copy protect

marți, 2 septembrie 2014

POEZIE - Ioan VIȘTEA






                                    Unde


       
              
Laocooni căzuţi în ispită în dimineaţa primordială,
fix ochiul Zeului Astral în montura cerească privea
drumul încolăcit pe picioarele noastre cu-o placentă ierboasă;
în cămaşă de noapte marea foşnea, sarea foşnea pe noi, sarcofagă,
când limba cărării despicată în trei se-arătă, trebuia
să dăm cu banul însă n-a fost nevoie, în mijlocul torentului,
- era un torent grohotişul de pietre stelare, de pământ ancestral-
o femeie albastră cu gâtul ca un far clamoros, gâfâia, asuda,
i se citeau pe chip durerile facerii, unde plecaţi?, unde plecaţi?
aşa nenăscuţi, întreba, unde vă-ncumetaţi fără certificate de bună
creştere, fără sclipirea diamantină a trecutului interbelic, fără                
semne distincte pe voi, aţi depăşit orice realitate, curând este ziua 
naşterii voastre,o sută de ani m-a costat periplul, travaliul, o sută de ani
mi-a trebuit să-mi iau inima-n dinţi să vă nasc, numai puţin aşteptaţi,
vintrele-mi spun că sorocul e-aproape, încă puţin rezistaţi
curiozităţii şi grabei, stele-n cinci colţuri ar putea să vă ardă retina,
animale cu ciocuri de piatră să vă zdrelească, să vă sfâşie pielea,
puneţi urechea pe movila buricului meu, puneam  -
o locomotivă fluiera, trăgea pe o linie moartă prin pereţii subţiri,
maternali, o armată-n retragere îşi oblojea rănile cu stindarde şi flamuri
între coapsele ei, aşteptaţi să treacă maşina cu navetişti, cu
stahanovişti în delir mai zicea, o mustaţă ucigaşă să năpârlească
pe socluri, ca glonţul aşteptaţi să reintre soldaţii în cazărmi şi-o nădejde
mai tămăduitoare ca sarea să sudeze ligamentele inimii voastre, aşteptaţi
trecerea anotimpurilor intoleranţei, sudoarea gudroanelor desenând
mari îngeri de cocs în ferestre, o doctrină a iubirii aşteptaţi
să se scrie cândva, dar, femeie-mamă, ca mâine mai tânără decât mine,
grea de poverile lumii, de lapţii istoriei, pentru că odată şi-odată
tot trebuia să ne arunci în arenă între fălcile unui concasor infernal,
tropăitului nostru febril şi precoce, nerăbdării de-a ieşi la lumină,
de-a ne repezi cu capul înainte în atmosfera terestră,
o sută de ani mai târziu după ce dăruiseşi nefericirii un poet naţional,
ne-ai expulzat într-un teritoriu aflat sub ocupaţie într-o Ţară Bolnavă,
unde oamenii se vedeau ca nişte mogâldeţe de paie, eminamente agrari
şi marxişti-leninişti, unde porumbul germina pumnale în braţele secetei,
unde lupta de clasă se ascuţea la un polizor ambulant în faţa măcelăriilor
ah!, unde naşterea-aceea îmi mai pare şi azi un avort.

De la enormitatea  întâmplării

Şi din gura megafoanelor, au zburat, într-o zi, porumbei,
albi, albi, cu picăţele, cu pene albastre de la florile,
de la seminţele de „nu mă uita” încolţite în guşă…
Gângureau o doctrină, perorau libertăţi, necesităţi de la sine-nţelese
în surdina timpanelor, dar, vai,  nu mai aveam urechi de văzut –
le mâncaseră utopii carnivore, oricum era greu să desluşeşti ceva
în vacarm, aşa că scriam petiţii în piaţa publică, purtam pandantive
cu pietre de moară la gât, scuipam adjective, coji de floarea-soarelui
în cascheta generalissimului pe viaţă, mâncam eugenii,
se umpluse ţara de somităţi, de profeţi,
de genii ale Carpaţilor oriental-meridional-apuseni,
devenisem vocali, nazali, verticali, cum s-ar zice, peste noapte, ce chestie!,
primate în toată regula şi tu, Semira, numai miere şi şoapte,
numai patimă oarbă printre ghilotinele prevăzute cu harfe,
numai exerciţiu erotic în folosul comunităţii,
te expuneai indecent cu sânii tăi uriaşi cât clopotele Mitropoliei,
hrăniseşi cu ei un popor străveziu, vegetal şi uite,
de la enormitatea-ntâmpării mai cresc şi azi, pe turnul primăriei, dinţi de lapte.

Adolescent în aprilie

Venit cu-n secol mai târziu la locul faptei,
eram de nerecunoscut în liniştea atotbiruitoare.
Ca într-un sarcofag, nu mai creşteam în ochii nimănui;
atâta doar, pluteam deasupra lucrului în sine, nu mai          
era nimic de spus, de târguit, nici un delict în plus
de asumat, de pus la zid, abia-mi mijea pogonul de mustaţă,
hrăneam păsărelele direct din podul palmei, chiar
de pe linia vieţii îmi ciuguleau firimiturile anilor tineri;
aveam o inimă bolnavă de stângism, mai mare hazul,
în care încăpeau vechi magazine de antichităţi şi solduri;
iubeam cu ea femei de porţelan şi plastilină, eroi
în carne şi oase transparente, străvezii,
numai vipuşti, fireturi, manutanţe;
iubeam tunici împuşcate de grauri în livada cu vişini a Fortului,    
o poştăriţă cu cozi planetare şi bicicletă trei sferturi iubeam;
îmi dăruia scrisori timbrate cu capete de bour
şi îmi făcea, din mers, bezele lipicioase din alt veac;
Era aprilie, pe-atunci, o lună cumsecade –
ştia să-mpace oamenii cu iarba,
mari batiste de nori aşternea în părul nomazilor,
nu ne-agresa cu astenii, cu insomnii, cu teze,
nu înflorea copiilor, la gură, bube dulci,
nu inventase veghea, nici visului proteze,
nu mă-njunghia, ca astăzi, de moarte prin urzici.
                                   (Din volumul O sută de ani mai târziu, în curs de pregătire)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu