reportaj
publicitar dulceag-elogios, trăsăturile esenţiale ale fizionomiei unei naţiuni,
nu este lipsită de riscuri multiple.
Unul dintre acestea ar fi abundenţa detaliilor
care, din dorinţa de a reconstitui o imagine cât mai fidelă, pot acoperi şi
sufoca uneori informaţia esenţială. Aşa se întâmplă, de pildă, când Dominique
Fernandez se aventurează în descrierea mănăstirilor bucovinene. După o listă
cronologică a tuturor monumentelor, Voroneţ şi Suceviţa, de exemplu, sunt
supuse unei analize atât de minuţioase, suprasaturate de termeni tehnici şi de
inventarul personajelor biblice reprezentate (scriitorul procedează chiar la
construirea unor paragrafe speciale intitulate: Picturi interioare, Abside,
Faţade, Scene complementare), încât lectura devine greoaie şi plictisitoare
pentru un potenţial curios şi cu siguranţă incompletă pentru un specialist.
Un alt risc, mult mai pernicios, care pândeşte
observatorul unei ţări în plină metamorfoză este decalajul informaţiei faţă de
realitatea corespunzătoare momentului publicării ei. Autorul mărturiseşte că,
în decursul a şase ani, a vizitat România de patru ori. Nu ştim nimic despre
data ultimei călătorii, însă, volumul apărând în 1998, putem presupune că se
situează în orice caz înainte de 1997.
Cum autorul utilizează în mod constant
prezentul ca timp privilegiat al naraţiunii, un pasaj precum cel care deschide
capitolul dedicat Bucureştiului nu poate decât să inducă în eroare lectorul
anului 2012 atunci când descrie sărăcia vitrinelor de pe bulevardul Magheru:
"Magazinele sunt goale, în vitrine o cutie de conserve conversează cu
un borcan de castraveţi, şi, ca singură mărturie a unei fantezii sugrumate de
cincizeci de ani de restricţii, ici şi colo un manechin se împăunează cu
absurde sclipiciuri, exagerate pentru a umple vitrina". Câteva
paragrafe mai departe, ajungând în Piaţa Universităţii, autorul nu uită să
menţioneze "Mineriada" din 1991. Precizia detaliilor cu care
evenimentele sunt relatate ne oferă certitudinea că descrierea capitalei
trebuie plasată la aceeaşi epocă. Desigur că am reţinut că ambiţia proiectului
cărţii a obligat scriitorul francez să revină în România de mai multe ori, şase
ani scurgându-se între prima şi ultima vizită. Desigur că ne putem imagina că
de fiecare dată un alt colţ de ţară a făcut obiectul observaţiei sale şi că o
aducere la zi a tuturor informaţiilor este practic imposibilă. Lucrurile nu stau
tocmai astfel în ceea ce priveşte Bucureştiul. Cu greu am putea imagina un
călător străin care să nu facă o "escală" aproape obligatorie în
capitală, indiferent de destinaţia sa finală şi deci cu atât mai dificil de
crezut că singurele amintiri bucureştene ale lui Dominique Fernandez se rezumă
la vizita din 1991.
În orice caz, călătorul francez pare într-o
permanentă căutare a unui anume "exotism". De aici provin, în primul
rând, insistenţa sistematică asupra unor aspecte care aparţin desigur
societăţii româneşti, dar care nu o rezumă, iar în al doilea rând o
condescendentă iritare faţă de importante simboluri culturale româneşti.
Pe de o parte, chiar dacă nu ne onorează,
observaţiile legate de starea deplorabilă a întregii infrastructuri turistice
sunt pertinente: hoteluri din care lipsesc lumina, căldura şi apa caldă,
restaurante ce oferă meniuri invariabile preparate din produse dubioase,
drumuri desfundate şi insalubre. Însă ceea ce face plăcere autorului este un
alt tip de "exotism" pe care îl găseşte pitoresc şi excitant. Ca în
insulele coloniilor franceze unde indigenii în costume tradiţionale îi
întâmpină pe turiştii din ''metropolă", Dominique Fernandez caută în
România interesantul, ineditul. Fotografiile alb-negru, semnate
Ferrante Ferranti, care ilustrează volumul surprind un număr important de
imagini reprezentând cu realism un anumit arhaism rural românesc indiscutabil –
femei cu vacile la păscut, bărbaţi înhămând caii la căruţă, ciobani etc. - la
care se adaugă însă o serie de instantanee – un porc scurmând în curtea
cimitirului de la Ieud, un viţel ce priveşte nostalgic spre intrarea mănăstirii
Dobrovăţ, o vacă dormitând în umbra ruinii palatului de la Floreşti şi altele
de acest gen – a căror selecţie vorbeşte de la sine despre intenţiile autorului.
Ar mai fi de notat o altă suită de fotografii, toate oprindu-se asupra unor
figuri de tineri efebi, băieţandri abia ieşiţi din copilărie, obiecte de
fascinaţie pentru autorul care le dedică mini-portrete pline de un entuziasm
uşor deplasat. Un alt tip de "exotism" foarte căutat în Occident!
Pe de altă parte însă, dificil de ignorat
superioritatea dispreţuitoare care însoţeşte aproape sistematic evocarea, de
exemplu, a unor monumente-reper ale Bucureştiului, şi nu numai, simboluri ale
efortului de sincronism al culturii române început la sfârşitul secolului XIX.
Astfel, exteriorul Atheneului nu este decât o "parodie a vechii Grecii",
iar interiorul un "music-hall mâzgălit", în timp ce clădirea
Casinoului din Constanţa e văzută ca "un vlăstar amuzant de kitsch
cosmopolit", şi exemplele nu se opresc aici. Dimpotrivă, "Casa
Poporului" – pe care o numeşte cu admiraţie "Castelul" – smulge
autorului un elogiu care frizează indecenţa prin delirul comparaţiilor: "Reminiscenţe
ale domniilor de tot felul au contribuit la construirea Castelului: Karnak a
inspirat înălţimea tavanelor, Versailles dimensiunile sale colosale,
Saint-Petersburg albul polar, San Pietro majestatea pontificală".
Curioase afirmaţii venite din partea unui observator care se aventura în ample analize
de artă medievală cu dezinvoltura unui veritabil "connaisseur"! De
altfel, una dintre faliile principale ale cărţii provine tocmai din ambiţia
exagerată a autorului de a se exprima în calitate de expert în toate domeniile.
Pico della Mirandola şi "încă ceva pe deasupra" ar fi spus Voltaire.
De la Panait Istrati la Mircea Cărtărescu, de la Sorin Dumitrescu la Brâncuşi,
Enescu, nimic nu pare inaccesibil pentru Dominique Fernandez care se lansează
în afirmaţii definitive fără umbra unui complex cât de minuscul.
Apărută în Franţa, Rhapsodie Roumaine se adresează, în primul rând, publicului de
aici, amator de jurnale de călătorie pline de curiozităţi care să-i satisfacă
apetitul evaziunii. Între două staţii de metrou, potenţialul lector francez nu
are nici timpul, nici competenţa necesare unei analize în profunzime, dar mai
ales nu doreşte să fie contrariat în opiniile pe care şi le-a format deja
înainte de a parcurge prima pagină. Cartea lui Dominique Fernandez are deci
virtuţile unei lucrări în ansamblu oneste, dar şi limitele pe care autorul şi
publicul său nu sunt încă dornici să le depăşească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu