copy protect

marți, 2 septembrie 2014

CICĂ NIȘTE CRONICARI - Magda GRIGORE






Cărţile ard, poezia nu…


          Din volutele existenţiale ale spiritului albanez, un poet înfrăţit prin minte, inimă şi literatură cu spaţiul românesc, pleacă în căutarea sufletului exilat, confirmând încă o dată matricea comună a frământărilor interioare prezente din Carpaţi, până în Balcani. Nu (doar) în căutarea propriului suflet, (retras meditativ în mănăstirea propriului eu), dar mai ales în căutarea sufletului ţării lui, visând să regăsească, aşa cum spunea Mihai Eminescu,  celula morală impenetrabilă a sufletului unui neam.
          Volumul surprinde contradicţia dintre două realităţi opuse, una concretă, cealaltă imaginară, ipostaza visului şi ipostaza dramei. În graficul acesta poetul este o rană deschisă, realitatea nefiind  deloc maleabilă după dorinţă, dimpotrivă, ea fiind sensibilă la mai multe influenţe deodată, toate inconsecvente cu idealul. A (te) lupta este pentru scriitor esenţa unei întregi filosofii de viaţă şi o chemare ce vine într-un fel dintr-o străveche moştenire a concepţiei despre lume. Prima condiţie a acestui fel de a trăi este însă aceea de a te găsi pe tine mai întâi, a te întregi întru fiinţă, ca să poţi umbla: „Tu eşti inima mea înflăcărată/
Într-un timp de mare tristeţe/ Tu eşti durerea mea/ Când bat vânturile/ Şi pe neaşteptate se schimbă vremea/ Într-o zi te vei întoarce/ Când vocea mea te cheamă/ Să-ntinzi mâinile dincolo de mare/ Şi să spui/ Aşteptă-mă puţin muză îndepărtată/ Aşteptă-mă”. (Aşteptă-mă puţin).
          Realul istoric, cu ţesăturile lui de cele mai multe ori indescifrabile, rămâne în cele din urmă spaţiul de manevră în care suntem meniţi să ne descurcăm şi să purtăm cu statornicie crucea paradigmei umane. Asemenea lui J. Joyce, care afirma că istoria este un coşmar din care ar vrea să se trezească, Sali Bashota e căutătorul liniei drepte dinlăuntrul labirintului coşmaresc al istoriei pe care n-o poate alege. Cu luciditatea amară a menirii sale, el sondează  blestemul involuţiei indus de întâmplările ontologice nocive. Psihologia pierderii şi pedagogia suferinţei stau în concepţia autorului alături de un fel de ecumenism al artei, în viziune proprie – acestea fiind cele trei dimensiuni fundamentale ale cărţii semnate de Sali Bashota şi intitulae cu o sintagmă elocventă EXILUL SUFLETULUI/EKZILI I SHPIRITIT, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti – ediţie bilingvă (româno-albaneză), volum ce beneficiază de traducerea salutară a unui alt poet, Baki Ymeri. Coperta inspirată a lui Valentin Kolesnicov oferă contemplării o imagine melancolică, de o acuitate artistică rafinată ce aminteşte de  lirismul intrinsec din durerea kosovară. Secţionat în două părţi cu simbolistică omogenă, Sufletul meu topit – partea I şi Nunta albaneză – partea a II-a, cartea beneficiază de  două semnături de recomandare, a lui Marius Chelaru şi a lui Marin Codreanu, completate de alte referinţe critice, finale, care invită lectorul la meditaţie asupra stilisticii auctoriale generoase (fidelizate lingvistic în limba albaneză de acelaşi Baki Ymeri).
          Poezia propusă are un discurs fluid, relevând o contemplaţie adâncă, de structură, ce izvorăşte parcă dintr-un mental colectiv încărcat, fie de povara năzuinţelor care mor la picioarele istoriei capricioase, fie de speranţele care sunt amânate mereu, trimise prea îngăduitor într-un viitor nebulos, prelungind suferinţele asumate cu credinţă de un neam întreg şi sporind singurătăţile din interiorul acestuia: „Orice secol are victima sa/ Coloane vertebrale sparte/ Două picioare într-un pantof/ Şerpi mai mari decât Boa al nostru/ Care îi ţin isonul/ Şi flori peste morminte/ Şi morminte peste flori”. (Începutul singurătăţii). Sali Bashota realizează o frescă a lumii în care trăieşte, nu pleacă nici în trecut, prea mult, nici în viitor, prea departe. El încearcă să demonteze mecanismele de construcţie ale prezentului - continuu, ale realului - prezent, ochiul minţii se documentează, observă, experimentează, gândeşte, atenţionează – verbe care îi configurează spiritual o poetică implicată şi o concepţie unitară asupra sensului poeziei:  „Dacă moare poetul/ Pe Muntele cel Sfânt/ Scurtând părul Zânei/ Moartea va avea alt sens/ Dacă moare poetul/ În celula închisorii patriei/ Tăind grilajul/ Moartea va avea alt sens/ Dacă moare poetul/ Cu focul lui Prometeu în mână/ La începutul durerii/ Moartea va avea alt sens/ Dacă moare poetul/ În camera de creaţie a singurătăţii/ Vindecând păsările rănite/ Moartea va avea alt sens/ Fiindcă nu moare poetul”. (Mai moare oare poetul).
          Poezia lui Sali Bashota devine o metaforă şi, implicit, o pledoarie pentru nevoia de timp existenţial onest, dăruit omului,  iar itinerariul metaforic nu are graniţă, nici cenzură, pelerinajul auctorial la marile teme este permanent - fertil. Pendularea lirică între bipolarităţile conceptelor devine şi ea expresivă: vremea-vremurile; iubirea-iubirile; durerea-durerile; lacrima-lacrimile; nădejdea-nădejdile; singurătatea-singurătăţile; moartea-morţile; poezia şi renaşterile. Poetul este căutătorul chintesenţei poveştilor de viaţă la care e martor, este arheologul învăţăturii profunde din interiorul realităţii crude (asumată ca în viziunea lui Nietzsche care afirmă că până la urmă aceasta este singura lume adevărată). Înfricoşătorul adaos, în viziunea filosofului german, camuflează epica sensului. Printr-o similitudine a convingerii, Sali Bashota crede că în adâncul Pământului stă închis mitul statorniciei epice a lumii întregi, iar acest mit trebuie protejat/regăsit. Cenuşa, printr-o alchimie divină, poate naşte din nou. Tot astfel, miraculos, sufletul albanez poate să regăsească zborul său de pasăre renăscută în profilul unei toamne reiterate în spaţiul universal: „Cad unul câte unul baloanele mâhnirii/ Eroii renasc în mitul statorniciei epice/ Tu nu ştii că murim pentru fiecare cuvânt rostit/ Şarpele umblă cu omul de mână prin iadul raţiunii…”. (Lipsa de suflet).
          Autorul nu se desparte însă de presimţirile sumbre nici în momentele de tihnă, nici în cele de aşteptare şi, paradoxal, nici în cele de speranţă. Un realism împovărător şi un tragism asumat sunt împreună temelia casei spirituale a poetului. Mai mult, senzaţia de culpabilitate în faţa procesului degenerativ al istoriei se face prezentă când şi când, poetul fiind neîmpăcat şi deloc sigur că a făcut tot ce putea face pentru liniştea şi binele ţării lui, chiar dacă el poartă în suflet (şi) suferinţa semenilor lui, iar ultima sa respirare e gândită în sprijinul viitorului firav şi incert al neamului întreg, parţial învins/ucis: „Îl văd pe poetul cu cadavre de prunci pe braţe/ Pământul Apa Duhul îi spală Păcatul/ Se pot oare purta capetele în faţa discurilor solare mi-a spus/ Când moleculele sufletului îi ucid pasul// Oraşul doarme cu căciulă din valuri de lac/ De ce oare eclipsa acoperă trupurile arse/ Sălbăticia se cuibăreşte în imaginaţia de poveşti/ Dacă se taie caravana zilelor înspăimântate// Îl văd pe poetul cu cadavre de prunci pe braţe/ Kosova şi Sfântul Naum cel viu cuibăresc zorile polare/ Juraţii corupţi iscodesc trăgându-te de limbă/ Tu răule nebun nu mai deschide morminte niciodată”.  (Răneşte-mă).    
          Autorul nu deformează şi nu denaturează tabloul existenţial, dar focalizează fierberea lui cu discreţia unui cercetător şi îl oferă contemplării. El caută sprijin în spiritele tutelare pe care le invocă: Sfântul Naum, Moisi Golemi, Latif Berisha etc., la ele aderă într-o sfielnică şi convinsă invocaţie pentru ca împreună să redefinească traiectul descendent al culorilor infidele care redau chipul unui neam în derivă. Este des întâlnită în volum parabola timpului infinit, acesta ingerează timpii mici şi iluzorii, devorând ca un monstru absolut, demonic, spaţiile seminţiilor trecătoare, devenite simbolice şi mărunte în faţa veşniciei. Poetul vrea să reprezinte şi/sau să fixeze în memorie realităţi exacte – mărturii, este o dovadă a încrederii în poezie şi în puterea textului scris care umblă prin lume. El este prin convingere angajat la explicitarea detaliilor de pe pânza vremii şi este dator să consemneze, în fuga veacurilor, tot ce (se) poate.
          Sali Bashota propune, aşadar, o poezie spirală: căderea în deznădejde şi urcuşul benefic spre apa vie a refacerii credinţei. Între ele o clipă de tăgadă, cât o respirare poetică, apoi căderea şi, anevoios, urcuşul spre nădejde. Apelul la figurile simbolice din istoria Albaniei, precum şi la scenele absurde din trecuta Iugoslavie sunt dominate de luciditatea neperturbată care devine o constantă a poeziei lui Sali Bashota. El este structural un comentator realist, credibil, care preferă să-şi plaseze argumentaţiile lirice în peisajul istoric unde încearcă neistovit să (re)aşeze fragmentele de viaţă, ca pe nişte piese ale unui puzzle care şi-a rătăcit logica. Poetul ucis este el însuşi o speranţă închisă în cutia Pandorei-pământului. Punctele cardinale ale existenţei spirituale sunt pentru poetul albanez, aşadar, patria (târâtă pe jos de barbari), poezia (scară spre Dumnezeu), mama (care îi va acoperi sufletul cu floare de soare şi sângele cu un pic de primăvară), tatăl (care a murit strigând credincios: noi vom câştiga).   
          „La ce e bun poetul în vremuri de secetă?”  - a  câta oară, iată se probează răspunsul: el e pasărea fragilă purtătoare de mesaj; el presimte şi adulmecă transcendentul cu aripa de înger a fiinţei sale. Cântecul păsării acesteia e glasul ce plânge în ploaia neagră a mâhnirii. Poetul ştie că este inevitabilă naşterea poeziei din realitatea de cenuşă a istoriei decantate în dureri lirice sau a istoriei crude ce ameninţă frumuseţea nebună a libertăţii.
          Uneori, în singurătatea - scrum negru al sufletului, Sali Bashota meditează la gândul despărţirii de poezie (a lui şi a lumii), la ideea detaşării de tristeţea erozivă, dar finalitatea acestui gest este sumbru - pesimistă: „Deodată într-o zi de vânătoare/ Am blestemat, înjurat, ucis/ Cucuveaua tristeţii/ Ciudat adevărul se trezeşte vampir/ Să-nsângereze soarele-nroşit/ Peste capetele încărunţite/ Ce-ai vrut viaţă frescă mincinoasă/ Tropăitul cailor troieni/ Destinul lui Esenin sinucigaş/ Şi femeia necredincioasă/ Care muşcă inimile adulţilor/ Cineva mărunţeşte anii secolele/ În biblioteca mea părăsită/ Miorlăit de pisici/ Croncănit de corbi/ Urlete de lupi/ Deodată într-o zi de plimbare/ Am ucis şi inspiraţia mea/ Vai de  mine cum să mai cresc”. (Uciderea inspiraţiei).
          Părăsirea poeziei e un fel de moarte a poetului, o altfel de moarte, letală, ca şi arderea cărţilor: „Atunci poetul a zis:/ Oraş al meu asediat/ Încălzeşte-te cu focul manuscriselor/ Ce dureroasă este tristeţea patriei/ Lipsită de suflet…”. (Lipsa de suflet).
          Prin consistenţa şi consecvenţa ideilor sale, Sali Bashota ne convinge că mai e loc pentru suflet când realitatea e un decor monstruos. Sufletul are o rezistenţă divină şi, în mod ciudat, el e recognoscibil inclusiv în tot ce moare, se stinge, se usucă. Dacă somnul păcii naşte monştrii războiului, poetul reuşeşte prin secvenţele lirice tematice să exorcizeze suferinţele coborâte în tenebrele fiinţei neamului său, să readucă la suprafaţă energia încrederii, să regăsească sufletul comun întors din exilul deznădăjduirii, cel care poate să clădească lumea din nou cu puteri adamice. Prin simbolurile şi prin tipologiile cu care operează autorul albanez, el este convins că arta este simbolul păcii, mesaj de linişte, de stabilitate şi de apropiere. Prin urmare, ne vom ruga muzelor să nu ne sfâşie sufletul – să nu îi sfâşie sufletul – în vâltoarea crudă a istoriei cărţile ard, dar poezia nu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu