copy protect

vineri, 1 martie 2013

Calendar: Ştefan CAZIMIR – Umorul lui Eminescu




Tema expunerii mele este Umorul lui Eminescu*. N-ar fi fost mai potrivit, în împrejurarea de astăzi, un titlu ca Eminescu – luceafărul poeziei româneşti? Sau Caracterul naţional şi universal al operei lui Mihai Eminescu? adică una din acele teme cu veche şi solidă tradiţie, care nu dau dureri de cap nimănui şi la umbra cărora putem dormi liniştiţi, eventual chiar în timpul expunerii... Motivele pentru care n-am ales un asemenea subiect sunt numeroase şi variate. Îl voi divulga pe cel mai puternic: socotesc că acţiunile dedicate centenarului morţii lui Eminescu trebuie să fie manifestări de cultură şi în niciun caz manifestări de cult! Din păcate, acest imperativ al demnităţii intelectuale este dat uitării. Între articolele recente despre Eminescu, unele nu-şi găsesc alt mijloc de a-şi exprima veneraţia faţă de poet decât scrierea cu majuscule a pronumelor personale şi posesive: El, Lui, Său, etc. Sunt sigur că până la 15 iunie 1989, ne va fi dat să vedem şi să auzim multe altele şi mai şi! Vă reamintesc, aşadar, de pe acum, cu nădejdea că mai există urechi valide, cuvintele lui G. Călinescu: „A venit credem vremea să cercetăm pe Eminescu în spiritul adevărului şi cu o pietate care să nu degenereze în caricatură”. Mai aproape de noi, dar pătrunse de acelaşi gând, sunt cuvintele lui C. Noica: „Când spunem Eminescu închidem ochii. Este bine să-i deschidem”. Şi mai ales, îmi permit să adaug, este bine să nu-i dăm peste cap! Omul lucid şi inteligent nu dă niciodată ochii peste cap. Iar omul cu adevărat cult nu cultivă niciun cult.

Nimeni nu va putea stabili în mod obiectiv sfera noţiunii de umor, ci doar să ia act de mulţimea şi diversitatea sensurilor care i-au fost conferite în timp. La capătul acestei operaţii, înţelegerea personală a lucrurilor îi va rămâne singura călăuză. Reducând la unitate diferitele enunţuri particulare, un consens aproximativ asupra termenului identifică în umor o atitudine în faţa vieţii şi reflexul acestei atitudini în artă, calificate în egală măsură printr-un aliaj de inteligenţă şi sensibilitate, de seriozitate şi glumă, prin simţ al relativităţii şi capacitate de adaptare, prin contemplarea lumii cu ironie indulgentă, fără vreun sentiment al propriei superiorităţi. O mai strictă delimitare a atitudinii umoristice impune raportarea ei la atitudinea satirică, cu care se află în relaţii divergente, în ciuda unor puncte de plecare comune. Satira este rodul unei exacerbări a sentimentului, umorul – dimpotrivă – al oscilărilor lui. Satiricul e un spirit absolut, avid de perfecţiune, dezolat şi împins spre mizantropie de faptul că nu o află nicăieri. Umoristul e un spirit tolerant şi sceptic, convins că imperfecţiunile sunt inerente naturii umane, dispus, aşadar, să le recunoască în el însuşi şi să le ierte celor din jur. Satiricul judecă şi condamnă cu asprime, umoristul înţelege, zâmbeşte şi absolvă. Revelator în atitudinea umoristului este, mai presus de toate, modul său de abordare a contrastelor. Pentru el, veselia şi tristeţea, logicul şi absurdul, grandiosul şi umilul nu reprezintă câmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într-o continuă şi activă interferenţă. Dacă ar fi deci vorba să concentrăm esenţa umorului într-o formulă lapidară, cea mai indicată în acest scop mi s-ar părea temperarea contrastelor.

 Privită de unii cu nedumerire sau suspiciune, categoria umorului liric este expresia unei realităţi literare fecunde, împletită indisolubil cu drumurile poeziei moderne şi  confirmată ca atare de însăşi evoluţia poeziei româneşti, într-o durată de peste un secol. Definite deopotrivă ca structuri deschise, în perpetuă osmoză cu noi elemente, umorul şi lirismul erau predestinate să se întâlnească, iar fenomenul interferenţei lor nu mai are de ce să surprindă.

 Înflorirea maximă a umorului liric în poezia românească a secolului trecut o marchează creaţia lui Eminescu. Despre umor ca trăsătură componentă a geniului eminescian s-a vorbit totuşi puţin şi disparat, singura cercetare specială rămânând până astăzi un studiu al lui Ilarie Chendi (Humorul lui Eminescu, în Sămănătorul, 1902, nr.32) al cărui merit – chiar la data apariţiei – nu depăşea semnalarea unor texte inedite. Situaţia s-ar putea să decurgă din concentrarea exclusivă a atenţiei asupra ironiei şi satirei eminesciene, dar şi din neglijarea faptului că poetul rezumă în sine întreaga curbă a romantismului, că îi „conţine” deopotrivă pe Novalis şi pe Heine. În Eminescu trăiesc împreună marile furtuni ale inimii şi gândul care le temperează, ironia ca expresie a detaşării astrale şi umorul ca purtător al îngăduinţei şi al simpatiei. O subtilă dialectică situează aceste atitudini în raporturi complementare, de confluenţă sau de opoziţie, ca urmare, omiterea uneia dintre ele nu atinge doar dimensiunile operei, ci şi echilibrul ei interior.


Remarcabilă e aici împrejurarea că toate marile teme abordate de Eminescu i-au oferit şi prilejul unor replici umoristice, relevând interesul constant al poetului faţă de reversul propriilor sale sentimente. Marele cântăreţ al iubirii, alături de poezii ca Dorinţa, Atât de fragedă sau Pe lângă plopii fără soţ, ne propune în Diamantul Nordului o parodie a erosului romantic sau procedează, în Antropomorfism, la identificarea pasiunilor umane cu cele din lumea păsărilor de curte. Creatorul unei imagini eroice a trecutului naţional sintetizată memorabil în Scrisoarea III este şi autorul cântecului goliardic Umbra lui Istrate Dabija Voievod, prima încercare de extindere a umorului asupra amintitei zone de inspiraţie. Iar rapsodul care în Memento mori înfăţişase zeci de culori de epopeee îi va expune caricaturii în poemul Mitologicale. Calitatea de ultim mare romantic, atribuită cu justeţe lui Eminescu, integrează organic aceste evadări din teritoriile romantismului „ortodox”. Parte inalienabilă a registrului său afectiv, dispoziţia umoristică a poetului se manifestă în unele creaţii ca o sclipire mai mult sau mai puţin fugară, dar cu un rol bine definit în stabilirea impresiei generale.
Aşa ne apare, în Floare albastră, graţia şăgalnică a iubitei: „Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura. // De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie - / Şi-apoi cine treabă are.” Sub aceeaşi lumină jucăuşă se va produce, în Luceafărul, intrarea în scenă a lui Cătălin: „Cu obrăjei ca doi bujori / De rumeni, bată-i vina, / Se furişează pânditor / Privind la Cătălina. // Dar ce frumoasă se făcu / Şi mândră arz-o focul, / Ei, Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi încerci norocul.”
Amărăciunea Scrisorii II nu va exclude în partea ei de mijloc evocarea cu umor nostalgic a unei vârste ireversibile: „Ameţiţi de limbe morte, de planeţi, de colbul şcolii, / Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii / Şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri, / Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri / Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă / Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă.” Asemenea pasaje în scherzo ilustrează mai presus de toate obiectivitatea marelui creator, accesul său neîntrerupt la totalitatea simţirilor umane, oricât de sumbre ar fi concluziile spre care l-au condus existenţa şi gândirea.
Paralel cu această implicare în contexte cu factură variată, umorul eminescian capătă destul de frecvent ocazia unor desfăşurări autonome despre a căror funcţie eliberatoare ni se vorbeşte explicit într-o pagină din Sărmanul Dionis: „Şi-n asemene momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cum că el, redus până la culmea mizeriei, devenea trist? Nu. Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice (s.m.) îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă.” În acest univers de „închipuiri umoristice” poetul îşi taie câteva drumuri favorite, pe primul loc situându-se umanizarea fantezistă a vietăţilor, denumită de el însuşi „antropomorfism”. Efectul hazliu al analogiei dintre uman şi animal, îndelung experimentat de fabulişti, este pus de Eminescu la temelia unor secvenţe ample şi uneori a unor poeme întregi. În Cugetările sărmanului Dionis, curcanii, „cu pasuri melancolici meditând, umblă-n ogradă”, ploşniţele ies „la promenadă” deosebindu-se între ele prin vârstă şi comportare („Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte,      / Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte? / Cea ce-ncunjură mulţimea e-o romantică copilă”), iar motanul este imaginat succesiv în ipostaza de poet „heinizând duios la lună”,  de filosof, demonstrând inconsistenţa lumii fenomenale („le arăt că lumea vis e – / un vis searbăd – de motan”), în sfârşit de preot în templul fiinţei sacre („ după chip şi asemănare  a creat mâţescul neam”). În Călin, ultima „filă” a poveştii recurge la acelaşi umor al analogiilor, întoarse aici către delicat şi miatural: „Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un greierel, / Îi sar puricii înainte cu potcoave de oţel; / În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec; / O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, / Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur; / Fluturi mulţi, de multe neamuri vin în urma lui în lanţ, / Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.” Fantezia poetului nu se desparte nicio clipă de spiritul lui de observaţie, cristalizat în imagini ca aceea a bondarului „rotund în pântec” sau a fluturelui „cu musteaţa răsucită”, din conlucrarea celor două însuşiri prinzând viaţă o lume nouă, la jumătatea drumului dintre real şi fabulos. În Antropomorfism, procedeul indicat prin titlu e împins spre bufoneria grasă. Lumea coteţelor ascunde în sânul ei pe Werther şi Lovelace, iar amorul galinaceu, cu nimic diferit de al oamenilor, străbate aceleaşi faze evolutive şi generează aceleaşi conflicte: „ Tu!  – ea zise – ce frumos eşti, / rege-al lumei de găine. Eu te iert, /  amoru-ţi dulce-i ca şi miros de garofă.” / Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă: „ Tu eşti Venus în poiată, / ochii tăi cereşti lumine [...]  Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă / se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri / Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri. / Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.”
Privit dintr-un unghi mai general, procedeul amtropomorfic e o variantă a eroi-comicului (Nu e oare Batracomiomachia cea mai veche ilustrare a genului?), prin conversiunea ascendentă pe care o întreprinde. Umorul eminescian practică şi gestul contrar, derivat din tradiţiile burlescului prin care zeii sau monarhii sunt siliţi să coboare de pe soclu şi să adopte comportări plebee.Un exemplu în amintirea oricui e portretul bătrânului crai din Călin, plimbându-se amărât prin „cerdac”, cu barba încâlcită şi cu „ciubucul între dinţi”. O dezvoltare mai amplă a procedeului ne întâmpină în Mitologicale. Începutul e grandios, în cadenţă de epopee: „Da! din porţile mândre de munte, din stânci arcuite, / Iese – uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri / Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună”. Dar aceeaşi hexametri vor adăposti în continuare comentarii dintre cele mai prozaice:  „ Groaznic s-a-mbătat bătrânul – soarele zice: Nu-i minune – a băut jumătate din Oceanul Pacific. / [...] Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine / Toate societăţile de-asigurare din ţară”. Hazul sporeşte prin înfăţişarea rustic-autohtonă a zeului: uraganul poartă cojoc, e încins cu chimir şi încălţat cu ciubote şi obiele.
În Umbra lui Istrate Dabija-Voievod contrastul adoptă alte repere. Ivirea fantomei încoronate, ca în celebrul poem al lui Grigore Alexandrescu, este plină de fior solemn: „Şi văd ieşind o umbră albă, moşneag bătrân, purtând coroană, / Pe pieptul lui o sfântă salbă, / Pe umeri largi o scumpă blană”... Dar majestuoasa apariţie nu e decât prologul unui amplu şi savuros elogiu al beţiei, ridicată la rangul de principiu politic: „Nici vin cu apă n-am să mestec, / Nici dau un ban pe toată fala. / De aceea n-am niciun amestec / Oriunde nu îmi fierbe oala. / Când calcă ţara han-tătarii, / Eu bucuros în lupte merg, / Când între ei se bat măgarii, / În fundul pivniţei alerg”. De o sinceritate cuceritoare în filozofia lui bonomă, răposatul domn e şi un Ivan Turbincă nemulţumit de rânduielile Raiului. „Dar cum mai pune sfântul Petre / La rău canon pe-un biet creştin! / Când cer să beau, zice: Cumetre, / Noi n-avem cimpoieri şi vin.”.
Funcţia acordată de Eminescu umorului, aceea de a pune sub „semnul întrebării” miturile romantice fundamentale, revine aici într-o expresie pregnantă. Dar nu mai puţin vizibilă, în toate exemplele invocate mai sus, este adeziunea poetului la o altă scară de valori, conformă în esenţă mentalităţii populare şi corolarelor ei imanentiste. O observaţie a lui Ibrăileanu, indicând în umorul eminescian „dovada unei forţe vitale care rezistă pesimismului”, ne apare astfel pe deplin justificată.






* Expunerea, prezentată la Liceul Industrial Nr. 2 din Târgovişte (22.10.1988) a inaugurat manifestările dedicate centenarului morţii lui Mihai Eminescu, la care au participat George Gană, Mihai Zamfir, Al. Piru, George Muntean, Adela Popescu, Dimitrie Vatamaniuc, Dana Dimitriu, Eugen Simion, Marin Sorescu.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu