copy protect

marți, 2 septembrie 2014

PROZĂ - Ecaterina OPROIU







ÎNTÂMPLARE CU LIVIU CIULEI
1958


          Eram, cu Liviu, în cele mai amicale relații. D-asta, când mi-a telefonat și m-a invitat „să mâncăm duminică seara, la Athénée Palace”,
m-am mirat. De unde atâta ceremonie? De ce, tocmai la Athénée?
          Bineînțeles, m-am dus. Bineînțeles, Liviu mă aștepta în hol, lângă măsuța rotundă care,
și-atunci, suporta o jerbă cât o turlă de biserică.
          Ne-am dus în sala mare. Masa rezervată. Chelnerii ne-au tras scaunele și, când am rămas numai noi doi și tacâmurile de argint, ne-am uitat unul la altul și mai-mai să ne pufnească râsul.
          – Ei?
          – Ei?
          Nu m-a lămurit de ce nu ne-am dus la vreun lacto-bar, dar ăsta-i stilul lui Liviu care, vorba lui Leni, fotografa, domnul e domn și-n șanț.
          Liviu nu era în șanț, dar nici prea departe, căci, era „element nesănătos”, fiul marelui constructor Ciulei. Pentru asta trebuia plătit. Apropo de Ciulei-tatăl, Liviu povestea, adeseori, scena când s-a dus să-i spună „c-ar vrea să se facă actor”. Magnatul n-a sărit în sus. „Bine, fiule, sunt de acord să te faci actor. Am să-ți construiesc și un teatru ca să te conving că accept. Dar accept numai după ce-ți termini arhitectura”. Nimic mai plăcut, pentru Liviu, decât să ducă la cap primul lui amor („să-ți duci la cap amorul”. Ce expresie nefericită, dar scriu în goana cailor!).
          De altfel, m-am îndepărtat de subiect. Subiectul este că, după ce Liviu a intrat, cu chiu cu vai, la Bulandra - nu știu dacă teatrul apucase să se cheme așa, dar știu că doamna Bulandra a leșinat în fața autorităților, și nu numai o dată, ca „să i-1 dea” pe Liviu.
          Deocamdată, scenograf.
          Un scenograf care a pus în scenă Omul care aduce ploaia.
          Eu cred că Liviu a ales piesa pentru titlu, pentru că vorbele astea au fost și vor rămâne, în veci, cartea lui de vizită. Biografia lui, abreviată.
          – Ei, ce se-ntâmplă? Ploaia ai adus-o. Acum ce mai vrei să ne aduci?
          Liviu n-a gustat tonul săltăreț. Era preocupat, ba chiar îngrijorat. A sărit peste introducere.
          – O cunoști pe B.?
          – Cum să n-o cunosc? Adică o cunosc, după nume. Toată lumea știe că B. este tatăl și mama noastră, pe linie de partid. Vreau să zic pe linia artelor de partid. Ea îl călăuzește pe Corneliu Baba cum să țină penelul...
          ...Și, ca să mai destind atmosfera, îi povestesc ce se povestește.
          Ocupându-se intens de artele plastice, tova B. a căpătat o slăbiciune pentru tablouri. Toată casa ei e plină de tablouri. Pe fiecare perete, de sus și până jos, rame, rame, rame. înăuntrul ramelor, tot soiul de opere plastice, dar nu din vopsele, ci din lânică. Căței, gâște, pepeni, ciobănei, toți pictați cu acul, căci B. mergea în piață, cumpăra etamină desenată cu „un subiect frumos”, se ducea la mercerie și lua jurubițe, mai ales lânică (dar uneori și mătăsică).
          Restul venea de la sine, dar și în funcție de punct, pentru că tablourile nu erau făcute, chiar toate, după metoda cruciulițelor.
          Nici povestea cu lânica nu l-a destins. Era prea încordat și, la ora aia, pentru el, tova B. nu era muza picturii. Era locotenentul
          Licăi Gheorghiu, fata știți voi cui... Și, nu numai locotenent. Era și confidenta. Principala confidentă! Prin ea își transmite dorințele Acum - zice Liviu - „dorește să joace în film”. A aflat că mi s-a dai scenariul de la Erupția. Ei - zice Liviu - ce părere ai?
          La început, m-am trezit că vorbeam singură. Vorbeam, desigur, fără să folosesc nici nume, nici prenume, căci în sala mare de la Athénée, 50% dintre urechi erau urechi ciulite.
          Deci, amestecam vorbele, sugeram, le întovărășeam de limbajul surdomuților. Pe scurt, mă exprimam esopic.
          Esopic, esopic, dar până la urmă foarte clar.
          – Filmul, Liviule, o să declanșeze o catastrofă. Când o să-l vadă Părintele Purității Morale o să se înfurie, o să se indigneze, o să sară-n sus: „Cum, fiica mea? Fiica, cu F. mare, târâtă în căruța cu paiațe?”
După prima explozie - prorocesc eu - o să urmeze a doua explozie. Cine a pus-o acolo? De ce a pus-o? A vrut s-o compromită? Ce-o să spună poporul? O să spună: „d-asta îi arde clasei muncitoare, acum? Dar țărănimea muncitoare, ce-o să zică?”...Cam asta cred c-o să se întâmple.
          – Pe ce te bazezi? mă întreabă Liviu.
          – Pe ce să mă bazez? Mă bazez pe ce ne spun ei, în fiecare zi.
          Liviu nu mi-a răspuns. Tăcea cu bărbia-n palmă și strângea din pleoapele lui cu gene multe, mari, grele. Nu părea de acord cu mine, dar nici în dezacord nu părea. Oricum, am întors-o pe toate părțile, până am rămas singuri în marele restaurant.
          ...În sfârșit, a venit și premiera mult așteptată. Între timp, mai discutasem cu Liviu. Îl întrebam cum se înțelege cu vedeta. Vedeta era bocnă, dar avea ochii mari și păr lung, des.
          D-asta, îmi spune Liviu, o să „merg” pe ochi pentru prim-planuri, iar pentru „scene”, o s-o așez pe-o canapea Louis XVI (fără să i se vadă picioarele). O s-o filmez în plan mijlociu. O s-o arăt cum își piaptănă părul lung și des. (Aranjarea coamei - se știe - a fost principala ei acțiune în Erupția).
Premiera a fost un mare succes.
          Pentru eveniment, un scriitor la modă și-a lăsat romanul- fluviu și-a scris o cronică de film care ultraelogia protagonista. Cronica se termina cu: „Sărutăm dreapta, Domniță!”.
          În cronica mea din Contemporanul, protagonistei i se dedicau, între două virgule, doar aceste cuvinte „cât despre Lica Gheorghiu, ea are câteva prim-planuri fotogenice”.
          Prin urmare, scandalul preconizat de mine nu a avut loc. Dimpotrivă. Marele tată a aplaudat cu mândrie o fiică atât de dotată și, odată cu el, și-au rupt palmele și ceilalți exponenți ai clasei uvriere.
Bineînțeles, m-am bucurat că Liviu nu mi-a urmat sfatul, dar - pe parcurs - am aflat că n-avea nici cea mai mică șansă să-l urmeze. „Răgazul”, care-i fusese acordat ca să hotărască distribuția, fusese o figură de stil.
În ceea ce mă privește, foarte multă vreme am crezut că am fost scoasă din presă pentru că subestimasem o mare actriță. Cum adică e fotogenică? Doar atât?
          Adevărul l-am aflat mai târziu. Era tot atât de brutal, dar duritatea sentinței trebuia romanțată. Pe scurt: modesta mea cronicuță conținea o diatribă la adresa unui interpret extrem de arătos. Încolo, un popândău.
Popândău, dar popândăul domniței. Ăsta era motivul pentru care domnița a devenit zmeoaică, iar autoarea cronicuței „dușman al poporului”.
          Dar Liviu?
          Liviu nu mi-a retras, niciodată, amiciția lui. Când a apărut Nu sunt Turnul Eiffel, mi-a montat piesa la Grădina Icoanei, cu Octavian Cotescu și Rodica Tapalagă.
          Când mi-au apărut niște interviuri, în Contemporanul, Liviu și Cătălina Buzoianu mi-au sunat la ușă și mi-au spus: „Fă din interviurile astea o piesă. Dar repede!” Am făcut Interviu.
          Recitesc textul de mai sus și-mi cam displace că lipesc de prea multe ori numele meu, de numele lui Liviu.
          Ciulei a fost un geniu.
          A fost geniul bun al teatrului românesc.
          Fala mea e că pot să scriu Liviu și nu, neapărat, domnul Liviu Ciulei.

DUȘMANUL POPORULUI...
Martie 1964

          De când sunt „dușman al poporului”, adică de vreo șapte ani, vegetez. În primii ani, am sperat că o să se revizuiască (Primesc!). M-am dus cu jalba, am explicat, dar, în general, n-am avut cui să explic. Concomitent, m-am reapucat de engleza fără profesor, apoi, „de arta culinară pentru orice pungă” (dulcețuri din coji de pepene, coji de portocale, coji de praz, caviar din boabe de fasole tucără, jeleuri de dude, marmeladă de napi). Apoi, am trecut la conserve (am umplut o cămară cu zeci de borcane decorate cu etichete desenate de mine „oț”. Jurai că pe toate rafturile sunt doar produse de la Paris și de la Londra. Concomitent, mi-am făcut un plan de lectură, unul strategic și unul tactic. Am stat la Biblioteca Academiei zece ore pe zi (am acolo o pilă). Am umplut un teanc de caiete cu notițe și cu întrebări. Am făcut „servicii” familiei Bellu, sufocată de propriile ei cărți. Le-am propus să le construiesc o a doua bibliotecă. Aș putea să spun s-o construiesc cu propriile mâini, pentru că eu am cumpărat scândura, eu m-am dus cu lemnul la un atelier de pe Grivița, care l-a fasonat după planul desenat de mine, eu am adus materia primă, într-o căruță, cu un țigan care m-a ajutat să car în casă „rafturile” (deveniseră rafturi). Până la urmă, alt perete din casă s-a acoperit de cărți sortate de mine și înregistrate pe un caiet.
          Când am terminat „lucrarea”, am înțeles că nu mai puteam s-o țin așa. Trebuia s-o iau pe alt drum, dar pentru „alt drum”, trebuia tărie. De unde tărie? În plus...
          Unu: Ce-nseamnă alt drum? Un drum care să n-aibă de-a face cu vorbele. Vreau să zic cuvinte, pentru că tot ce ținea de cuvinte mi-era interzis. Înțelegeam, în sfârșit, că n-o să mai intru într-o redacție sau într-o editură (să intru, adică să pășesc). Când îmi vedeau mutra, toți, fără excepție, se prefăceau că n-o văd. Din punctul ăsta de vedere, licența, Diploma de la Drept, devenea „ce-am avut și ce-am pierdut”, pentru că și avocatura - nu-i așa - e pe bază de cuvinte.
          Doi: Dacă las cuvintele, de ce să mă apuc? Bineînțeles, mă apuc de numere. O să lucrez cu cifre și n-or să mai aibă ce să-mi reproșeze. Logaritmii sunt la fel pentru toate clasele sociale, ipotenuza n-o poți calcula „băgând șopârle”, tabla înmulțirii n-are influențe dușmănoase. Dar asta înseamnă că trebuie să fac rost de cartea de aritmetică de clasa a III-a primară, pentru că de la ea trebuie să reînnod firul (când am părăsit „realul” tabla înmulțirii o știam doar până la 7x7).
          La vreo Politehnică nu pot să mă gândesc (eu constructoare de poduri?). Dar la arhitectură pot, pentru că arhitectura e doar ½ matematică, cealaltă jumătate e desen și eu am avut, dintotdeauna, dexteritatea să desenez nu case, ci mutre, mai ales din profil. Unii chiar se recunoșteau în mâzgăliturile mele. Deci... Niciun deci, ăsta-i unicul drum: să dau examen la arhitectură.
          Când am intrat, prima oară, la facultate (adică la Drept) aveam un an mai puțin decât colegii mei. Acum, urma să am ani în plus, adică să ajung o capră printre miei. Dacă asta
mi-e soarta, o să ajung și capră.
          Partea proastă e că nici capră nu pot să ajung. Acum e martie. La arhitectură examenele se dau în septembrie. Cum s-ajung, până în septembrie, de la 7x7, la probleme de analiză, de analitică, deși am vorbit și cu Ganea, mare matematician și cu burtosul de Faion. Amândoi au zis c-o să ajung, dac-o să dovedesc „o tărie supranaturală”. Așa zicea și Patriciu care pregătea un grup care vrea „să dea” la arhitectură. Toți zic: tărie și iar tărie. O megatărie!
          Eu cred c-ar mai trebui împrejurul tăriei și ceva neuroni, dar merg pe mâna lor. Totuși, ca să mă constrâng, ca să fiu sigură că n-o să profit de niciun pretext care ar putea să mă abată de la legea tăriei, mi-am făcut un plan: sâmbătă seara invit, la cină, familia Bellu.
          Voiam să-mi autoîntind o capcană. Bellu a fost, pentru mine, întruchiparea zicalei „Ein Man, ein Wort”. Dacă demult se jura pe zei, pe sfinți (în timpul Revoluției din 1789, starea a treia a jurat pe un teren de Jeu de Paume), ei bine, eu nu voiam să jur ci să mă angajez în fața lui că, în septembrie, moartă-coaptă, o să dau examen la Arhitectură. Mă angajam în fața celei mai înalte autorități morale, așa era Niculae Bellu  pentru mine; (soția lui, Elena, era produsul lui). Până-n septembrie putea să mă calce tramvaiul, dar nu puteam să-mi calc cuvântul pe care aveam de gând să i-1 dau la cina menționată.
          Dar cum mi-am făcut chip cioplit din Bellu?
          Totul a început comic. Ședință de redacție. Era prima ședință la care asistam. Aveam optsprezece ani și-am fost întrebată în ce sector doresc să lucrez. Am zis fără ezitare: în cultură. - Bine! Dar o să începi cu leguminoasele. Cultura  leguminoaselor. - Adică? - Adică mergi în piață, copiezi mercurialul, te-ntorci și scrii ce-ai văzut.
          Asta a fost prima lovitură. A doua, a fost că nici chiar în piață nu mă duceam singură. Deci, au adăugat: - Te duci în Piața Matache, însoțită de H. Matei. „Materialul” o să-l scrieți împreună. -Cum împreună? întreb eu ca o veritabilă obrăznicătură. Și tot eu răspund răspicat: - A, da! Am înțeles! H. Matei o să scrie vocalele, iar eu, ca începătoare, o să scriu consoanele. Debutul ăsta impertinent a făcut cea mai proastă impresie în redacția României libere. 100% dintre posibilii colegi au întrebat: așa înțeleg ei (ei, comitetul de conducere) înnoirea cadrelor?
          Atunci, Bellu m-a salvat prima dată.
          A doua oară, după ce am primit primul salariul. Am înșfăcat plicul și m-am repezit cu el la Romarta, abia apărută. Am lăsat la Magazinul ispitelor (așa era poreclit) tot conținutul plicului. Mai precis, am dat tot ce muncisem pe un cordon pe care scria cu litere alămite: „Toujours l’amour”.
          Dac-ar fi scris „Heil Hitler”, pun pariu că personalul redacției nu s-ar fi indignat mai zgomotos. 100% dintre posibilii colegi (îmbrăcați, ce-i drept în lodene cam roase) a întrebat comitetul de conducere: de unde ați adus-o pe asta cu „amour”-ul ei?
          A fost a doua oară când Bellu m-a salvat.
          Și când zic salvat, mă gândesc ca la un salvat de la înec, pentru că, dacă m-ar fi dat afară (cum cereau aproape toți) nu puteam să intru la facultate pentru că, exact în anul ăla, apăruseră taxele fabuloase pentru pretendenții cu dosare nesănătoase. Or, dacă lucram la România liberă nu mai aveam nevoie nici de sănătate, nici de dosar.
          Deci, datorită lui Bellu am putut să sar în ultimul vagon al ultimului tren care mă ducea la învățătură.
...Voiam, deci, să mă oblig în fața Binefăcătorului meu c-am să stau în cap și, în septembrie, am să dau examen la Arhitectură. Era o promisiune care echivala „cuvântul de onoare”. Onoarea nu îngloba și obligația de a reuși, dar eu - cum se spunea în epocă mă obligam „să fac totul”. Am reușit.
          Primul lucru pe care l-am învățat, la noua facultate, de la rectorul Ascanio Damian a fost să salut. Să salut, nu să mișc din buze. Să salut din toată inima și din adâncul bojocilor. Apărea (înalt, elegant, sportiv) la capătul coridorului și toată suflarea facultății răsuna ca orga de la Biserica Neagră în prima zi de Paște. - Bună dimineața! Bună dimineața!
          Când rectorul striga „Bună dimineața!”, proptitorii de ziduri, alergătorii pe scări, trăncănitorii din colțuri, zvâcneau. Nu pot să spun că ne electrocuta sau că luam poziție de drepți, dar ne îndreptam coloana și ținuta, ca trupele de elită. Ne uitam la el - el în ochii noștri, noi în ochii lui. Nu răcneam, dar răspundeam să ne-audă și el și tot neamul lui.
          – Bună dimineața, domnule rector!
          Multe din ce-am învățat la arhitectură am uitat, dar să dau bună dimineața, n-am uitat.
          Așa cum n-am să-l uit niciodată pe Ascanio Damian .
          Ce mai faceți, domnule rector? Ați terminat sistematizarea raiului? Cum s-au descurcat? Vă-ntreb, pentru că știu că, la dumneavoastră, nu se descurcă ăia care vin cu sfinți. Și-ncă o întrebare: Vă mai ocupați de balonul oval sau nici pentru el n-aveți timp. Iar trebuie să rezolvați încurcăturile de la cantină? Normal! Pentru că numai dumneavoastră - și Celălalt - știți să hrăniți gura hoardelor, cu cinci pâini și doi pești.

ACADEMICIANUL IORGU IORDAN
ȘI CÂNTĂREAȚA CHEALĂ

          Marți 3 noiembrie 1971
          Am trecut, ieri, pe la profesorul Iorgu Iordan. Cu o săptămână înainte,    n-a putut să vină la masă. Ne-a anunțat în ultima clipă că are tensiunea ridicată. - Nu vă faceți probleme. O să coboare.
          Azi, am trecut pe strada Sofia, pentru că m-a invitat profesorul. A zis că doamna Constantinescu mi-a pregătit o surpriză. Presimt că surpriza e un borcănel cu peltea de gutui.
          Chiar așa a fost, dar, până la urmă, am plecat fără să iau borcănelul, pentru că profesorul mi-a pregătit și el o surpriză. A rugat-o pe doamna Constantinescu „s-o aducă”, iar doamna Constantinescu, mărunțică, a tras, în dreptul glasvandului, un album. Era imens. Capul doamnei Constantinescu nu se mai vedea; se vedeau doar degetele ei durdulii, care țineau albumul de coperte. Sub album, se zăreau o pereche de papuci de pâslă.
          Am rămas cu gura căscată. Profesorul decupase cronicile mele de pe unde apăruseră, ani și ani, le lipise pe foi de carton, le acoperise cu țiplă. Le așezase pe două coloane: „Opera” pe o coloană, în dreapta. Pe partea stângă, comentariile acade¬micianului.
          Mi-a spus că albumul ăsta cu coperte cartonate era doar puma parte a surprizei. A doua parte - vedeți? - este aici. Și mi-a arătat un fotoliu despre care a zis că e fotoliul meu, pentru că, de fiecare dată, când îl vizitez, mă așez în acel fotoliu. Acum, nu mă mai puteam așeza pentru că, în locul meu, stăteau vrafuri de gazete și reviste care așteptau trierea.
          – Vă place? mă întreabă Profesorul, râzând ca de o năzdrăvănie.
          Cum să-i spun că-mi place? De fapt, nu-mi plăcea deloc, pentru că oi fi eu grafomană, dar paranoică nu sunt.
          Nu-mi plăcea, așa cum nu mi-a plăcut, cu mulți ani în urmă, când după ce  s-a prăpădit doamna Iordan, Profesorul (în biroul lui de la Academia Mare) a scos o cutiuță și mi-a oferit-o „pentru că numai dumneavoastră puteți să păstrați așa ceva”.
          – Domnule Profesor, asta-i o bijuterie de familie. Bijuteriile de familie se păstrează în familie.
Atunci s-a supărat. Acum râdea poznaș.
          Dar, pentru că m-am fâstâcit, am uitat borcănelul cu peltea de gutui, „surpriza” doamnei Constantinescu, care este un adevărat cordon bleu. O gospodină care ar merita un titlu academic: membru corespondent la secția confiserie și membru plin pentru abnegația cu care-l îngrijește pe marele nostru filolog.
Și pentru că vorbesc de „daruri” nu se poate să nu amintesc o anumită seară.
          ...Profesorul era cu noi la masă, sau noi eram cu dânsul, în strada Sofia? Asta nu-mi amintesc, dar țin minte că am început să mă văicăresc și să povestesc cum am pierdut eu o anumită carte; respectiv NU. NU de Eugen Ionesco. Era ediția princeps și pe copertă un NU albastru cât toate zilele. Am împrumutat cartea și cartea a avut destinul cărților împrumutate.
          Profesorul a râs (râdea ușor, dar niciodată din complezență).
          Când s-a întors de la colocviu la Paris mi-a adus două volume galbene, Teatru de Eugen Ionesco apărute la Gallimard în 1958 (exemplare cartonate și numerotate).
          Dacă mi-ar fi adus Turnul Eiffel n-aș fi fost mai impresionată.

          Marți 4 noiembrie 1980
          Aseară am fost invitați la profesor, cu familia Wald. Doamna Constantinescu s-a întrecut pe sine. Ne-a tratat numai cu bunătăți. La sfârșit, ne-a dat două feluri de tort, plus „șampanie neagră”.
          Un artist al poporului m-a luat în tărbacă. „De mâncat am auzit c-ați mâncat, dar de vorbit, ce-ați vorbit?”. M-a întrebat cam ironic, adică ce-i de vorbit cu un om atât de aspru, mai ales când te despart de el atâtea decenii?
          Chiar, ce-am vorbit?
          Mai întâi, cu aerul lui de senior, profesorul ne-a amintit că, de fapt, el e țăran. Și-a-nceput să ne povestească ce făcea, „ca țăran”, pe peticul de pământ al părintelui său, zarzavagiu bulgar.... Rezulta cu mult haz că, tot săpând la praz și la păstârnac, a ajuns profesor universitar.
          – Vreți să știți cum trăia un profesor în 1929? Un costum de haine de stofă englezească mă costa 4.000 de lei. Cu un salariu puteam să-mi comand șase costume. Eram mai elegant decât Stelian Popescu.
          – Stelian Popescu, proprietarul ziarului Universul, de fapt stăpânul Sărindarului?
          – Da, cel asasinat în Elveția, de o noră grăbită să pună mâna pe moștenire. Ea îi omorâse și nevasta. Tot cu arsenic, fapt dovedit după deshumarea soției. Știrea a produs mare răvășeală nu numai la București, dar și la Paris, pentru că Parisul era cu ochii pe noi. De fapt, pe ciocnirile dintre Clemenceau și I.C. Brătianu. Sper că va amintiți ce i-a spus Clemenceau, adică Tigrul, lui Brătianu? a spus: „În fața României, îmi scot pălăria, dar, în fața dumitale mi-o pun la loc!”
          Asta i-a adus aminte, profesorului, de cartea scrisă de un german, citită recent, când a fost internat la spital. Neamțul, pe ( are profesorul îl criticase, nu se șifonase, îi răspunsese cu un citat din Ibrăileanu. Se știa că profesorul îl adora pe Ibrăileanu. Ibrăileanu ne-ar fi ocupat toată seara, dacă, în discuție, n-ar fi apărut Ralea. Profesorul a spus cu o voce categorică: „Ralea a fost o lichea”. Wald i-a luat apărarea, amintind că, după 23 August, Ralea a refuzat să scrie o anume carte.
          – Bineînțeles, a comentat profesorul, a acceptat ca s-o iscălească el. Ce vrei? „intelectual în uniformă”... A cedat la Frontul Renașterii. Dar n-a cedat în lupta cu legionarii... Dacă avea caracter, se zburlește profesorul, nu trebuia să intre în guvern... Maniu, zice W., a avut caracter dar, caracterul lui a făcut mai mult rău țării decât lipsa de caracter a lui Ralea, care, dacă n-ar fi intervenit... care, totuși a intervenit... dar când a intervenit...
          Pentru că doamna Constantinescu adusese o pernă și-o pusese pe telefon, profesorul a ridicat perna și, cu un gest băiețesc, a azvârlit-o în tavan și-a spus:
          – Lăsați, doamna Constantinescu, să audă și „El”, că nu știu dacă p-asta o știe. Acum zicea „El”. în alte împrejurări, folosea apelative mult mai dure și mai pitorești.
          Mai vrei? Mai vrei să știi ce s-a discutat la profesor?
          Artistul Poporului e un tip de treabă. N-avea nimic cu profesorul, dar nu putea crede că un academician, care-o luase repede spre suta de ani, e exact așa cum era la 50 de ani.
          Deci, n-a comentat. A zis doar: „eu credeam că, dacă discuți cu Iorgu Iordan, te întreabă doar cuvinte din dicționare. Toponimie. Bravo lui!”

          P.S. Am găsit o însemnare din 9 iulie 1986. Profesorul nu se simțea bine. Vorbea mai încet și era teribil de palid. Ședea întins în „camera mică”, pe un studio, sub un pled.
          Doamna Constantinescu îl dădăcea, îi băga în gură câte o pilulă, câte-o linguriță de ceai, dar ceva, în purtarea ei, se schimbase. Nu-i mai vorbea atât de smerit, nu-1 mai asculta cu amândouă urechile, parcă și glasul ei se asprise, ba chiar, la un moment dat, când profesorul întârzia să-nghită pilula, a ridicat tonul și, spre uluirea mea, nu i-a mai spus dumneavoastră. I-a spus dumneata.
          ...A înțeles c-am simțit. Din cauza asta, când am plecat, când m-a condus, a simțit nevoia să se justifice. Mi-a arătat c-a știrbit și mi s-a plâns că o răpun reumatismele, mai ales la genunchi. - D-asta am țipat când n-a vrut să înghită pastila. D-asta a intervenit problema cu... „dumneata”.

CE CĂUTATI ÎN PARC?

          Octombrie cât?
          De jurnal am nevoie mai ales când sunt down. Atunci, nevoia mea este aprigă. Dacă nu-1 găsesc imediat, încep să bâțâi. De obicei, nu-1 găsesc, pentru că un asemenea caiet nu se ține pe birou, în sertar sau pe-o măsuță. În fiecare zi se pitește în altă parte. În ce parte? Am uitat unde l-am pus și-l caut înfrigurată. Am întors casa cu susul in jos. Am o febrilitate de parcă aș scotoci după pliculețe cu LSD.
          Când scriu în jurnal, parc-aș locui în țara lui Esop. Folosesc prea multe inițiale, pseudonime, porecle, fabule. Când îmi cade-n mână un jurnal de acum 10 ani, nici eu nu mai înțeleg ce-am vrut să spun. Mă uit la paginile scrise de mine, cum se uitau la hieroglife cei dinainte de Champollion. Ăla cine-o fi? Dar ăla? Parcă am în față, un osuar al unor armate care au trecut peste mine, în alte vieți.
          Octombrie cât?
          Toamna asta a început cu sfârșitul. În septembrie, parcă era gerul Bobotezii. Scriam în pat, sub două plăpumi și vreo trei pături. Lângă noptieră, radiatorul nostru din moși-strămoși care nu încălzește, dar păcăne. La redacție, sloi lângă sloi.
          La începutul lui octombrie, urgia s-a potolit și, brusc, ne-am trezit c-o vară indiană. Mă duceam cu Genua , în parc. Aveam noi un loc al nostru, mai ferit. Ședeam cu fața-n soare, ronțăiam pateuri de la bufetul Flacăra și dă-i! Unu pe față, altul pe dos.... Asta până când ne-am trezit că cel din dos, vine în față.
          Mai pe românește, din boschetul din spatele băncii pe care trăncăneam, a țâșnit un tip. Avea broboane pe frunte, șapcă pe ceafă și când a sărit în fața noastră, a scos un chiot: „V-am prins!”
          – Cum ne-ați prins?
          – Știm noi, cum!
          – Adică, cum?
          – Știm noi! Data trecută, v-am lăsat, dar acum...
          – Acum, ce?
          – Știm noi...
          – Dacă știți, răspundeți.
          – Voi o să răspundeți!
          – Unde?
          – Știm noi unde, dar, pentru asta, hopa-sus, în dubiță!
          – Care dubiță?
          – N-o vedeți? E lângă trandafiri... Pe cine așteaptă dubița aia?
          – Pe cine?
          – Știm noi pe cine. Hopa-sus!
          ...A fost o adevărată halima. Amenințări, răstiri, țipete. Nu merită să înnegresc hârtia, mai ales că foarte repede, am aflat că „am fost confundate”. De fapt, n-am aflat, dar, am dedus când a țâșnit dintr-un boschet alt tip. Parcă era sosia primului. Tot subțirel, tot cu șapca pe spate, tot cu broboane pe frunte. Ăsta, n-a zis nimic, dar i-a făcut colegului, un semn cu arătătorul încârligat. Omul nostru s-a dus lângă sosia lui și, după ce au șopăcăit, s-au urcat amândoi în dubiță.
          – Ei v-ați dat seama că ați greșit? a întrebat Genua (sau poate eu. N-are importanță).
Unul dintre băieți ne-a strigat înainte să demareze:
          – N-am greșit! Ce căutați dumneavoastră în parc?
          Au plecat, dar până s-au pierdut în zare, au repetat când unul, când altul: „Ce căutați în parc?”
Întrebarea „ce căutați?” mi-a adus aminte de Sanda Odobescu, nevasta lui Cuty. Povestea mi-a spus-o cineva din familie. Deci: Sanda s-a înscris la facultate și a devenit studentă la Politehnică. Asta spre disperarea profesorilor care țineau prelegeri. De ce „spre disperare”? Pentru că, din cinci în cinci minute, studenta Odobescu desfăcea țumburucul poșetei, scotea oglinjoara și începea să se pudreze și să se rujeze.
Profesorii indignați au hotărât să-i dea o lecție, ca să zic așa, particulară. Cel mai exasperat dintre ei a chemat-o la cancelarie și-a întrebat-o, nu ce caută în parc, ci: „Domnișoară Odobescu, ce cauți dumneata la Politehnică? Ce cauți la o facultate atât de grea?”
          La care, Sanda a răspuns fără ezitări: „Caut să mă mărit, domnule profesor. Caut un soț.”

Dr. BERCEANU - MARELE HEMATOLOG

          17 noiembrie 1976

          Gata! A venit iarna. Nu a început încă să ningă, dar, de dimineață, s-a dezlănțuit un vânt aprig. Aici, la noi, la etajul trei, parc-am fi la răscruce de vânturi, dar nu cu Merle Oberon, ci cu doamna Tomescu, dactilografa noastră, micuță, îndoliată, aproape mută. A tras obloanele fiindcă „trage”. Trage curentul. Trage de pe coridor, trage pe sub uși. „O trage ața!” mormăie Mircea morocănos, înfundându-și pe sprâncene șapca scoțiană, trimisă din Anglia de vara lui Edith.
          Ferestrele bâțâie, geamurile clănțăne, iar doamna Tomescu, cu trei rânduri de mănuși decupate la vârful degetelor, țăcăne cu năduf pe Remington, iar țăcănitul mașinii noastre patriarhale umple culoarele, zgâlțâie ușile cu geam mat dar nechituit, răsună în birourile apropiate și îndepărtate. Ușile batante de la scara de marmură parcă se clatină, iar în oficiu, se-aude cum zdrăngăne gălețile.
          Pe aripa noastră, situată cu fața la vila Minovici, o asemenea zarvă nu s-a mai auzit de când e Casa Scânteii. Mă duc s-o întreb pe doamna T. dacă nu s-ar putea mai puțin gălăgios. Nu se oprește din răpăială, dar strivește pleoapele în semn că nu. Un „nu” ostil, ba aș spune, dușmănos.
          Doamna T. ostilă? Doamna T. dușmănoasă?
          Nu-mi vine să-mi cred ochilor, dar cuconița noastră, mutulica noastră, parcă-i altă persoană. Nu mai ciocănește niște buline. Parcă trage în noi cu tunul. Parcă-i un Ceapaiev pe bidiviu, parcă și-a dat demisia și s-a dus să joace într-un film despre Stalingrad.
          – E furioasă - zice cineva - pentru că i s-a întors bărbatul. După patruzeci de ani. Vrei să știi de unde s-a întors?...
          – Nu vreau să știu.
          D-asta și plec. Nu știu unde plec, dar plec.
          La Cișmigiu, coborând treptele dinspre Știrbei, dau nas în nas, mai bine zis dau
căciulă-n căciulă, cu Ștefan. Suflă crivățul, amândoi suntem înfofoliți, îmbrobodiți. Parc-am fi doi beduini la Polul Nord. M-a strigat:
          – Catrinel! Mă, Catrinel, ce faci, mă, cu piesa mea? Ai citit-o? (îmi trimisese un plic mare, gros, galben pe care scria „Străinii” piesă de prof. univ. dr. Ștefan Berceanu. F.f.f. urgent).
          – Ai citit, mă, sau n-ai citit?
          – Am citit.
          – Păi, dac-ai citit-o, s-o discutăm.
          – În viforniță? Aici, acum?
          – Da, mă! Hic et nunc!
          Ăsta-i Ștefan! Ștefan - literatul! Când te prinde, te ia de nasture și intră direct în subiect. Subiectul pieselor sale sunt inspirate de Platon, de Seneca, de „Unul ca principiul primordial”, de „Elena din Troia”, „imitație perfectă a frumosului”.
          – Ce este frumosul, mă, Catrinel, mă?
          Nu-i spun ce este frumosul, dar (fiindcă stau aproape), îl invit la mine să discutăm.
          – Chiar vrei? Vrei, mă, Catrinel, vrei?
          Cum s-ar fi putut să nu vreau? Dacă n-ar fi fost decât telefoanele cu care îl sâcâi, eu și ai mei, când se lasă c-o amețeală, c-o anemie, cu soacra unui coleg care... Ștefane, dragă, are ceva la limfocite... la monocite... la leucocite...
          – Mă bucur, mă, Catrinel, c-ai citit-o. Nu c-aș fi avut vreo îndoială, dar eu sunt juvete și juveții știi tu cum fac...
          Nu știu cum fac juveții, dar știu că, atunci când e vorba de opera lui științifică, marele hematolog nu suflă o vorbă despre succesele lui de dincolo sau de dincoace de Ocean. Dacă afli dintr-un ziar că iar a primit un premiu și-i adresezi o felicitare, nu te-aude sau, dacă
te-aude, schimbă vorba.
          Când, însă, apare pe tapet „opera”, adică opera lui dramatică, vreau să spun opera lui de dramaturg, domnul prof. univ. dr. își aduce aminte că-i o somitate. Ce somitate! E regele savanei teatrale, e astrul care luminează destinul scenei. Deocamdată doar îl luminează, dar, în curând, îl va răsuci, îl va suci.
          – Dragă Ștefan, aș vrea să-ți spun mai întâi...
          – Vrei să-ncepi cu începutul? Vrei s-o iei ab origine mundi? Bineee!
          Am să te ajut. Am să-ți spun că eram un pruncotean de juvete când m-am îndrăgostit nebunește nu de Thalia - muza comediei; spiritul ludic, nu-i genul meu, genul meu e Melpomene, muza tragediei și, în subsidiar, Clio, matroana istoriei, pentru că, vezi tu, mă, Catrinel, eu sunt cam bigam, deși, bigamia mea n-a fost elucidată, dar dacă vrei s-o elucidăm...
          N-am apucat să elucidăm bigamia, dar am luat-o pe niște străduțe vântoase din preajma Cișmigiului. Când am făcut la dreapta, am ajuns la Kogălniceanu, apoi pe Elisabeta, la marochinărie. Până acolo am analizat primele lui trei piese semifilosofice și semiistorice. „Stăpânii” este a patra operă, dar despre ea, deocamdată, nu putea să-mi vorbească, pentru că liftul era stricat, iar becurile furate. Trebuia să urcăm pe bâjbâite scara în spirală. Trebuia să ne ținem de pereți. Până la urmă, am ajuns.
          A venit, deci, momentul „să-mi dau cu părerea”, pentru că asta dorea când mi-a trimis piesa într-un plic galben pe care scrisese: f.f.f. urgent.
          – Nu știu dacă o să fii de acord, dragă Ștefane, dar eu trebuie...
          – Trebuie mai întâi să nu uiți cine a inspirat-o...
          – Cine?
          – Cum cine? Pitagora! Ăla care, mă, Catrinel, mă, știa încă de la anul 500 înainte de Christos că Pământul e ca o sferă. E sferic, nu e colțuros ca triunghiul lui dreptunghic. Că voi numai pe ăla îl știți, numai pe ipotenuza lui mizați. Și eu am mizat pe ipotenuza aia, dar nu tot, pentru că țelul, la mine, ca și la el, e purificarea spirituală. E vindecarea sufletului prin abstinență. Știai, mă, Catrinel, mă, că el a fost primul vegetarian cu discipoli?
          – Nu știam, dar aș dori....
          – Eu aș dori să-ți recomand să-l citești pe Marc Aureliu. Citește, mă, Catrinel, meditațiile lui despre stoicism... Senzația pe care-am avut-o când le-am citit, prima oară, am regăsit-o de curând, ascultând ultimul disc Schubert cu Richter la pian. îți imaginezi, mă, Catrinel, mă, că fata de la magazin nu vroia să-mi dea tocmai discul ăsta? A zis c-a fost, dar s-a terminat; dar Ioana - o știi pe Ioana, fata mea cea mare, fusese dimineața, chiar la raionul ăla, și a luat un Casals. Un vis, mă, Catrinel! Când îl asculți, ți se face, așa, un gust...parcă ai vrea să mori...
          – Cum să mori, Ștefane? Doctorii nu mor...
          Nu m-aude, dar îmi spune că foarte mulți doctori sunt buni violoniști... Dar eu, zice el, mă gândesc acum la Bruckner, fie-i țărâna ușoară, pentru că el e de vină pentru poltroneria asta care ne îneacă, fiindcă pe el, l-au pus șeful spitalului. Unul care, toată ziua e pe la mărimi. Se duce să le ia tensiunea. Își face relații. Nepotu-său, un băiat de învățător, tot juvete, și-a băgat în cap, din facultate, s-ajungă Ministrul Sănătății. Și chiar a ajuns, dar, mie mi se pare că n-a reușit întru totul, pentru că nu e destul de oportunist, destul de rece...Uite că am răcit și eu...
          Strănută. Profit de ocazie că s-a oprit:
        – Dragă Ștefane, eu cred că, în piesa „Străinii” este...
        – Ce este, mă, Catrinel? Este ce-a zis Alin Gheorghiu. Ai văzut, mă, Catrinel, fresca aia pe care trebuia s-o facă el la spital?... l-am dat o carte de genetică și, după ce Alin a văzut niște planșe colorate, a zis: „Asta-i pictura mea!” Are perfecțiune cromatică, are rafinament cum nu există în pictura modernă, dar ce-i în capul omului ăsta? Fiindcă a prins un motiv și doar acolo forează.
        Asta-i pentru că, mă, Catrinel, noi suntem prinși de contingent, iar el se ține de corcodușul contingentului. I-e teamă să se azvârle în transcendent. Ca poporul român? poate vrei să mă întrebi...
        – Aș vrea să te întreb dacă vrei să discutăm textul...
        – Vreau, cum să nu vreau, pentru că eu nu spun ca Cioran care nu vede bine chestia asta. Mă, Catrinel, el nu zice un popor cu forța biologică in-des-truc-ti-bi-lă. Dar eu, mă, Catrinel, zic ca Ralea. Am citit între două lumi pe la 27 de ani și nu-1 pot uita. El zice că noi suntem precum coccinela, gâza aia, buburuza aia... Când simte primejdia, coccinela se preface moartă. Murim și reînviem, după împrejurări.
        ...Sună cineva la ușă. Cine-o fi? Surpriză! E Ioana Crăciunescu. Mi-a adus volumul ei de poezii, dar nu poate rămâne. Zice c-o așteaptă jos o persoană. O așteaptă, zic, milioane de persoane, asta ca să vorbim doar de bărbații din zona București-Berlin. Berlinul Oriental, vorba lui Iorgu Iordan.
        Cu mâna pe clanță, Ioana se pregătește să plece.
        – Nu se poate - zice Ștefan - să plece dintre noi o poetă frumoasă ca Thalia și deșteaptă ca Melpomene!
        Îl aprob, dar vreau totuși „să mă achit”, să-i spun câteva cuvinte despre piesa trimisă cu plicul cu mențiunea: f.f.f. urgent.
        – Ștefane, eu știu că...
        – Știu că știi... Ai dreptate. Eu nu vreu să stăpânesc lumea, dar vreau să devin stăpânul meu.
        – Mă grăbesc, se scuză Ioana zdrăgănind clanța.
        – Și eu mă grăbesc, zice dramaturgul hematolog.
        Se-mbracă. Se încotoșmănează. Își înfundă căciula. Pe Elisabeta, se-aud rafale de vânt, pentru că poarta de la intrare e vraiște. Cine a furat becurile a furat și balamaua de la poartă, cu grilaj de fier forjat sub formă de crini. - Fiți atenți! Nu-i niciun bec pe scară!
        – Nu-i nimic. O să nimerim, zice Ștefan înviorat. ...Și-o iau binișor pe scară... O poetă și un hematolog ținându-se cu mâinile de pereți.

CUM NU L-AM CUNOSCUT
PE MARIN SORESCU

        Marin Sorescu și cu mine suntem invitaţi în Germania. Eu pentru Nu sunt Turnul Eiffel, el nu știu pentru ce, dar, oricare dintre piesele lui ar merita mai mult decât o invitaţie.
        Ieri, în tren, n-am prea vorbit, dar câteva cuvinte tot i-am scos, e adevărat, cu cleștele. Mi s-a părut un mutulică cam bănuitor. Orice-1 întrebam avea aerul că, de fapt, trebuia să-l întreb altceva.
        Acum, ne revedem la micul dejun. De ieri știam că-i place să tacă, dar nici chiar așa! La cafea, sorbim și ne uităm pe fereastră; la pâine cu unt, mestecăm și tăcem, pentru că nu-i frumos să vorbești cu mâncarea-n gură, dar, când ne-a adus un ștrudel apetisant, așteptam, măcar o interjecţie. N-a fost să fie, dar mă trezesc că-i spun: - Ce frumos a nins! Tresare (vorba-lui: tresare sau tremură?): - Unde-a nins? îi răspund: - „A nins peste valuri / Am fost și noi un fulg, doi fulgi...”
        Îi apare o cută între sprâncene. Nu înţelege ce vreau să spun.
        Mă jenez să fac pe misterioasa. îi zic: - Nu așa spui dumneata, în Ocean întrerupt de corăbii?
        Îi mai apare o cută. Zice: - A, da!
        Apoi iar începe să tacă.
        Zic: –  Mi-a plăcut foarte mult. De altfel, tot volumul...
        Zice: –  Ce volum?
        Zic: –  Norii! Nu ziceai dumneata în Norii...
        Mă întrerupe și zice:
        – Multe zice omul…   
        Apoi, tace. Tace.Tace. Într-un târziu, spune că gazdele lui - pentru că fiecare e invitat de alt teatru - deci, gazdele lui vin să-l ia ca să-l ducă într-un orășel (n-am înţeles ce orășel).
        – Foarte bine, zic. Deși nu m-a întrebat, îi spun și eu ce-o să fac. Eu o să mă plimb prin Alexander Platz.
        Zice: –  Mda!
        Cu afirmaţia asta, conversaţia noastră s-a sleit; noroc că au apărut „gazdele” lui. El pleacă, iar eu, pentru că am”zi liberă”, încep să studiez celebra Piaţă: pe-o estradă, o fanfară. În faţa ei, un băiat bălai cu cravata ca focul se răstește la microfon. Corul de copii (mai păpuși decât păpușile) intonează imnuri pentru Soviet Union. Un grup de fete la vârsta critică, îmbrăcate în costume naţionale, cu gambele grosuţe, se fac că dansează.
        Trecătorii se uită la ele, din mers. Doamne nu foarte june, dar cu ten de trandafir, zburătăcesc andrelele, pe băncile proaspăt vopsite, printre ghivece cu flori.
        Foarte multe flori. O blondină le bibilește petală cu petală, sepală cu sepală, le netezește atent tijele, în ultimă instanţă le șterge cu un puf (cum au prin vodeviluri cameristele).
        Rulote de îngheţată. Plimbăreţii îngurgitează. Toţi dau din maxilare. Pe jos, nicio scamă. O drezină roșie se plimbă în sus și-n jos. Junele, cu mustaţa pe oală, care ţine volanul mașinii, scotocește cu privirea fiecare ungher unde s-ar putea piti un ghem de celofan.
        Orașul e invadat de stropitori: stropitoarea cu jet subţire gâdilă bordurile, apoi, altă stropitoare, mai corpolentă, frichinește asfaltul.
        Mă gândeam să mă întorc la hotel, să pun mâna pe o carte, de pildă cartea lui Sorescu, Norii. Am luat-o cu mine să-l mai întreb de una, de alta, dar convorbirile cu poeţii nu sunt ca și cum ai sta la șuetă cu Moisil sau cu Solomon Marcus.
        Aud unul în spatele meu: „Întreabă-1, mă, pe Andrei ce ciorbă de burtă mâncau ei la mine!” Alt grup de-al nostru! E un grup de la D.D.F.* Bine că i-am întâlnit! Întreb pe cineva, pe șoptite: „Cine-i moșul ăla?” Aflu că e cu doi ani mai mare decât mine. Cunoscuţii îl strigau Lary. L-au implorat - zice unul - să vină în Capitală, dar el a zis că nu se poate rupe de orașul natal, drept care, a rămas să inspecteze cinematografele ieșene. Vrea să știe dacă au sau n-au șoareci, dacă au dat sau nu cu terebentină. Oricum, preferă ca șefii să vină la el, iar el să le dea, ca amintire, o damigeană știe el cu ce și-o ciorbă de burtă făcută de „săraca soacră-mea, vai ce gospodină, nu mă lasă să pun mâna pe nimic”.
        Din delegaţie face parte și Luminiţa, mlădiţa de 27 de ani, soţie de operator ,,unul dintre puţinii oameni din D.D.F. care iubesc filmul” mi-a spus Henri Dona**. Luminiţa are o figură de japoneză și, ca atare, se machiază cu pudră de orez. Parcă-i o gheișă. Coafura: stil madame Butterfly. E foarte timidă și e surescitată. Din cauza acestei „călătorii în străinătate” și-a compus toalete complicate. Numai rochie de bal cu coadă nu și-a făcut. Îmi povestește că a condus-o soţul la aeroport și i-a dat pachetul cu chifle, cu pui și roșii și tot ce se cuvine să aibă omul când pleacă în deplasare.
        Fata, cum ziceam, e timidă și zăpăcită. Din timiditate, își lasă portofelul pe tejghea, povestește vânzătoarelor - pe frantuzește - că nu știe unde și-a pus portofelul, apoi începe să râdă. E risipitoare cu puţinele noastre mărci, ca toate fetele, la început.
        Bărbaţii sunt întotdeauna strânși la pungă. Se înfundă în camere, bagă-n ei salam cu pâine și chec preparat de nevastă. Când spui unui bărbat „Hai la un birt să mâncăm ceva cald”, începe să se strâmbe și să-ţi mărturisească că e la regim, că suferă de ficat.
        – Ce-i cumpăr masculului? întreabă Luminiţa când intră într-o prăvălie (în orice prăvălie ar intra ea îl pomenește pe „mascul”. Apoi râde în hohote.)
        Hotelul la care locuim toți românașii, inclusiv poetul, e plin de georgieni smoliţi, mustăcioși, cu ceasuri cât solniţa. Toţi și-au cumpărat șepci. Când te întâlnesc, întreabă: - Turiști? Turiști?
        Acum scara holului hotelului e plină de „jenșcine”. Multe grăsane (care n-au trecut de 50 de ani). Sunt profesoare, educatoare, naiba știe ce sunt, dar, de câte ori mergem la masă, ne izbim de ele, pe coridor, pentru că circulă doar în cârd. Se strigă mereu, poartă rochii de mătase înflorată, toate au pantofi care clămpăne sau pantofi exagerat de strâmţi.
        Luminiţa și colegii ei mă poftesc să mă duc cu ei la masă. Ca să nu merg, trag o minciună. Zic: trebuie să-l aștept pe Marin Sorescu.
        O, da! - comentează Luminiţa. Ce fericită sunteţi! V-am văzut cu poetul, azi-dimineaţă, la micul dejun. Vorbeaţi.... Vorbeaţi... Chiar! Ce discutaţi? Fără îndoială, discutaţi probleme foarte interesante. Bine faceţi că-1 așteptaţi. Cu noi ce puteţi discuta?
[…]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu