copy protect

marți, 2 septembrie 2014

Târgoviștea literară, ANUL III, nr. 3, septembrie 2014




salutări din
TÂRGOVIŞTEA  LITERARĂ
MEMBRĂ  A  ASOCIAȚIEI  PUBLICAȚIILOR  LITERARE
ȘI  EDITURILOR  DIN  ROMÂNIA
(APLER)
revistă trimestrială
fondată în anul 2012 de

ASOCIAŢIA TÂRGOVIŞTEA LITERARĂ

Theodor Adam, Chiru Cătălin Cristea,
Mircea Măgureanu-Vulcana,
Eus Platcu, Mihai Voiculescu

apare sub auspiciile
CONSILIULUI MUNICIPAL TÂRGOVIŞTE,
promovează patrimoniul
istoric, cultural, literar-artistic
al Municipiului Târgovişte



Cuprins

EDITORIAL
Magda GRIGORE / Ion Popescu-Sireteanu, omul care sfințește cuvantul / p.5

LUMEA CUVINTELOR
Ion POPESCU-SIRETEANU / Cuvantul romanesc suflet / p.7

FILOLOGIA SECOLULUI AL XXI-LEA
Petre Gheorghe BARLEA / Raluca Felicia Toma - pragmatica proverbelor biblice / p.9

OBIECTE MICI
Mona MOMESCU / O linguriță de cafea / p.13

ARHIVĂ EPISTOLARA
Remember Eliade, IV / p.17

CATEDRA G. CĂLINESCU
Ion BĂLU / Iubirile lui G. Călinescu / p.23

CICĂ NIȘTE CRONICARI
Magda GRIGORE / Cărțile ard, poezia nu… / p.27
Lucia ISPAS / Radu Petrescu și „Școala de la Targoviște”. Constanțe și alunecări / p.30
Adrian Dinu RACHIERU / Sindromul Mareș / p.35
Eus PLATCU / Ion Popescu-Sireteanu ‘80 / p.38

EMINESCIANA
Floare albastră, Lacul, Dorința, Atat de fragedă, Și dacă... / p.44

POEZIE
Grigore GRIGORE / p.51
Ioan VIȘTEA / p.54

PROZĂ
Ecaterina OPROIU / Jurnal / p.57
Gabi MAREȘ / Scranciobul (IV) / p.69
Atena Gabriela STOCHIȚĂ / Emuria (IV) / p.75

ALBUM PLASTIC / pag.81-86

ANTECESORII
I.Al. Bratescu-Voinesti - (re)lecturi / p.87

GONG
A.D.LOUNI / facultas ludendi / p.95

OPERE LITERARE… OPERE MUZICALE
Ana BUGA / Nostalgii elene - Orestia / p.103

INTERSTIȚII
Andrei VOICULESCU/Despre trup, suflet și conștiință / p.107
Răsvan DOBRESCU / Aventurile unei vile / p.110
Gheorghe PATZA / Două cărți austriece despre Bucovina / p.120

LECTURI FACILE
Proză măruntă / p.124

FRAGMENTARIUM
Chiru Cătălin CRISTEA / p.129

SECRETARIATUL REDACȚIEI
Mihai VOICULESCU / p.132

EVENIMENT
Zilele de poezie „Constantin Virgil Bănescu” / p.133

Sumarul revistei Târgoviștea literară (2012, 2013, 2014) / p.134

APPENDIX / p.138


Coperti 1-4, 2-3, Revista Nr. 3 / 2014



EDITORIAL - Magda GRIGORE



Ion Popescu - Sireteanu,
omul care sfinţeşte cuvântul



          Că omul sfinţeşte locul, se ştie din bătrâni, dar tot el este acela care poate să sfinţească, prin cinstire, prin respect şi prin veneraţie, cuvântul. Dacă pentru mulţi dintre semenii noştri, cuvintele reprezintă doar asocierea unui sens şi a unui complex sonor, însemnând (doar) o convenţie / o unealtă / un mijloc de comunicare, pentru prof. univ. dr.  Ion Popescu - Sireteanu, cuvintele sunt, se poate spune, obiecte de cult, au în ele puritate divină, perfecţiune şi har, altminteri nu le-ar fi dedicat întreaga sa viaţă cu o convingere nestrămutată până, iată, la cei 80 de ani venerabili pe care îi posedă. Probabil acesta este secretul graţie căruia profesorul nu trece în prezent printre oameni fără să uimească cu vorba sa bună, blajină şi inspirată, cu zâmbetul cald, deschis, apropiat şi fiind gata oricând să te atingă cu o învăţătură. Vitalitatea şi înţelepciunea îl apropie de oameni, iar cuvântul a devenit, conform trend-ului lumii moderne, imaginea sa în viaţa publică.
          S-a născut în satul Mănăstioara din Suceava, sat adăpostit de dealul Ciuhei şi dealul Târgului, în anul 1934, pe 10 septembrie, într-o familie bogată în copii, în tradiţie şi în credinţă, într-o zonă generoasă în folclor, mituri, legende şi obiceiuri populare, frumoasa Bucovină/ ţara fagilor, unde vechile familii româneşti şi-au salvat trăinicia prin înalta lor puritate morală. Format la Universitatea din Iaşi, Ion Popescu - Sireteanu a urcat cu trudă şi cu răbdare multe trepte ale carierei, până la aceea de profesor universitar şi, timp de aproape 10 ani, şef al Catedrei de limba română pentru studenţii din afara ţării. Totdeauna a deţinut acel aliaj care confirmă un profesor bun, pe care foarte bine îl descria Andrei Pleşu într-un interviu, spunând că el conţine dragostea autentică pentru materia pe care o posedă, simpatie pentru elevii săi (implicând o constantă bunătate a inimii) şi rigoare bine temperată.
          Meseria de profesor s-a transformat însă curând în meseria de a trăi, anii au trecut şi au lăsat în urma lor roadele cele mai hrănitoare, cărţile, multe la număr, doar enumerarea titlurilor ar fi deja o listă prea lungă. Ion Popescu - Sireteanu îşi păstrează surprinzător puterea de a lucra şi tinereasca îndrăgostire de cuvinte. El şi-a prelungit şi munca dincolo de anii de dascăl activ, şi vocaţia de a filigrana în aura cuvintelor. Pasiunea şi multiplele cunoştinţe profesionale acumulate în timp s-au împletit armonios cu devotamentul şi cu disciplina talentului, formulă care şi-a dovedit în timp eficacitatea. A desfăşurat fără întrerupere activitate de cercetare în domeniul vast al limbii române, în timpul prestaţiei la catedră şi după aceea, iar nenumăratele sale studii, comunicări ştiinţifice, articole, recenzii, note, s-au îmbinat armonios într-un număr impresionant de cărţi, ultima apariţie editorială Cuvinte româneşti de bază (Editura Alfa, Iaşi, 2014) sporind palmaresul auctorial în care numărul de cărţi se apropie admirabil de cel al anilor. Scrierile sale au fost primite de la început cu interes, chiar teza de doctorat (Termeni păstoreşti în limba română), publicată în 1980, atrăgea atenţia asupra unui spirit minuţios, dedicat studiului şi documentării, mai ales că subiectul în sine reprezenta o nişă filologică necesară în specialitate. Acesteia i-au urmat volume de arheologie lingvistică şi de istorie a lexicului românesc, cele mai cunoscute fiind cele 5 volume din Memoria limbii române, Din istoria lexicului românesc (1983), Cuvinte româneşti fundamentale (1995). Mai mult, Ion Popescu - Sireteanu a fost atras de cultura populară, fiind iremediabil cucerit de un personaj autentic şi complex, Păcală, căruia i-a dedicat ediţii succesive din Păcală şi ai săi, serie iniţiată în 1994, pe baza unei perspective panoramice care îmbină în mod original viziunea tradiţională cu cea modernă într-o abordare inedită a personajului. Fidel spaţiului natal, Ion Popescu - Sireteanu şi-a dedicat o parte din activitatea scriitoricească hermeneuticii istorice şi culturale efectuate în vatra Siretului, deţinătoare de mărturii şi comori culturale inestimabile pentru neamul românesc. În prezent, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Piteşti, profesorul Ion Popescu - Sireteanu promovează acelaşi sentiment şi aceeaşi solidaritate faţă de limba românească, cea care exprimă în gradul cel mai înalt ethosul naţional, dovedind un spirit viu, cu un sistem de valori autentic, conservator în sensul protejării memoriei limbii române.
          Pedagogia s-a nuanţat, a devenit înţelepciune, (auto)control meditativ şi conştiinţă trează. Cuvântul a pus la dispoziţia omului întreaga frumuseţe, capacitatea şi energia sa, iar omul, artizan şi partizan al acestuia, şi-a identificat prin el menirea şi cea mai inspirată modalitate de transmitere a propriului eu. Iată, de exemplu, cât de frumos se mărturisea autorul într-una din scrierile sale, confesiune făcută cu sinceritatea aceea menită să cucerească imediat complicitatea cititorului/ interlocutorului cu afinităţi: ,,Stăpânind o ştiinţă severă, dar având şi o mare dragoste pentru lumea care se află după orizontul comunicării zilnice, cel ales de destin să deschidă porţi şi căi prin aceste ţinuturi rămâne uimit de viaţa ascunsă dincolo de cuvinte. El urcă şi coboară trepte nevăzute, trece prin locuri nebănuite cândva, stă de vorbă cu generaţii şi generaţii de strămoşi, la umbra timpului, pe coama veacurilor, ogoind cursul zilelor. Există o lume cu biruinţe şi înfrângeri, cu doruri şi dureri şi cu o îndârjită luptă pentru existenţă, ascunsă sub o coajă de linişte aparentă. Pentru că sunt cuvinte care unesc şi care dezbină, zidesc ori dărâmă, învie ori sfarmă, cuvinte care cântă şi descântă, care ard şi clocotesc ori care sparg case şi cetăţi. Menirea lor este să spună ceva, să deschidă ori să închidă căi, să spulbere ori să întemeieze….” (din Fascinanta lume a cuvintelor). Nimic mai grăitor decât această viziune a puterii demiurgice a cuvântului, această încredere în puterea lor de nimicire ori de zidire, idei pe care profesorul Ion Popescu - Sireteanu le-a văzut şi de aici toată pasiunea sa şi, în acelaşi timp, statornicia în pasiune. Între om şi cuvânt s-a creat o relaţie performantă, o legătură tainică şi fidelă, o empatie umană indestructibilă.
          Fiecare dintre noi are cel puţin o clipă în viaţă când se recunoaşte şi se regăseşte în dascălii pe care i-a avut, fiind până la urmă produsul lor. Profilul uman, probitatea morală şi profesională, precum şi inteligenţa emoţională, completată de bunul gust al umorului, ar motiva pe oricare tânăr, filolog sau nu, să vadă în Ion Popescu - Sireteanu, profesorul pe care şi l-ar fi dorit. Un cronicar autentic al limbii româneşti, crainic al conştiinţei ca şi înaintaşul său, bucovineanul Mihai Teliman, dovedind că vocaţia are rădăcini adânci şi sigure, iar ea te obligă să  asiguri, firesc, necesara continuitate a generaţiilor de vârf în cultură.
                                                                                 
Magda GRIGORE

LUMEA CUVINTELOR - Ion POPESCU-SIRETEANU





Cuvântul românesc suflet


    Astăzi, cuvântul suflet, considerat învechit şi popular când are sensul „respiraţie” şi prin extensie „expiraţie” sau „suflare”, este prezent mai mult în expresii şi locuţiuni. Autorii Dicţionarului limbii române prezintă, pentru acest sens, ca şi pentru celelalte, foarte multe contexte. Dintre acestea, voi reţine câteva: Vedeţi-mă fără glas şi fără sufletu dzăcându (sec. XVI); Cu sufletu voi sufla, cu limba voi descânta (Marian); Trecu iarăşi prin grădiniţă simţind sufletul busuiocului (Sadoveanu). Este bine cunoscută şi frecvent folosită locuţiunea adverbială într-un suflet folosită pe lângă verbe de mişcare, cu variantele tot într-un suflet ori numai într-un suflet, cu sensul „foarte repede, pe nerăsuflate”: Alergă într-un suflet la Mântuleasa (Ghica); …am alergat numai într-un suflet (Alecsandri). Reţinem câteva expresii: A-şi trage sufletul, care înseamnă „a respira”, „a inspira”, „a se odihni”; „a se linişti”. A se umple de suflet înseamnă „a nu mai putea respira normal din cauza unui efort fizic prea mare; a-şi pierde răsuflarea”, dar şi „a gâfâi”: Am alergat de m-am umplut de suflet (Baronzi).
    Expresia a lua sau a prinde la suflet înseamnă „a trage adânc aer în piept pentru a-şi recăpăta puterile” sau „a-şi recăpăta puterile”: Atunci Greuceanu mai prinse la suflet şi, împuternicindu-se, unde nu ridică, nene, o data pe zmeu (Ispirescu).
    2) „Faptul, starea sau însuşirea de a trăi, de a fi viu; suflare; viaţă”: Sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi şi în obraji (Camil Petrescu). Locuţiunea adjectivală plin de suflet are sensul „vioi, energic, vesel”, iar locuţiunea adverbială cu (sau fără) suflet înseamnă „cu (sau fără) însufleţire, cu (sau fără) elan”. Când cineva este prea necăjit, poţi să-i spui: vai de sufletul tău! Vai de sufletul lui cum trăieşte (Pamfile). Cu sensul „a sărăci” se poate spune că ai rămas numai cu sufletul.
    Dar a avea şapte (nouă) suflete ori a avea sufletul cu crăci înseamnă „a avea o mare rezistenţă fizică; a trăi mult”. Domnişoarele parcă aveau şapte suflete, nu oboseau deloc (Rebreanu). A rămâne cu sufletul în oase = a rămâne în viaţă: El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea… sa rămâie cu sufletul în oase (Ispirescu). A-şi da sufletul din oase înseamnă „a-şi da viaţa”: Sufletul din oase să ţi-l dau? (Rebreanu), dar a avea sufletul în oase înseamnă „a fi foarte slab”. Suflet este uneori termen cu care se adresează o persoană dragă: Dar nu te las, suflete (Agârbiceanu); Trecui valea ş-un dudău, La mândra sufletul meu (Sevastos).
    3) În gândirea religioasă, în opoziţie cu trup, suflet este „substanţă imaterială, de sine stătătoare, independentă de corp, considerată ca principiu al vieţii umane şi socotită de origine divină şi nemuritoare; spirit”: Sufletul mieu ni-i lăsa-n zăbavă (Dosoftei); Să n-aibă unde a merge sufletului lui şi să fie suptu mare blestem (an. 1689); De va fi fost el care şi-a pierdut viaţa astfel, să-i fie sufletul în cer (Heliade); Vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet (Eminescu); Grecii, cunoscând pe geţi, au fost aşa de miraţi de înalta lor concepţie despre lume şi viaţă, în special de credinţa lor în nemurirea sufletului (Pârvan); După ce moare, sufletul mortului dă ocol casei în care a trăit trei zile şi trei nopţi (Stancu). Partea sufletului este averea păstrată de părinţi pentru întreţinerea lor după ce au împărţit totul copiilor.  Cu sufletul în palmă este cel care nu-şi ascunde sentimentele. Locuţiunea adjectivală şi adverbială cu sufletul la gură înseamnă „a nu mai putea respira din cauza oboselii sau a emoţiei”, „cu nerăbdare”, dar şi „ în agonie”. Expresiile a fi cu sufletul călător sau a i se bate sufletul în tindă înseamnă, despre cineva, „că nu mai are mult de trăit, că este pe ducă ori că se află în pragul morţii”. Expresia a-şi da sau a-i ieşi cuiva sufletul prezintă o bună sinonimie cu a-i pieri cuiva sufletul, cu a da sufletul din el, adică „a muri”: Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul (Ispirescu), dar şi „a obosi peste măsură”: … nu mai puteam; îmi dădeam sufletul (Sadoveanu). Sub acest sens adăugăm şi expresiile: A-i scoate cuiva sufletul, a-i lua cuiva sufletul; a-şi scuipa ori a-şi stupi cu cineva sufletul: Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul (Creangă); a da, a împărţi de sufletul cuiva = a face pomeni pentru un mort, a-şi căuta, a-şi griji de suflet = a trăi după normele religioase (cu post şi rugăciuni); a se pocăi.
    Prin suflet numit adeseori inima ca sediu al sensibilităţii şi al sentimentelor: Bucură-te suflete! Că eu mă bucur de tine (sec. XVII); Ce a fost frumos în viaţa noastră trebuie să rămână în suflet (D. Zamfirescu). Expresiile a lua pe cineva, a creşte, a ţine de suflet, înseamnă „a înfia”: Îl iau de suflet, îi las lui ce am (Sadoveanu), iar luat sau crescut de suflet înseamnă „înfiat”: Eu mai am o fată de suflet, tot de o vârsta cu fata mea (Creangă). A da de suflet = a ceda cuiva copilul care îl înfiază. Locuţiunea adverbială din sufletul sau din tot sufletul înseamnă „cu sinceritate, cu participare totală, din toată inima”: Îţi mulţumesc din suflet că ţi-ai mai adus aminte de mine (Caragiale); Cu tot sufletul dorea altă viaţă şi altă soartă (Sadoveanu); Din suflet ofta, Inima-i rupea (Folclor din Oltenia – Muntenia). A-i arde cuiva sufletul după ceva = a dori ceva foarte mult. A-l durea, a i se rupe sufletul = a suferi mult. A nu avea pe cineva la suflet = a nu suferi pe cineva. A sta cuiva pe suflet = a incomoda pe cineva. A-i pofti ceva sufletul = a dori mult un lucru; a avea chef de ceva. A-şi săra sufletul = a se bucura de ceva; a se răzbuna, a se simţi răzbunat. A strânge pe cineva la suflet = a strânge la piept: Aş vrea la suflet să vă strâng, Să râd de fericit. Să plâng (Coşbuc).
    Suflet înseamnă şi „trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva, fel de a fi” şi „caracter”: Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este (Creangă); O avut suflet hain, Nu inimă de creştin (Balade, II). Locuţiunea adjectivală lăsat sau lepădat de suflet înseamnă „nelegiuit, criminal”. Loc. adj. cu suflet, despre oameni, înseamnă „bun, milos; generos” iar fără suflet înseamnă „rău, nemilos”: La unul fără suflet, trebuie unul fără lege (Creangă). De multe ori suflet este un sinonim al cuvântului cuget, conştiinţă: Mi-e sufletul destul de încărcat de păcate, de propriile mele păcate (Vlahuţă). Expresia a avea ceva pe suflet înseamnă „ a fi preocupat, chinuit, apăsat de ceva”; „ a se simţi vinovat de ceva, a avea conştiinţa încărcată”: Îi sta pe suflet să-mi spună ceva şi parcă nu îndrăznea (Vlasiu). Iar a i se lua de pe suflet ceva are sensul „ a se elibera de o mare răspundere, de o vină, de un necaz”.
    În sfârşit, suflet este  şi „element esenţial al unui lucru, al unei acţiuni, al unei concepţii, al unui fapt; parte determinantă, hotărâtoare, vitală a ceva”: Mi se părea că dacă o să plece, avea să plece sufletul casei (Camil Petrescu); Bălcescu a fost sufletul revoluţiei de la 1848 (Sadoveanu). Uneori suflet poate însemna „avânt, însufleţire; impuls”: Noutatea este un factor important în … viaţa cuvintelor, adică sufletul pus în ele de subiectele vorbitoare (Iordan).
    Cuvântul este moştenit din latinul *sufflitús (acesta din sufflare).
    Familia cuvântului suflet este foarte bogată, astfel: sufletár, sufletesc,-ească, sufleteşte, sufletist, sufletuţ, sufleţel, sufleţí, sufleţíe, sufleţire; dar şi însufleţí, însufleţire, însufleţit ş. a.
    Antroponimia cunoaşte nume de familie precum Suflet şi Sufleţel.
    Aromânii au cuvântul suflit, iar din familia acestuia amintesc derivatul suflitáme „oameni mulţi” adică „multe suflete”.
    La meglenoromâni suflit este considerat de către Th. Capidan, III, 289, derivat al verbului  suflu.
    Se înţelege că suflet este cuvânt comun dialectelor limbii române, o moştenire însemnată.

FILOLOGIA SECOLULUI AL XXI-LEA - Petre Gheorghe BARLEA







        Rubrica de faţă este consacrată unor tineri filologi români care au reuşit să se impună în activitatea de cercetare, în mediul social-economic şi/sau în învăţământul universitar şi preuniversitar din ţară şi de peste hotare, prin lucrări de excepţie – în cele mai diferite ramuri ale ştiinţelor cuvântului şi ale comunicării, în general. Este vorba despre studii de gramatică descriptivă, gramatică istorică şi comparată, tipologia limbilor, limbaje de specialitate (didactic, religios, ştiinţific, IT etc.), etnolingvistică, mitologie lingvistică, retorică clasică şi retorici moderne, analiza discursului ş.a.m.d.
        Cele mai multe dintre lucrările pe care le prezentăm aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau străine. Toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al autorilor  – manifestat prin maniera originală, personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale, conectându-se la bazele internaţionale de date ştiinţifice, prin corectidudinea şi frumuseţea exprimării.
        Cel ce scrie aceste rânduri a parcurs “cu creionul în mână” respectivele lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem că tot ce am citit în ultimii ani este acceptabil, dar din tot ceea ce se scrie acum se poate selecta un consistent corpus de texte valoroase, care ne îndrituiesc să formulăm o concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este totul pierdut pentru generaţiile noi.


Raluca Felicia Toma -
pragmatica proverbelor biblice

        Raluca Felicia Toma, născută la 28 noiembrie 1957 în comuna Moroieni, judeţul Dâmboviţa, a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Târgovişte şi a funcţionat ca învăţător/institutor la Colegiul Naţional “Constantin Cantacuzino” din același oraş. A făcut parte dintr-o generaţie de studenţi de excepţie ai Colegiului Universitar de Institutori din cadrul UVT, aproape toţi proveniţi din rândurile foştilor “normalişti”, care au adus cu ei în această instituţie seriozitatea, maturitatea în actul profesionalizării continue şi ataşamentul faţă de meseria de dascăl. După absolvirea Facultăţii de Teologie-Litere şi a unui master în specialitate (“Limbă, cultură şi civilizaţie română în context european”), s-a titularizat în cadrul Departamentului de Litere al Universităţii “Valahia” din Târgovişte, unde a funcţionat mai întâi ca asistent, apoi ca lector, după obţinerea titlului de Doctor în Filologie, obţinut la Universitatea “Ovidius” din Constanţa.
        În prezent, este conferenţiar doctor în cadrul Departamentului de Litere al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Litere şi Comunicare, din cadrul Universităţii „Valahia” din Târgovişte, susţinând cursuri de lingvistică generală/teorii asupra limbii, sintaxă a limbii române etc. Extrem de aplicată, de conştiincioasă şi de corectă în tot ceea ce face, dotată cu un simţ gospodăresc-administrativ şi cu conştiinţă profesională ieşite din comun, foarte dedicată instituţiei în care lucrează şi actului didactic, în principiu, a condus în două etape şi continuă să conducă Departamentul de Litere, în calitate de director de departament.
        Preocupată de frazeologia biblică, este autoarea cărţilor: Pragmatica proverbelor biblice; Analiza retorico-stilistică a proverbelor biblice; Dicţionar de cuvinte şi expresii de origine biblică în limba română, a unor cursuri universitare de profil ş.a. Este o prezenţă activă la simpozioanele şi colocviile de specialitate din ţară şi din străinătate, publicându-şi studiile şi articolele în anale academice, volume colective, reviste de specialitate, precum LLR, DICE etc. Participă la realizarea proiectelor naţionale şi internaţionale de cercetare ştiinţifică, precum „Locuri imaginare în literatura pentru copii”, finanţat de Agenţia Universitară Francofonă (soldată cu colaborări semnificative la cele două ediţii ale Dicţionarului de locuri imaginare în literatura română pentru copii şi tineret, Bucureşti: Editura MLR, 2006 şi 2009); „Didactici moderne în ştiinţele umaniste” etc.

*
*      *

        Principala calitate a cărții pe care Raluca Felicia Toma o propune cititorilor săi 1  este originalitatea abordării. Deşi se bazează pe o listă impresionantă de surse bibliografice, acestea sunt folosite numai ca puncte de pornire în utilizarea unor metode şi tehnici de lucru, în stabilirea unor criterii de clasificare a materialului cercetat şi, mai ales, de stabilire a tipologiei expresiilor paremiologice, aşa cum au fost descrise, prin analiza de conţinut şi de formă întreprinsă în demersul propus. Recursul la lucrările de referinţă ajută, de asemenea, la confirmarea sau infirmarea unor constatări la care se ajunge prin mijloace proprii, la confruntarea unor puncte de vedere personale. În orice caz, chiar și în aceste cazuri, se procedează, de fiecare dată, la o valorificare ”critică şi creatoare” a surselor teoretice, cu trimiteri oneste şi complete la autoritatea invocată.
        În al doilea rând, am remarca perspectiva cu totul nouă din care este tratată problematica în discuție. Tema generală a proverbelor biblice nu este, evident,  deloc  nouă şi, din acest punct de vedere, lucrarea ar fi putut deveni o sinteză frumoasă a cercetărilor anterioare, aşa cum se procedează frecvent, din păcate, în rândurile tinerilor cercetători din mediul universitar. Nu este şi cazul de faţă. Aplicând o grilă originală, rezultată din valorificarea unor teorii şi practici ale pragmaticii lingvistice, ale onomasiologiei, ale structuralismului, ale gramaticii comparativ-istorice, dar şi ale metodei contrastiv-tipologice, studiul de faţă conduce la relevarea unor aspecte noi ale unor texte cu existenţă cel puţin bimilenară. Desigur, amestecul de metode şi  combinaţiile tehnicilor  de analiză dovedesc faptul că niciuna nu a fost aprofundată şi respectată în litera şi spiritul ei. Dar acest lucru este declarat expressis verbis în introducerea teoretică a lucrării şi, atâta timp cât sistemul de lucru rezultat conduce la concluzii noi, efortul este demn de apreciat, cu atât mai mult cu cât eventualele naivităţi şi observaţii prea îndrăzneţe sunt asumate cu toată responsabilitatea şi în deplină cunoştinţă de cauză de către autoare.
        Din teoriile moderne ale comunicării şi din pragmatica lingvistică se preiau structurile actului de comunicare verbală, schemele logice şi formale ale enunţului respectiv. Onomasiologia o ajută pe Raluca Felicia Toma să-şi ordoneze, convenţional, un material foarte bogat şi extrem de eterogen, ”sistematizat” deja tematic în capitole şi florilegii  în ediţiile consacrate de tradiţia cărţilor sacre, dar unde proverbele sunt grupate în aşa fel, încât pot provoca derută pentru cititorul neavizat. Or, în lucrarea de faţă se reorganizează corpusul de texte, operându-se o reducere drastică a versetelor tipărite aşa cum ar fi fost culese în vremurile biblice, sub numele de „proverbe”. În acest nou corpus, de 365 de proverbe, care nu coincid tematic cu capitolele din Cartea lui Solomon, se aplică metoda descompunerii logico-gramaticale şi stilistice, prin aşa-numita „tehnică a parafrazei”, în care se reunesc, de fapt, achiziţiile metodelor clasice şi moderne. O constatare interesantă făcută cu acest prilej este aceea că şi în vechime, „doctorii” - reprezentanţii cei mai străluciţi ai patristicii, exegeţii de mare autoritate - procedau în acelaşi fel. Teza de faţă dovedeşte încă o dată că tot ce înseamnă „descoperire” modernă în analiza actelor de limbaj reprezintă vechi tehnici, teoretizate şi aplicate cu succes în Antichitate, perfecţionate în Evul Mediu, în Renaştere şi re-valorificate în epoca modernă şi contemporană. Este, de fapt, evoluţia de la retorica clasică la retoricile moderne şi, de la aceasta, la domeniile care ţin de ştiinţele şi artele comunicării.
        Pe de altă parte, se fac trimiteri la numeroase alte structuri paremiologice, răspândite peste tot în cărţile Vechiului Testament şi Noului Testament. Mai mult chiar, toate acestea sunt comparate cu proverbele „laice”, extrase din culegeri mai vechi sau mai noi din cultura noastră (în primul rând, din cele zece volume publicate de către Iuliu Zanne) sau din alte culturi (balcanice, occidentale etc.). Pornind de la această bogăţie de exemple, se ajunge la o viziune asupra manierei în care proverbul, în esenţa sa, „zice mai mult decât spune”, cum se afirmă la un moment dat în text. Pentru că însăși premisa lucrării este aceasta: versiunile româneşti reuşesc, nu fără poticniri, manifestate de-a lungul secolelor de tălmăcire din limbile vechi „sacre”, să redea forţa de semnificare a acelor enunţuri scurte, deseori încifrate sau ilogic formulate.
        În acest mod, se compară versiunile românești vechi, în primul rând Biblia de la Bucureşti (1688), analizată în nu mai puţin de trei ediţii, dintre care cel puţin una rezultată din colaţionarea a două manuscrise originale, cu versiunile mai noi, realizate de Nicodim Munteanu, Radu Vasile şi Gala Galaction, Dumitru Cornilescu, Valeriu Anania ş.a. Fiecare versiune a rezolvat într-un anumit fel dificultăţile lingvistice şi echivalarea referenţilor enciclopedici, cum se numesc în pragmatică, adică elementele de realia, fără de care mesajul unor proverbe nu-şi atinge nivelul performativ, iar altele rămân de-a dreptul obscure. Acesta este motivul pentru care lucrarea s-a numit, într-o primă variantă, prezentată de autoare ca teză de doctorat, „Versiunile româneşti ale proverbelor biblice”, o denumire relativ neutră, modestă, care exprimă procesul analizelor filologice mai puţin decât pe al celor pragmatice. În fapt, cercetarea de față vizează tocmai pragmatica proverbelor biblice, așa cum era specificat în subtitlul acelei variante.
        Jocul titlurilor provine din constatarea că rezultatele analizei pragmatice depind de haina lingvistică în care este înfățișat cititorilor vechiului tezaur de înţelepciune, autoarea propunându-și să releve virtuțile limbii române, în acest caz. Aceasta nu înseamnă însă că evaluarea performatorilor s-a limitat la ediţiile româneşti. Pentru a stabili performanțele limbii române în formularea unor enunţuri care, prin natura lor, „ascund şi relevă” sau, altfel exprimat, „spun mult în puţine cuvinte”, se face comparaţia cu versiunile vechi din greacă şi latină, mai puţin cu cele slavone sau cu cele vechi ebraice (care ne-au parvenit, însă, sub forma relativ recentă a textelor masoretice – sec. al IX-lea), la care autoarea nu a avut acces decât prin intermediari, lucru de înţeles, de altfel.
        Rezultatele unui asemenea demers sunt mai mult decât interesante. Se vede clar cum „Cei 70 de înţelepţi” şi-au îngăduit mari libertăţi în realizarea Septuagintei, faţă de textele vechi ebraico-aramaice, în sensul că au introdus în textul realizat în greacă versete noi, au renunţat la versete vechi, au schimbat termeni şi expresii, au înlocuit elemente de realia (referinţe concrete pe care se bazează aluziile din metaforele, alegoriile şi imaginile poetice paremiologice). Având în faţă ambele tipuri de texte, traducătorii români au constat că au de luptat nu numai cu „strâmtoarea” limbii române, ci şi cu inconsecvenţele din textele-bază. Opţiunile vor fi fost cu atât mai dramatice, cu cât orice greşeală de echivalare devine încă mai gravă când este vorba despre textele religioase, întrucât pot conduce la acuzaţii de erezie, prin „smintirea” cuvântului divin.
        Dar cea mai spectaculoasă contribuţie a acestei cărți constă în demontarea mecanismelor logico-semantice şi gramatical-stilistice prin care discursul laic se transformă în discurs religios. Prin regula substituţiilor parţiale, operate treptat, prin nuanţări, schimbări de topică etc. sau, pur şi simplu, printr-o aşezare într-un context nou, mesajul transmis de un proverb oarecare, cules din înţelepciunea populară comună, din creaţia folclorică, anonimă şi colectivă, se transformă într-un mesaj teologic, încărcat cu atributele harului divin. „Binele şi Răul”, „Înţelepciunea şi Prostia” – termenii centrali din structura binară logico-sintactică, semantică şi stilistică a proverbelor (construite pe relaţii de opoziţie sau de adicţiune) se transformă în „Credinţă şi Necredinţă” „Iubire de Dumnezeu şi Păcat” etc. Apoi, de-a lungul secolelor, se petrece fenomenul invers: aureolate de apartenenţă la Legea cea Veche, după care se călăuzesc milioane de oameni, enunţurile respective reintră în circuitul public, devenind din nou folclor, bunuri comune ale literaturii sapienţiale ale popoarelor.
        Asemenea contribuţii ţin de esenţa cercetării şi nu pot fi oferite cititorilor decât prin cunoaşterea temeinică a materialului cu care se lucrează şi prin ataşament faţă de subiectul lucrării. Pe de altă parte, ele validează eficienţa metodelor de lucru, în contrast cu lucrările care fac paradă de terminologie erudită, după cum se şi afirmă în text, în discursuri „filosofico-ştiinţifice” pe cât de pretenţioase, pe atât de sterile, ca rezultate. Un exemplu grăitor este analiza-model din capitolul-pilot al lucrării, încă un element original, poate nu foarte obișnuit în structura uzuală a unei lucrări cu finalități științifico-didactice, în treacăt fie spus. Acest capitol arată, însă,  cât de utile pot fi instrumentele de analiză ale metodelor moderne şi clasice din domeniile ştiinţelor limbii, dacă sunt aplicate într-o manieră echilibrată, bine sistematizată, apropriată stilului celui ce face cercetarea şi, mai ales, subiectului cercetării.
        Redactată curat, corect, cu frază logic construită şi bine strunită gramatical şi stilistic, lucrarea pare chiar impregnată de parfumul arhaic al „limbii vechi şi înţelepte” a textelor religioase, a cronicarilor, a cărţilor de înţelepciune populară, precum şi, evident, a „vorbelor înţelepte”, decantate de veacurile de acumulare a valorilor spirituale ale popoarelor. Acest stil se aliază foarte bine cu terminologia tehnică a ştiinţelor moderne ale limbii, rezultatul fiind un text interesant, convingător, plăcut, plin de învăţăminte pentru cititor.


  1. Raluca Felicia Toma, Pragmatica proverbelor biblice, Bucureşti: Editura Universitară, 2009.

OBIECTE MICI - Mona MOMESCU








O linguriță de cafea

          În filmul Moscova de pe râul Hudson (Moscow on the Hudson), din 1984, regia Paul Mazursky, refugiatul interpretat de Robin Williams merge, cu o notiță în mână, să cumpere cafea de la un magazin alimentar american; să nu uităm, suntem la jumătatea anilor 80, anii de explozie consumistă târzie, de barochism vestimentar, generate de spaima unui posibil război nuclear cu URSS, amenințare oarecum îndepărtată, dar și de spaima cotidiană, vizibilă, a deceselor cauzate de virusul HIV. Așadar, pentru lumea occidentală, cu precădere pentru continentul nord-american, anii 80 sunt anii în care obiectele mișcă repede, se înmulțesc, devin cât se poate de eficiente, de frumoase, de colorate ori elegante, pregătind parcă refugiul lor în dimensiuni din ce în ce mai mici, transformarea în statuete miniaturale, care avea să apară în anii 90 și să continue nestingherită de atunci.
          Personajul nostru, un muzician rus care alege să rămână în elegantul magazin Bloomingdale din New York pentru a fugi din țară, se găsește într-o comunitate mai mică, ce gravitează, ca și acum în orașele mici, în jurul complexului comercial. Cu lista de cumpărături în mână, se duce la un vânzător de la alt raion să îl întrebe, întâi sfios ”Cafea?”. Din unghiul din care e filmată scena, vânzătorul, bine protejat de tejgheaua lui înaltă, pare mai curând un funcționar care acordă vize de intrare în țară, în vreme ce Vladimir Ivanoff, rafinatul muzician, un umil și derutat solicitant. Vag plictisit, vânzătorul îi indică precis zona în care găsește cafea. Ivanoff nu este sigur că a înțeles bine și cotinuă: „Acolo e coada la cafea?”; „Nu e nici o coadă”, adaugă vânzătorul, vag intrigat. Ajuns la raftul cu cafea, muzicianul creează pe loc o mantră a consumismului dement, recitând mirat toate tipurile și mărcile de cafea: espresso, cappuccino, Chock Full o’ Nuts(o marcă americană foarte populară), Folger’s și tot așa, până când îl vedem aproape plângând, în pragul unei crize de nervi, care debutează cu strigătul lui Coffee, coffee, coffeeee, prăbușit sub o avalanșă de cutii metalice și pachete de cafea care cad din rafturi, după ce a încercat să adune cât mai multe „cafele”.
          Ce semnificație are această scurtă și, aparent, duioasă poveste a est-europeanului neinițiat în arta consumismului occidental?
          Pentru Vladimir Ivanoff, subiect tipic al lipsurilor materiale ca semn al falimentului unui sistem social aparent egalitarist, este imposibil de acceptat, chiar în fața evidenței, că materia, substanța, obiectul generic pot avea mai multe nume, reprezentări, ambalaje și utilități. În fond, egalitarismul produce o lume a STAS-ului, a unui inventar limitat de produse recognoscibile, dar, ideal, stabile. Paupertatea și spaima alimentate la nivelurile primare ale existenței: hrană, foc(căldură), adăpost etc. produc narațiuni mitologice stabile și transmisibile generațiilor viitoare, într-un continuum al existenței. Pentru personajul nostru, cafeaua este un produs unic (atunci când există la magazin), a cărui prezență se poate identifica după șirul lung de oameni care formează coada acestui animal straniu care e cafeaua, obiect al micilor plăceri gustative. Este o materie palpabilă, care, fără îndoială, poate fi evocată, anticipată în gând, cu resursele memoriei olfactive și gustative, pentru că e totdeauna aceeași, iar când dispare, o reînviem noi în imaginație. Și atunci, cum să nu-și piardă mințile bietul muzician atacat de cacofonia cutiilor și pachetelor de cafea, imobile și tratate cu dispreț de cumpărători sau măcar cu obișnuința celor care știu că, orice cataclisme ar veni, se vor găsi cel puțin 4-5 tipuri de cafea la orice complex alimentar din orice sat? Jocul acesta al cafelelor spune multe despre identitatea noastră de est-europeni, dar și despre identitatea și spaimele umane în general, la acest moment istoric.
          Pentru Ivanoff, multiplicarea materiei stabile, recognoscibile, unice, într-un raft bine burdușit cu obiecte de diverse forme, culori și nume este o experiență traumatizantă. Pentru subiectul actual al culturii de consum universale din perioada pe care o trăim, ascundererea materiei, substanței, autenticului în ambalaje, instrucțiuni de folosire, interdicții asupra a ceea ce ne este dăunător generează o traumă continuă care duce nu la stabilitatea subiectului uman, ci la adoptarea de bunăvoie a unui set limitat de reguli de comportament și/sau interacțiune socială care ar trebui să ne ferească de cacofonia obiectelor.
          Fie că suntem de acord sau nu cu realitatea globalizării, fie că folosim termenul cu aceeași ”subtilitate” cu care se folosea marxism-leninismul sau „ssmd” acum câteva decenii, trebuie să admitem că măcar posibilitatea de a călători virtual ne ferește de a ne ascunde la Bloomingdale’s ca să ne refugiem din țara de origine, dar ne izolează și de experiențele autentice, pe viu. Cum s-ar spune, ”arderea etapelor” se produce virtual, prin vizitarea unor pagini web, prin pilde indirecte desprinse de pe rețelele de socializare. Pentru că occidentul a devenit eco, este normal ca și Estul Europei să redevină eco, să creeze satul eco, în paralel cu urbanizarea neisprăvită, ce atârnă de un fir ruginit. Și intrăm din nou în altă cacofonie, aceea a „noi așa eram oricum”, a materiei unice și recognoscibile care ne face să fim cafeaua aceea-standard, sprijinul și certitudinea ființei noastre.
          Căutând și eu certitudini, în încercarea de a-mi explica mai bine în ce scop creez anumite activități pentru învățarea limbii române și încercând, totodată, să capăt oarece certitudini mai bine articulate cu privire la eficiența a ceea ce fac, am ajuns, exact ca Ivanoff cel năucit în fața raftului cu cafele, la o revistă de studii de mentalitatea consumatorului; în fond, vrem sau nu, în lumea zilelor noastre, fie că alegi să mânânci bomboane de mentă sau cu fructe, fie că alegi să studiezi o materie și nu alta, tot consum se cheamă. Altminteri de ce s-ar mai strădui toate universitățile să creeze zile ale porților deschise sau târguri educaționale? Întrebându-mă discret dacă nu am exagerat cu conexiunile, găsesc un număr dedicat nostalgiei identitare și formelor prin care aceasta se face cunoscută în spații eterogene etnic. Evident, câteva articole se ocupau de est-europeni, mai ales de cei plecați în lume după 1989. De cei care, ca și muzicianul din film, s-au pitit în magazinul elegant să nu mai audă și să nu mai vadă lumea ofertelor previzibile și a gusturilor transmisibile din generație în generație, ca un basm.
          Mirarea cercetătorilor a fost să constate, după numeroase interviuri și după parcurgerea blogurilor întreținute de membri ai comunităților studiate în țara de adopție, că nu numai amintirile proustiene îi năpădesc pe aceia, amintirile unei vârste inocente, amintirile de familie indisolubil legate de spațiul din care au emigrat; diavolul cafelei „cu coadă” se afla chiar acolo, într-o istorie altminteri hulită. Mai precis, STAS-urile și gusturile, limitate ca varietate, ale alimentelor precare ori greu de găsit „fără coadă” sunt cele care alcătuiesc inventarul unui imaginar solid de export.
          Se poate spune că nu aduc nimic nou aici, în fond cu toții am primit prin email liste anonime, un fel de „oracole” târzii ale unei copilării întârziate, agățată de un fir al istoriei, la care trebuia să adăugăm fragmente de amintiri din „copilăria comunistă”, amintiri ce gravitează în jurul obiectelor, alimentelor, jocurilor. Doar acestea au fost explorate în volume colective precum Cum era? Așa era... sau Anii 80 și bucureștenii, sau Primii mei blugi¸  ca să dau doar câteva exemple.  Ceea ce găsesc interesant se află în modul acesta de a trăi „în două lumi”, din care una, cu un singur fel de cafea, și aceea cu o ditamai „coada”, este lumea, paradoxal, regretată. Pshihologic ar fi simplu de explicat: toți înfrumusețăm trecutul, căci doar aceasta e definiția nostalgiei. Oricâte feluri din același produs am putea procura, ceea ce recunoaștem, sau ceea ne dorim să găsim dincolo de cutii colorate, ambalaje foșnitoare, nume sofisticate sau combinații dintre cele mai neobișnuite, nu dificultatea alegerii ne face să reacționăm ca personajul din film, îngropat în cutiile de cafea, ci nostalgia a ceea ce poate fi numit simplu, cu un cuvânt. Sau nostalgia obiectelor, mirosurilor, gusturilor ale căror nume funcționează ca un limbaj secret, în familia noastră, între prietenii noștri ori în grupul nostru etnic exilat în spațiu sau timp.
          Citind articole savante despre nostalgii alimentare și despre revirimentul „comunistoid” sau „neaoșist” al unor reclame, mă gândeam la o poveste, pe care am spus-o, ca pildă, de câte ori am încercat să găsesc ceea ce ne leagă, regional, în Balcani/estul Europei/o etapă a istoriei. Cred că povestea aceasta, pe care o voi relata aici, e la fel de frustă și materială ca și cafeaua generică invocată: în toamna lui 1999, pe când petreceam un semestru de schimb academic la un mic colegiu din Midwest-ul american, am colaborat, la proiecte educaționale de interes regional, cu o colegă stabilită deja acolo. Cum s-ar spune, americană cu acte în regulă, moscovită de origine. Spre deosebire de Vladimir Ivanoff, se străduia atât de tare să se ascundă în concertul cutiilor multicolore de cafea, cum s-ar spune, încât îți venea să și râzi și să o mângâi pe cap, simultan și să-i spui ca în serialele de la ABC it’s all right, it’s ok now. Mima tot ce făceau colegii noștri americani, își umpluse sectorul ei de birou cu poze de familie, burdușise un borcan de sticlă pântecos cu bomboane mentolate roz, vernil și albe, de consistența cretei pisate, pe care nu le-ai fi mâncat nici sub tortură, dar din care ea oferea oaspeților și ronțăia autoconvinsă că așa se cuvine americanului ospitalier și relaxat la locul de muncă, ni se adresa cu „hi, guys”, deși impulsul meu profesoral ar fi fost să-i explic cum e cu conversația formală dacă tot nu căzusem de acord că suntem prietene și ne intersectăm în birou doar de două ori pe săptămână, ce mai, se integrase, era, cum s-ar zice savvy (cunoscătoare) în ceea ce avea să se definească vreo doi ani mai târziu (2001) drept corporate storytelling (narațiunea spațiului corporatist, narațiunea locului de muncă). Din aproape în aproape, sub ochii noștri necunoscători de est-europeni, colega se metamorfoza într-un ghid versat, gata să ne demonstreze cum arată și cum se poartă un  american. Într-una din seri, însă, rămânând noi două în birou să mai lucrăm la un proiect comun, mă întreabă, într-o doară: „de unde ești?”. Îi spun orașul crezând că o să-mi răspundă cu vreun „minunat”, comun și neutru. Ca prin minune, ca și cum cineva i-a dat pe la nas cafeaua noastră generică, eugeniile noastre din ultimii ani de regim, acelea bolovanoase și nisipoase, începe să turuie, cu ochii sclipind, cum a fost ea într-o tabără internațională de pionieri la Năvodari, și cât de mult i-a plăcut călătoria cu trenul, și ce frumos a fost și brusc, fără să-i ceară nimeni, narațiunea aceea locală se smintise din locul ei repetitiv și aseptic și se dusese „acasă”. Deodată, colega noastră nu mai era un amestec savant de narațiuni de birou, de gesturi acceptate și de bomboane sălcii, îmi împărtășea un secret al copilăriei ei din altă lume,  pe care se străduia, nici ea nu știa de ce, probabil, să o renege. Mi s-a părut atât de relevant acest moment pentru ceea ce li se întâmplă oamenilor când trăiesc temporar în spații identitare mixte, încât am încercat să nu-l uit de câte ori am citit ceva despre lumea contemporană/identitate/globalizare și alte mantre ale zilelor noastre.
          Pentru colega mea de atunci, amintirea decupată a taberei internaționale, a călătoriei cu trenul (care numai confortabilă nu va fi fost!) erau cafeaua aceea recunoscută, cafeaua „cu coadă”. Materia unică, certă, pipăibilă, degustabilă. Toată avalanșa de gesturi pe care le făcea zilnic, să fie „de-a locului” celui nou care o adoptase cădea peste ea precum cutiile și borcanele de cafele colorate, cu nume ciudate, din film. Deși le dorise, le visase, le exersase îndelung, îi era teamă de ele. Teamă că nu le va recunoaște și că nu va ști cum să le folosească în chip autentic.
          Cred că din felul în care relaționăm cu micile obiecte sau gusturi, din felul în care le raportăm la nostalgia noastră primară, aceea care ne asigură stabilitatea ființei între obiecte tot mai multe și mai multifuncționale s-ar putea construi un exemplar uman care închide în sine, ca o cutie a Pandorei, toate lumile de obiecte. Despre obiectele mici și virtuale, data viitoare...

ARHIVĂ EPISTOLARA - Ion BĂLU




Remember Eliade, IV







CATEDRA G. CĂLINESCU - Ion BĂLU










Iubirile lui G. Călinescu

           Statornica reticență aşternută peste propria-i ascendență  a fost extinsă de G. Călinescu şi asupra atracției afective interpersonale: prietenia şi incipientele relații intime. Trecerea timpului a înlăturat fragmentar umbrele discreției, a dezvăluit o atitudine personalizată despre iubire şi o alegere individualizată a partenerei de viață.
           Dragostea juvenilă dintre principalele personaje ficționale ale romanului Enigma Otiliei, 1938,     s-a cristalizat- se ştie astăzi- pe imaginea unei Otilii reale, cunoscute de adolescentul Călinescu în mediul familial: " … era o fată cu mult mai în vârstă decât mine şi care îmi era şi rudă. Nimic de ordin afectiv n-a putut să se ivească nici dintr-o parte, nici din alta ; nici nu ştiam pe atunci că există dragoste. Acea Otilie, căci aşa se numea, îmi impunea respect…"  Întâile versuri transcrise de G. Călinescu, în martie 1919, în albumul Luciei Niculescu –verişoara tânărului - conțin aluzii la un amor nefericit: Pe-o filă te-nvață o nouă Margot/ Că viața e plin-n mizerii,/ Că-n dragoste crud-amăgire e tot/ Şi-n ea e hotarul durerii…
           Posibilă este, în schimb, existența câtorva idile şi iubiri pasagere. "… când eram la Universitate, flirtam", zâmbeşte, prin ani, G. Călinescu. Într-o scrisoare adresată nouă, Constantin Georgiade menționa studentele curtate de colegul său: Mona Buiuc, Mary Stănescu, Nely Gregorian, Dora Arion, surorile Ghimpețeanu – prin invitații la cofetărie, cinematograf, plimbări la Şosea… La seminariile Constanței Marinescu, asistenta profesorului Mihail Dragomirescu, tânărul îşi amintea a fi şoptit  "lucruri inutile Eglantinei sau Elvirei, care mă răsplăteau – una cu smulgerea nasturilor de la haină, alta cu un râs sonor de trădător…"
           Călinescu, adăuga Georgiade, a fost atras îndeosebi de frumoasa Maria Droc, fiica unui cismar de pe Calea Rahovei. Studentă la Franceză, citea aproape zilnic, după-amiaza, între cursuri, în bibliotecă, împreună cu o prietenă, Iacobescu. Tânăra, ai cărei ochi negri dădeau figurii sale o expresie de spiritual şi impertinență, de aroganță şi indiferență surâzătoare, îndepărtată, nu l-a încurajat. G. Călinescu părea prea nestatornic.
           În România literară din 29 septembrie 2013, Nicolae Mecu a publicat zece scrisori expediate de G. Călinescu din Italia, unde se afla la Şcoala Română din Roma, surorilor Zizi şi Victoria (Vicky) Luca, amândouă colege de facultate, rămase în țară. Corespondența i-a fost încredințată de d-na Viorica Nişcov, germanista, colaboratoare la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, condus de G. Călinescu.
           Şapte din scrisorile adresate d-rei Zizi au fost expediate între 13 noiembrie 1924 şi 4 septembrie 1925. Următoarele trei sunt nedatate. Dintre scrisorile primite de la Zizi, una singură, aceea din " 29 XII 1924", s-a păstrat. Scrisorile redactate de Călinescu sunt iscălite "Florio". Nicolae Mecu a apropiat, plauzibil, numele de Floire, prințul din romanul idilic Floire et Blancheflor, din secolul al XII-lea francez.
           Subordonate de editor unei "idile şăgalnice", unei "giocosa", exuberante, textele dezvăluie, dincolo de comportamentul ludic, "pură prietenie", în sensul de "camaraderie"  studențească. Tot el notează "dispoziția caragialescă"  a emitentului. Ironic, G. Călinescu pastişează limbajul lui Costăchel Gudurău din Telegrame, şi patetismul lui Chiriac din O noapte furtunoasă. Primele şase epistole au structura unor telegrame sugrumate de emoțiile intrării într-o altă lume. În glumă, îşi mărturiseşte parodic gelozia : Zizi e curtată de "275 de tipi". Timpul şi depărtarea au limpezit relațiile şi tânăra s-a consolat cu un "şef seducător".
           Scrisorile au o dublă semnificație. Atestă înzestrarea lirică a tânărului, dovedită ulterior de eseurile redactate după întoarcerea în țară. În scrisoarea nr. 10, expeditorul imaginează povestea a trei gâze rătăcite pe câmpiile verzi din jurul Bucureştiului, într-o vreme când oraşul de atunci avea "înfățişarea unei periferii provinciale."
           Textul narativ este redactat în aceeaşi dispoziție ludică, pe conturul literelor "z" şi "i", astfel încât, laolaltă, să formeze prenumele "ZIZI ". Procedeul se inseria – fără, probabil, ca G. Călinescu să fi ştiut – în avangarda "pictopoeziei", teoretizată şi exemplificată de către poetul Ilarie Voronca şi pictorul Victor Brauner, în 75 H.P., număr unic, editat în octombrie 1924. Amândoi preconizau crearea unei sinteze între pictură şi poezie, spre a capta şi exprima sensibilitatea omului modern.

           Concomitent cu scrisorile "jucăuşe", expediate în țară, G. Călinescu mărturisea – după douăzeci de ani – a fi trăit contrastiv, cu adâncă seriozitate, la Şcoala Română din Roma, "o afecțiune pură" , cu aspecte literare, o erotică în sensul cel mai "dolce stil nuovo", alături de o " prietenă", numită, nu întâmplător, Rosetta. Călinescu prelua prenumele personajului din  emoționanta schiță, Rosetta a murit, dar trăieşte încă, de Alfredo Panzini. Naratorul relata iubirea adolescentină pentru o Rosetta, probabil reală, şi reîntâlnirea, după două decenii, cu tânăra de odinioară. Căsătorită cu altul, frumoasa de ieri este acum prematur "îmbătrânită, preocupată de copiii ei şi încărcată cu zarzavat din piață." Rosetta de ieri a murit. Aceea care încă trăieşte, puternic marcată de trecerea timpului, este o altă ființă.
           Rosetta evocată de G. Călinescu "era logodită [la Roma, n.n.] cu un tânăr care mi-era şi el, şi-mi este încă, prieten [în 1946, n.n.] şi care, fiind inteligent, înțelegea natura prieteniei dintre mine şi Rosetta." Tânăra de atunci retrăia "conştientă rolul mântuitor al Beatricei, iar eu aligherizam."  Aşezați unul în fața celuilalt, "cu permisiunea celor care aveam fiecare a ne întovărăşi civil" - citeau şi traduceau schița lui Panzini.
           Dintre cele patru tinere, absolvente de Universitate, venite pentru specializare la Şcoala Română din Roma, una singură se afla în situația civilă evocată: Ecaterina Dunăreanu, logodită şi devenită ulterior, soția arheologului Radu Vulpe. În jocul lor, cei doi tineri puneau multă vibrație sufletească, imitând, fără să ştie, idila spiritualizată, dintre Bianca Milesi şi Gh. Assachi, trăită cu un secol în urmă, tot pe malurile Tibrului.
           După terminarea studiilor, amândoi s-au reîntâlnit în țară, la o însemnată diferență de ani. În ciuda apei curgătoare a timpului, Rosetta de ieri este astăzi – obseva cu deferență G. Călinescu – "tot frumoasă, şi uşoara durificare a liniilor copilăreşti de altădată îi dă un aer intelectual care place". Naratorul lui Panzini sesiza o involuție în spiritul Rosettei sale. La "Rosetta mea", G. Călinescu discerne o trăsătură contrastantă cu cealaltă : "…spiritul prieteniei s-a făcut viu. Între noi se petrece alt proces, pe care l-aş exprima altfel: Rosetta n-a murit, dar trăieşte dincole de mine."
           Prin inevitabil contrast, relațiile sufleteşti ale amândurora au devenit ireconciliabile. Şi G. Călinescu desenează un delicat portret al doamnei de azi, definindu-se contrastiv pe sine. Rosetta actuală este o doamnă "grațioasă, cu idei. Iar ideile ei nu sunt şi ale mele." De aici, prietenoase contrarietăți. Rosetta de ieri are astăzi "pasiuni, simpatii, antipatii." - şi se străduieşte să descifreze, din perspectiva ei, semnificațiile "atitudinii şi ale ereziilor mele".
           La Roma, "eu o descifram după aspirațiile mele - îşi continua G. Călinescu monologul. Acum eu sunt indescifrabil, iar Rosetta mă judecă după noțiunile curente."  Gândirea ei, "inteligent practică", rămâne "adaptată la viață".
           Jocul afectiv desfăşurat la Roma a declanşat pe noi coordonate procesul denumit de psihologia modernă "expansiune a sinelui", început sub înrâurirea lui Ramiro Ortiz, în timpul studiilor universitare. Proces complex de individuație, provocat de evaluarea aptitudinilor latente "de tip persoană-ca-persoană", a creat premisele unei îndrăznețe analogii. Ecaterina Dunăreanu, Rosetta de ieri, a dispărut. "Actuala Ecaterina Vulpe a devenit o Cătălină posibilă. Azi, ea se confundă cu Ana, Maria, Lucia şi celelalte." Fără a o numi direct o include în pronumele demonstrativ de diferențiere.
           Pe sine, se introduce în structura aceluiaşi poem : "Nici eu nu sunt Luceafărul, personajul superior intangibil, ci un modest om care însă merge spațial la o distanță incomensurabilă. Sub ipostazele cele mai superficiale – asemenea, adaug, lui Felix Sima din Enigma Otiliei – eu sunt mereu îndreptat către ținta mea, care-i rămâne Rosettei impenetrabilă."
           Deasupra confesiunii din ianuarie 1946, arde o melancolie tăinuită, pe care trecerea anilor nu a stins-o. Relațiile de proximitate înfiripate la Roma au rămas, peste vreme, la fel de vii, ca odinioară. Rosetta era atunci "un înger care lumina cu aripile drumurile mele."  Doamna Vulpe de astăzi nu avea "decât un singur chip de a-şi părăsi veşmintele îngereşti, rămânând totuşi o călăuză: să creadă în mine, cum face Vera [actuala soție, n.n] ". Însă credința ei este dată, precum se şi cuvine, altuia.

           În Dialog în cinci timpuri, publicat în ianuarie 1928, în Viața literară, editată de I. Valerian, G. Călinescu expune, în fața unei Fiamette, valoarea emoțională a timpurilor verbale, utilizate la modul indicativ. Colegă de Facultate, Fiamette era Dora Arion introdusă ulterior, cu prenumele real, în Cartea nunții. Timpul verbelor şi emoționalitatea lor intrinsecă provoacă laolaltă o strânsă contiguitate între temporalitate şi sufletul uman.
           Textul a fost reluat întocmai în Jurnalul literar din 11 iunie 1939. Cu un scop anume. Trecuse mai bine de un deceniu de la întâia apariție tipografică. Între timp, tânărul de atunci străbătuse în spațiul unui deceniu, "vara creației".  Devenise un scriitor profesionist, critic şi istoric literar cunoscut, adulat şi temut.
           Aparent, Dialog în cinci timpuri are structura unei prelegeri interactive, predată în clasă, spre a demonstra elevei contiguitatea dintre sentimente, trăiri interioare şi temporalitate. Însă confesiunea este o pătimaşă declarație de dragoste şi, totodată, un rămas bun adresat pentru totdeauna fetei de ieri.
           Mulate pe dinamica tensională a timpurilor indicativului, exemplele formulate de vocea tânărului Călinescu reconstituie ivirea, evoluția şi stingerea unei temporare atracții interpersonale. Fiecare exemplu, localizat temporal în raport cu feluritele trăiri interioare conturează un moment de biografie.
           Prezentul, timpul acțiunilor actuale, este folosit de G. Călinescu pentru a reconstitui o secvență iterativă : "Te văd adesea trecând pe stradă, cu gândul dus către un orizont îndepărtat. Tu nu mă vezi…". Perfectul compus introduce întâia discordanță: "A fost atunci o mare neînțelegere. Am plecat cu îndoiala că nu ți-am spus tot şi cu credința că n-ai răspuns decât pe jumătate…”.
           Perfectul simplu introduce, deopotrivă, o acțiune trecută, încheiată de curând şi o atmosferă epică: “Stăturăm câteva clipe fără să ne privim, fixând între noi un punct de pământ. Apoi ne strânserăm mâna cu solemnitate. De trei ori, după despărțire, întoarserăm capul îndărăt şi de trei ori îl îndreptarăm ruşinați de a ne fi surprins în acelaşi gest…".
           Timp al nedesăvârşirii, al acțiunilor durative, desfăsurate în trecutul apropiat, imperfectul incorporează melancolia neîmplinirii: "… erai dornică de realitate şi clădeai aiurea ce visai cu mine, împărtăşindu-mi cu inconştientă cruzime câte din cele gândite pentru tine şi cu tine se întâmplau fără mine…".
           "Inconveniența, obstacolul, piedica pusă de-a curmezişul acțiunii noastre"  i se părea atunci  "o calamitate", deşi "nu era decât o prelungire a gândului curat." În asemenea momente - se confesa - îşi aşeza gândurile la imperfect, reanaliza faptele, atitudinile, dialogurile, şi apele minții, învolburate în prezent, îşi reluau "cursul melancolic al meditației.  Iar viitorul rămâne  timpul energiei, al entuziasmului, al renaşterii… ".
           Parteneră la dialog, Fiamette decodează trăsăturile incluse ale frazelor. Dar imperfectul îi umple ochii de lacrimi. Acum abia intuieşte semnificația adâncă a ceea ce receptase până atunci numai sub nuanța unei camaraderii studențeşti. Viitorul gândit de celălalt la persoana întâi plural: "Vom reînvia în suflet momentele moarte, le vom face să trăiască în mijlocul nostru…" şi sângele năvălit în obrajii fetei au fost un semn încurajator. Însă de scurtă durată. Tânărul profesor nu putea oferi viitoarei soții o existență pe măsura visurilor ei.
           Peste ani, intr-o scrisoare adresată lui Al. Rosetti, în care justifica afecțiunea principalului personaj feminin din Enigma Otiliei pentru Pascalopol, aducea "cazul" destul de comun, trăit de el însuşi la începutul anului 1928: "Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor şi că bărbații în etate exercită asupra lor un curios imperiu." Generalizarea - nu este exclus - pare să se fi cristalizat pe refuzul Dorei Arion de a continua relațiile cu G. Călinescu. În primăvara anului 1928, cei doi s-au despărțit definitiv.
           Mai era un motiv. Unul de natură psihologică. La vârste egale, fata gândeşte viitoarea însoțire cu maturitate superioară bărbatului, cu cel puțin doi ani. A porni în viață alături de un tânăr de aceeaşi vârstă înseamnă un risc potențial. Amândoi vor trebui să muncească, sã-şi armonizeze preocupările profesionale şi trăirile sufleteşti. Bărbatul vârstnic întruchipează ocrotirea, siguranța existențială în viitorul apropiat.

           Împlinirea, la 23 iunie, a unui an de la intrarea lui Vasile Pârvan în lumea umbrelor i-a prilejuit elogierea omului de ştiință şi a scriitorului. Întors spre sine, îşi exprimă, indirect, hotărârea de a-i continua exemplul. Amintirea profesorului "va stârni în sufletul vreunui tânăr o furtună sublimă, o hotărâre eroică, o năzuință nobilă către monumental."
           Sfârşitul anului şcolar contura golul vacanței de vară. "Trec printr-o criză de lene ucigătoare şi întunecată. O lene sufletească, o accidia dantescă… Mi-e silă de orarul zilnic, de monotonia alimentelor, de invariabilitatea figurilor omeneşti, de căldura apăsătoare…" scrisul nu-i mai alunga solitudinea. Constatarea îl va fi alarmat. Înfiorat, notă o aspirație
de-o clipă: "Dacă aş fi un om cu un grăunte oricât de mic de personalitate […] aş lucra împreună cu acei salahori simpatici la palatul pe care îl ridică în fața casei noastre. Aş trece mai târziu mândru ca de o proprietate literară pe lângă zidul pe care l-am înălțat eu…". A construi o casă, a bătători un drum, a îndruma cursul unei ape, a sfredeli o stâncă, "sunt isprăvi de care nu voi fi vrednic niciodată. Voi urma însă de a pune vorbă lângă vorbă şi foaie peste foaie…".
           Îndrăgostit abstract, sufletul său tânjea după altceva. Şi, pe neaşteptate, cărările vieții lui G. Călinescu s-au intersectat cu destinul tinerei absolvente de liceu, Alice, Elisabeta Trifu, "incomparabila Vera".

CICĂ NIȘTE CRONICARI - Magda GRIGORE






Cărţile ard, poezia nu…


          Din volutele existenţiale ale spiritului albanez, un poet înfrăţit prin minte, inimă şi literatură cu spaţiul românesc, pleacă în căutarea sufletului exilat, confirmând încă o dată matricea comună a frământărilor interioare prezente din Carpaţi, până în Balcani. Nu (doar) în căutarea propriului suflet, (retras meditativ în mănăstirea propriului eu), dar mai ales în căutarea sufletului ţării lui, visând să regăsească, aşa cum spunea Mihai Eminescu,  celula morală impenetrabilă a sufletului unui neam.
          Volumul surprinde contradicţia dintre două realităţi opuse, una concretă, cealaltă imaginară, ipostaza visului şi ipostaza dramei. În graficul acesta poetul este o rană deschisă, realitatea nefiind  deloc maleabilă după dorinţă, dimpotrivă, ea fiind sensibilă la mai multe influenţe deodată, toate inconsecvente cu idealul. A (te) lupta este pentru scriitor esenţa unei întregi filosofii de viaţă şi o chemare ce vine într-un fel dintr-o străveche moştenire a concepţiei despre lume. Prima condiţie a acestui fel de a trăi este însă aceea de a te găsi pe tine mai întâi, a te întregi întru fiinţă, ca să poţi umbla: „Tu eşti inima mea înflăcărată/
Într-un timp de mare tristeţe/ Tu eşti durerea mea/ Când bat vânturile/ Şi pe neaşteptate se schimbă vremea/ Într-o zi te vei întoarce/ Când vocea mea te cheamă/ Să-ntinzi mâinile dincolo de mare/ Şi să spui/ Aşteptă-mă puţin muză îndepărtată/ Aşteptă-mă”. (Aşteptă-mă puţin).
          Realul istoric, cu ţesăturile lui de cele mai multe ori indescifrabile, rămâne în cele din urmă spaţiul de manevră în care suntem meniţi să ne descurcăm şi să purtăm cu statornicie crucea paradigmei umane. Asemenea lui J. Joyce, care afirma că istoria este un coşmar din care ar vrea să se trezească, Sali Bashota e căutătorul liniei drepte dinlăuntrul labirintului coşmaresc al istoriei pe care n-o poate alege. Cu luciditatea amară a menirii sale, el sondează  blestemul involuţiei indus de întâmplările ontologice nocive. Psihologia pierderii şi pedagogia suferinţei stau în concepţia autorului alături de un fel de ecumenism al artei, în viziune proprie – acestea fiind cele trei dimensiuni fundamentale ale cărţii semnate de Sali Bashota şi intitulae cu o sintagmă elocventă EXILUL SUFLETULUI/EKZILI I SHPIRITIT, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti – ediţie bilingvă (româno-albaneză), volum ce beneficiază de traducerea salutară a unui alt poet, Baki Ymeri. Coperta inspirată a lui Valentin Kolesnicov oferă contemplării o imagine melancolică, de o acuitate artistică rafinată ce aminteşte de  lirismul intrinsec din durerea kosovară. Secţionat în două părţi cu simbolistică omogenă, Sufletul meu topit – partea I şi Nunta albaneză – partea a II-a, cartea beneficiază de  două semnături de recomandare, a lui Marius Chelaru şi a lui Marin Codreanu, completate de alte referinţe critice, finale, care invită lectorul la meditaţie asupra stilisticii auctoriale generoase (fidelizate lingvistic în limba albaneză de acelaşi Baki Ymeri).
          Poezia propusă are un discurs fluid, relevând o contemplaţie adâncă, de structură, ce izvorăşte parcă dintr-un mental colectiv încărcat, fie de povara năzuinţelor care mor la picioarele istoriei capricioase, fie de speranţele care sunt amânate mereu, trimise prea îngăduitor într-un viitor nebulos, prelungind suferinţele asumate cu credinţă de un neam întreg şi sporind singurătăţile din interiorul acestuia: „Orice secol are victima sa/ Coloane vertebrale sparte/ Două picioare într-un pantof/ Şerpi mai mari decât Boa al nostru/ Care îi ţin isonul/ Şi flori peste morminte/ Şi morminte peste flori”. (Începutul singurătăţii). Sali Bashota realizează o frescă a lumii în care trăieşte, nu pleacă nici în trecut, prea mult, nici în viitor, prea departe. El încearcă să demonteze mecanismele de construcţie ale prezentului - continuu, ale realului - prezent, ochiul minţii se documentează, observă, experimentează, gândeşte, atenţionează – verbe care îi configurează spiritual o poetică implicată şi o concepţie unitară asupra sensului poeziei:  „Dacă moare poetul/ Pe Muntele cel Sfânt/ Scurtând părul Zânei/ Moartea va avea alt sens/ Dacă moare poetul/ În celula închisorii patriei/ Tăind grilajul/ Moartea va avea alt sens/ Dacă moare poetul/ Cu focul lui Prometeu în mână/ La începutul durerii/ Moartea va avea alt sens/ Dacă moare poetul/ În camera de creaţie a singurătăţii/ Vindecând păsările rănite/ Moartea va avea alt sens/ Fiindcă nu moare poetul”. (Mai moare oare poetul).
          Poezia lui Sali Bashota devine o metaforă şi, implicit, o pledoarie pentru nevoia de timp existenţial onest, dăruit omului,  iar itinerariul metaforic nu are graniţă, nici cenzură, pelerinajul auctorial la marile teme este permanent - fertil. Pendularea lirică între bipolarităţile conceptelor devine şi ea expresivă: vremea-vremurile; iubirea-iubirile; durerea-durerile; lacrima-lacrimile; nădejdea-nădejdile; singurătatea-singurătăţile; moartea-morţile; poezia şi renaşterile. Poetul este căutătorul chintesenţei poveştilor de viaţă la care e martor, este arheologul învăţăturii profunde din interiorul realităţii crude (asumată ca în viziunea lui Nietzsche care afirmă că până la urmă aceasta este singura lume adevărată). Înfricoşătorul adaos, în viziunea filosofului german, camuflează epica sensului. Printr-o similitudine a convingerii, Sali Bashota crede că în adâncul Pământului stă închis mitul statorniciei epice a lumii întregi, iar acest mit trebuie protejat/regăsit. Cenuşa, printr-o alchimie divină, poate naşte din nou. Tot astfel, miraculos, sufletul albanez poate să regăsească zborul său de pasăre renăscută în profilul unei toamne reiterate în spaţiul universal: „Cad unul câte unul baloanele mâhnirii/ Eroii renasc în mitul statorniciei epice/ Tu nu ştii că murim pentru fiecare cuvânt rostit/ Şarpele umblă cu omul de mână prin iadul raţiunii…”. (Lipsa de suflet).
          Autorul nu se desparte însă de presimţirile sumbre nici în momentele de tihnă, nici în cele de aşteptare şi, paradoxal, nici în cele de speranţă. Un realism împovărător şi un tragism asumat sunt împreună temelia casei spirituale a poetului. Mai mult, senzaţia de culpabilitate în faţa procesului degenerativ al istoriei se face prezentă când şi când, poetul fiind neîmpăcat şi deloc sigur că a făcut tot ce putea face pentru liniştea şi binele ţării lui, chiar dacă el poartă în suflet (şi) suferinţa semenilor lui, iar ultima sa respirare e gândită în sprijinul viitorului firav şi incert al neamului întreg, parţial învins/ucis: „Îl văd pe poetul cu cadavre de prunci pe braţe/ Pământul Apa Duhul îi spală Păcatul/ Se pot oare purta capetele în faţa discurilor solare mi-a spus/ Când moleculele sufletului îi ucid pasul// Oraşul doarme cu căciulă din valuri de lac/ De ce oare eclipsa acoperă trupurile arse/ Sălbăticia se cuibăreşte în imaginaţia de poveşti/ Dacă se taie caravana zilelor înspăimântate// Îl văd pe poetul cu cadavre de prunci pe braţe/ Kosova şi Sfântul Naum cel viu cuibăresc zorile polare/ Juraţii corupţi iscodesc trăgându-te de limbă/ Tu răule nebun nu mai deschide morminte niciodată”.  (Răneşte-mă).    
          Autorul nu deformează şi nu denaturează tabloul existenţial, dar focalizează fierberea lui cu discreţia unui cercetător şi îl oferă contemplării. El caută sprijin în spiritele tutelare pe care le invocă: Sfântul Naum, Moisi Golemi, Latif Berisha etc., la ele aderă într-o sfielnică şi convinsă invocaţie pentru ca împreună să redefinească traiectul descendent al culorilor infidele care redau chipul unui neam în derivă. Este des întâlnită în volum parabola timpului infinit, acesta ingerează timpii mici şi iluzorii, devorând ca un monstru absolut, demonic, spaţiile seminţiilor trecătoare, devenite simbolice şi mărunte în faţa veşniciei. Poetul vrea să reprezinte şi/sau să fixeze în memorie realităţi exacte – mărturii, este o dovadă a încrederii în poezie şi în puterea textului scris care umblă prin lume. El este prin convingere angajat la explicitarea detaliilor de pe pânza vremii şi este dator să consemneze, în fuga veacurilor, tot ce (se) poate.
          Sali Bashota propune, aşadar, o poezie spirală: căderea în deznădejde şi urcuşul benefic spre apa vie a refacerii credinţei. Între ele o clipă de tăgadă, cât o respirare poetică, apoi căderea şi, anevoios, urcuşul spre nădejde. Apelul la figurile simbolice din istoria Albaniei, precum şi la scenele absurde din trecuta Iugoslavie sunt dominate de luciditatea neperturbată care devine o constantă a poeziei lui Sali Bashota. El este structural un comentator realist, credibil, care preferă să-şi plaseze argumentaţiile lirice în peisajul istoric unde încearcă neistovit să (re)aşeze fragmentele de viaţă, ca pe nişte piese ale unui puzzle care şi-a rătăcit logica. Poetul ucis este el însuşi o speranţă închisă în cutia Pandorei-pământului. Punctele cardinale ale existenţei spirituale sunt pentru poetul albanez, aşadar, patria (târâtă pe jos de barbari), poezia (scară spre Dumnezeu), mama (care îi va acoperi sufletul cu floare de soare şi sângele cu un pic de primăvară), tatăl (care a murit strigând credincios: noi vom câştiga).   
          „La ce e bun poetul în vremuri de secetă?”  - a  câta oară, iată se probează răspunsul: el e pasărea fragilă purtătoare de mesaj; el presimte şi adulmecă transcendentul cu aripa de înger a fiinţei sale. Cântecul păsării acesteia e glasul ce plânge în ploaia neagră a mâhnirii. Poetul ştie că este inevitabilă naşterea poeziei din realitatea de cenuşă a istoriei decantate în dureri lirice sau a istoriei crude ce ameninţă frumuseţea nebună a libertăţii.
          Uneori, în singurătatea - scrum negru al sufletului, Sali Bashota meditează la gândul despărţirii de poezie (a lui şi a lumii), la ideea detaşării de tristeţea erozivă, dar finalitatea acestui gest este sumbru - pesimistă: „Deodată într-o zi de vânătoare/ Am blestemat, înjurat, ucis/ Cucuveaua tristeţii/ Ciudat adevărul se trezeşte vampir/ Să-nsângereze soarele-nroşit/ Peste capetele încărunţite/ Ce-ai vrut viaţă frescă mincinoasă/ Tropăitul cailor troieni/ Destinul lui Esenin sinucigaş/ Şi femeia necredincioasă/ Care muşcă inimile adulţilor/ Cineva mărunţeşte anii secolele/ În biblioteca mea părăsită/ Miorlăit de pisici/ Croncănit de corbi/ Urlete de lupi/ Deodată într-o zi de plimbare/ Am ucis şi inspiraţia mea/ Vai de  mine cum să mai cresc”. (Uciderea inspiraţiei).
          Părăsirea poeziei e un fel de moarte a poetului, o altfel de moarte, letală, ca şi arderea cărţilor: „Atunci poetul a zis:/ Oraş al meu asediat/ Încălzeşte-te cu focul manuscriselor/ Ce dureroasă este tristeţea patriei/ Lipsită de suflet…”. (Lipsa de suflet).
          Prin consistenţa şi consecvenţa ideilor sale, Sali Bashota ne convinge că mai e loc pentru suflet când realitatea e un decor monstruos. Sufletul are o rezistenţă divină şi, în mod ciudat, el e recognoscibil inclusiv în tot ce moare, se stinge, se usucă. Dacă somnul păcii naşte monştrii războiului, poetul reuşeşte prin secvenţele lirice tematice să exorcizeze suferinţele coborâte în tenebrele fiinţei neamului său, să readucă la suprafaţă energia încrederii, să regăsească sufletul comun întors din exilul deznădăjduirii, cel care poate să clădească lumea din nou cu puteri adamice. Prin simbolurile şi prin tipologiile cu care operează autorul albanez, el este convins că arta este simbolul păcii, mesaj de linişte, de stabilitate şi de apropiere. Prin urmare, ne vom ruga muzelor să nu ne sfâşie sufletul – să nu îi sfâşie sufletul – în vâltoarea crudă a istoriei cărţile ard, dar poezia nu.

CICĂ NIȘTE CRONICARI - Lucia ISPAS





Radu Petrescu
și „Școala de la Târgoviște”.
Constanțe și alunecări





          Practicând o literatură de un rafinament stilistic uneori exasperant şi de un livresc alteori sufocant, greu încadrabilă în epocă, dar şi în vreun gen sau specie literară consacrate, târgoviştenii sunt autori ai unor hibrizi care intrigă prin noutatea modalităţii de a scrie şi de a concepe actul scrisului. Ei nu sunt autori de romane, jurnale, povestiri sau schiţe, ci de TEXTE, înţelese ca punct maxim al literaturizării. Fideli jurământului de credinţă, toţi publică târziu, după ce în sertare se adunase un material impresionant ca dimensiune şi noutate. Debutul lor (cu excepţia cazului lui Costache Olăreanu) este aplaudat de unele voci critice ale momentului şi este urmat de o avalanşă de scrieri ce vine să demonstreze fervoare şi aplicaţie. În genere, Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu sunt autori ai unor lucrări ce impun şi prin numărul de pagini, în timp ce, din acest punct de vedere, Olăreanu poate fi considerat miniaturistul grupului, practicând un scris concentrat, fără a impresiona prin dimensiunile epice.
          Datorită varietăţii ameţitoare, demersul literar al reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte este greu de analizat prin procedeele tradiţionale, care nu ar face altceva decât să umbrească ideea de firesc ca excepţie pe care opera lor o presupune. O distincţie trebuie totuşi operată, fiind impusă nu atât de raţiuni practice, ci de pura şi libera înfrăţire a textelor pe criterii deseori extraliterare.
          Text şi metatext
          În afară de scriitura intimă, care este o constantă, textul care să vorbească despre sine, despre propriile sale mecanisme interioare reprezintă o altă marotă a târgoviştenilor. Toţi trei sunt autori ai unor scrieri în care literatura este chemată să depună mărturie despre ea însăşi, să se deschidă precum capacul unui ceas complicat şi să lase cititorul să-i vadă şi să-i analizeze toate rotiţele şi arcurile care îi compun interiorul şi îl fac să ticăie.
          Radu Petrescu şi-a marcat debutul editorial cu Matei Iliescu, un roman de dragoste, în aparenţă. De fapt, după propriile declaraţii ale autorului, avem de-a face cu o carte ce tratează fenomenele care au loc atunci când un bărbat şi o femeie se privesc atent şi lung. Este un roman care se scrie reluându-se pe sine continuu, care se naşte şi moare în interiorul propriilor pagini, precum un Phoenix straniu. Sinuciderea din Grădina Botanică este o naraţiune aparent fără miez, un exemplu de roman-ceapă  ce debusolează cititorul. Întorcând foaie după foaie, în căutarea sâmburelui narativ, acesta rămâne la final cu gustul amar al eşecului. Sâmburele este chiar modalitatea de aşezare a foilor. Procedeul uzitat este acela, de altfel foarte productiv, al parodierii unor forme de scriitură considerate a fi desuete şi complet consumate. Teme şi motive, în sens foarte puţin tradiţional, transgresează şi realizează un traseu fascinant între Sinuciderea şi O singură vârstă. Ce se vede, aparent balzacian, cu tematică socială, este, poate, cel mai pregnant roman despre roman. Grupul de prieteni, amintind de formula târgoviştenilor, dezbate probleme literare delicate: statutul scriitorului în raport cu personajele, dubla relaţionare, timp şi ficţiune, teofagie etc.
          M. H. Simionescu este autor al unui ciclu de scrieri care polarizează tot interesul cititorilor şi care se constituie în centru al întregului sistem literar pe care l-a construit, după modelul cercurilor concentrice. Tetralogia Ingeniosul bine temperat îi unifică opera, punând-o sub semnul aceluiaşi destin. Este una dintre prejudecăţile lansate, un clişeu aplicat scriiturii lui M. H. Simionescu, alături de ideea de repetabilitate şi de aceea a caracterului pur livresc al prozelor sale. Departe de a segmenta pe criterii învechite, în tetralogie, nuvele şi romane, trebuie să-i privim creaţia ca pe un întreg, compus din fragmente ale unui puzzle. Ingeniosul este o matrice a lumii extrem de originală. Cu Dicţionar onomastic şi Jumătate plus unu, umanitatea este inventariată serios, vizând cuprinderea totală prin nume. Bibliografia generală, o parodie a literaturii, recompune imaginea lumii prin carte, iar Breviarul face acest joc prin surprinderea delirantă a clocotului vieţii. Cu Toxicologia, autorul urcă şi el pe această arcă nou construită, încheind o bizară cosmogonie1.
          Restul romanelor sale vorbesc, deschis sau încifrat, despre tehnica scrierii acestui gen. Nesfârşitele primejdii propune un joc epic în care se amestecă personaje purtând acelaşi nume, ficţiunea se topeşte în ficţiune, iar rupturile de nivel derutează. Structura palimpsestică vorbeşte despre teoria schemei narative a romanului, prin reiterarea jocului oglinzilor propus de Radu Petrescu în Ce se vede, pentru a ajunge la forma pură, la imaginea nealterată a lumii. Învăţături pentru Delfin reia formula epică, romanul scriiturii, în variantă parodică, intrată în schemele transformate ale romanului poliţist2,  pentru a vorbi despre modul în care literatura falsifică adevărul. Redingota reia simbolistica privirii şi tehnica oglindirii în oglindă, deşi cadrul este acela al naraţiunii de aventuri, în timp ce Licitaţia dezbate ideea romanului ca artă a fragmentului pe schema unui policier. Prozele scurte din volumele După 1900, pe la amiază (chiar titlul este o parodie a modalităţii realiste de a începe un roman), Banchetul, Îngerul cu şorţ de bucătărie, Povestiri galante sau Fărădelegea vaselor comunicante nu se îndepărtează net şi definitiv de umanitatea conturată în paginile tetralogiei.
          Deşi opera lui Costache Olăreanu oferă o senzaţie distinctă de diversitate, varietatea este numai aparentă. Stilistic, există un model constant, un fir roşu ce traversează toate scrierile, indiferent de cât de eterogenă ar părea creaţia sa. El face figură de miniaturist, caracterolog şi umorist, trăsături ce-l disting de ceilalţi doi colegi târgovişteni3. Mai toate romanele sale dezbat, în cadrele unui roman epistolar, problema scrierii literaturii. Avionul de hârtie proclamă faptul că scrisoarea stă la baza construcţiei romaneşti; lectura şi scrisul reprezintă creaţia în cele două ipostaze esenţiale. Sunt conţinute reflecţii despre ceea ce trebuie să fie un bun roman de dragoste, despre moduri de a citi oraşul urmărindu-ţi iubita, despre teoria corporalităţii textului.4  Cu cărţile pe iarbă reia mitul lui Don Quijote într-o scriere cu mai multe niveluri temporale şi mai mulţi naratori, în care se redescoperă şi esenţa povestirii. Romanul epistolar se insinuează din nou sub forma unei parodii, de această dată, în Dragoste cu vorbe şi copaci. Schemele prozei autoreferenţiale sunt dezbătute însă în Ficţiune şi infanterie. Vorbind despre martirajul mesei de scris, scriitorul-narator se mărturiseşte în persoana lectorului ştiutor, care a înghiţit în preliminariile mereu neîncheiatei sale ucenicii la clasici şi moderni, tone de combustibil livresc. Romanul este un aliaj de bun-gust, discreţie, candoare superbă, stenică detaşare cerebrală, scepticism şi eleganţă, umor şi sarcasm, livresc şi ludic.5
          Livrescul ca firesc
          Parodia şi pastişa par a fi armele cu care târgoviştenii  îşi poartă glorios bătăliile. Cărţi întregi se nasc din alte cărţi privite ironic, cu detaşare critică, niciodată răutăcioasă. Parodierea intervine chiar şi atunci când ne aşteptăm mai puţin. Discret şi aproape insesizabil, acest modus operandi  constituie o marcă a scriiturii celor trei prozatori (de pildă, cu greu ai putea accepta ideea că, în Cvintetul melancoliei, se face o trimitere subtextuală la Creangă, prin scena scăldatului, însă optica este cu totul alta. Clasicul proiectase universul copilăriei într-o încercare disperată de a retrăi trecutul, în timp ce Olăreanu se delimitează pe sine de cel de atunci). Există o serie de modele literare pe care prozatorii şi le asumă şi nu se sfiesc să o recunoască. Fie că se detaşează de acestea în mod parodic (apropiindu-le, paradoxal), fie că stabilesc o reţea de conexiuni, de omologii, fără a putea fi vorba de o influenţă directă, târgoviştenii sunt autori ai unor opere profund originale, care îşi înfig însă rădăcinile în scrisul predecesorilor. Textualismul coexistă cu livrescul, se condiţionează reciproc şi produc continuu literatură.
          Pentru a-şi scrie autobiografia, autorul Didacticii doarme sub pernă cu Cellini şi Rousseau. În Efes şi Ce se vede pornesc la drum, aparent, sub aripa lui Balzac şi Călinescu. Matei Iliescu polemizează cu Joyce în ceea ce priveşte personajul şi tehnica reluărilor. Lucrând cu formula camilpetresciană a dosarului de destine, Sinuciderea parodiază Misterele Parisului, romanul burghez, fiind un exerciţiu pe partituri aparţinând lui Mateiu Caragiale, Oscar Wilde sau Huysmans. O singură vârstă conţine, în descrierea atmosferei din saloanele pariziene, ceva din tuşa lui Proust. Jurnalele se aşază la umbra fraţilor de Goncourt, Amiel, Gide sau Stendhal. La parodistul M. H. Simionescu, situaţia nu este cu mult diferită. Înainte de a-l citi pe Borges, el imaginează o bibliotecă fantezistă. Pornind de la Pseudokinegeticos, concepe tratate false în care fervoarea imaginativă abandonează barierele. Bibliografia generală scutură literatura de complexe prin parodierea clişeelor. Ajung în vizor Bolintineanu şi Alecsandri, Bacovia şi Arghezi şi M. H. Simionescu însuşi. Breviarul  îi aduce faţă în faţă pe Dimitrie Cantemir şi pe Swift, iar Orwell se insinuează discret. Jenică Brustureanu, eroul din Nesfârşitele primejdii, care circulă în întreaga sa operă, este un descendent din familia lui Pirgu, produs al lui Mateiu Caragiale; Învăţături pentru Delfin trimite clar la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Modelul Thomas Mann este adoptat declarat în Redingota, prin procedeul cinstit al transcrierii. Umoristul M. H. Simionescu se declară descendent al lui Dante, Ariosto, Cantemir, Budai-Deleanu, Swift, Sterne, Caragiale sau Urmuz.
          La Costache Olăreanu parodia există însă nenominalizat. Sunt luate în deriziune productivă jurnalul, romanul exotic şi cel de acţiune, romanul epistolar. Cu cărţile pe iarbă reface liric-parodic mitul donquijotesc în spaţiul autohton, iar Ficţiune şi infanterie pare a-l avea drept model pe Raymond Queneau, cu Zborul lui Icar, dar şi pe Gide sau Flaubert. Avionul de hârtie aminteşte, uneori, de Camil Petrescu. Două prezenţe sunt constante în opera târgoviştenilor care, uneori se iau şi pe ei înşişi ca model, niciodată parodiat: Caragiale şi Urmuz. Nu este vorba, nici pe departe, de o influenţă directă, ci de o continuă stare de tensiune a textului, de un transfer de ordin spiritual între ei şi cei doi autori, precursori, fiecare în felul propriu, ai unei literaturi a absurdului.
          În scriitura cu valenţe biografice, dar, mai ales, în opera de ficţiune, reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte se singularizează în peisajul literar românesc al vremii respective printr-o sumă de mijloace artistice, procedee şi tehnici prea puţin experimentate de către contemporanii lor. Copii ai textualismului, ei sunt împătimiţi ai cizelării continue. Timpul a avut răbdare. Pagina scrisă este lucrată la sânge, până când se dovedeşte capabilă să reprezinte ceea ce este chemată să reprezinte: literatură pură. Invenţia fără limite, parodia, textul în text, dialectica privirii, iată numai câteva dintre obsesiile târgoviştenilor. Ei au fost capabili să prefaţeze mai toate inovaţiile stilistice ale prozatorilor optzecişti, dar şi ale poeţilor. Nu au fost „strămoşi mistici”, ci chiar tatăl natural al postmodernilor.6
          Literatura ordonează lumea
          La vârsta de 41 de ani, M. H. Simionescu începe să-şi publice tetralogia. Tot ceea ce a scris după aceea reprezintă o explicaţie a exploziei iniţiale şi se subsumează satelitar acesteia. Elementul unificator al întregului ciclu este numele. Acesta e primul instrument cu care omul cucereşte universul, şi-l supune. Fie că este nume de persoană, fie de carte, numele creează o lume pe care numitorul, cel care denominează, o trece sub dictatură. Acesta este liber faţă de numele sale, obţinând obiectivitatea prin ieşirea din nume. Relaţia dintre cei doi termeni este una binară. Când semnificatul coincide cu semnificantul, tensiunea stilistică este mai mică, pe când, atunci când raporturile dintre instanţele saussuriene sunt mai laxe, tensiunea se măreşte.
          Un Odobescu imaginar, un alt Vergiliu prin Infernul dantesc, îi cere Delfinului să scrie un dicţionar onomastic fără pretenţii ştiinţifice. O întreagă umanitate se naşte astfel. Fiecare nume poate fi un început de lume. Biblioteca borgesiană imaginată în Bibliografia are, implicit, aceeaşi funcţie. Cartea este un univers închis în el însuşi, care se naşte şi moare în paginile proprii, îngropând acolo umanitatea creată. Este o idee pe care o ilustrează şi Radu Petrescu în Matei Iliescu.
          Breviarul compune imaginea unei lumi în pragul prăbuşirii. Condiţia umană este abandonată în favoarea celei de animal şi, utopic, de obiect. Dezbătând această problemă, prin apelul continuu la livresc, personajele îşi ordonează lumea şi se autointegrează în ea. În Ce se vede, eroii conştientizau faptul că erau simple născociri ale minţii unui supraeu şi se dovedeau capabili, prin aceasta, să accepte limitarea orizontului lor spiritual, existenţial şi cognitiv.
          Ca şi în Toxicologia, în toate scrierile cu substrat autobiografic, numitorul vorbeşte despre sine. Numindu-se, îşi trasează graniţele propriului univers, în care lumea exterioară nu încape. Creaţia devine o formă a existenţei. Naratorul devine numitor, naraţiunea numire, iar cititorul se vede astfel nevoit să accepte, uneori, condiţia de autor.
          Romanul pierdut de Victor Testiban este şi el o lume, atâta vreme cât, odată refăcut, aduce după sine şi renaşterea scriitorului. În Cvintetul melancoliei, temporalitatea textului se suprapune peste temporalitatea vieţii.7  Este o poveste a existenţei şi, în acelaşi timp, a creaţiei, aşa cum apare şi în Nesfârşitele primejdii. Pericolele care îl pasc pe autor nu sunt exterioare, ci tot legate de text (căderea în livresc). Dilema raportului dintre realitate şi romanesc vizează desfacerea de constrângeri a scriptorului, liber asfel, dar şi duplicitatea realului. Dacă acesta furnizează datele ficţiunii realiste, poate că şi ficţiunea generează realitatea(?!).8
          Corul vocilor narative
          Matei Iliescu propune o alternare nu numai a momentelor narative într-un joc de lumini şi umbre, care este menit să lămurească anumite aspecte obscurate ale subiectului, ci şi a vocilor. Sunt momente în care naratorul, al cărui glas se face auzit constant, se aşază în spatele lui Matei sau al Dorei şi le împrumută vocea sa. Duelul muzical devine cu atât mai interesant cu cât, de la un anumit punct, şi eroii vorbesc pe tonuri diferite, dedublându-se ca într-o interpretare canon. Tehnica este şi mai evidentă în Ce se vede. Aici există un narator omniscient şi ubicuu (o instanţă parodiată, în mod clar), secondat de alţi naratori care să-i răspundă muzical. Pe rând, Eliade, Ojescu şi Poenăreanu vin cu propria interpretare, uneori asupra aceluiaşi eveniment. Tehnica aşa-numitului caleidoscop îşi găseşte astfel o aplicaţie inedită. Textul se naşte din text pentru a produce un alt text.
          În primele trei părţi ale tetralogiei Ingeniosului, nici nu se poate concepe naraţia fără un cor al vocilor. Fiecare părticică din Dicţionar poate fi începutul unui demers epic de sine stătător. În acest caz, există câte un narator pentru fiecare text. În Bibliografie, vocile sunt unificate. Supranaratorul din Dicţionar, un jucăuş, un specialist în nimicuri, un erudit în falsificări şi mistificări, organizează întreaga listare a cărţilor şi a autorilor inexistenţi. Breviarul este năucitor: există, în primul rând, un Anonim, care organizează fluxul discursurilor; apoi, participanţii la colocviu, Eusebius, Procopius, Rara Avis Avicena, Curzio Erede, Lepidus etc. devin, unul câte unul, naratori. Instanţa care aduce în atenţie conţinutul notelor explicative vorbeşte cu glasul naratorului din Dicţionar sau Bibliografie. Avem de-a face cu un ludic, un fantezist care nu se sperie de aberaţii 9, care nu au altă utilitate decât să compună iar şi iar o literatură a nimicului. O altă partitură este interpretată de către anonim în textul complementar, scris cu aldine, în care instrumentul este constituit de discursul personajului fără identitate precisă, pe rând patron, maistru, avocat tobă de învăţătură, topometru, marinar, împărat, inginer, mecanic de locomotivă, cerşetor, general de divizie, feldmareşal, preot, tinichigiu, comandant de flotilă, magistrat. Este exemplul clasic de om-orchestră, iar anonimul devine un dirijor ameţit şi derutant. În Toxicologia, vocea autorului-narator-erou este secondată de cea a mamei sale şi de aceea a femeii iubite. Pe fundal, se mai aud şi câţiva comentatori pseudoavizaţi. Textul autobiografic se naşte din viaţă, de dincoace (prin vocea mamei şi a martorului) şi de dincolo (prin prezenţa epică a tatălui).
          Nesfârşitele primejdii propune un melanj interesant între autobiografie şi vis, între autentic şi livresc ori cinematografic. Naraţiunea textuală se confundă cu cea virtuală, iar perspectiva exterioară se opune celei interioare, a autorului, care procedează precum unii pictori ai Renaşterii, care strecoară într-un tablou crochiul unui autoportret (compexul Michelangelo).10  Redingota pare a fi solo-ul unui narator unic. Până la final…Addenda aduce în discuţie corul, „cuprinzând acte, mărturii ale contemporanilor, însemnări răzleţe, pagini de jurnal, scrisori, tăieturi din ziare etc. privitoare la fapte, situaţii şi personaje înfăţişate în această scriere”.11 Vorbesc, pe rând, personaje intrate sau nu în carte, asumându-şi rolul de naratori. Uneori fideli, alteori răuvoitori. Participă la concert fosta soţie a lui Erich, menajera, un fost coleg de la universitate, conf. univ. Peter Obb, un oarecare Wolf, cancelar al Reichului, un frizer din Suseni, o domnişoară Cecilia Scărlătescu, secretarul primăriei din Târgovişte, magistratul Alexandru Vişinescu, o serie de spioni şi de oameni ai contingentului.
          La Costache Olăreanu, în Frica, naratorul pare a se identifica perfect cu eroul. Până la punctul în care se hotărăşte să demonteze tot eşafodajul epic şi să interpreteze cu o altă voce partiturile deja prezentate anchetatorului obtuz. Cei doi naratori se diferenţiază prin viziunea distinctă pe care o au asupra aceloraşi evenimente. Ficţiune şi infanterie vine cu o altă idee de duet. Există vocea naratorului din romanul pierdut, încă neauzită, şi vocea celui care încearcă să-l refacă. Destinul lui Victor Testiban se împlineşte; prin sacrificiul şi sacrificarea eroului se împlineşte şi destinul literar al autorului însuşi.12  Cvintetul melancoliei transcrie o autobiografie, prin vocea unui narator care se povesteşte şi o ficţiune romanescă, în care naratorul-scriitor compune portretul lui Leontin, personajul viu al fantazării. Sunt două destine şi două texte paralele, epicul şi dramaticul îngemănate, existenţa şi gândirea ei.13

(continuare în numărul viitor)
1Ion Bogdan Lefter, op. cit., p. 132.
2Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV,Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 317.
3Ion Bogdan Lefter, Primii postmoderni: Şcoala de la Târgovişte, Paralela 45, Piteşti, 2003,          
 p.170.
4Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 317.
 5 Norman Manea, Pe contur, Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 57-58.
  6Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, p. 38.
  7Ioan Holban, op. cit., p. 319
  8Mircea Zaciu, Lancea lui Ahile, Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 113.
 9 Ioan Holban, op. cit., p. 296.
 10 Mircea Zaciu, op. cit., p. 110.
 11 M. H. Simionescu, Redingota, Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 229.
  12 Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 211.
 13 Ioan Holban, op. cit., p. 320.