copy protect

marți, 2 septembrie 2014

INTERSTIȚII - Gheorghe PATZA



DOUĂ CĂRȚI AUSTRIECE DESPRE BUCOVINA


        Cele două cărți, scrise la distanță de peste două veacuri, au un numitor comun: ținutul Bucovina. Prima este o lucrare științifică, de interes etnografic, geografic și botanic. A doua aparține unui mare scriitor, născut pe meleagurile Bucovinei.
        1.
        Lucrarea Bucovina în prima descriere fizico-politică, subintitulată Călătorie în Carpații Daciei (1788-1789)  de Balthasar Hacquet a apărut în ediție bilingvă, româno-germană, la Centrul de Studii „Bucovina” – Rădăuți al Academiei Române, Filiala Iași, îngrijită, cu introduceri, postfețe, note și comentarii de acad. Radu Grigorovici, având o prefață de D. Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, la Editura „Septentrion” – Rădăuți, în anul 2002.
        Textul cărții reprezintă traducerea din limba germană a primului din cele patru volume ale naturalistului Balthasar Hacquet, referitoare la Bucovina nou creată și a unor porțiuni învecinate din Țara de Sus a Moldovei.
        Balthasar Hacquet, autorul cărții, era un medic francez din Bretania, care a intrat în slujba imperiului habsburgic și a cercetat țările alpine austriece „din punct de vedere geografic, montanistic și etnografic, o adevărată muncă de pionierat” după afirmația istoricului Erich Zöllner (Istoria Austriei).
        În traducerea acad. Radu Grigorovici lucrarea conține patru capitole: a) Despre Carpații care se găsesc în Moldova de Sus sau Dacia transalpină, Țara de Sus, despre felurile de pietre, plantele, mineralele și apele lor, de asemenea despre valahi sau moldoveni etc.; b) Despre poalele munților Podoliei de atunci, situate între Sbrucz sau Podgorze și râul Dniester sau Nistru, cremenele care se găsesc în ele, etc. c) Despre Moldova imperială sau Bucovina, munții, minele, spălătoriile de aur, sărăriile ei, despre lipoveni, etc.; d) Continuarea privind partea Bucovinei situată la granița cu Maramureșul; despre munții înalți ai Lucinei și creșterea cailor în acel loc; despre provincia Pocuția, depozitele ei de sare, fierbătorile de sare, caraemii sau evreii, etc.
        În ceea ce ne privește, ne vom ocupa în exclusivitate de aspectele etnografice. Călătoria din 1788-1789 începe la Triconfinii, la Pietrele Roșii (Pietrosul), din munții Călimani, cu vârful Sirba (Șerba, n.n.), un munte „golaș” cum arată și în ziua de azi de pe teritoriul comunei Șaru Dornei. Călătoria a continuat spre Poiana Stampei, de-a lungul râului Dorna, unde roca e atât de tare „pentru noul drum militar” (drumul Mariei Tereza, n.n.).  A întâlnit un izvor acidulat „folosit de cei câțiva locuitori de aici pentru băut și gătit, din cauza limpezimii apei, fără să aibă o acțiune asupra măruntaielor” (p.7); B.H. a cercetat pâraiele Dorna, Negrișoara și Neagra, cu maluri acoperite de păduri „de nepătruns”. Pe lângă belșugul de lemn, solul e „extraordinar de gras”, care poartă doar plante sălbatice, ce ajung la o înălțime de doi metri.
        Urmează localitatea Dorna Candrenilor, aflată „într-o regiune destul de plăcută”, în care „câteva case se găsesc împrăștiate la poalele muntelui Oușor. Aici a descoperit un alt izvor acidulat și foarte gustos”(p.9). A băut din el, împreună cu cei patru bărbați care îl însoțeau „ca apărare împotriva unor supuși ucigași”, căci „trebuia să mă tem atât de dușmani interni, cât și de cei externi din toate părțile, căci tătarii înaintaseră până la graniță”. Niciunul nu a avut probleme „cu măruntaiele” din pricina apei (p.9).
        În Dorna Candrenilor a aflat că acolo se găsește un valah „despre care se spune că ar avea a sută cincizeci de ani” și că „pare totuși sigur că în districtul Dorna Candrenilor se trag de la el în prezent mai mult de 40 de familii care sunt fie fiii, fie nepoții, fie strănepoții săi.” (p.18). Doi dintre fiii săi, de 71 și 82 de ani erau într-un han, unde „se omeneau de trei zile în așa fel, ca să fie mereu amețiți”. Autorul i-a găsit „zdraveni la trup, iar toate cele cinci simțuri lucrau fără cusur”. Concluzie: „Hipocrate are mereu dreptate când spune că uneori un exces în dietă este binefăcător.” (p.11)
        Vatra Dornei (Dorna Watra) este prima localitate, „primul sat cumsecade” și autorul e de părere că Watra e un cuvânt mutilat și că ar trebui ca satul să se cheme Dorna Piatra sau „Dorna pietroasă” (p.11). Desigur, B.H. nu are dreptate în această privință (n.n.).
        B.H. ajunge din nou la Șaru Dornei (Dorna Sara sau Schara), unde găsește o mină, parțial prăbușită, care „fusese exploatată slab de moldoveni” și care era păzită de un pichet imperial pentru ca valahii să nu folosească auripigmentul „pentru otrăvirea fântânilor” (p.11). H. constată că numai o parte din Șarul Dornei (Șarul Bucovinei, n.n.) aparține imperiului habsburgic: „Atunci când Moldova a fost preluată de austrieci, au inclus și această regiune; dar fiindcă nu fusese amintită cu numele în convenția dintre împărat și Poartă, ea a trebuit să fie restituită, ca și vechiul oraș Baia (p.11).
        H. consideră că „toate regiunile țării deveniseră nesigure, toți locuitorii neputând fi pentru mine altceva decât trădători” (p.13) și se teme să nu-și piardă „viața sau libertatea.”
        Orașul Baia i se pare un sat mizerabil, iar „localnicul face parte din una din clasele cele mai rele ale omenirii de pe toată suprafața pământului.
        La Suceava și Botoșani se „găsește argilă foarte bună”, „pentru facerea cărămizilor, dar și a oalelor”. Face observația că „oile tătărăști”, cu coadă lată și grasă, degenerează la mute cu totul, ca și oile cu lână fină, datorită condițiilor climatice.
        La Hotin a întâlnit „pământ gras și pajiști splendide” (p.19) dar oamenii sunt lăudăroși și hoți, acesta fiind un „defect general”, pentru ruși fiind „un defect național”. Cernăuți este un mic oraș cu „șase până la șapte sute de case” (p.31).
        La Straja și Frasin locuitorii se ocupă cu fabricarea catranului, iar H. explică pe larg tehnologia obținerii lui (p.35-37). Aceștia erau în stare să ucidă pentru câțiva ducați și să-și ascundă cu viclenie faptele prin incendierea imobilelor unde se petreceau asemenea întâmplări (p.39).
        Călugării de la mănăstirea Putna „își petrec viața ca porcii, modești și leneși” (p.41).
        Un tânăr a fost pedepsit fiindcă a mutilat cu un topor, din răutate, calul vecinului său. Totuși, subliniază H., valahii din Moldova sunt „mai buni decât cei din Transilvania și din Banat”(p.43). țiganii erau robi ai mănăstirii, dar au fost naturalizați și s-au așezat ca țărani în jurul acesteia, „de când Iosif pusese stavilă întregii tiranii a proprietarilor de pământ”(p.43).
        Rădăuți este „o localitate mizeră și nicidecum un orășel”(p.45), având doar câteva case și o mică biserică „neimpresionantă”, „mizerabilă, ca în general toate clădirile clerului grecesc de sub stăpânirea semilunii”(p.45).
        În zonă a întâlnit și „opt sate împrăștiate, ocupate de germani din imperiu” (p.47). funcționarii sunt birocrați și H. subliniază cu amărăciune: „dar secolul nostru este unul al scrisului”(p.47). Comunitatea este „neștiutoare”, iar egumenul de la Sucevița și-a dat toată silința „să-mi explice faptele eroice imaginare (subl. n.) ale acestor pretinși sfinți desenați cu miile pe zidurile bisericii”(p.47).
        Văzându-i privirea neîncrezătoare, egumenul s-a adresat oamenilor săi: „Așa sunt nemții, necredincioși.” Și la Sucevița erau vreo 20 de „călugări leneși”, iar în bibliotecă se aflau tot atât de puține cărți, ca și la Putna.
        Sălbăticiunile pădurilor reveneau muncitorilor la un preț foarte ieftin: „Un semn sigur că în această țară, oamenii care consumă orice, n-au întrecut încă măsura și, pentru un timp, locuitorii ei vor mai trăi fericiți…”(p.49)
        Mănăstirea Solca a fost transformată în „magazie pentru trupele imperiale staționate în Moldova”(p.51), iar mănăstirea Humorului devenise, (sub austrieci, n.n.) o mică brutărie. Coloniștii erau „oameni temători”(p.53). Uneori se răsculau împotriva refugiaților moldoveni din Moldova de jos și din Basarabia, dar erau sfătuiți să nu se revolte, căci „pot fi siguri că n-ar fi cruțat nici copilul din pântecele mamei sale și că n-ar fi chip să fie salvați, căci acești oameni ar scăpa imediat de orice cercetare și pedeapsă și ar putea emigra brusc, oricând.”(p.53)
        Prin comparație, locuințele emigranților „sunt adevărate palate în comparație cu cele ale indigenilor”(p.55). Nu puteai să nu recunoști la populația indigenă, dar și la cei veniți din Transilvania că „le păsa puțin de viitor, dacă aveau în prezent cele trebuincioase”(p.59).
        Cât privește pe coloniștii germani, la instalarea lor „li se dădeau cele mai bune locuri pentru ridicarea caselor…”(p.61)
        Siretul e o localitate „mică și neînsemnată”, cu „câteva sute de case și câteva biserici”(p.61). B.H. face o observație total nerealistă cu privire la faptul că populația valahă  are pielea închisă la culoare și anume, datorită țigăncilor doici. Astfel, pielea copiilor se înnegrește de la laptele supt, primind totodată și viciile introduse odată cu laptele doicii în copilul fraged”(p.61).
        Lipovenii, al căror nume provine de la slv. Lippova „lemn de tei”(sic!), sunt „visători și prefăcuți care vor să simuleze ceea ce nu sunt în sinea lor”(p.63).
        Suceava este un oraș vechi și distrus de tătari. B.H. are și cuvinte de laudă față de moldovenii de la sate, care sunt frumoși, cu gât gros și picioare subțiri. Ei sunt „sănătoși și mai puternici decât molâii din marile orașe europene”, căci nu mănâncă multe feluri de mâncare și au locuințe austere: „Cu cât oamenii trăiesc mai aproape de natură, deci fără constrângeri, cu atât sunt mai bine făcuți. Bărbații și femeile sunt frumoși… Femeile sunt solide și foarte bine făcute…”(p.69)
        B.H. descrie, atât hainele omului de rând, cât și ale boierilor. Opincile sunt „ghete de rafie”(p.69), iar catrința e o „fustă-șorț”, țesută din „lână neagră cu dungi roșii”(p.71). Oamenii sunt sănătoși, întrucât nu-și încălzesc prea mult încăperile locuinței: „căci odăile lor se încălzesc puțin sau deloc, ceea ce este de o mie de ori mai favorabil sănătății decât încăperile supraîncălzite.”(p.71)
        H. se întoarce spre Vatra Dornei prin Ilișești, Vama, Câmpulung, Pojorâta, adăstând la Iacobeni, în Valea Fierului și scrie despre fabrica de fier, precum și de înființarea unor mine și despre spălarea aurului pe Bistrița Aurie, la Dorna, Tarnița, Holda, Fundu Moldovei.
        În ultimul capitol B.H. descrie „muntele înalt al Lucinei”, vorbind despre frumoasele herghelii și despre negoțul cu cai între tătari și „pungașii de armeni”, (p.95) dar și despre bolile venerice aduse de oșteni cu ocazia războiului ruso-turc și despre beție: „Singura lor bucurie este  ca să se îmbete atunci când vor și când au rachiu de ajuns, pentru a potoli pofta gâtlejului lor.”(p.101)
        Franco-austriacul B.H. repetă cu consecvență termenii valahii sau moldovenii, având conștiința că ei reprezintă populația autohtonă a Bucovinei și a întregii Moldove,
numărându-se astfel printre prietenii poporului român.
        Volumul se încheie cu un număr de hărți și planșe colorate, reprezentând chipuri de țărani moldoveni și de boieri, dar și de lipoveni.
        Este o carte valoroasă sub aspect documentar și plăcută la lectură.

        2.
        Gregor von Rezzori (1914-1998) s-a născut într-o familie austriacă la Cernăuți, Bucovina, devenind după 1918 cetățean român. În 1938 a plecat definitiv din România, la Berlin. Este considerat unul dintre marii scriitori moderni de limbă germană.
        Cei mai frumoși ani, copilăria, adolescența și o parte, cea de început, a tinereții i-a petrecut pe meleaguri bucovinene, de unde marea sa dragoste pentru Bucovina. Cartea Zăpezile de altădată (Portrete pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată), a fost tradusă din lb. germană și publicată la Ed. Humanitas, București, 2012. Ea cuprinde un număr de cinci portrete, ce reprezintă tot atâtea capitole: Cassandra; Mama; Tata; Sora; Strausseol.
        Pe primul loc în galeria de portrete, înaintea părinților și a surorii sale mai mari, autorul o așează pe Cassandra, doică, dădacă, dar și mult mai mult, protectoarea sa din primii ani ai vieții și până târziu, în adolescență.
        Cassandra e o femeie simplă, de origine română sau, poate ruteană, căci se exprima
într-un dialect complicat, numai al ei și doar de copilul Gregor înțeles. Cuvintele ei erau românești, rutene, germane, dar și poloneze, maghiare sau idiș, semnificând vorbirea tuturor naționalităților trăitoare în armonie pe teritoriul Bucovinei.
        Cassandra era urâtă, dar părul ei lung și negru, „contraponderea frumoasă a hidoșeniei ei”, era una din încântările copilăriei scriitorului.
        În părul său lung și negru se ascundea copilul, care își găsea astfel scăparea din orice situație dificilă. Pentru a-l proteja mai bine pe copil Cassandra îl înfășura în părul său lung până la genunchi.
        Amintindu-și cu duioșie de copilărie, Gregor von Rezzori face următoarea remarcă de mare interes privitor la Bucovina: „Iubeam această țară și frumusețile ei, întinderile vaste și primitivismul ei; și iubeam populația autohtonă – conglomeratul de popoare: o jumătate de duzină de etnii, cu o jumătate de duzină de religii și de limbi, care formau totuși un popor cu un specific comun și distinct. Cea mai intimă verigă de legătură între mine și acest popor era, fără îndoială, Cassandra.”(p.44)
        Dar iat-o pe Cassandra, femeie din Carpați, făcând vrăji șamane, invocând „forțe diavolești”, pentru cel mai pașnic scop posibil: „să se răzbune pe un bărbat pe care-l iubise”: „Cassandra a pus fotografia pe masă și a aprins în fața ei o lumânare, a îngenuncheat, și-a făcut o cruce și a început să se roage… s-a rugat la început murmurând, apoi cu voce tot mai puternică, mai întâi pe un ton serios și aparent evlavios, după aceea tot mai persiflant; furia crescândă o antrena într-o veselie demonică tot mai deșănțată, profera blesteme tot mai înfricoșătoare, făcea gesturi tot mai grotești. În cele din urmă a luat poza, a scos un ac de păr și l-a împuns pe soldat în ochi, în inimă și de repetate ori între picioare, a rupt fotografia în bucățele, și-a ridicat fusta și s-a șters cu ele la fund, iar după aceea a ars, pe rând, fiecare fragmențel, ținându-l în flacăra lumânării”.(p.48-49)
        Gregor von Rezzori a scris Zăpezile de altădată la bătrânețe. Nu a uitat-o niciodată pe Cassandra: „Amintirea ei este indisolubil legată de peisajul al cărui produs era și în care se maturizase: întinderile vaste, melancolice – străbătute de panglica argintie a vreunui râu leneș, caracteristice ținutului populat de țărani și ciobani, străjuit de coline și munți acoperiți de pădurile întunecate din care se trăgea ea.”(51)
        Sentimentul de dragoste al autorului față de Bucovina revine pe parcursul cărții ca un laitmotiv: „…pădurea carpatină foarte românească din patria mea, în care mă simțeam mai acasă ca oriunde…” (p. 242); „Mă simțeam atât de atașat de acest pământ, încât vedeam în sora mea – cea foarte dispusă să-l părăsească – o renegată, o trădătoare”; (p.244), Cârlibaba era un loc magnific. Ar fi putut fi creat atât de Chagall, cât și de scenograful unui western”(p.246); „Chiar și o localitate balneară cu un vechi renume, cum era Vatra Dornei, atrăgea, în puținele luni de vară, un număr tot mai mic de vilegiaturiști. Căci pentru cei bogați nu era suficient de mondenă…, iar cei mai puțin bogați nu-și puteau permite nici măcar sejurul la Vatra Dornei”. (p.279)
        Dacă mama, născută în Austria, și sora scriitorului, sub influența mamei, au părăsit fără regret Bucovina, tatăl nu a plecat din România, trăind pe sol bucovinean și murind în Transilvania. Acesta iubea nesfârșitele păduri carpatine, fiind un vânător pasionat: „Păstrez în amintire imagini și episoade de o inegalabilă splendoare. Frumusețea peisajului carpatin a jucat un rol la fel de important ca pitorescul populației. Am avut posibilitatea să-l însoțesc pe tata și la mănăstirile în împrejurimile cărora se desfășurau partidele lui de vânătoare. Nu mai știu la care dintre acele mici bijuterii s-au petrecut o serie de scene care mi s-au întipărit în memorie: Putna, Dragomirna, Sucevița, Voroneț…”(p.174);
        „Cu adevărat acasă mă simțeam însă în pădurea pe care tata și-o alesese cu multă chibzuință și pe baza cunoașterii precise a ținutului: aceasta se situa în inima Carpaților Bucovinei, între localitățile izolate Cârlibaba și Rușii Moldoviței, la câteva zeci de mile de Pasul Bârgăului, unde – după părerea autorului Bram Stoker – se găsea cândva castelul lui Dracula.”(p.175)
        În zonă, vânătorii au întâlnit „un cioban român bătrân…Era îmbrăcat în portul românesc – portul vechilor daci, așa cum îl vedem pe columna lui Traian din Roma: o cămașă din pânză groasă, țesută în casă, pantaloni strâmți de pânză, cu o cingătoare roșie în jurul mijlocului, un cojoc din blană de oaie întoarsă, brodat în culori vii, iar în picioare opinci. Pe părul care îi cădea în șuvițe argintii, până pe umeri, stătea cușma neagră înaltă, din blană de miel.”(p.177)
        La douăzeci de ani, autorul și-a satisfăcut serviciul militar în România și și-a echivalat bacalaureatul dat în Austria, prilej cu care „am făcut cunoștință cu istoria țării în care mă născusem și al cărei cetățean eram și am descoperit comorile limbii și literaturii române”(p.190). Iată o adevărată declarație de dragoste a marelui scriitor Gregor von Rezzori, cetățean european, vorbitor a opt limbi de mai mare sau mai mică circulație, pentru Bucovina, în special și pentru România, în general.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu