copy protect

marți, 2 septembrie 2014

PROZĂ - Gabi MAREȘ





Scrânciobul (IV)



          „Să iubim copiii întru a nu şti ei!”. De sfatul acesta, cu rezonanţa lui de ceaslov impusă de arhaicului „întru”, îşi aminteşte Sebi de câte ori se află în apropierea unui copil răsfăţat. L-a aflat la prima lui şedinţă cu părinţii, de la un tată care, uitându-se la foarte tânărul profesor-diriginte, voia, probabil, să-i spună, cu milă, că-i va fi greu cu nişte liceeni cât el de mari, printre care vor fi şi unii prost-crescuţi, obraznici, greu de pus la treabă, dar că trebuie oarecum scuzaţi, fiindcă de această situaţie nu sunt ei vinovaţi, ci părinţii lor. Rămânea ca şcoala să mai îndrepte ce se mai putea în anii de liceu. Sfatul era adresat părinţilor. Profesorul era doar avertizat.
          Învăţătorul Ion Gh. Mareş n-a fost dintre acei părinţi care revarsă asupra copiilor toate darurile şi bucuriile ce lor nu le-au fost hărăzite în copilărie. Nu a acţionat după părerea pe care am auzit-o de multe ori: „Dacă eu n-am avut parte, cel puţin copiii mei să aibă!”. Orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă, a crescut, probabil, într-o atmosferă austeră, bunica maternă, Maica, asigurându-le celor trei nepoţi – Ion, Dumitru (Trache) şi Maria (Mariţa) – casă, masă, îmbrăcăminte, şcoală. Mai mult nu putea sau poate nu credea că trebuie să facă pentru aceştia. Durerea pierderii propriului copil nu putea fi micşorată de prezenţa nepoţilor. Fotografiile arată că aceştia erau bine şi frumos îmbrăcaţi, iar comportamentul lor social a fost dovada unei bune educaţii. „Şcoala Normală Carol I” din Câmpulung-Muscel, spre care toţi absolvenţii ei s-au întors cu respect, a continuat educaţia dată de bunică. A avut profesori eminenţi, de o integritate morală neîndoielnică, reputaţi autori de manuale, dar mai ales creatori de învăţători desăvârşiţi, necesari momentului. Spiru Haret veghea ca tinerii dascăli să fie astfel pregătiţi, încât să devină fermenţi ai acţiunilor de modernizare a ţării. Tata-Mare era în elita generaţiei sale.
          Ca tată, a fost atent ca cei şase copii ai săi să crească sănătoşi la trup şi la minte, să ştie măsura lucrurilor şi să aibă convingerea că singura sursă onestă de existenţă este munca. El nu avea avere, aşa că fiecare copil al său, în special băieţii, trebuia să-şi câştige pâinea muncind. Tatăl ştia că singurul drum în viaţă pentru băieţii lui era învăţătura de carte. Pământul familiei, în zonă colinară, era prea puţin pentru ca măcar unul dintre ei să rămână agricultor aici. Profesiile spre care i-a îndrumat, susţinându-i material şi moral, veghind ca ţelurile să fie atinse, erau aducătoare de venituri sigure, dar şi de prestigiu social, lucru la care el ţinea mai mult decât la orice. Prin profesiile alese, au găsit în România Mare locuri în care, din munca lor, au putut să trăiască bine, frumos şi demn. A hotărât ca unul dintre ei să rămână totuşi la Vulcana şi acesta a fost Virgil, Tata, care, ca învăţător, să continue aici activitatea didactică şi cooperatistă al cărei promotor era. Băiatul cel mare, Gheorghe, a devenit medic militar, Emil – inginer constructor, Teodor – ofiţer. Fetele, după obiceiul timpului, nu erau menite exercitării unei profesii. Agripina, primul copil, devine totuşi învăţătoare, dar Ecaterina (Nina) se mărită imediat ce termină liceul. Ele au primit însă acea educaţie care să le facă să se simtă bine într-o companie selectă şi să le asigure o căsătorie avantajoasă. Citeau cărţi franţuzeşti şi trimiteau scrisori în limba lui Voltaire.
          Copiii învăţătorului au fost educaţi de la cea mai fragedă vârstă pentru a fi modele ale comunităţii: harnici la muncile în gospodărie, primii la învăţătură, respectuoşi şi corecţi în raporturile cu consătenii. Relaţiile dintre ei se bazau pe dragoste frăţească şi pe respect. Primul dintre copii, Agripina, s-a bucurat întotdeauna de respectul celor mai mici, care îi spuneau Ţăţica. Fraţii mai mari, Gheorghe (Gogu) şi Virgil erau numiţi de cei mici – Tudor şi Nina – nenea Gogu şi nenea Virgil. Şi apropierea dintre ei se stabilise tot în funcţie de vârstă. Tata s-a simţit întotdeauna bine în apropierea fratelui mai mare, cu care se consulta permanent şi care i-a fost naş de cununie. Apoi, împreună cu Tanti Maricu, Naşa, i-a botezat copiii, ne-a cununat pe mine şi pe Sebi, le-a botezat pe Mădălina şi pe Anca. Pentru noi e fost şi a rămas pentru totdeauna Naşul. Emil, Tudor şi Nina erau foarte apropiaţi între ei. Pentru ultimii doi şi pentru copiii lor, Agripina, care n-a avut copii, a fost o a doua mamă. Cica şi Ache, copiii Ninii, îi spuneau Mama Pina, iar Doru, băiatul lui Teodor, mic când ea a murit, îi spunea Nata (Naşa), pentru că îl botezase.
          Într-o vreme când atât acasă, cât şi la şcoală, educaţia era guvernată de principiul bătaia e ruptă din rai, pedepsele pentru ieşirea din regulile impuse de tată aveau usturimea nuielei aduse de vinovat din luncă. De cele mai multe ori, nuiaua îi croia şi pe ceilalţi fraţi care fuseseră nevinovaţi în conflictul băieţesc adus la cunoştinţa tatălui. Fetele, aflate sub aripa ocrotitoare a mamei, scăpau de asemenea pedepse. Educaţia ţărănească o învăţase pe Mama-Mare să strângă din dinţi când copiii ei erau pedepsiţi, să nu le ia apărarea, să nu arate că are altă părere decât a tatălui. A mers întotdeauna alături de bărbatul ei în educarea copiilor. Chiar dacă băieţii mai găseau mângâiere la bunici, Bucura şi Ilie Popescu nu au intervenit niciodată ca să micşoreze autoritatea paternă. Aşa că regulile erau reguli şi încălcarea lor, întotdeauna pedepsită. 
          Chiar dacă în gospodăria învăţătorului era angajată cu ziua sau cu luna câte o fată din sat pentru ajutor, copiii aveau, după vârstă şi nevoi, rolul lor în programul zilnic al vieţii unei familii de la ţară, aşa cum se întâmpla cu toţi copiii din familiile vulcănene. Nu erau deloc treburi peste puterile lor şi nici nu le ocupau prea mult timp, aşa că obraznicul „nu vreau!” nu putea fi spus nici măcar în glumă.
          Ce ar fi putut trebălui un copil în gospodărie? Mama-Mare ştia bine ce trebuie făcut şi care dintre copiii ei poate să facă o treabă sau alta. „Ia du-te tu şi dă o pală de fân vacii ăleia că moare de foame!”. „Ţesală tu viţeluşa asta să fie frumoasă!”. „Ia vezi pe unde e cloca aia, că iar vine uliul şi rămânem fără fripturică!”. „Adu tu nişte foi de sfeclă din grădină şi toacă-le la raţe!”. „Dă-le nişte apă la păsările alea!”. „Cine-mi aduce repede o găleată de apă?”.  „Repede nişte găteje de pus pe foc!”. „Dă fuga după pătrunjel!”. „Scoate din putină o sticlă de oţet!”. „Adu repede patru-cinci morcovi!”. „Scoate tu trei cuiburi de cartofi!”. „Adunaţi zarzările alea!”. „Adună ouăle din cuibare!”. „Ia scutură preşul ăsta!”. „Cine se duce la Ovessa după apă?”. „Vezi că suge viţelul ăla!”. „Duceţi-vă şi adunaţi frunză de dud pentru viermii de mătase!”. „Dă tu fuguţa şi caută o mână de măcriş!”. „Curăţă tu zarzavatul ăsta, că acu e prânzul!”. „Ale cui sunt ghetele astea murdare? Ce vrei să ţi le curăţ eu? Eşti băiat mare!”.
          Prin urmare, câte ceva din îngrijirea păsărilor şi a animalelor, din plivitul brazdelor, adunatul fructelor, ajutorul dat tatălui la stupi, făcutul fânului, pregătirea băilor, vara, pentru „boieri” erau treburi la care participau şi copiii. Însă dintre toate activităţile gospodăreşti, făcutul fânului era de-a dreptul chinuitor.
          Pe la sfârşitul lui iunie şi în luna lui cuptor, într-un sat în care vacile şi caii se găseau în orice gospodărie, începea freamătul cositului, strânsul, adusul acasă şi depozitatul fânului. Pe drum era un du-te-vino de căruţe goale sau încărcate cu fân şi dis-de-dimineaţă treceau cositori din satele de pe Valea Dâmboviţei, tocmiţi la cosit iarba „cu prăjina” sau cu pogonul. Coseau însă şi vulcănenii, de la flăcăiaşii de 15-16 ani până la bunici.
          Pe umăr cu furca sau cu grebla, amândouă făcute din lemn ca să fie uşor de mânuit şi cu coşurile de mâncare pentru cositori, sub dogoarea soarelui de cuptor şi de multe ori sub ameninţarea ploii, copiii învăţătorului se îndreptau spre Stupină, Ghighicioaia, Boiereasca sau Bisioc, unde se găseau livezile de cosit. În timp ce cositorii mâncau şi se odihneau, ei se şi apucau de întors şi de risipit iarba deja cosită pentru „a se coace” mai repede. Exista, fără îndoială, şi joaca între fraţi, farsele şi râsul, dar treaba se făcea temeinic. Dacă vremea era favorabilă, iarba era uscată până seara, strânsă în grămezi, încărcată în căruţă, dusă acasă şi depozitată în podul de deasupra grajdului. Din tot parcursul acesta al fânului, de la firul ierbii la aşezarea lui în pod, cel la care mă gândesc cu infinită nostalgie este drumul făcut în căruţa cu fân din livadă până acasă. Cei mai mici dintre noi, ne urcam cu greu pe încărcătura ce ni se părea uriaşă: căruţaşul înfigea adânc furca în fân, ne ridica în braţe să stăm cu picioarele pe ea, în timp ce altcineva din căruţă ne prindea şi hopa-sus! Ne găseam locul porivit în fânul moale, ne ţineam cu teamă de prăjina care strângea fânul pe lungimea căruţei, până ieşeam de pe dealuri la drum. Şi abia atunci ne simţeam cu adevărat fericiţi, ameţiţi de înălţime şi de aroma fânului de curând cosit, legănaţi de mersul căruţei.
          Ajunşi acasă după o zi obositoare, în care iarba fusese risipită, strânsă, cărată la vale, la căruţă, urcată în aceasta, iar locul greblat pentru ca otava să fie ajutată să răsară, treaba era continuată prin urcarea fânului în pod. Pală cu pală, fânul aruncat în pod de căruţaş era preluat de unul sau altul dintre băieţii învăţătorului ajunşi acum liceeni, studenţi ori absolvenţi de şcoli înalte. Era ştiut că, la vremea cositului, toţi copiii trebuia să fie acasă ca să-şi ajute părinţii. Cei mai mici erau puşi „să calce fânul” ca să se aşeze şi să încapă cât mai mult în pod. Deşi erau avertizaţi să nu sară până la acoperiş, căci se mai aflau cuie care să le intre în cap, printre râsete, chiote de plăcere se mai auzea şi câte un „aoleu”. Treaba trebuia făcută bine, iar la gura podului trebuia lăsat mai mult loc până la acoperiş. Băieţii dormeau toată vara în podul cu fân, pentru că, în sezonul băilor, casa era închiriată pentru bani buni şi familia trebuia să facă ceva eforturi pentru aceştia. Doamne, ce joacă băieţească, ce glume şi ce cântări (toţi aveau voci foarte frumoase) trebuie să fi fost acolo! Îmi amintesc plăcerea cu care căutam, pe brânci, în propriul nostru pod cu fân, câte un cuibar cu ouă. Mama văzuse zburând de acolo, în mare cotcodăceală, vreo zănatică de găină şi ouăle, neluate la timp, ar fi fost mâncate de gaiţă. Dar căutatul pisoilor abia fătaţi de Miţa noastră care îi ascundea în locul cel mai greu accesibil? Îi găseam acolo mici şi fără ochi, plângând, în timp ce, grijulie, mama lor mieuna şi ea imediat lângă noi. Ştiam că avea să-i mute într-un loc mai ferit, coborând cu ei în gură pe scara de la gura podului, ca să nu mai dăm de ei până făceau ochi şi ieşeau ca să la mai dăm şi noi de mâncare.
          Când Tata, proaspăt învăţător, şi-a găsit o preocupare ce l-a pasionat câţiva ani, avicultura – găini de rasă, outoare, coteţ spaţios cu încăpere specială pentru cloşti, luminos şi încălzit iarna etc. – a plecat la Cluj pentru o şcoală de vară în domeniu, taman în timpul fânului, Emil, rămas acasă, îi trimite o carte poştală în care îl fericeşte că „s-a-nvârtit” şi a scăpat de corvoada fânului. Încercarea de a scăpa şi numai pentru câteva zile de făcutul fânului era condamnată de întreaga familie, care trebuia să depună un efort mai mare, mai ales că la vremea cositului nu găseai vreun ajutor din sat: toată lumea avea fân de făcut.
          Într-o altă împrejurare, „învârtit” s-a dovedit a fi şi Teodor, căruia fraţii îi spuneau Tudorel.
          În vara anului 1935, Tata s-a hotărât să se însoare cu domnişoara Maria Popescu, care fusese în anul şcolar anterior învăţătoare la Vulcana-Băi. A cerut-o în căsătorie de la tatăl ei, într-un mod foarte original şi neaşteptat mai ales pentru vremea aceea. A închiriat pentru sâmbătă şi duminică un automobil din Târgovişte, evident cu şofer (Mama zicea că trebuie să-l fi costat cel puţin un salariu!), în care i-a suit pe fraţii lui mai mici, pe Tudorel, adolescent frumos, îmbrăcat în eleganta uniformă a Liceului Militar din Cernăuţi, şi pe Nina, domnişoară la vreo 15 ani, cu ochii albaştri, cu părul ondulat, una din frumuseţile Liceului de Fete Carabella din Târgovişte, colegă cu surorile mai mici ale Mamei – Tanţa şi Nona, şi s-a prezentat la Valea Caselor, la învăţătorul Costică Popescu, celălalt bunic al meu. Mama pregătise terenul pentru un asemenea peţit. Tata inspira încredere, era băiatul lui Mareş de la Vulcana, şi, trecând peste modul neobişnuit de a-i fi cerută fata, bunicul de la Valea Caselor i-a dat-o din toată inima. El rămăsese văduv încă de tânăr, dar refuzase să se recăsătorească pentru a nu le aduce mamă vitregă celor şase fete ale sale, pe care le adora. Duminică, la plecare, Tudorel, care se simţise bine între atâtea fete şi băieţi de vârsta lui – surorile, verişoarele şi verii Mamei – n-a vrut să mai plece. Unul dintre băieţi îi promisese că-l duce peste două-trei zile la Târgovişte cu trăsura. Dar era vremea fânului şi trebuia să se întoarcă. Nici amenţarea cu ce va păţi de la Tata-Mare nu l-a făcut să plece. Pus într-o situaţie delicată, Tata i-a luat chipiul, crezând că-l determină astfel să se urce în maşină, căci în uniformă şi fără chipiu putea fi pedepsit de vreun ofiţer ce trebuia salutat. Tata a trebuit să plece fără el, să suporte cearta de acasă şi să tragă zdravăn la făcutul fânului, în timp ce Tudorel a plecat de la Valea Caselor după vreo două zile, însă nu la Vulcana, ci la Pietroşiţa, la Ţăţica, ca să-l scape de pedeapsă.
          De la Viena, la 8 septembrie 1941, când românii trecuseră Prutul şi ceilalţi băieţi ai învăţătorului erau mobilizaţi, Emil trimite o carte poştală cu un scris mărunt, ca să poată cuprinde cât mai multe gânduri. Ştie că tatăl este fără ajutor, că-i lipsesc băieţii în momente ca cel al cositului şi, pentru a îndulci situația, dă scrisului o tentă de umor. Dar este evident că îi este dor de acasă. Ca toată lumea, bănuia că războiul se va termina repede. Emil recunoaşte aici, ceea ce şi fraţii lui ştiau bine: munca în gospodăria părintească a fost un eficient exerciţiu educativ.
          „Ultima scrisoare de la ziua mamei [...] m-a bucurat mult, fiindcă m-a făcut să mă duc cu gândul la frumuseţea sărbătorilor de acasă, la masa plină de bunătăţi şi la sticlele de la gheaţă, care ne întărâtau la discuţii şi povestiri. Dar nu e nimic, mare e bunul Dumnezeu şi, când ne vom aduna toţi acasă, vom umple gheţăria cu sticle şi toată curtea de veselie. [...] Ieri am fost la Schönbrun, în pădure, într-un foarte pitoresc loc, la un restaurant şi am băut cu Vasilică bere, comparând locurile de acolo cu cele de la Vulcana. N-ar trebui prea mult ca să ajungem şi noi să avem asemenea locuri. Puţin entuziasm şi bunăvoinţă.
          Cu fânul, Tată, eu zic că este bine să-l coseşti anul acesta fără noi, fiindcă până la anul nu cred că ţine, iar la anul ne scoatem noi paguba şi pentru acest an. Eu recunosc că toată puterea de muncă de acum este rezultatul educaţiei şi muncii pe care am primit-o acasă şi care ne-a făcut ca tot prin muncă să ne clădim, încet şi sigur, o bază pentru viitor. Pentru acest lucru Vă mulţumesc mult. Ce e nou pe acasă şi ce mai fac fraţii mei?”
          Iluzii. Războiul a durat încă trei ani grei. Comunismul a distrus toate bucuriile simple ale întâlnirilor de familie care „umpleau curtea de veselie”. Proiectele unor transformări care să amintească de Schönbrun la Vulcana nu s-au împlinit. Emil nu a mai ajuns niciodată aici.
          Singurul lucru cu adevărat bun a fost că toţi copiii au scăpat cu viaţă din cataclismele istoriei secolului trecut, ale căror consecinţe le trăim dureros şi astăzi.

*
          Din Jurnal 1925:
          1 ian. – 40 lei, bilete bal pentru biserică
          6-8 ian. – 60 lei, bal pentru Agr., Gh. şi Virg.
          În 1925, Agripina, Gheorghe şi Virgil au îngăduinţa tatălui ca să se bucure de petrecerile tinerilor din sat. La balul de revelion au fost, probabil, Agripina cu Mama-Mare, după obiceiul locului ca mamele să-şi supravegheze fetele la horă şi mai ales la bal. Era ştiut că o fată mare trebuia să se afle în bătătură înainte de a se înnopta. S-ar fi putut duce însoţită de Gheorghe, destul de mare pentru a avea grijă de sora lui. La balul de Sf. Ion, iată că mergea şi Virgil, care avea atunci 16 ani. Dar Tata n-a fost dansator. Păcat. Mama, în schimb, de pe la 13-14 ani, ştia toate dansurile moderne ale anilor ’30. Elevă la şcoala normală şi mai ales după ce a ieşit învăţătoare, n-avea timp să-şi tragă sufletul la baluri – era invitată fără oprire la dans. Ca semn de preţuire pentru calităţile ei de dansatoare, când apărea în sala de dans împreună cu verii, verişoarele şi câte una din surorile mai mici, orchestra intona marşul de primire. Balul avea loc într-o sala de clasă a şcolii, a cărei podea era bine spălată pentru a nu se ridica praf. Prima dată când a dansat pe parchet a fost la Cercul Militar din Bucureşti, unde a avut loc eleganta nuntă a naşilor noştri. A făcut pereche cu Nenea Nicuţă şi a ţinut minte toată viaţa valsul dansat cu acesta, sub privirile admirative ale tuturor nuntaşilor. Rochia ei de tafta verde care făcea ape-ape a păstrat-o multă vreme. A dat-o în timpul secetei Aurichii lu Spânzuratu ca s-o vândă pe un dublu de porumb. Pantofii de mătase neagră îi am şi astăzi. Îmi pare rău că nu am trimis-o în marea ei călătorie cu pantofii de poveste. Prilejurile ei de dans au devenit din ce în ce mai puţine. La bătrânețe își amintea că ar fi fost în stare să străbată drumul până la București dansând. Și Cica și-o închipuia învârtindu-se, subțirică și ușoară, într-un vals fără sfârșit pe șoseaua pe care ea mergea atât de des cu mașina. Mergea la balurile care se făceau la şcoală sau în clădirea construită de preotul Vasile Dumitrăchescu, când acestea erau organizate în beneficiul şcolii sau al bisericii, însă niciodată pentru a dansa. Cred că în anii când era foarte tânără suferea pentru asta. De aceea, când şi când, ne povestea despre balurile de altădată, la care mergea cu trăsura. Atmosfera tinerească şi bucuria trăite atunci se adăugau luminii pe care o păstra în suflet, din care, povestindu-ne, ne dădea şi nouă câteva raze. În primii ani de după căsătorie, probabil că numai gândul unui bal la care ea nu mai putea dansa o întrista. Îşi amintea de o farsă făcută Tatei. Era bal în localul preotului Dumitrăchescu, cel care a fost, pe rând, restaurant, cămin cultural, magazin, discotecă. Părinţii stăteau atunci la străbunici, foarte aproape de acest local. Tata a adormit, iar Mama a ieşit la drum să asculte muzica. „Veniţi, Doamnă, că e şi Coconiţa colea pe bancă, la Titei!”. Dintr-o dată Mama s-a simţit ocrotită de soacră şi a rămas mai multă vreme de vorbă cu femeile, în timp ce în local tinerii dansau. Când s-a întors acasă, Tata se trezise şi, neliniştit de absenţa ei, a aflat cu stupoare că a fost la bal. „Nu se poate!”. „Întreab-o pe mama! Am fost cu ea.” „Mama?. Doamne ferește! S-au scrântit femeile!”
          Se construia noua biserică, pe locul celei care arsese. Era bal, în plin sezon estival, în beneficiul bisericii. Se organizase şi o tombolă la care erau puse în vânzare bilete pentru obiecte de preţ, dăruite, în mare parte, de „boierii” care erau la băi. O doamnă dăduse, de pildă, un covor de Pietroşiţa, pe care oricine şi l-ar fi dorit. Era şi un bufet la care se vindeau sticle cu vin bun de la Badgeru, cunoscut viticultor de la Doiceşti. În toiul balului, părintele Nestor Dumitrăchescu a primit vestea morţii unuia dintre fraţi. Trebuia să plece imediat. Tot greul balului a rămas pe umerii Mamei şi ai Tatei. Au făcut atâţia bani mai ales din vânzarea vinului, dar şi din tombolă, încât, când i-au dat preotului, acesta i-a îmbrăţişat,
mulţumindu-le.
          Dintre fraţii Tatei, Gheorghe s-a dovedit foarte bun dansator. Elev în cursul superior al liceului sau student la medicină, mergea la balurile care se organizau în sat, în vacanţa de Crăciun sau vara, în sezonul băilor.

          Dimineaţă de vară cu treburi multe în gospodăria învăţătorului. Copiii s-au sculat, s-au spălat, au mâncat. Lipseşte Gogu. Mama-Mare îl ocroteşte: îl mai lasă un pic să doarmă. A fost la bal. Fata care ajută în gospodărie povesteşte mândră că „domnul Gheorghiţă” a ieşit regele balului, iar regină a fost una dintre cele două fete foarte frumoase ale lui Chiţaru. Află şi fraţii mai mici. Pun la cale o șotie.
          În sfârşit, fratele cel mare trebuie să se scoale: balul e bal şi treaba e treabă. Se spală bine cu apă rece în balconaşul din dreptul bucătăriei. În ordine descrescătoare a vârstei, trec pe lângă el fraţii.
          – Să trăieşti, Măria Ta! zice Virgil tare şi iese în curte fără grabă, căci fratele lui mai mare n-a apucat încă să se dezmeticească.
          – Plecăciune, Înălţimea Voastră! zice şi Emil şi iese fuga în curte, fiindcă simte cam ce i se poate întâmpla.
          Cel mai mic dintre fraţi, Tudorel, n-a înţeles ce pericol îl paşte şi s-a oprit lângă „nenea Gogu” să-şi interpreteze rolul:
          – Bună dimineaţa, Sire!
          Fără să priceapă bine pentru ce, Tudorel a primit toţi pumnii pe care îi meritau, de fapt, fraţii mai mari, care puseseră la cale farsa. A fost nevoie de intervenţia Mamei-Mari ca să se închidă conflictul. Jocul nu se terminase cu „urma scapă turma!”.
          În copilărie sau la vârstele următoare, până la moartea părinţilor, copiii învăţătorului
s-au înţeles frăţeşte şi s-au ajutat între ei. Activităţile lor, dincolo de treburile gospodăreşti au fost întotodeauna alese, pregătindu-i pentru studii, pentru o integrare corectă în lumea adulţilor. Tatăl le vârâse bine în cap că timpul este o avuţie, că fiecare clipă pierdută este o risipă ce îţi micşorează şansele de reuşită. Tata-Mare cumpăra cărţi şi reviste şi le îndruma lectura. Băieţii, mai ales, s-au dovedit talentaţi la scris. Modelul era tatăl.
          Privesc cu duioşie un petec de hârtie îngălbenită de trecerea a mai bine de opt decenii – o jumătate de coală A4, pe care se află scrisul a trei dintre băieţii Mareş: Virgil, Emil şi Teodor. Ce preocupări interesante pentru nişte băieţandri şi ce transfer al preocupărilor tatălui la aceşti copii! Ce mod de a-şi rezolva problemele între ei, fără intervenţia părinţilor! De altfel, de foarte mici, copiilor li se respingea hotărât pârâtul atât acasă, cât şi la şcoală. Trebuia să le intre bine în cap copiilor că a-ţi pârî fratele, colegul era una dintre cele mai urâte fapte. Delaţiunea a fost încurajată câteva decenii mai târziu de comunişti. Mă aflu în faţa unui document. O ceartă între Emil (14 ani, licean) şi Teodor (11 ani, aflat încă la şcoala primară) este mediată nu de tată, ci de fratele mai mare, Virgil (17 ani). Cu caligrafia lui de normalist, Tata a scris cu toc şi peniţă înmuiată în cerneală neagră un Contract: Subsemnaţii făcând bibliotecă şi Teodor fiind cam gâlcevos am încheiat acest contract cu următoarele condiţii:
          1) Amândoi contribuim la fel.
          2) Emil Mareş fiindcă e la şcoală, Teodor rămâne cu răspunderea ei.
          3) Când vor fi amândoi, cheia rămâne la Emil.
          4) Când Teodor va spune că nu mai vrea, va fi dat afară şi rămâne Emil şi viceversa.
          5) Cel dat afară nu ia nimic.
          Semnează Emil I. Mareş şi Teodor I. Mareş. Mai jos, cu toată autoritatea celui care împarte dreptate, Tata a scris: Executarea şi judecata vor fi făcute de mine, Virgil I. Mareş, ei urmând a se supune la orice măsuri luate.
          Probabil că cei doi fraţi mai mici au considerat că Virgil a întrecut măsura, pentru că, deşi mai sus scrisese fiecare că este de acord, această ultimă hotărâre n-a mai fost acceptată şi Emil scrie dedesupt Virgil nu mai are niciun rol, şi o taie cu două linii încrucişate. Interesant este că băieţii au acordat toată atenţia documentului: făcut astăzi 8 IV 1926, V.B. notează Teodor, (erau, probabil, în vacanţa de Paşte). Tot el dă număr de înregistrare: S-a înregistrat cu Nr. 2410 (greu de crezut!). Există şi o ştampilă a bibliotecii „Biblioteca Carol Vulcana-Băi”. Numele bibliotecii este şters – sesizaseră sau nu cacofonia – şi apar în loc iniţialele ETM (Emil şi Teodor Mareş).
           De la tatăl lor, băieţii preluaseră ideea cooperării şi-şi făcuseră împreună bibliotecă. Dar cât de greu se putea face aceasta se vede şi dintr-o activitate de copii. Cu atât mai mult sunt de apreciat acţiunile cooperatiste ale bunicului care au fost nişte reuşite.   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu