copy protect

marți, 2 septembrie 2014

OBIECTE MICI - Mona MOMESCU








O linguriță de cafea

          În filmul Moscova de pe râul Hudson (Moscow on the Hudson), din 1984, regia Paul Mazursky, refugiatul interpretat de Robin Williams merge, cu o notiță în mână, să cumpere cafea de la un magazin alimentar american; să nu uităm, suntem la jumătatea anilor 80, anii de explozie consumistă târzie, de barochism vestimentar, generate de spaima unui posibil război nuclear cu URSS, amenințare oarecum îndepărtată, dar și de spaima cotidiană, vizibilă, a deceselor cauzate de virusul HIV. Așadar, pentru lumea occidentală, cu precădere pentru continentul nord-american, anii 80 sunt anii în care obiectele mișcă repede, se înmulțesc, devin cât se poate de eficiente, de frumoase, de colorate ori elegante, pregătind parcă refugiul lor în dimensiuni din ce în ce mai mici, transformarea în statuete miniaturale, care avea să apară în anii 90 și să continue nestingherită de atunci.
          Personajul nostru, un muzician rus care alege să rămână în elegantul magazin Bloomingdale din New York pentru a fugi din țară, se găsește într-o comunitate mai mică, ce gravitează, ca și acum în orașele mici, în jurul complexului comercial. Cu lista de cumpărături în mână, se duce la un vânzător de la alt raion să îl întrebe, întâi sfios ”Cafea?”. Din unghiul din care e filmată scena, vânzătorul, bine protejat de tejgheaua lui înaltă, pare mai curând un funcționar care acordă vize de intrare în țară, în vreme ce Vladimir Ivanoff, rafinatul muzician, un umil și derutat solicitant. Vag plictisit, vânzătorul îi indică precis zona în care găsește cafea. Ivanoff nu este sigur că a înțeles bine și cotinuă: „Acolo e coada la cafea?”; „Nu e nici o coadă”, adaugă vânzătorul, vag intrigat. Ajuns la raftul cu cafea, muzicianul creează pe loc o mantră a consumismului dement, recitând mirat toate tipurile și mărcile de cafea: espresso, cappuccino, Chock Full o’ Nuts(o marcă americană foarte populară), Folger’s și tot așa, până când îl vedem aproape plângând, în pragul unei crize de nervi, care debutează cu strigătul lui Coffee, coffee, coffeeee, prăbușit sub o avalanșă de cutii metalice și pachete de cafea care cad din rafturi, după ce a încercat să adune cât mai multe „cafele”.
          Ce semnificație are această scurtă și, aparent, duioasă poveste a est-europeanului neinițiat în arta consumismului occidental?
          Pentru Vladimir Ivanoff, subiect tipic al lipsurilor materiale ca semn al falimentului unui sistem social aparent egalitarist, este imposibil de acceptat, chiar în fața evidenței, că materia, substanța, obiectul generic pot avea mai multe nume, reprezentări, ambalaje și utilități. În fond, egalitarismul produce o lume a STAS-ului, a unui inventar limitat de produse recognoscibile, dar, ideal, stabile. Paupertatea și spaima alimentate la nivelurile primare ale existenței: hrană, foc(căldură), adăpost etc. produc narațiuni mitologice stabile și transmisibile generațiilor viitoare, într-un continuum al existenței. Pentru personajul nostru, cafeaua este un produs unic (atunci când există la magazin), a cărui prezență se poate identifica după șirul lung de oameni care formează coada acestui animal straniu care e cafeaua, obiect al micilor plăceri gustative. Este o materie palpabilă, care, fără îndoială, poate fi evocată, anticipată în gând, cu resursele memoriei olfactive și gustative, pentru că e totdeauna aceeași, iar când dispare, o reînviem noi în imaginație. Și atunci, cum să nu-și piardă mințile bietul muzician atacat de cacofonia cutiilor și pachetelor de cafea, imobile și tratate cu dispreț de cumpărători sau măcar cu obișnuința celor care știu că, orice cataclisme ar veni, se vor găsi cel puțin 4-5 tipuri de cafea la orice complex alimentar din orice sat? Jocul acesta al cafelelor spune multe despre identitatea noastră de est-europeni, dar și despre identitatea și spaimele umane în general, la acest moment istoric.
          Pentru Ivanoff, multiplicarea materiei stabile, recognoscibile, unice, într-un raft bine burdușit cu obiecte de diverse forme, culori și nume este o experiență traumatizantă. Pentru subiectul actual al culturii de consum universale din perioada pe care o trăim, ascundererea materiei, substanței, autenticului în ambalaje, instrucțiuni de folosire, interdicții asupra a ceea ce ne este dăunător generează o traumă continuă care duce nu la stabilitatea subiectului uman, ci la adoptarea de bunăvoie a unui set limitat de reguli de comportament și/sau interacțiune socială care ar trebui să ne ferească de cacofonia obiectelor.
          Fie că suntem de acord sau nu cu realitatea globalizării, fie că folosim termenul cu aceeași ”subtilitate” cu care se folosea marxism-leninismul sau „ssmd” acum câteva decenii, trebuie să admitem că măcar posibilitatea de a călători virtual ne ferește de a ne ascunde la Bloomingdale’s ca să ne refugiem din țara de origine, dar ne izolează și de experiențele autentice, pe viu. Cum s-ar spune, ”arderea etapelor” se produce virtual, prin vizitarea unor pagini web, prin pilde indirecte desprinse de pe rețelele de socializare. Pentru că occidentul a devenit eco, este normal ca și Estul Europei să redevină eco, să creeze satul eco, în paralel cu urbanizarea neisprăvită, ce atârnă de un fir ruginit. Și intrăm din nou în altă cacofonie, aceea a „noi așa eram oricum”, a materiei unice și recognoscibile care ne face să fim cafeaua aceea-standard, sprijinul și certitudinea ființei noastre.
          Căutând și eu certitudini, în încercarea de a-mi explica mai bine în ce scop creez anumite activități pentru învățarea limbii române și încercând, totodată, să capăt oarece certitudini mai bine articulate cu privire la eficiența a ceea ce fac, am ajuns, exact ca Ivanoff cel năucit în fața raftului cu cafele, la o revistă de studii de mentalitatea consumatorului; în fond, vrem sau nu, în lumea zilelor noastre, fie că alegi să mânânci bomboane de mentă sau cu fructe, fie că alegi să studiezi o materie și nu alta, tot consum se cheamă. Altminteri de ce s-ar mai strădui toate universitățile să creeze zile ale porților deschise sau târguri educaționale? Întrebându-mă discret dacă nu am exagerat cu conexiunile, găsesc un număr dedicat nostalgiei identitare și formelor prin care aceasta se face cunoscută în spații eterogene etnic. Evident, câteva articole se ocupau de est-europeni, mai ales de cei plecați în lume după 1989. De cei care, ca și muzicianul din film, s-au pitit în magazinul elegant să nu mai audă și să nu mai vadă lumea ofertelor previzibile și a gusturilor transmisibile din generație în generație, ca un basm.
          Mirarea cercetătorilor a fost să constate, după numeroase interviuri și după parcurgerea blogurilor întreținute de membri ai comunităților studiate în țara de adopție, că nu numai amintirile proustiene îi năpădesc pe aceia, amintirile unei vârste inocente, amintirile de familie indisolubil legate de spațiul din care au emigrat; diavolul cafelei „cu coadă” se afla chiar acolo, într-o istorie altminteri hulită. Mai precis, STAS-urile și gusturile, limitate ca varietate, ale alimentelor precare ori greu de găsit „fără coadă” sunt cele care alcătuiesc inventarul unui imaginar solid de export.
          Se poate spune că nu aduc nimic nou aici, în fond cu toții am primit prin email liste anonime, un fel de „oracole” târzii ale unei copilării întârziate, agățată de un fir al istoriei, la care trebuia să adăugăm fragmente de amintiri din „copilăria comunistă”, amintiri ce gravitează în jurul obiectelor, alimentelor, jocurilor. Doar acestea au fost explorate în volume colective precum Cum era? Așa era... sau Anii 80 și bucureștenii, sau Primii mei blugi¸  ca să dau doar câteva exemple.  Ceea ce găsesc interesant se află în modul acesta de a trăi „în două lumi”, din care una, cu un singur fel de cafea, și aceea cu o ditamai „coada”, este lumea, paradoxal, regretată. Pshihologic ar fi simplu de explicat: toți înfrumusețăm trecutul, căci doar aceasta e definiția nostalgiei. Oricâte feluri din același produs am putea procura, ceea ce recunoaștem, sau ceea ne dorim să găsim dincolo de cutii colorate, ambalaje foșnitoare, nume sofisticate sau combinații dintre cele mai neobișnuite, nu dificultatea alegerii ne face să reacționăm ca personajul din film, îngropat în cutiile de cafea, ci nostalgia a ceea ce poate fi numit simplu, cu un cuvânt. Sau nostalgia obiectelor, mirosurilor, gusturilor ale căror nume funcționează ca un limbaj secret, în familia noastră, între prietenii noștri ori în grupul nostru etnic exilat în spațiu sau timp.
          Citind articole savante despre nostalgii alimentare și despre revirimentul „comunistoid” sau „neaoșist” al unor reclame, mă gândeam la o poveste, pe care am spus-o, ca pildă, de câte ori am încercat să găsesc ceea ce ne leagă, regional, în Balcani/estul Europei/o etapă a istoriei. Cred că povestea aceasta, pe care o voi relata aici, e la fel de frustă și materială ca și cafeaua generică invocată: în toamna lui 1999, pe când petreceam un semestru de schimb academic la un mic colegiu din Midwest-ul american, am colaborat, la proiecte educaționale de interes regional, cu o colegă stabilită deja acolo. Cum s-ar spune, americană cu acte în regulă, moscovită de origine. Spre deosebire de Vladimir Ivanoff, se străduia atât de tare să se ascundă în concertul cutiilor multicolore de cafea, cum s-ar spune, încât îți venea să și râzi și să o mângâi pe cap, simultan și să-i spui ca în serialele de la ABC it’s all right, it’s ok now. Mima tot ce făceau colegii noștri americani, își umpluse sectorul ei de birou cu poze de familie, burdușise un borcan de sticlă pântecos cu bomboane mentolate roz, vernil și albe, de consistența cretei pisate, pe care nu le-ai fi mâncat nici sub tortură, dar din care ea oferea oaspeților și ronțăia autoconvinsă că așa se cuvine americanului ospitalier și relaxat la locul de muncă, ni se adresa cu „hi, guys”, deși impulsul meu profesoral ar fi fost să-i explic cum e cu conversația formală dacă tot nu căzusem de acord că suntem prietene și ne intersectăm în birou doar de două ori pe săptămână, ce mai, se integrase, era, cum s-ar zice savvy (cunoscătoare) în ceea ce avea să se definească vreo doi ani mai târziu (2001) drept corporate storytelling (narațiunea spațiului corporatist, narațiunea locului de muncă). Din aproape în aproape, sub ochii noștri necunoscători de est-europeni, colega se metamorfoza într-un ghid versat, gata să ne demonstreze cum arată și cum se poartă un  american. Într-una din seri, însă, rămânând noi două în birou să mai lucrăm la un proiect comun, mă întreabă, într-o doară: „de unde ești?”. Îi spun orașul crezând că o să-mi răspundă cu vreun „minunat”, comun și neutru. Ca prin minune, ca și cum cineva i-a dat pe la nas cafeaua noastră generică, eugeniile noastre din ultimii ani de regim, acelea bolovanoase și nisipoase, începe să turuie, cu ochii sclipind, cum a fost ea într-o tabără internațională de pionieri la Năvodari, și cât de mult i-a plăcut călătoria cu trenul, și ce frumos a fost și brusc, fără să-i ceară nimeni, narațiunea aceea locală se smintise din locul ei repetitiv și aseptic și se dusese „acasă”. Deodată, colega noastră nu mai era un amestec savant de narațiuni de birou, de gesturi acceptate și de bomboane sălcii, îmi împărtășea un secret al copilăriei ei din altă lume,  pe care se străduia, nici ea nu știa de ce, probabil, să o renege. Mi s-a părut atât de relevant acest moment pentru ceea ce li se întâmplă oamenilor când trăiesc temporar în spații identitare mixte, încât am încercat să nu-l uit de câte ori am citit ceva despre lumea contemporană/identitate/globalizare și alte mantre ale zilelor noastre.
          Pentru colega mea de atunci, amintirea decupată a taberei internaționale, a călătoriei cu trenul (care numai confortabilă nu va fi fost!) erau cafeaua aceea recunoscută, cafeaua „cu coadă”. Materia unică, certă, pipăibilă, degustabilă. Toată avalanșa de gesturi pe care le făcea zilnic, să fie „de-a locului” celui nou care o adoptase cădea peste ea precum cutiile și borcanele de cafele colorate, cu nume ciudate, din film. Deși le dorise, le visase, le exersase îndelung, îi era teamă de ele. Teamă că nu le va recunoaște și că nu va ști cum să le folosească în chip autentic.
          Cred că din felul în care relaționăm cu micile obiecte sau gusturi, din felul în care le raportăm la nostalgia noastră primară, aceea care ne asigură stabilitatea ființei între obiecte tot mai multe și mai multifuncționale s-ar putea construi un exemplar uman care închide în sine, ca o cutie a Pandorei, toate lumile de obiecte. Despre obiectele mici și virtuale, data viitoare...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu