copy protect

marți, 2 septembrie 2014

FRAGMENTARIUM - Chiru Cătălin CRISTEA













        – M-ai întrebat cândva ce-mi place, ce-mi displace…

        – Exact.

        – Nu-mi aduc aminte răspunsurile, sunt sigur însă că între ele lipsește unul foarte semnificativ.

        – ?

        – Nu-mi plac festivitățile și toată sarabanda festivismului găunos patronat de sfertoyocți (termen ce definește un sfert din nimic, sinonim ioc) în speranța de a-și vizualiza meclele încliftate. Ideea mi-a revenit recent: o invitație (orală, telefonică) de la școala de surdo-muți, din zona gării, a răscolit imagini ce-mi dovedesc (a câta oară?) că într-un interval de timp, cel mai fast pentru idealuri, am suportat execrabila stare de fir de păr pe limbă, dangăt negru de clopot vestitor al ghilotinei ce despică simulacrul vieții de inconturnabila reîntoarcere.
        Numai o pensionare pe caz de boală ar fi putut curma supliciul scabrosimilor ședințe în care un șușlete de partid își manifesta entuziast atașamentul față de tezilii plenarii, de cuvântarea istorică, de gândirea piramidală a geniului Carpaților. Orice pârț era mirosit, cântărit, măsurat ca nu cumva să se abată de la linia trasată de.
        Și acum am în nări duhoarea voalurilor de meduză fâlfâit-fâsâite în posturi directoriale. Mă întreb: cât de naiv poate fi cineva / ori atins de etilism?) ca să-și imagineze că aș participa la o chermeză pestilențial-festivistă.
        Recunosc, îmi place să discut la fel de mult cum îmi plăcea să beau, dar nu poșircă: de la Metaxa în sus.
        Despre alte clovnerii vei putea citi într-un viitor „Jurnal de vise”.

        – Ce se mai aude cu „Literatura română. La Târgoviște”?
        – Volumul așteaptă concretizarea promisiunii de sponsorizare. E vorba despre un tiraj de 600 de exemplare ce urmează a fi distribuit gratuit de „Asociația Târgoviștea literară” tuturor bibliotecilor școlare din județ și municipiu, 100 de exemplare vor fi oferite bibliotecilor din principalele orașe ale Nordului Bucovinei (Ucraina) și ale Republicii Moldova.

        – Față de proiectul inițial sunt modificări?

        – Bineînțeles. Fiind vorba despre un patrimoniu atât de vast a fost nevoie să-l distribui în două volume masive de câte 498 și 511 pagini. Este o lucrare pe care o finalizez după 35 de ani de când am schițat prima dată cuprinsul. Demersul acesta a avut un traseu accidentat pe care îl voi relata, spre deliciul cititorilor, într-un viitor număr al „Târgoviștei literare”.
        Primul volum începe cu Antim Ivireanu și se încheie cu Ecaterina Oproiu, adică scriitori ai căror urmași nu revendică drepturi de autor.

        – Nici Radu Petrescu?

        – Nici. Doamna Adela Petrescu ne-a acordat cu toată bunăvoința sprijin în această inițiativă.

        – Chiar dacă la orice referire în legătură cu „Târgoviștea literară” există pericolul să-ți sară smalțul, vreau să aflu dacă ești mulțumit cum a ieșit nr. 1-2, ianuarie-iunie 2014.

        – Nici nu se putea un moment mai potrivit pentru o asemenea întrebare. Ești cel mai îndreptățit s-o formulezi fiindcă existența „Târgoviștei literare” ți se datorește – e prima dată când fac această mărturisire: toate discuțiile, proiectele s-ar fi dus la vale pe Dâmbovița dacă nu ai fi risipit umbrele semnelor de întrebare venite din direcții mercantile și incertitudinile intra-muros.
        Într-un prim bilanț, 20 de numere (2017), voi dezvolta ideea editorialului din primul număr („Se naște o revistă”). Scrisul, am mai spus, este o pacoste. Nu îndemn pe nimeni să scrie. Chestia e valabilă de pe vremea lui Ion Heliade-Rădulescu: a fi scriitor era un titlu de prestigiu. Pan(epidemia) de scârța-scârța pe hârtie a dus devalorizarea într-o asemenea măsură că a fi scriitor este sinonim cu un… fomist.
        În ce mă privește, pe persoană particulară (!), scrisul este o joacă, nu-mi dă bătaie de cap. Dimpotrivă! Mă deconectează. Când e vorba însă despre „Târgoviștea literară” , lucrurile capătă o responsabilitate, imperativă; implicând un mare număr de colaboratori, în  majoritate nume remarcabile ale literelor, revista nu poate fi făcută pe genunchi. Mai ales în condițiile unei superproducții de publicații de cele mai diverse culori și direcții.
        Nu mă îndoiesc că îți aduci aminte de timpul jertfit îndelungilor despicări ale fiecărei nuanțe care, firesc, ar fi trebuit avută în vedere nu numai în ceea ce privește conținutul, dar și cu privire la format sau modul de difuzare.

        – O întrebare preluată de la… opoziție. Cum te-ai decis să aderi la APLER?

        – Domnule Cătălin, sper să fiu destul de coerent și explicit. Am fost membru pecere, dus de valul dezghețului, ca atâția alții, mai deștepți decât mine, păcăliți de speranța libertății de exprimare. Mi-ajunge. Am oroare de orice… asociere, societate, partid, uniune în care, volens-nolens, există un șef căruia trebuie să-i expui toată dantura cu un „Să trăiți, că ne trebuiți!”. Dacă în discuție e revista, decizia nu o iau eu: există o echipă redacțională în care se întâlnesc/ confruntă personalități cu o operă în spate. Formula clasică „director” sau cea inventată ad-hoc –„directorat” nu mai rezistă: coordonarea fiecărui număr revine unui redactor în funcție de culoarea propriilor preferințe, disponibilități și idiosincrazii confruntate cu cele ale coechipierilor, care optează pentru un mod flexibil de colaborare.

        – Să deduc de aici că nu va mai figura „directoratul”? Nu vor fi semne… Mi-am adus aminte de un banc tangent: - Care-i diferența dintre un scriitor și Dumnezeu?

        – Nu știu.

        – Dumnezeu nu se crede scriitor.

        – Pe seama orgoliului scriitoricesc sunt multe bancuri, fiindcă o capodoperă se naște din păcatul trufiei. Nu există o altă explicație a martiriului voluntar. Cel puțin așa se afirmă de către outsider-i. Scrisul este, repet, o belea: dacă practicam agricultura, în mod sigur, n-aș fi acumulat 100 kg de osânză din cauza statului la masă, nici nu m-aș fi pricopsit cu drăgălașii hemoroizi.

        – Există, neîndoielnic, și satisfacții.

        – Există. Nu voi uita niciodată bucuria imensă a cronicii favorabile cu care a fost receptat primul număr. Din acel moment au început nopțile mele albe: eram obligat să confirm aprecierile unui reputat critic și istoric literar a cărui exigență onorează cât un premiu. Acum un ochi rece, fără ochelarii de cal ai opoziției, constată că fiecare număr e o treaptă ascendentă.

        – Ideea secțiunilor permanente (Album plastic, Eminesciana) accesibile unui public mediu de mai mare cuprindere, alături de împământenita deja Re(lecturi) sunt coloane de rezistență ce o singularizează.        Un târgoviștean 100% ne-a trimis o felicitare. Reproduc: „Târgoviștea merita demult o revistă de o asemenea ținută ce o situează pe primul loc între publicațiile apărute aici timp de peste un secol și jumătate”.

        – N-am o informație exhaustivă. Dintre publicațiile ultimei jumătăți de secol, meritorie este „Valachia”, cu o periodicitate aleatorie din cauza calamităților produse de comunism în cultură: denumirea se modifică de la număr la număr (Scripta Valachica, Documenta Valachica, Cronica Valachica); periodicitatea fluctuantă, întreruperi ale aparițiilor prejudiciază renumelui unei publicații în care personalități ale științei și artei publică materiale de istorie, etnografie, folclor din spațiul de spiritualitate românească ce poartă sigiliul fostei capitale a Basarabilor. Va trebui cineva să întreprindă o cercetare monografică a acestei publicații din elita tipăriturilor târgoviștene.

        – Mi se pare o idee productivă.
        – Paradoxal, nu ne lipsesc ideile, ci oamenii,dar asta e o chestiune pe care va trebui s-o discutăm cu altă ocazie.
        Pentru azi, mulțumesc de companie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu