copy protect

marți, 2 septembrie 2014

INTERSTIȚII - Răsvan DOBRESCU



Aventurile unei vile


        În anul 1935, tatăl meu Ştefan Dobrescu s-a hotărât să construiască o vilă de vacanţă la Mamaia. Scopul pe care l-a urmărit a fost să asigure o dezvoltare fizică favorabilă copiilor săi: a mea, Răsvan, care mă născusem în 1932, şi a surorii mele Andreea, născută în 1935.
        Deşi la Bucureşti noi locuiam cu chirie, tata a considerat că prioritatea momentului era să construiască vila la Mamaia.
        Aşa încât a cumpărat un teren în suprafaţă de 395 mp. „Registrul cu terenuri la Mamaia” atestă că terenul construibil de pe litoral fusese parcelat, iar tatăl meu a cumpărat lotul 24 din careul 92.
        În vederea construirii vilei, tata a apelat la prietenul său, arhitectul Jean Popescu – „Cotlet”, cu care fusese coleg la Paris în perioada 1919-1922, când tatăl meu şi-a susţinut doctoratul în Drept. În acel timp, Jean Popescu era student la arhitectură şi fusese poreclit „Cotlet” de către ceilalţi studenţi români pentru că, la întâlnirile lor studenţeşti, viitorul arhitect comanda la restaurant în mod invariabil „une côtelette”, sau pe româneşte, un cotlet.
        În acel timp, Jean Popescu era un excelent student şi apoi un arhitect de mare viitor, situaţie care s-a dovedit atunci când a câştigat „Prix de Rome”, concurs deschis participării tinerilor arhitecţi, până la vârsta de 35 de ani. Premiul consta într-o bursă de studii de trei ani la Roma. Era un prilej minunat să se perfecţioneze profesional. Câştigarea acestui premiu a fost cu atât mai valoroasă cu cât Jean Cotlet i-a depăşit nu numai pe ceilalţi arhitecţi străini, dar şi pe toţi francezii, care au fost foarte dezamăgiţi.
        După terminarea studiilor, Jean Popescu a lucrat câţiva ani la Bucureşti, după care s-a înapoiat la Paris, unde se simţea mai „chez lui”.
        Dar amicul Jean nu era doar un excelent arhitect, şi nu numai un mare amator de „côtelettes”, ci şi un mare trăsnit, însuşire pe care şi-o va manifesta din plin după ce tata l-a angajat pentru a-i face planurile vilei. Deşi tata i-a dat planul terenului cumpărat, amicul Jean i-a telefonat într-o seară. Era ora 22.00, oră cu totul neobişnuită pentru „un coup de fil”, ba chiar necuviincioasă, potrivit criteriilor antebelice de bunăcuviinţă.
        - Fănică, cumpără şi terenul de alături, pentru că vila nu încape în terernul tău!
        Aşa se face că tata a cumpărat şi lotul 23, în suprafaţă de 388,70 mp. Acum, Cotlet avea la dispoziţie un teren de 783,790 mp. Să tot construieşti!
        Planurile fiind gata şi terenul de alături cumpărat, tatăl meu a purces la construirea vilei. Pentru aceasta, l-a angajat pe antreprenorul italian Italo Taverna, pe care-l apărase
într-un proces şi cu care se împrietenise, iar dirigintele şantirerului a fost un tânăr inginer neamţ, domnul Kurtz.
        Vila este construită din blocuri de piatră, aduse din cariera de la Başchioi (actualmente Nicolae Bălcescu). Ele au fost transportate pe Siut-ghiol (lacul laptelui) cu o barcă pe care tata a cumpărat-o în acest scop.
        Planşeele care despart etajele vilei sunt din beton armat, iar acoperişul din ţigle roşii-cărămizii.
        În linii mari, construcţia a fost gata cam într-un an, aşa încât în 1937 am putut să ne petrecem prima vară în „vila noastră”.
        Trebuie să spun că pe vremea aceea Mamaia era o staţiune care abia se năştea. Doar câteva clădiri din cele existente astăzi se bronzau la soarele torid al litoralului. Dintre ele, îmi aminstesc cu precizie doar două, care mă impresionau în mod cu totul deosebit: Cazinoul şi, mai la nord, Hotelul Rex. Vila noastră se află şi mai la nord, la aproape doi kilometri de Rex (vreţi să precizez şi distanţa exactă? ea este de 1,800 km).
        Fiind la o astfel de distanţă de cea mai apropiată construcţie, ne aflam într-o adevărată pustie, care avea şi avantaje, şi dezavantaje.
        Avantajul era că puteam să ne facem de cap, fără a deranja pe cineva; avantaj de care nu am profitat însă mai deloc, deoarece noi eram nişte copii nu numai cuminţi, dar şi foarte struniţi de părinţi, secondaţi cu multă pricepere şi afecţiune de Fraülein Paula, guvernanta noastră.
        În ceea ce priveşte dezavantajele acelei pustietăţi, ele ţineau de comodităţile noastre de orăşeni: nu aveam nici electricitate şi nici apă curentă, aşa încât ne luminam cu lămpi de gaz; e drept că pentru lipsa apei curente s-a găsit subterfugiul unui rezervor, din care apa curgea printr-o ţeavă şi acţionam robinetul la fel ca acasă. În afară de aceasta, vila avea nevoie de pază permanentă, deoarece timp de nouă luni pe an ea era în voia tuturor intemperiilor şi... a posibililor amatori de suveniruri.
        Aşa încât tata a angajat un pescar lipovean cu soţia lui, cărora le-a oferit găzduire gratuită, în schimbul serviciului de a asigura paza vilei. Pe pescar îl chema Poida, iar pe soţia lui Paşa. Erau doi oameni cărora le păstrez o foarte prietenoasă amintire, căci erau de o cumsecădenie cum rar întâlneşti şi de un devotament nemărginit.
        Cum barca pe care tata o cumpărase pentru transportarea blocurilor de piatră îşi îndeplinise misiunea, tata i-a dăruit-o lui Poida, care îşi făcea cu ea meseria de pescar.
        Dar să descriu clădirea. Faţada principală este orientată fireşte spre mare. Dacă priveşti această faţadă, vei vedea doar două din cele trei nivele: un parter şi etajul.
        Dinspre mare, ne priveşte o terasă care în copilăria mea era  descoperită. Apoi, păşind printr-o imensă deschidere fără uşă, intrai într-o încăpere foarte mare, de 12 metri lungime pe 5 metri lăţime.În stânga acestei încăperi se afla o altă cameră, care urma să devină sufrageria.
        La etaj se urcă pe o scară cu 19 trepte. La capătul scării se află baia şi, drept în faţă, o terasă acoperită care ocupă toată lăţimea construcţiei, iar pe culoarul situat lângă scară se află trei camere, ale căror ferestre privesc spre largul mării: prima dintre ele era rezervată oaspeţilor, cea de a doua era dormitorul părinţilor mei, iar în fund era camera noastră, a copiilor, în care ne petreceam nopţile, eu (der Esel geht voran), sora mea Andreea, guvernanta noastră Fraülein Paula şi unul din verii mei: în iulie Mircea, iar în august Dan.
        Dacă ocoleşti clădirea şi o vei privi dinspre ghiol, vila are trei nivele, căci vei vedea şi un parter inferior, în care se află partea mai modestă, dar atât de necesară, a clădirii. Acolo se aflau trei camere şi două băi, în care locuiau Poida şi Paşa, precum şi bucătăreasa noastră, care ne însoţea în fiecare an în „vilegiaturile” noastre, termen din nefericire căzut în desuetudine. Nu am intrat niciodată în acele încăperi, în care nu aveam ce căuta, sau, cum am spune cu un termen mai familiar, „nu făcea de mine” să intru.
        Acest mic ansamblu domestic se afla în latura sudică a vilei, adică înspre vecinul nostru cel mai apropiat, hotelul Rex, şi în el se intra direct din curte, „de plein pied”.
        De partea cealaltă, era garajul, care nu era destinat automobilului nostru, căci noi nu aveam aşa ceva, ci celui al musafirilor noştri, şi anume tanti Bébé şi soţul ei, Onkel Georgică, care veneau la noi în luna iulie, împreună cu fiul lor Mircea, vărul meu preferat, din multitudinea de veri cu care ne blagoslovise la a doua generaţie prolifica mea bunică maternă.
        Onkel Georgică era un mare negustor în Ploieşti şi deputat liberal. Maşina sa era un superb Buick ultimul model, condus de şoferul său Vasile, care era prietenul meu. Eram captivat de tot ce avea legătură cu fenomenul auto.
        Atât de mult mă pasionau maşinile încă din copilărie, încât l-am întrebat pe tata de ce nu ne cumpărăm şi noi una. La care tata mi-a dat un răspuns pe care la vârsta aceea nu puteam să-l pricep:
        - Pentru că nu ne putem permite.
        - Cum aşa? Nu ai destui bani pentru ca să cumperi o maşină ?
        - Ba da. Dar nu pot să-mi permit să angajez şi un şofer. Şi nu avem nici garaj acasă.
        Între încăperile de la parterul inferior şi garaj, o scară exterioară conduce direct la parterul superior, unde se află bucătăria şi cămara.
        Interesant era modul de acces în vilă. Pentru a pătrunde de pe terasa descoperită în imensul hol de la parterul superior, nimic nu te oprea; întrai direct ca şi cum ai fi fost pe stradă. Astfel încât nişte rândunele îşi făcuseră cuiburile la cele două colţuri superioare ale trecerii ce nu avea uşă. Ele veneau şi plecau, aducând cele necesare traiului puilor lor. Ce mai, făceau parte din familie! Doar noaptea, un oblon mare cât deschiderea şi cu ochiuri în formă de romb era coborât şi asigura evitarea vizitelor nocturne ale musafirilor nepofitiţi. Tot cu astfel de obloane erau prevăzute şi cele două mari ferestre ale aceluiaşi hol.

***
        Pentru că am descris vila în toate amănuntele ei, să trec acum în revistă felul în care ne petreceam timpul.
        Orele dimineţii erau rezervate plajei. Încă din prima zi a vilegiaturii la Mamaia, părinţii ne-au avertizat că este periculos să te expui la soare după pofta inimii. Au făcut chiar un regulament foarte precis, a cărui respectare era urmărită de Fraülein Paula cu ceasul în mână.
        „În prima zi, cinci minute faţa şi cinci minute spatele. În ziua a doua, câte zece minute”.
        Şi tot aşa, progresiv. Abia după o săptămână încheiată, aveam permisiunea să ne expunem la soare „tout notre soûl”.
        Dar cum să te fereşti de soarele arzător, atunci când pe toată plaja Mamaia nu creştea nici un pom, şi nici măcar vreun arbust oricât de modest? Simplu: Poida ne-a construit un adăpost, alcătuit din patru stâlpi de lemn, pe care i-a înfipt în pământ, iar deasupra lor a făcut un acoperiş de scânduri. Acest adăpost se afla la vreo 80 de metri sud-est de vilă. Aşa încât aveam unde să ne retragem după porţia zilnică de expunere la soare, cronometrată cu conştiinciozitate de Fraülein Paula care, prudentă, stătea tot timpul la umbră. Şi, odată retraşi sub şopronul lui Poida, ne jucam în nisip ca orice copil. Astăzi, jocurile noastre mi se par anoste. Ce poţi să găseşti amuzant în a face  forme de nisip cu o găletuşă de tablă, sau să te laşi acoperit de nisipul plajei, ca şi cum  te-ai afla în patul tău, acoperit de o plapumă? Chestie de diferenţă de vârstă! Dar nu eram mai fericit atunci?... Nu! Fiecare vârstă are fericirea ei specifică. Aşa încât să facem efortul să ne înţelegem unii pe alţii.
        Bineînţeles că dimineaţa nu se putea încheia fără o baie în mare. În mare? Hai, nu exagera! Intram în apa mării doar câţiva metri, vigilent supravegheaţi de Fraülein Paula, ca apa să nu depăşească înălţimea pieptului nostru. Dar recunosc că valurile mării mă impresionau, mă intimidau, chiar mă înfricoşau. Şi nimic din comportarea mea de atunci, de copil (fricos?), nu avea să prevadă înotătorul de mai târziu. Ah, era să uit ceva foarte important: culegeam scoici! Nu una, două, ci cu zecile, cu sutele. Şi le colecţionam şi le păstram de la un an la altul. Ce mai, le iubeam!
        Dimineaţa se încheia cu un fluier, ca cel de arbitru al unui meci de football. Cine era arbitrul? Mama! Mama, care nu se expunea la soare, pentru că era foarte mândră de tenul ei alb ca laptele, şi prefera să rămână în casă, ocupându-se de cine ştie ce lecturi sau treburi gospodăreşti. Ce ne păsa nouă? Noi eram copii şi fiecare cu treburile lui! Îi lăsam pe oamenii mari să-şi facă de cap, ocupându-se de cine ştie ce treburi „neimportante”. Singurul lucru care conta era să mâncăm la prânz. Căci veneam de la plajă înfometaţi, nu glumă!
        Cu fluierul său de arbitru al unui el Classico (F.C. Barcelona-Real Madrid, căci nu v-aţi fi închipuit că m-am gândit la Steaua-Dinamo, în care Nimeni joacă cu Nimeni), mama nu vroia altceva decât să ne cheme la masă. De ce cu fluierul? Păi, n-aţi fi vrut ca mămica noastră să se expună razelor UV ale prânzului pe distanţa de 80 + 80 de metri. Iar de pe terasa vilei, eventuala sa chemare verbală ar fi fost acoperită de zgomotul valurilor mării şi nu ar fi fost auzită.
        Valurile mării... ce zgomot, ce făşâit permanent, care nu se opreşte nici o clipă! Când aud pe câte unul (sau pe câte una):
        - Eu nu pot să merg la mare. Doar când aud zgomotul mării, mă irită!
        Doamne, Dumnezeule! Ce-o fi oare cu aceşti oameni? Pe mine, valurile mării, dimpotrivă, mă liniştesc. În multe veri, am sosit la mare stresat de activitatea profesională. Şi când am locuit la o gazdă în Constanţa, a cărei casă se afla nu departe de mare, zgomotul valurilor mă calma în mai puţin de cinci minute. Aş fi fost în stare să mă întorc pe loc la Bucureşti şi să o iau de la capăt, cu procese la instanţe sau cu activitatea la cabinet.
        După masa de prânz, trebuia să ne odihnim oleacă. Deşi nu agream somnul de după-amiază la Bucureşti – la vârsta de 4 ani făcusem o adevărată revoluţie, pentru a  obţine dreptul meu, de viitor cetăţean, să nu dorm – aici, la Mamaia, aerul tare al mării mă îndemna să accept fără crâcnire un somn binefăcător.
        După-amiaza, făceam plimbări în jurul vilei. Îmi amintesc cu plăcere dealurile de nisip pe care ne cocoţam şi de pe care săream la vale; dealuri care astăzi nu mai există, căci Mamaia a devenit o staţiune „civilizată” şi nimic din sălbăticia de atunci nu a subzistat. Şi mai erau nişte... cum să le spun, nişte plante, cum nu am mai văzut de atunci: nişte „chestii” verzi înfipte în pământ, care în vârf aveau o ţeapă. Noi le smulgeam, iar partea înfiptă în nisip nu mai era verde, ci albă.
        Amintiri de copil care nu pot stârni interesul unui om mare. Copiii de azi sunt atraşi mai curând de... calculatoare sau de alte năzbâtii moderne.
        În luna iunie, eram la Mamaia numai noi, Dobreştii. Nu era luna cea mai plăcută pentru noi. Societatea era aceeaşi ca la Bucureşti şi nici vremea nu ţinea în mod special cu noi. Era un vânt răcoros, de sfârşit de primăvară, iar apa mării nu era încă destul de caldă. Brr! Nu venise încă vremea să-mi închei duşul zilnic cu apă rece, rece, rece, chiar în timpul iernii.
        În următoarele luni însă, totul se schimba. În iulie, veneau la Mamaia tanti Bébé, sora mai mică a mamei, cu soţul ei Onkel Georgică, şi cu vărul meu Mircea, mai mare cu trei ani ca mine, şi pe care îl admiram nespus de mult. Dar ei nu veneau singuri, ci cu minunea lor de Buick, pe care îl conducea, cine altul, decât prietenul meu Vasile. Când se hotăra să se facă o plimbare până la Constanţa, sau chiar până la Mangalia (un adevărat tur al Europei!), eram în culmea fericirii.
        Dar luna iulie se încheia. Pleca şi tanti Bébé, şi Onkel Georgică, şi Mircea şi... Vasile, cu Buickul său. Ei erau înlocuiţi în august de „mama-mare de la Bucureşti” care venea cu vărul meu Dan. Nu mai era buna dispoziţie din iulie. Regulile trebuiau respectate cu mai multă stricteţe, căci mama-mare ne impunea observarea lor doar prin simpla sa prezenţă. O privire a sa era suficientă pentru a ne opri din orice pornire entuziastă. Fără să fie nevoie să spună măcar o singură vorbă! Niciodată n-am auzit-o să ridice tonul la cineva, nici când avea ceva să-i reproşeze. Respectul pe care ni-l impunea  ar putea fi caracterizat ca intimidant.
        Vreau să închei acest pasaj, povestind două întâmplări, din doi ani diferiţi.
        În 1937, primul an petrecut la vila noastră, s-a hotărât să facem o plimbare pe ghiol cu barca, al cărei proprietar era acum Poida. Era o după-amiază însorită şi nici un norişor nu se zărea pe cerul bleu-pâle, cum numai pe litoralul nostru se poate vedea. Lacul era atât de liniştit, încât nici o undă nu-l încreţea. Şi aşa se face că ne-am instalat cât de comod s-a putut în barca albă, părinţii mei, sora mea Andreea şi cu mine, şi desigur Poida, care a început să vâslească spre sud. Pe Fraülein Paula o lăsasem la mal, din motiv de lipsă de locuri. Am mers noi ce am mers, până la un punct pe care nu l-aş mai putea recunoaşte (ce vreţi, nu împlinisem nici 5 ani), când pe cerul atât de senin au început să apară nişte nori cum nu mai văzusem până atunci. Îmi amintesc că erau de o culoare foarte închisă – mie mi se păreau de-a dreptul negri – şi, aproape instantaneu, din ei a început să curgă un adevărat şuvoi de apă. Parcă nu era ploaie, ci parcă cineva (cine altul decât Doamne-Doamne), ar fi dat cep unui imens butoi, din care o cantitate de sute (sau mii?) de tone de ploaie se revărsa asupra noastră. În acelaşi timp, s-a făcut foarte frig şi foarte întuneric şi a început un vânt care a pus stăpânire pe barcă, conducând-o acolo unde el voia, fără ca Poida să i se poată împotrivi. Eu eram îngrozit, dar nu scoteam nici un cuvânt. Credeam că dacă Doamne-Doamne nu va face o minune, eu nu voi apuca să fiu om mare, încheindu-mi scurta viaţă pe fundul Siut-ghiolului. Am auzit pe tata sfătuindu-se cu Poida. Discutau un posibil (dar nu sigur) plan de salvare. L-am auzit pe tata că vroia s-o ia în braţe pe mama şi s-o ducă înot până la mal. Şi îl ruga pe Poida să facă acelaşi lucru „cu copiii” . Când l-am auzit pe Poida răspunzându-i:
        - „Cu amândoi? Nu ştiu dacă pot!”, am crezut că-mi trăiesc ultimele minute.
        Şi, în timpul ăsta, Poida continua să vâslească. Dar aproape că nu mai înaintam, deoarece el vâslea împotriva vântului. Abia când cu greu a reuşit să tragă la mal, foarte departe de vilă, în dreptul fostei gări Mamaia (transformată în berărie în timpul regimului comunist) şi când am simţit pământul sub picioare, am realizat că reuşisem – fără vreun aport propriu – să depăşesc o mare cumpănă. Dar niciodată în viaţa mea nu mi-a fost mai frică decât atunci (chiar niciodată?). Dar la bombardamentele anglo-americane din 1944, cum te-ai simţit? Sau la marele cutremur din 10 noiembrie 1940??).
        Cealaltă întâmplare s-a petrecut doi ani mai târziu, în 1939. Nu ştiu de ce, în acel an s-a făcut o rocadă a musafirilor noştri de la Mamaia, în aşa fel încât Onkel Georgică şi tanti Bébé nu ne-au vizitat în iulie, ci în august.
        Se apropia sfârşitul vilegiaturii noastre la mare, iar eu urma să-mi schimb statutul: să devin elev în clasa întâia primară. Şi iată că într-o dimineaţă – intrasem deja în luna septembrie, dar vremea era frumoasă şi apa mării ne îmbia la fel ca în toiul verii – îl aud pe tata că discuta foarte serios, chiar pe un ton grav, cu Onkel Georgică. Nu-mi dădeam deloc seama despre ce discutau, deşi nu se fereau de mine. Până la urmă, au decis să facă un drum până la Constanţa, evident cu superbul Buick al lui Onkel Georgică.
        - Luăm şi copiii, au hotărât de comun acord tata şi Onkel Georgică.
        Ce bucuros am fost! Să mai merg o dată, acum desigur pentru ultima oară în acea vară, cu minunea aceea de maşină, împreună cu cei la care ţineam cel mai mult (în care îl includeam şi pe Vasile)!
        Pentru mine, singurul lucru care a contat a fost să merg cu maşina. Nu conta unde,
n-avea nici o importanţă! La Constanţa sau în  altă parte, era tot aia! Deşi Constanţa de atunci nu mă entuziasma câtuşi de puţin. Nu se compara nici cu Bucureştiul, şi nici măcar cu Ploieştiul, care era – după optica mea de copil – cel mai frumos oraş al României.
        Acest drum până la Constanţa a fost o încântare pentru mine, mai ales pentru că-mi dădeam seama că va fi ultimul făcut cu spledoarea de Buick al unchiului; ultimul, din acea vară, căci foarte curând urma întoarcerea la Bucureşti şi... viaţa nouă de şcolar, cu care tot încercau să mă sperie (şi cam reuşeau) şi mama, şi toţi oamenii mari cu care mă întâlneam, de parcă ar fi vrut să-mi genereze o aversiune pentru şcoala ce mă aştepta foarte, foarte curând. Doar Fraülein Paula atenua mesajele ameninţătoare cu care eram mitraliat din toate părţile.
        - Lasă, nu te speria. Va fi desigur altfel. Dar vei face faţă fără dificultate!
        Fraülein Paula, scumpa de ea! Ce amintire duioasă îi păstrez!
        Dar atunci, în dimineaţa aceea, nu mă gândeam la altceva decât să savurez momentul acelei ultime plimbări (căci nu se putea şti când va fi următoarea) cu „Buickul lui Vasile”.
        Vasile nu conducea repede. Pe vremea aceea, nimeni cu conducea cu viteze mai mari de 40 de kilometri pe oră. Aşa încât am avut tot timpul să mă simt fericit. Căci singurul lucru care conta era ca plimbarea să dureze cât mai mult.
        Ajunşi la Constanţa, Onkel Georgică l-a trimis pe Vasile să cumpere un ziar. Şi cum au pus mâna pe el, tata şi Onkel Georgică s-au încruntat şi l-am auzit pe tata, care a spus cu voce foarte schimbată:
        - Da, e adevărat!
        În ajun, la 1 septembrie, izbucnise Al Doilea Război Mondial.

***
        Îngrijorarea stârnită de izbucnirea războiului i-a făcut şi pe tata, şi pe Onkel Georgică să nu-şi mai prelungească vacanţa. Aşa încât musafirii noştri  s-au grăbit să ne părăsească chiar a doua zi (evident, „cu Buickul lui Vasile”), îndreptându-se spre Ploieşti, unde locuiau, iar noi am plecat cu trenul spre Bucureşti, o zi mai târziu.
        Pe vremea aceea, a pleca cu trenul era mult mai comod pentru puţinii vizitatori ai staţiunii Mamaia, căci exista o linie de cale ferată între Constanţa şi Mamaia. Aceasta avea gară proprie, undeva pe malul ghiolului, într-o clădire pe care regimul comunist a transformat-o în berărie, odată cu desfiinţarea liniei de cale ferată.
        Garnitura de tren care circula până în Mamaia era formată din două vagoane: unul de clasa I, celălalt de clasa a II-a (pe vremea aceea exista şi clasa a III-a la CFR). Aşa încât în vagonul de clasa I ne-am instalat noi copiii, părinţii noştri şi Fraülein Paula, în timp ce bucătăreasa călătorea singură la clasa a II-a (care avea însă compartimente comode, cu patru locuri de fiecare parte, ale căror fotolii erau pluşate cu catifea albastră, spre deosebire de vagoanele de clasa I-a, care erau pluşate cu catifea de un roşu situat între vişiniu, bordeaux şi grena).
        Pe distanţa Mamaia-Constanţa, trenul mergea cu extraordinara viteză... a melcului. Aşa, ca să ne luăm rămas bun! La sosirea în Constanţa, vagoanele noastre au fost ataşate la restul trenului. Pe vremea aceea, gara Constanţa era mult mai în centru, cam pe lângă Tribunal.
        La sosirea noastră în Constanţa, am avut plăcuta surpriză să ne întâlnim cu Onkel Iancu Marinescu, care tocmai îşi terminase vacanţa şi se înapoia la Craiova şi cu tanti Tanţi, una dintre surorile mamei, aşa încât am călătorit împreună până la Bucureşti. Din discuţiile „oamenilor mari” purtate atunci în tren (de fapt numai tata şi Onkel Iancu), îmi amintesc doar că erau încântaţi de ultimele realizări româneşti în domeniul CFR, fără însă ca să le pot identifica atunci. Mult mai târziu, când am dobândit cunoştinţe feroviare mai serioase,
mi-am dat seama că discutau despre vagonul de clasa I „Astra 40”,  care fusese prezentat şi premiat la Expoziţia Feroviară Europeană a anului 1939 şi care era de-a dreptul luxos. Erau de asemenea încântaţi de viteza cu care ne îndreptam spre Bucureşti, deşi aceasta nu se datora unei realizări româneşti, ci locomotivei germane Maffei, poreclită „Pacific”, construită cu mulţi ani în urmă, în 1914 şi care circula cu „iuţeala maximă” de 126 kilometri pe oră (pe toate locomotivele era afişată „iuţeala maximă” pe care o puteau dezvolta).
        Deşi nu le prea pricepeam, discuţiile lor mă pasionau, tot aşa cum mă pasiona şi fenomenul auto.
        Dar iată că am ajuns la Bucureşti şi ne-am despărţit de Onkel Iancu şi tanti Tanţi, care îşi continuau drumul spre Craiova, unde Onkel Iancu era proprietarul a două mici fabrici.
        Odată ajunşi la Bucureşti, principala preocupare a devenit viitorul meu de şcolar, cum se spunea pe atunci. Autorizaţie specială pentru a mă putea înscrie la Şcoala Evanghelică, care era germană, obţinută din fericire fără dificultate.
        Şi aşa a trecut un an (şcolar). Urma vacanţa de vară şi o nouă vilegiatură la Mamaia. Premiul al II-lea ce mi-a fost decernat la încheierea primului meu an de student la... litere mici a fost umbrit de un eveniment de o excepţională gravitate: cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Acest eveniment ne-a obligat să ne schimbăm planurile de vacanţă, deoarece accesul pe litoral a fost interzis. De ce? Pentru că vecinul nostru de la Răsărit nu s-a mulţumit să ne răpească cele două provincii, ci a început să provoace incidente armate pe noua frontieră, în speranţa ca armata română să riposteze şi să-i ofere pretextul de a ne declara război, la fel cum procedase cu Finlanda, în urmă cu un an. Cum era posibil ca agresiunea sovietică să se producă printr-o debarcare în Dobrogea, accesul pe litoral a fost interzis.
        În această situaţie deosebit de periculoasă, Regele Carol al II-lea a negociat cu Hitler aducerea de trupe germane în România, pentru a-l descuraja pe agresor. Acestea au sosit în toamna anului 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea.
        Între timp, noi ne-am văzut obligaţi să ne modificăm cu totul planurile de vilegiatură. Aşa încât prima mea vacanţă de şcolar mi-am petrecut-o la via bunicii, de la Valea Călugărească.
        După înapoierea din vacanţă şi după intrarea armatei germane în Bucureşti (la care am asistat într-o zi de octombrie, când mă înapoiam de la şcoală), am găsit-o pe mama plângând în hohote.
        Eram uluit. Ce s-o fi întâmplat, ca un om atât de echilibrat ca mama să fie cuprins de o astfel de disperare??? M-am apropiat de mama şi amândoi, eu şi sora mea Andreea, am luat-o în micuţele noastre braţe şi ne-am lipit efectiv de ea. Sora mea Andreea a izbucnit şi ea în plâns, în timp ce eu o priveam pe mama, holbându-mi ochii la dânsa, încercând să ghicesc ce nenorocire ne lovise.
        Într-un târziu, când mama s-a mai liniştit, am întrebat-o ce s-a întâmplat.
        - Vila! Vila noastră! mi-a răspuns mama, izbucnind din nou în plâns.
        - Ce e cu vila?
        - Ne-au luat-o!
        - Cum ne-au luat-o?
        - Au rechiziţionat-o!
        Ce se întâmplase?
        Pentru a ne apăra împotriva unei posibile agresiuni sovietice pe mare, armata germană a instalat un punct de observaţie în vila noastră. Iar ocuparea vilei de către militarii germani s-a făcut prin rechiziţionare, în baza Legii nr. 139/1940.
        Aşa se face că timp de patru ani, până după 23 august 1944, vila noastră a fost un obiectiv militar, iar noi nu ne-am mai putut petrece nici o vacanţă la mare.
        La câteva zile după 23 august, militarii nemţi s-au retras în grabă, lăsând vila de izbelişte, total nepăzită, căci credinciosul nostru Poida se odihnea pe fundul Dunării, împuşcat în cap de un grănicer sovietic, atunci când a treacut înot Dunărea, în încercarea de a ajunge la (sau pe lângă) Ismail, adică acasă la el.
        Trei săptămâni după ce armata germană a plecat, a sosit Armata Roşie, care a ocupat vila până în anul 1959.
        În acest interval de trei săptămâni, localnicii din satul Mamaia ne-au prădat vila cu o conştiinciozitate care atesta un talent ancestral: au golit-o nu numai de mobilier şi de veselă, dar şi de aragaz (un adevărat lux pe vremea aceea, căci la Bucureşti noi nu aveam aragaz!), de cada de baie, de celelalte utilităţi sanitare, ba chiar şi de ţevile de bronz ale instalaţiei de apă. Ce mai, au lăsat doar zidurile, pe care n-aveau cum să le ia! Dar nici pe acestea nu le-au lăsat intacte, căci unele blocuri de piatră nu se mai află la locul lor. Şi nu pot  să-i bănuiesc pe ostaşii glorioasei armate sovietice care ne-au eliberat ţara de cotropitorii hitlerişti că s-au dedat la acest jaf, pentru că „nu le-ar fi stat în caracter”.
        În lunga perioadă în care vila a fost ocupată de militarii sovietici – care a coincis cu perioada jefuirii României de către URSS, împreună cu slugile lui Stalin ce se dădeau drept români, fără a fi însă, căci minţile şi sufletele le erau sovietizate – s-a petrecut un eveniment prin care guvernanţii comunişti au încercat să ne răpească orice speranţă de a redobândi frumoasa noastră vilă: în primăvara anului 1950, guvernul „de democraţie populară” al lui Petru Groza (care a băgat groaza în ţară), a emis Decretul 92, prin care se hotăra „naţionalizarea” caselor de locuit „ale foştilor exploatatori”. Proprietăţile tatălui meu, dar şi cele ale mamei şi bunicii mele paterne sunt menţionate în anexa la acest decret, la poziţia 8514.
        Apoi, în vara anului 1956 tata mi-a spus să fac un drum până la Mamaia, să văd „ce mai e pe la vilă”. Îmi satisfăceam stagiul militar la clubul sportiv CCA, şi când am fost duşi la odihnă, în staţiunea care nu se mai numea Carmen Sylva, deoarece regimul comunist o rebotezase Vasile Roaită, „eroul utecist care a murit cu mâna pe sirenă, răspus de gloanţele trase de guvernanţii burghezi care au reprimat greva ceferiştilor de la Uzina Griviţa”, dar care erou a fost mazilit ulterior de către acelaşi regim comunist, din cauză că s-a descoperit că în realitate era stipendiat de Siguranţa Statului –.
        Şi iată-mă într-o zi, echipat în pantaloni militari, dar îmbrăcat cu un tricou de sport, deplasându-mă la Mamaia, care arăta la fel ca în copilăria mea, ba chiar mai pustie. O singură construcţie nouă apăruse: un hotel numit Ialta, care era situat între vechiul nostru „vecin”, hotelul Rex, şi vilă.
        Ştiind că vila este ocupată de militarii sovietici, m-am instalat comod, culcat pe burtă, ca la comanda „adăpostit!”, la o distanţă prudentă şi... priveam. Priveam cu ochii minţii la copilăria mea: la părinţi, la surioara mea Andreea, care acum era studentă, la draga noastră Fräulein Paula, care în toamna anului 1940 a fost nevoită să plece în Ungaria, la Reghin, căci Reghinul nu mai era al nostru. Priveam la verii mei Mircea şi Dan, la tanti Bébé şi la Onkel Georgică, care acum era în domiciliu obligatoriu, după ce-şi ispăşise pedeapsa la Canal, la care nu fusese condamnat... decât printr-o decizie administrativă, ce nu i-a fost comunicată decât atunci când a plecat de la Canal în satul Izvoarele, unde a şi murit doi ani mai târziu. Priveam la Vasile şi la minunea lui de Buick. Şi mai priveam la bunica, cea care niciodată nu m-a certat, cu toate că eu eram în copilărie „Răsvan-năzdrăvan”. Şi mai priveam nisipul copilăriei mele, cu scoicile sale, din care făcusem o adevărată colecţie, şi desigur VILA, vila noastră iubită, răpită nouă în urma tragicelor evenimente pe care le trăise şi le îndurase nu numai familia noastră, ci toţi românii (mă refer la bunii români).
        Din locul în care stăteam culcat, nu puteam să văd şi marea, deoarece mă instalasem la sud-vest de vilă şi eram mai aproape de ghiol. Dar auzeam valurile mării, care aveau huruitul acela atât de liniştitor, de calmant, de binefăcător. Valurile mării... nispiul plajei Mamaia... vila noastră, a Dobreştilor! Voi mai trăi oare ca acest peisaj drag al copilăriei mele să-mi redevină familiar, prietenos şi nu ostil, ca în ziua aceea, în care vila ne fusese răpită şi era ocupată de nişte răcani duşmănoşi şi brutali, chiar barbari, dacă nu sălbatici? Da, desigur, bineînţeles, bineînţeles! Atâta doar că asta se va întâmpla numai atunci când nu vom mai avea de suportat picior sovietic într-o Românie eliberată nu numai de ocupantul străin, dar şi de guvernanţii impuşi de acest ocupant. Se va întâmpla atunci când România va fi din nou a noastră!
        Dar se vor întâmpla oare toate aceste lucruri? Da, cu siguranţă, se vor întâmpla! Întrebarea corectă nu era însă dacă se vor întâmpla, ci când!
        Până atunci, era nevoie să avem  răbdare, multă răbdare. La fel ca pisica ce stă la pândă, aşteptând prilejul, clipa favorabilă să-i vină de hac şoricelului. În cazul nostru, duşmanul nostru nu era însă un şoricel, ci un uriaş cu care nu te puteai pune singur. Şi de aceea era nevoie de multă răbdare, de mult mai multă răbdare!
        În timp ce reflectam la toate acestea, în capul scării a ieşit un individ îmbrăcat în uniformă sovietică, care a început să zbiere la mine. Deşi tipul urla cât îl ţineau rărunchii, eu nu auzeam nimic din răcnetele sale, pe care le acoperea zgomotul mării, şi oricum nu aş fi înţeles nimic. Mesajul său era însă clar:
        - Cară-te de-aici!
        Cu atât mai clar cu cât şi-a însoţit discursul cu un gest elocvent, ca un rever de tenis.
        Am plecat. Nu avea nici un sens să stârnesc şi mai mult pe urangutanul din faţa mea, cu atât mai mult cu cât îmi atinsesem scopul: să văd dacă vila era întreagă. Şi din fericire, era!
        Trei ani mai târziu, hoarda năvălitoare a armatei de ocupaţie pleca din România. Pleca şi din vila noastră. Nu fără a-şi marca şederea prin gravarea numelor unora din ocupanţi pe zidurile vilei şi a unor date ale anului 1959: probabil data la care se înapoiau în patria lor sovietică. Îşi încetau misiunea eliberatoare şi... ne eliberau din nou. Din nou, dar nu de tot.
        Căci slugile lor au continuat să ne cotropească, chiar şi atunci când, în 1964, s-au răzvrătit împotriva stăpânului lor.
        Iar când sluga nr. 1 ne-a părăsit cu mare doliu naţional, i-a urmat sluga nr. 2, care ne-a mai asuprit încă vreun sfert de veac. Abia atunci, târziu de tot, s-a îndeplinit speranţa mea ca o revoltă populară să-l înlăture. Nu a mai avut parte, ca predecesorul său, de onoruri şi de doliu naţional, ci de un mare oftat de uşurare şi de mari speranţe, care însă nici astăzi, după încă vreo două decenii, nu au fost realizate decât în prea mică parte.

***
        Au mai trecut de atunci, de la părăsirea vilei de către militarii armatei de ocupaţie, încă zece ani. Între timp, mi-am încheiat stagiul militar, am urmat cursurile facultăţii, m-am căsătorit, am avut un copil (o minune de fetiţă blondă cu ochi căprui), şi am început să-mi petrec concediile din nou la mare. Dar, evident, nu în vila pe care acum eram nevoit s-o privesc doar pe dinafară, ci cazându-mă pe la diferite gazde din Constanţa, făcând plajă şi porţia zilnică de înot chiar în faţa vilei (aşa, ca să n-o pierd din ochi şi să am subiect de vise frumoase, când mă înapoiam din largul mării).
        Într-una din veri, cea a anului 1969, am luat-o şi pe mama să-şi petreacă vacanţa cu noi (nu se mai numea vilegiatură!) la mare şi, împreună, am vizitat vila – care nu mai era a noastră – acum şi pe dinăuntru. Dar asta numai după ce am obţinut încuviinţarea femeii de serviciu care păzea vila, căreia i-am spus că vila fusese a noastră, dar că a fost naţionalizată în 1950. Iar femeia ne-a explicat că, în acel moment, vila servea ca dormitor pentru muncitori, dar că, în anii dinainte, fusese folosită şi în alte scopuri: darac de lână, staţie de măgăruşi sau staţie Salvamar. Mai mare batjocură nici că mi-aş fi putut imagina!
        Am vizitat împreună vila, încăpere cu încăpere, şi am urmărit în mod special reacţiile mamei când treceam din cameră în cameră. Toate erau acum golite de mobilier, dar pline de amintirile unor vremuri fericite. M-aş fi aşteptat s-o văd lăcrimând pe mama, pentru că fusese jefuită de cea mai importantă realizare din timpul căsătoriei sale. Dar nu, figura mamei a rămas tot timpul senină, ba chiar în câteva rânduri a zâmbit, evocând probabil amintiri numai de dânsa ştiute. A plecat din vilă nu ca o învinsă, ci cu mulţumirea de a mai fi vizitat unul din locurile care i-au fost atât de dragi.
        Cu totul alta a fost reacţia mea. A fost o reacţie de înverşunare şi mi-am promis că
într-o zi, după prăbuşirea regimului comunist, vila va fi din nou a noastră, a Dobreştilor. A fost ca un jurământ pe care mi l-am făcut şi pe care     l-am respectat.

***
        Numai că a fost nevoie să mai treacă încă două decenii până când dictatorul cel crud şi nebun a fost alungat de revolta poporului. Şi nici atunci sechelele regimului comunist, încă foarte concrete şi prezente în viaţa cotidiană, prin diferite manifestări, unele de-a dreptul tulburătoare, culminând cu mineriade şi omoruri, altele perfide şi aparent legale, nu au creat cadrul favorabil pentru redobândirea vilei noastre dragi.
        Am dus în primii ani o luptă înverşunată pentru instaurarea unei democraţii cât de cât reale. Nu singur, bineînţeles, ci împreună cu oameni care credeau în respectarea valorilor fundamentale ale statului de drept. Şi aceşti oameni au fost urmaşii marelui patriot care a fost Iuliu Maniu. Am avut şansa să fim conduşi de colaboratorul său apropiat, Corneliu Coposu, cel care a intrat în istorie cu apelativul de Senior al politicii româneşti.
        Nu am avut decât un rol secundar în această luptă, dar toate puterile mele le-am consacrat ei.
        Încă nu venise momentul să încep lupta pentru redobândirea vilei noastre.
        Abia în vara anului 1996 am socotit că pot să încep un proces.
        Numai că mama nu mai era printre noi. I-a supravieţuit lui Nicolae Ceauşescu, dar ne-a părăsit în primăvara anului 1992. Era în vârstă de 93 de ani ...
        Am introdus atunci o cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva S. C. Mamaia S. A. pentru clădire şi Consiliului local al municipiului Constanţa pentru teren. În acest proces mi s-au făcut cele mai mari mizerii posibile nu numai de către părţile adverse, dar şi de către unii judecători. Cum reuşeam, cu mari dificultăţi, să obţin o hotărîre favorabilă, urma imediat un eşec nemeritat, motivat cu argumente cel puţin îndoielnice. Voi da un singur exemplu: Curtea de Apel Constanţa a admis recursul adversarilor mei (S. C. Mamaia S. A. şi Consiliul local al municipiului Constanţa) pentru un motiv pe care aceştia nici nu-l invocaseră şi pe care „onorata” Curte nici măcar nu l-a supus dezbaterilor, situaţie care m-a pus în imposibilitate să-l combat, deşi l-aş fi putut spulbera fără vreo dificultate. Curtea de Apel
şi-a încălcat astfel obligaţia legală de a pune în dicuţie orice incident ridicat de ea din oficiu. Iar motivul pentru care Curtea le-a admis recursul a fost că atunci, în 1996, când am început procesul, nu am respectat legea din 2001, chemând în judecată Consiliul local Constanţa, ci nu municipiul Constanţa. Cu alte cuvinte, îmi pretindea Curtea, prin decizia sa, să fi respectat o lege care nu exista încă la începutul procesului !!!
        Această manifestare de părtinire şi incorectitudine nu a fost singura. Procesul meu a urmat un traseu de navetă între Judecătoria Constanţa şi Curtea de Casaţie, pe care l-a parcurs de mai multe ori. Aşa încât în anul 2007,  (după 11 ani de judecată !) nu rezolvasem nimic.
        Mizeriile făcute de instanţele din Constanţa au fost atât de flagrante, încât s-au văzut şi de la Bucureşti, ceea ce a justificat decizia Curţii de Casaţie de a dispune judecarea procesului de instanţele din Braşov.
        Iar la Braşov, Tribunalul şi Curtea de Apel au fost de o corectitudine impecabilă şi în numai 5 luni am câştigat şi în fond şi în apel. A urmat recursul declarat de adversarii mei, care a fost judecat de Curtea de Casaţie, şi pe care l-am câştigat de asemenea. Dar eram deja în toamna anului 2008. Tot procesul a durat nu mai puţin de 12 ani, 3 luni şi 13 zile ! A fost cel mai lung proces al carierei mele! Câştigându-l, mi-am respectat jurământul făcut atunci, în prezenţa mamei şi mi-am îndeplinit o obligaţie morală faţă de părinţii mei, care au investit în vila noastră nu numai bani, ci și multă dragoste. Dragoste faţă de copiii lor, dar şi faţă de frumoasa lor realizare, care zâmbeşte astăzi fericită că a revenit în patrimoniul familiei noastre, după aproape şase decenii.

***
        Dar nu pot să mă opresc de la o reflexie foarte descurajantă: Ce tristă este ţara în care trebuie să te rogi la Doamne-Doamne ca procesul tău să fie judecat de judecători corecţi!
        Şi nu pot să mă împiedic să-mi amintesc o întâmplare veche, veche de tot, din altă parte a Europei.
        Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, regele Prusiei Frederic al II-lea cel Mare a încălcat moşia unui ţăran cu care se învecina. Acesta s-a adresat regelui, reclamându-şi dreptul moştenit de la tatăl său. Din păcate, fără succes. Atunci, ţăranul nu s-a sfiit să-l înfrunte pe marele rege şi i-a spus pe un ton ameninţător:
        - La Berlin există judecători. Şi vedem noi acolo!
        Este această întâmplare doar din alte vremuri şi din altă parte a Europei sau chiar de pe altă planetă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu