Poezie: Arcadie SUCEVEANU – Viziuni la Cernăuţi

VIZIUNI LA CERNĂUŢI

 

Numai arhivarii şi măturătorii

numai cerşetorii oraşului ar putea să mai ştie

numai bătrânii ceasornicari mai au viziuni:

dintre rotiţele dinţate ale ceasornicelor răsar

ofiţerii subţiri mirosind a tutun interbelic

Celan şi Mircea Streinul aureolaţi

de aburii decadenţi ai cafelei

barba Mitropolitului Silvestru

curtată de briciul imperial

prin saloanele din Viena

Numai arhivarii şi măturătorii, numai cerşetorii

înşurubând în cer

turlele răsucite ale Bisericii Sf. Nicolae, simt

oraşul închis sub varul din ziduri

Alte statui, alte măşti, pentru alte ceremonii

Întinzi mâna – şi dai de trupul absenţei

muşti din măr şi mărul

e pe jumătate mâncat

În lumină lucrează umbra păianjenului Arghirodes

cu râvnă benedictină. Mincinoase-i sunt

pânzele, himerică-i este crucea

Se înserează şi în turnul Primăriei

luminează capetele primarilor decapitaţi

străluceşte mefistofelic firma ziarului pictată

cu sângele poetului Ilie Motrescu

Se zice că Dumnezeu a fost văzut

vorbind cu câinii vagabonzi

în preajma fabricii de drojdii peste pod

Urci scările în noapte şi-i pustiu

cobori scările, alergi pe trepte către centru şi-i pustiu:

unde ţi-e tinereţea umplând vechile pasaje

împingând uşi grele din lemn de Bosnia

împodobite cu guri înverigate de leu?

Unde-ţi sunt prietenii: Ilie Arcadie Ştefan Vasile Grigore

Mircea Simion şi celălalt Ilie?

Închizi ochii şi-i vezi înălţând o piramidă

de carne şi sânge pe tăişul săbiei

deschizi ochii şi-i vezi răzuind clopotele

de mierea imperiilor

Alte statui, alte măşti, pentru alte ceremonii

Ai vrea să te-ntorci

dar brusc înţelegi că nici n-ai plecat

te opreşti speriat şi-ţi asculţi bătăile inimii

întinzi mâna şi abia

dacă dai de tine-n oglindă

POEM VETUST

(găsit sub ruinurile Târgoviştei sufleteşti)

Într-o caleaşcă de diamant

Trece prin mine Prinţul Neant

De-a lungul mâinii, plin de dichis,

Trece de-o vreme Domnul Abis

Sub arcul pleoapei, lângă portic,

Se văd heralzii lui Nimeninimic

În zaţul ceştii, tot mai amar,

Descopăr urma lui Înzadar

Vocile nopţii murmură-n cor:

Nevermore, nevermore, nevermore

ALTE VIZIUNI LA CERNĂUŢI

I. Diamantele imperiului

Izgonită memorie, icoane proscrise

Pe pereţii trecutului

caii verzi ai prezentului

Frunza de ieri se declară azi rădăcină –

ah, kir Doxachi, acestor sentimente

le va creşte o altă inimă?

această mână ciuntită îşi va creşte

alt trup?

Fosforescente, umbrele s-au retras

sub tencuiala din ziduri,

bufoni vopsiţi pe turla Arhivei de stat

suflă-n trompete. Jos, în galerii,

şobolani isterizaţi scurmă diamantele

imperiului, rod sigiliile, numele, vieţile…

Înnoptezi la hotel. Stai aici ca în propria-ţi tâmplă

O, tinereţea ta inventând zeităţi!

treci prin ea acum ca printr-o

mitologie. Sufli în pietre, le crezi flaute

dar aerul ţi-e sugrumat

E târziu şi-n parcul municipal

spiritul gotic vine să moară

Sub acest clopot de sticlă, lumânarea sângelui

se zbate să fie. Are nevoie de aer –

dă-i respiraţia ta!

II. Timp suprapus

E ceaţă şi întunericul se lasă în jur

În spatele fiecărui zid e un alt zid

în spatele fiecărui trecător e un alt trecător

Îndărătul turnului cu ceas

e un alt turn şi un alt ceas. Şi ceasurile

amândouă arată aceeaşi oră a înserării:

17 şi 30 de minute

Se stârneşte vânt

şi chipurile trecătorilor intră unul în altul

timpul unui ceas se răstoarnă în timpul

altui ceas

Pe nesimţite, limuzina gri metal

a directorului fabricii de bere

dispare în burta tramvaiului galben în care

călătoreşte masca lui Paul Celan,

tramvaiul galben, la rândul său, este înghiţit

de trăsura neagră în care, pe un cufăr negru,

stă masca adolescentului Eminovici Mihai

privind la târgoveţii cu bărbi roşii

(Peste tot, jumătatea prezentă

stă spate-n spate cu jumătatea absentă)

Timp suprapus peste timp,

oglindă răsfrântă în alte oglinzi:

de sub caldarâm

rând pe rând se înfăţişează

înfiorată de mezzosoprane

clădirea Teatrului Naţional,

elegantul Hotel Bristol,

ţărani în iţari, amploiaţi cu cocarde,

ceasornicării…

De pe celălalt versant al memoriei, apar berline

din care zâmbesc domnişoare cu evantaie,

se perindă ferestrele atelierului

lui Epaminonda Bucevschi

Oraşul îngropat se dezgroapă,

dinapoia străzilor se deschid alte străzi

care, uitate de veacuri, mi se scurg pe umeri,

pe braţ, se-adună şi se înnoadă

la mine în palmă…

Între timp, întunericul se face

mai umed, mai rece

ceaţa devine mai umedă, mai deasă

Strada pe care merg e pavată cu zaruri

Jumătate apă, jumătate vânt,

steagul melancoliei foşneşte pe ziduri

III. Înlăuntrul şi înafara

Am văzut umbra lui Grigore Ghica voievod

rătăcind noaptea pe străzi

Într-o mână, ţinea două jumătăţi de sferă

în cealaltă ducea o trâmbiţă.

La doi-trei metri în urmă îi venea

capul

Era într-o vineri dinaintea Paştelui

şi bisericile aveau uşile larg deschise

Fantoma veni

strecurându-se printre copacii din Grădina Arboroasa

intră în Catedrală, aprinse candelabrele, turnă

în candele un ulei negru ca sângele, un fel de

lumină îngheţată (memorie şi spirit –

lacrimile noastre neplânse, adunate

timp de aproape trei sute de ani)

şi ieşi

Ajuns pe locul unde fosta Stradă Domnească

se revarsă în Piaţa Unirii (fostă şi ea)

capul vorbi, devenind, abia atunci,

vizibil:

„Adevăr zic vouă: sfera aceasta

scoasă a fost în afara sinelui său; când îi veţi

regăsi centrul şi îi veţi reda rotunjimea,

înafara va fi iar înăuntru, alleluia!”

Apoi, cap şi trup, dispărură

pe străzi lăturalnice în întuneric

Bătea un vânt cald şi întremător, ca scăpat din geneză,

şi oraşul se umplu de un puternic

parfum de mir, smirnă

şi alte, nelămurite, miresme

IV. Noul Sinedriu

Descojit de sinele său,

oraşul

Vopsitorii de cositor

lucrară nu doar pe ziduri

„Steaua sus răsare, ca o taină mare…”

E seara Crăciunului şi Dumnezeu coboară la noi

pe aripi de colinde româneşti. Dar nici acum

nu va accede în centru, ţinut va fi

la periferie – a-a-ah, Dumnezeule periferic!

o, tu, umilă margine a marginilor

marginale!

Istoria doarme,

încă mai doarme în patu-i de zaruri…

Micul Paris şi-a înghiţit de ruşine

lavaliera

Îmbătrâniţi, poeţii oraşului îşi dispută

glorii locale. Noul Sinedriu îi aclamă din umbră,

îi decorează

La cimitir morminte cotropite, oase cenzurate

date pe vânt. Risipite pe sub ierbi,

lăcrimioarele învăţăceilor, scoase

şi aruncate la porci, aidoma biblicelor

mărgăritare

Legea morală? Uite-i, făcând-o ţăndări

ca pe o cupă de cristal

în piaţa publică, în tribunale

„Înoată, înoată, bour negru…”

Prin ceaţa timpului postmodern

încărunţit de lumina reclamelor, vin sau plec?

urc sau cobor?

Tot mai multiplicat chipul meu,

tot mai mărunţit de ferestre

V. În marginea cuibului

I-auzi cum cloncăneşte istoria cu pui

se-ncrucişează-n nopţi mistreţii cu păunii

din ouă alegorice, ce-ai zis că ies: statui

de fauni, siamezi cu monştrii raţiunii?

Zici, temeliile? Se ţin pe câte-un zar

şi cum pe-aici hazardul fu generos în zaruri

le lustruirăm noi cu râvnă, aşadar,

parte având de ale zădărniciei haruri

O, urbs bucovinensis! Bat vânturi la răscruci

timp sincopat în ceasuri, amurg de-odinioară…

gu-au! gu-au! auzi-i – un neam pervers de cuci

ne-aruncă jos din cuib, ne-nghesuie-n afară

Şi guguitul lor ni-i semnul şi măsura?!

mefistofelic stilul, peltic: gu-au, gu-uu!

Ni-s ochii roşi de sare, de psalmi spuzită-i gura –

dar nu…

VI. Istoria se scrie din mers. În academii, se rescrie

Îngândurat şi palid e Împăratul

la marginea împărăţiei

În dreptul Catedralei Ortodoxe

lărgit, îi cade din deget inelul –

semn că în curând istoria îşi va schimba

paradigma

Din poemul acesta pe care îl scriu

se vede clar, ca dintr-un habitaclu,

că afară e primăvară şi în liliacul din curtea Catedralei

s-au redeşteptat albinele autohtone

Se poate vedea, de asemenea, anul

în care ne aflăm: 1914, cu doar câteva luni înainte

de începutul primului război mondial

Cântă fanfara. Mulţimea adunată pe străzi

ovaţionează. Împăratul pare uşor emoţionat

mustaţa sa uriaşă îi depăşeşte viziunile

Pe coroană stă scris Viribus unitis

iar deasupra coroanei pâlpâie

un fluture negru

De la fereastra cazărmii de vizavi

câţiva soldaţi urmăresc cortegiul magnific

între ei, unul pare mai trist

e Costache, străbunicul meu, care stă şi chibzuieşte

în sinele său: „Din punctul în care se află acum,

mustaţa lui Franz Josef atinge c-un vârf

Boemia şi Croaţia, iar cu celălalt

gâdilă Antanta”

În piaţa mare a oraşului Împăratul se opreşte

în faţa unei mese pe care se află

o tablă de şah. De partea cealaltă a mesei,

într-un jilţ improvizat, stă fluturele negru –

un cap de câine între două aripi negre

cu vârfurile vopsite

în roşu

Negre şi roşii, figurile de pe tabla de şah

strălucesc feeric la soare

cântă fanfara mulţimea ovaţionează în jur

Împăratul întinde braţul şi mută un pion,

un pion negru. În replică, fluturele negru

face o combinaţie cu Nebunul roşu şi

în clipa următoare se întâmplă

mai multe lucruri deodată

ce neapărat se cer aici

consemnate:

pasărea ce zbura adineauri deasupra

îşi leapădă penele şi carnea,

rămânând numai schelet –

un schelet cu o trâmbiţă-n cioc;

calul alb al guvernatorului e năclăit

de o sudoare roşie ca de sânge

iar din urechea guvernatorului însuşi

iese un vierme cu cap negru,

strălucitor

Fanfara cântă. Emoţionată, mulţimea ovaţionează în jur

Împăratul e tot mai palid, tot mai îngândurat

mustaţa uriaşă îi zvâcneşte nervos

Estimp, Costache, străbunicul meu,

încearcă să-şi întindă braţul până la mine,

să mă atingă în poemul acesta pe care îl scriu,

vrea să ştie dacă nu e încă târziu să-1 întâlnească

în sângele său pe tatăl meu cu mine,

şi-mi strigă aproape disperat peste umăr

ceva ce abia reuşesc să percep cu auzul meu de acum:

„niciodată nu vei putea fi altceva decât eşti”,

dar timpul său este scurt, se termină

şi el nu reuşeşte să-mi lase ca amintire

decât chipul lax destrămându-se-n timp:

un castan înflorit, scuturat înainte de vreme

undeva prin Silezia

Când să facă următoarea mutare,

poate cea decisivă,

un strănut banal ce nu mai poate fi reprimat

îl scutură puternic pe Împărat

şi din mustaţa-i uriaşă se risipesc

ca nişte pui de păianjen

dezastrele

Imaginea istoriei se tulbură

şi în jur se lasă o ceaţă neagră, pâsloasă

din care pricină

poemul acesta pe care îl scriu

începe să huruie ca un mecanism infernal

devine un fel de maşină de război

din cuvinte ţâşneşte

un lichid negru, vâscos,

un fel de sânge amestecat cu cenuşă,

cald şi real, cât se poate de real, lipsit de

orice semnificaţii

estetice

VII. Abatorul din vale

În ganguri învineţite de vânt

zilele de ieri agită eşarfe

Noapte de noapte revăd în vis

imaginea ţăranului ducând munţii de lanţ

printre neguri

ca pe nişte tauri îmblânziţi la abatorul din vale

pe drumuri comerciale

Nu se mai vede, a dispărut

semnul de recunoaştere

Unde s-au scurs străzile?

Urmele mele de animal tânăr, voi

unde v-aţi dus?

Sădită în oase adânc,

sămânţa umilinţei dă rod

Doar stelele deasupra sunt aceleaşi

doar piatra mai fumegă amintiri

gura ta, frate, altoită-i pe altă gură, străină,

cuvintele smulse sunt din rădăcină,

cu tot cu letopiseţe,

cuvintele limbii mele stau smirna

în faţa vorbirii cu epoleţi

Istoria nu vrea să ştie de amănunte

istoria se ascunde-n citate

uitarea-i cârtiţa grasă ce sapă

acum în grădină

Frunză verde, mă recunoşti?

Plopilor retezaţi,

mai ştiţi să daţi bună seara?

VIII. Dialectica supravieţuirii

Ascultă, ascultă ţipătul păsării

în codrii singurătăţii!

Oul ei plin e de

naşterea mea. În dialectu-i ascetic

sufletul mi l-am zidit

Noi generaţii de pui de cum i se nasc

li se toarnă ceară-n urechi

în ipoteza uitării

Dar sinele-i, în miezul nefiinţei

ajuns, îşi află din nou

sinele şi fiinţa

de sute de ani repetând

miracolul Păsării Phönix:

tatăl cenuşii trecând pe nesimţite

în fiul flăcării

după cum fiul flăcării devine implicit

tatăl născător al cenuşii

Şi neoprit e circuitul acesta, căci el

e cel ce naşte dialectica supravieţuirii,

nebiruita monadă hrănindu-se din sinele arderii,

lutul putred, fertil din care ies nuferii

unei noi rostiri

P.S. Şi Marele Dialectician zice: suflul

ce leagă cenuşa de flacără

e Dumnezeu însuşi

P. P. S. Amin

EPIFANIE

Seara vin groparii literaturii

au hârleţe, funii şi târnăcoape

sunt decişi, categorici

„Să îngropăm utopia! Gândirea noastră modernă

nu mai are nevoie de lucrul în sine”

Efebi, calpuzani şi uzurpatori,

magistraţi, camionagii şi măcelari,

bâlbâiţii, ciungii şi şchiopii, şi alte pramatii ale acestei lumi

de rând cu cetăţeni dintre cei mai onorabili

se-adună în conferinţe de presă,

fac trimitere la Senat şi Academie:

„Nu mai tolerăm aparenţele, ni s-a făcut greaţă

de-aceste măruntaie estetice”,

„Ce moştenire tot zic ei că lasă

urmaşilor lor Văcăreşti?”

Zeloşi, bat în cuie transcendenţa

grăbiţi, răstignesc parabola lumii,

miracolul, frumuseţea

Iau cadavrul şi îl ascund

în subsolurile Bibliotecii, îl zăvorăsc în grote

laolaltă cu năpârcile şi cu şerpii

…Dar, dimineaţa, ceea ce era de aşteptat să se-ntâmple,

se-ntâmplă

nepătrunsul mister (din toate timpurile

şi din toate epocile) reînvie:

cadavrul deschide ochii, se desface din funii, se ridică şi

păşeşte pe ape desculţ –

urmele lui de aur şi purpură

luminează marea. Cât vezi cu ochii

apa înfiorată se-nnoieşte

de cercuri…

 ArcadieSUCEVEANU