Tema expunerii mele este Umorul lui Eminescu*. N-ar fi fost mai potrivit, în împrejurarea de
astăzi, un titlu ca Eminescu – luceafărul
poeziei româneşti? Sau Caracterul
naţional şi universal al operei lui Mihai Eminescu? adică una din acele
teme cu veche şi solidă tradiţie, care nu dau dureri de cap nimănui şi la umbra
cărora putem dormi liniştiţi, eventual chiar în timpul expunerii... Motivele
pentru care n-am ales un asemenea subiect sunt numeroase şi variate. Îl voi
divulga pe cel mai puternic: socotesc că acţiunile dedicate centenarului morţii
lui Eminescu trebuie să fie manifestări de cultură şi în niciun caz manifestări
de cult! Din păcate, acest imperativ al demnităţii intelectuale este dat
uitării. Între articolele recente despre Eminescu, unele nu-şi găsesc alt
mijloc de a-şi exprima veneraţia faţă de poet decât scrierea cu majuscule a
pronumelor personale şi posesive: El, Lui, Său, etc. Sunt sigur că până la 15
iunie 1989, ne va fi dat să vedem şi să auzim multe altele şi mai şi! Vă
reamintesc, aşadar, de pe acum, cu nădejdea că mai există urechi valide,
cuvintele lui G. Călinescu: „A venit credem vremea să cercetăm pe Eminescu în
spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. Mai
aproape de noi, dar pătrunse de acelaşi gând, sunt cuvintele lui C. Noica:
„Când spunem Eminescu închidem ochii.
Este bine să-i deschidem”. Şi mai ales, îmi permit să adaug, este bine să nu-i
dăm peste cap! Omul lucid şi inteligent nu dă niciodată ochii peste cap. Iar
omul cu adevărat cult nu cultivă niciun cult.
Nimeni nu va putea stabili în mod obiectiv
sfera noţiunii de umor, ci doar să ia act de mulţimea şi diversitatea
sensurilor care i-au fost conferite în timp. La capătul acestei operaţii, înţelegerea
personală a lucrurilor îi va rămâne singura călăuză. Reducând la unitate
diferitele enunţuri particulare, un consens aproximativ asupra termenului
identifică în umor o atitudine în faţa vieţii şi reflexul acestei atitudini în
artă, calificate în egală măsură printr-un aliaj de inteligenţă şi
sensibilitate, de seriozitate şi glumă, prin simţ al relativităţii şi
capacitate de adaptare, prin contemplarea lumii cu ironie indulgentă, fără
vreun sentiment al propriei superiorităţi. O mai strictă delimitare a
atitudinii umoristice impune raportarea ei la atitudinea satirică, cu care se
află în relaţii divergente, în ciuda unor puncte de plecare comune. Satira este
rodul unei exacerbări a sentimentului, umorul – dimpotrivă – al oscilărilor
lui. Satiricul e un spirit absolut, avid de perfecţiune, dezolat şi împins spre
mizantropie de faptul că nu o află nicăieri. Umoristul e un spirit tolerant şi
sceptic, convins că imperfecţiunile sunt inerente naturii umane, dispus, aşadar,
să le recunoască în el însuşi şi să le ierte celor din jur. Satiricul judecă şi
condamnă cu asprime, umoristul înţelege, zâmbeşte şi absolvă. Revelator în
atitudinea umoristului este, mai presus de toate, modul său de abordare a
contrastelor. Pentru el, veselia şi tristeţea, logicul şi absurdul, grandiosul
şi umilul nu reprezintă câmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într-o
continuă şi activă interferenţă. Dacă ar fi deci vorba să concentrăm esenţa
umorului într-o formulă lapidară, cea mai indicată în acest scop mi s-ar părea temperarea contrastelor.
Privită
de unii cu nedumerire sau suspiciune, categoria umorului liric este expresia
unei realităţi literare fecunde, împletită indisolubil cu drumurile poeziei
moderne şi confirmată ca atare de însăşi
evoluţia poeziei româneşti, într-o durată de peste un secol. Definite
deopotrivă ca structuri deschise, în perpetuă osmoză cu noi elemente, umorul şi
lirismul erau predestinate să se întâlnească, iar fenomenul interferenţei lor
nu mai are de ce să surprindă.
Înflorirea maximă a umorului liric în poezia
românească a secolului trecut o marchează creaţia lui Eminescu. Despre umor ca
trăsătură componentă a geniului eminescian s-a vorbit totuşi puţin şi disparat,
singura cercetare specială rămânând până astăzi un studiu al lui Ilarie Chendi
(Humorul lui Eminescu, în
Sămănătorul, 1902, nr.32) al cărui merit – chiar la data apariţiei – nu depăşea
semnalarea unor texte inedite. Situaţia s-ar putea să decurgă din concentrarea
exclusivă a atenţiei asupra ironiei şi satirei eminesciene, dar şi din
neglijarea faptului că poetul rezumă în sine întreaga curbă a romantismului, că
îi „conţine” deopotrivă pe Novalis şi pe Heine. În Eminescu trăiesc împreună
marile furtuni ale inimii şi gândul care le temperează, ironia ca expresie a
detaşării astrale şi umorul ca purtător al îngăduinţei şi al simpatiei. O
subtilă dialectică situează aceste atitudini în raporturi complementare, de
confluenţă sau de opoziţie, ca urmare, omiterea uneia dintre ele nu atinge doar
dimensiunile operei, ci şi echilibrul ei interior.
Remarcabilă e aici împrejurarea că toate marile
teme abordate de Eminescu i-au oferit şi prilejul unor replici umoristice,
relevând interesul constant al poetului faţă de reversul propriilor sale
sentimente. Marele cântăreţ al iubirii, alături de poezii ca Dorinţa, Atât de fragedă sau Pe lângă
plopii fără soţ, ne propune în Diamantul
Nordului o parodie a erosului romantic sau procedează, în Antropomorfism, la identificarea
pasiunilor umane cu cele din lumea păsărilor de curte. Creatorul unei imagini
eroice a trecutului naţional sintetizată memorabil în Scrisoarea III este şi autorul cântecului goliardic Umbra lui Istrate Dabija Voievod, prima
încercare de extindere a umorului asupra amintitei zone de inspiraţie. Iar
rapsodul care în Memento mori
înfăţişase zeci de culori de epopeee îi va expune caricaturii în poemul Mitologicale. Calitatea de ultim mare romantic, atribuită cu
justeţe lui Eminescu, integrează organic aceste evadări din teritoriile
romantismului „ortodox”. Parte inalienabilă a registrului său afectiv,
dispoziţia umoristică a poetului se manifestă în unele creaţii ca o sclipire
mai mult sau mai puţin fugară, dar cu un rol bine definit în stabilirea
impresiei generale.
Aşa ne apare, în Floare albastră, graţia şăgalnică a iubitei: „Şi de-a soarelui
căldură/ Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu
dânsul gura. // De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi
sub pălărie - / Şi-apoi cine treabă are.” Sub aceeaşi lumină jucăuşă se va
produce, în Luceafărul, intrarea în
scenă a lui Cătălin: „Cu obrăjei ca doi bujori / De rumeni, bată-i vina, / Se
furişează pânditor / Privind la Cătălina. // Dar ce frumoasă se făcu / Şi
mândră arz-o focul, / Ei, Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul.”
Amărăciunea Scrisorii
II nu va exclude în partea ei de mijloc evocarea cu umor nostalgic a unei
vârste ireversibile: „Ameţiţi de limbe morte, de planeţi, de colbul şcolii, /
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii / Şi privind păienjenişul
din tavan, de pe pilaştri, / Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi
albaştri / Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă / Către vreo
trandafirie şi sălbatică Clotildă.” Asemenea pasaje în scherzo ilustrează mai
presus de toate obiectivitatea marelui creator, accesul său neîntrerupt la
totalitatea simţirilor umane, oricât de sumbre ar fi concluziile spre care l-au
condus existenţa şi gândirea.
Paralel cu această implicare în contexte cu
factură variată, umorul eminescian capătă destul de frecvent ocazia unor
desfăşurări autonome despre a căror funcţie eliberatoare ni se vorbeşte
explicit într-o pagină din Sărmanul
Dionis: „Şi-n asemene momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă,
crede cineva cum că el, redus până la culmea mizeriei, devenea trist? Nu. Aşa
era elementul său. O lume întreagă de închipuiri
umoristice (s.m.) îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai
cu neputinţă.” În acest univers de „închipuiri umoristice” poetul îşi taie
câteva drumuri favorite, pe primul loc situându-se umanizarea fantezistă a
vietăţilor, denumită de el însuşi „antropomorfism”. Efectul hazliu al analogiei
dintre uman şi animal, îndelung experimentat de fabulişti, este pus de Eminescu
la temelia unor secvenţe ample şi uneori a unor poeme întregi. În Cugetările sărmanului Dionis, curcanii, „cu
pasuri melancolici meditând, umblă-n ogradă”, ploşniţele ies „la promenadă”
deosebindu-se între ele prin vârstă şi comportare („Ploşniţa ceea-i bătrână,
cuvios în mers păşeşte, / Cela-i
cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte? / Cea ce-ncunjură mulţimea e-o
romantică copilă”), iar motanul este imaginat succesiv în ipostaza de poet
„heinizând duios la lună”, de filosof,
demonstrând inconsistenţa lumii fenomenale („le arăt că lumea vis e – / un vis
searbăd – de motan”), în sfârşit de preot în templul fiinţei sacre („ după chip
şi asemănare a creat mâţescul neam”). În
Călin, ultima „filă” a poveştii
recurge la acelaşi umor al analogiilor, întoarse aici către delicat şi
miatural: „Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un greierel, / Îi sar puricii
înainte cu potcoave de oţel; / În veşmânt de catifele, un bondar rotund în
pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec; / O cojiţă de
alună trag locuste, podu-l scutur, / Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire
flutur; / Fluturi mulţi, de multe neamuri vin în urma lui în lanţ, / Toţi cu
inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.” Fantezia poetului nu se desparte
nicio clipă de spiritul lui de observaţie, cristalizat în imagini ca aceea a
bondarului „rotund în pântec” sau a fluturelui „cu musteaţa răsucită”, din
conlucrarea celor două însuşiri prinzând viaţă o lume nouă, la jumătatea drumului
dintre real şi fabulos. În Antropomorfism,
procedeul indicat prin titlu e împins spre bufoneria grasă. Lumea coteţelor
ascunde în sânul ei pe Werther şi Lovelace, iar amorul galinaceu, cu nimic
diferit de al oamenilor, străbate aceleaşi faze evolutive şi generează aceleaşi
conflicte: „ ─ Tu! – ea zise – ce frumos eşti, / rege-al lumei
de găine. Eu te iert, / amoru-ţi dulce-i
ca şi miros de garofă.” / Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă: ─ „ Tu eşti Venus în poiată, /
ochii tăi cereşti lumine [...] Dar
curând al ei caracter şi simţirea ei naivă / se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii
cei mai tineri / Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri. / Şi la
glasul lor subţire ea s-arată milostivă.”
Privit dintr-un unghi mai general, procedeul
amtropomorfic e o variantă a eroi-comicului (Nu e oare Batracomiomachia cea mai veche ilustrare a genului?), prin
conversiunea ascendentă pe care o întreprinde. Umorul eminescian practică şi
gestul contrar, derivat din tradiţiile burlescului prin care zeii sau monarhii
sunt siliţi să coboare de pe soclu şi să adopte comportări plebee.Un exemplu în
amintirea oricui e portretul bătrânului crai din Călin, plimbându-se amărât prin „cerdac”, cu barba încâlcită şi cu
„ciubucul între dinţi”. O dezvoltare mai amplă a procedeului ne întâmpină în Mitologicale. Începutul e grandios, în cadenţă
de epopee: „Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite, / Iese –
uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri / Caii fulgerători şi carul
ce-n fuga lui tună”. Dar aceeaşi hexametri vor adăposti în continuare
comentarii dintre cele mai prozaice: „ ─ Groaznic s-a-mbătat bătrânul – soarele zice:
Nu-i minune – a băut jumătate din Oceanul Pacific. / [...] Ah! moşneagul beţiv
e-n stare-ntr-o zi să ruine / Toate societăţile de-asigurare din ţară”. Hazul
sporeşte prin înfăţişarea rustic-autohtonă a zeului: uraganul poartă cojoc, e
încins cu chimir şi încălţat cu ciubote şi obiele.
În Umbra
lui Istrate Dabija-Voievod contrastul adoptă alte repere. Ivirea fantomei
încoronate, ca în celebrul poem al lui Grigore Alexandrescu, este plină de fior
solemn: „Şi văd ieşind o umbră albă, moşneag bătrân, purtând coroană, / Pe
pieptul lui o sfântă salbă, / Pe umeri largi o scumpă blană”... Dar majestuoasa
apariţie nu e decât prologul unui amplu şi savuros elogiu al beţiei, ridicată
la rangul de principiu politic: „Nici vin cu apă n-am să mestec, / Nici dau un
ban pe toată fala. / De aceea n-am niciun amestec / Oriunde nu îmi fierbe oala.
/ Când calcă ţara han-tătarii, / Eu bucuros în lupte merg, / Când între ei se
bat măgarii, / În fundul pivniţei alerg”. De o sinceritate cuceritoare în
filozofia lui bonomă, răposatul domn e şi un Ivan Turbincă nemulţumit de
rânduielile Raiului. „Dar cum mai pune sfântul Petre / La rău canon pe-un biet
creştin! / Când cer să beau, zice: Cumetre, / Noi n-avem cimpoieri şi vin.”.
Funcţia acordată de Eminescu umorului, aceea de a pune sub „semnul
întrebării” miturile romantice fundamentale, revine aici într-o expresie
pregnantă. Dar nu mai puţin vizibilă, în toate exemplele invocate mai sus, este
adeziunea poetului la o altă scară de valori, conformă în esenţă mentalităţii
populare şi corolarelor ei imanentiste. O observaţie a lui Ibrăileanu, indicând
în umorul eminescian „dovada unei forţe vitale care rezistă pesimismului”, ne
apare astfel pe deplin justificată.
* Expunerea, prezentată la Liceul Industrial Nr. 2 din
Târgovişte (22.10.1988) a inaugurat manifestările dedicate centenarului morţii
lui Mihai Eminescu, la care au participat George Gană, Mihai Zamfir, Al. Piru,
George Muntean, Adela Popescu, Dimitrie Vatamaniuc, Dana Dimitriu, Eugen
Simion, Marin Sorescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu