copy protect

marți, 2 septembrie 2014

ANTECESORII - (re)lecturi - Ioan Alexandru BRĂTESCU-VOINEȘTI






DIN CARNETUL UNUI JURAT



        Proces de incendiu.
        – Dumneata, partea civilă, spune cum s-au întâmplat lucrurile.
        – Uite, dom’le, cum a fost, păcatele mele. Prăpăditu ăsta e din sat de la noi, din Branişte; tat-so şi acum trăieşte - e cam vecin cu mine... Când s-a făcut băiat de fo paispce ani, l-a luat un român din Produleşti, care n-avea copii, cu gând să-i fie dă fun ajutor şi să-l lase în pământu lui. Şi l-a luat... A stat aşa dus douăzeci de ani. Când şi când, la un an, la doi, mai venea pe la noi pân Branişte la tat-so. “Ce faci, măi Ilie? Cum o duci tu p-acolo?” “Bine.” Aşa, am aflat la o vreme că s-a însurat acolo; pe urmă la câţiva ani că i-a murit nevasta, până acum doi ani, când ne-am pomenit cu el că se-ntoarce în sat la noi. Spunea şi am auzit şi pân alţi oameni că pă hăl român de l-a crescut l-a şutulit pri¬maru d-acolo, l-a mâglisit şi l-a dus la tribunal de i-a făcut o hârtie; şi când a murit, s-a sculat fecioru primarului şi i-a luat pământu. Ăsta n-avea la mână nici o hârtie, nu nimic, ăla avea atistament: i-a luat pământu. Şi aşa, dacă s-a întors la noi, trăia şi el cu tat-so acolo, om ca toţi oamenii. Aşa, astă-toamnă mă pomenesc într-o zi cu el, ca să-i dau fata asta lui. Acum el, om trainic, de treizeşpatru de ani, fata numai de opspce. M-am gândit... m-am socotit... De! avere nu; am şi eu două pogoane de pământ şi şase copii. La care să dai întâi? Pe urmă acum, bine vedeţi, umblă fiteşcare flăcău după stare, că simt vremurile grele... Fata, după cum o vedeţi, că nici eu n-am fost fun om frumos... nici mă-sa. M-am gândit, m-am socotit cu muierea... de! aşa i-o fi norocu fetei, să ia văduv... Şi i-am dat-o... Am făcut nuntă... cum se face la ţară la noi... Am cheltuit patru poli, că ş-acu sunt dator la Socitate - că el să nu zici c-a adus d-un ban gaz dă pus într-o lampă; şi i-am dat zece prăjini dă pământ, şi-a rămas să facem furmele de cununie când ne-om mai lesni dă parale... Şi s-a dus fata la el... La două săptămâni m-am pomenit cu fata acasă, bătută, pisată: “Taică, mă omoară-n bătăi!” “Măi fată, să nu te sperii, să-i crezi bărbatului, c-o fi şi el amârât de lipsă şi de câte alea; aşa e traiul la-nceput, merge hârjâit. O sapă, când o iei întâi, nu ţi se pare la-ndămână, până te dedai cu ea - darmite un bărbat ori o muiere; că vii tu cu voia ta, el vine cu voia lui; până v-îţi potrivi la firi. Că nici eu cu mă-ta n-am trăit bine la-nceput, tot aşa, şi acum bine vezi că nu ne zicem nici: dă-te mai încolo”. De! ca omul, gândeam că s-or drege lucrurile. Fata, supusă, s-a întors la el. La o lună iar m-am pomenit cu ea... bătută, omorâtă: Taică, nu mai pot răbda, omoară-mă, taie-mă, la el nu mă mai întorc...” M-am dus la tat-so al lui, să-l iau, să mergem să vedem din cine e vina. Spuneau toţi vecinii: câine la inimă, din nimic îi năzărea o bătea hain până săreau d-o scăpau din mâinile lui... L-a judecat tat-so al lui şi alţi oameni bătrâni din sat... c-o fi... c-o drege... Eu am tăbărât iar pe fată: “Du-te, măi fată, sileşti-te dă-i pricepe voia, că s-or îndrepta lucrurile. Te pomeneşti c-ai rămas grea cu el... cununată legitim cu el nu eşti; mi-aduci guri străine la masă.” S-a dus iar fata. La câtăva vreme iar m-am pomenit cu ea, bătută câineşte; cu p-aşa șomoiogul dă păr smuls din cap; să iertaţi, tot trupu ei negru ca ceaunu. A căzut la poartă de unde a ridicat-o mă-sa cu alte muieri d-au dus-o în casă. Gândeam că moare. Când şi-a venit în fire, zice: ‘Taică, înjunghie-mă matale cu cuţitu, dar la el nu mă mai întorc. Mai bine mă bag sub trin; aştept trinu până trece şi mă bag sub el.” E! dac-am văzut aşa: “Rămâi, taică, şi ce-o da Dumnezeu...” În primăvară m-am dus să-mi ar locu dă zece prăjini pe care i-1 făgăduisem zestre. Era dreptu meu. Dacă nu trăia cu fii-mea dă ce să-mi mănânce locu meu degeaba? El a sărit cu toporu la mine. Nu şi nu, că e locul lui - să-i dau fata-ndărăt că el face omor. Fata să se-ntoarcă la el, nici moartă. Dac-am văzut şi am văzut, am chemat primara. Primara dac-a venit, a găsit că e dreptu meu, păcum şi era, că nu era legitim, nici foaie de zestre egalizată n-avea. El dac-a văzut că i-am luat locu, dă necaz, mi-a făcut boala asta... îmi spunea mie fata şi alţi români că s-a lăudat c-o să-mi puie foc... L-am pândit cu puşca nouă seri d-a rându, dar n-a venit; că dacă-1 prindeam puindu-mi foc, spui în frica lui Dumnezeu că-1 curăţăm şi eram eu azi în locu lui... La fo trei nopţi după aia, m-am sculat într-un haraiman: “Săriţi, hoţii, săriţi, hoţii!” Când am deschis ochii şi m-am uitat pe fereastră, am crezut că orbesc... îmi ardea coşaru ... Am dat fuga afară ca un nebun... Ce să poţi scăpa? Un’ te puteai apropia? Pară de sus până jos. Când am văzut aşa, m-a tăiat un junghi peste inimă şi m-am rezemat de un stâlp al prispei şi mă uitam ca prostu cum s-a dărâmat podu cu porumb peste boii mei... Şi-i ascultam năuc cum mugeau... Abia d-un an îi cumpărasem... munca mea... boişorii mei... blânzi ca doi... ca doi cop... ca doi copilaşi... Câinele!... cât m-am chinuit eu, numai Dumnezeu ştie, c-am mai vrut să-mi cumpăr o dată boi şi, tot aşa, adunasem ban cu ban şi mi-a murit două fete într-o săptămână şi am dat bani pă-ngropăciune şi pă pomeni... Şi acu ce să dăzlipesc după el? că el n-are nimic... hanţele după el... atât... Când mai ajung eu?... Da’ se vede că aşa am fost blestemat să n-am parte de boi, să muncesc toată viaţa cu palmele...

MAGHERANUL

        Se vestejea într-o oală de pământ în cel mai întunecos colţ al florăriei cucoanei Linţei, ofilit şi alb ca o iarbă crescută în pivniţă, când, într-o zi, baba, descoperindu-1 acolo, îndrăzni să-l ceară; şi fiind cucoana Linţa vestită de bună şi mai ales cu baba, care-i fusese doică, a doua zi cumpără un vas nou, aşeză floarea cerută într-însul şi, oprind trăsura ei sclipitoare dinaintea căsuţei babei, se coborî ea însăşi şi dete magheranul în mâinile bătrânei.
        Mulţumirea bătrânei, care se învârtea în loc zăpăcită, nu se poate spune; dar de-atunci, regulat, de două ori pe lună, ia ghiveciul în braţe şi, călcând cu îngrijire, se duce până la capătul uliţei, unde locuieşte cucoana Linţa, pentru a-i arăta vădita sporire a florii. Acu magheranul a crescut, s-a făcut stufos ca un pomuleţ şi mirositor de îmbată casa.
        Negreşit, nici faptul că era aşezat într-un vas frumos de porţelan cu chenare aurii şi cu felurimi de chipuri zugrăvite în fel de fel de culori, nici împrejurarea că-i fusese dăruit de-o cucoană mare, nu l-a putut schimba în cine ştie ce altă floare minunată, ci tot magheran a rămas; dar, pentru că lumea e aşa de ciudată, încât nu-şi face dragostea după preţul lucrului, ci face de-a-ndoasele: preţul lucrului după dragostea ce are pentru el, şi pentru că babei nu i-a dat în gând să schimbe ciudăţenia lumii, ţine la el ca la singura podoabă care mai înseninează căsuţa ei posomorâtă. Iar dacă a început a prinde slăbi¬ciune de el, tot îngrijindu-1 toată ziulica, încet-încet a ajuns la ea un fel de nebunie nevătămătoare, care o face să-l arate oricui intră în vorbă cu ea, povestindu-i nelipsit cum a venit împrejurarea să-l capete: “Pu-ne-n gând de vezi, maică: se veste-e-e-jea săracul într-un colţ...”
        Azi nu e om în toată mahalaua aceea care să nu cunoască povestea magheranului, iar babei nu i se mai zice într-altcumva decât “baba cu magheranul”.
        Cârciumarul de peste drum, când iese dimineaţa să-şi ridice oblonul de la prăvălie,
văzând-o stând liniştită pe treptele scăriţei ei, o întreabă: “Ce face magheranul, bătrânico?” Tot aşa o întreabă bucatăresele care se duc la piaţă şi precupeţii care vin dinspre piaţă - şi bătrâna le răspunde că e bine; iar dacă se opresc cumva puţin în loc, apoi începe povestea: “Pune-n gând de vezi, maică: se vestejea săracul oropsit într-un colţ...”
        Locuinţa bătrânei se alflă în apropiere de podul de la Domniţa Bălaşa. Aceasta este trebuincios de ştiut, fiindcă pe acest pod este astăzi o manifestaţie de stradă, urzită pentru a răsturna ocârmuirea. E un furnicar de lume de toată mâna, dar mai ales de lume bună: oamenii făr’ de lucru, sau al căror lucru poate suferi întârziere, vagabonzi, postulanţi de slujbe şi studenţi şi elevi de licee cu ghiozdane, toţi cunoscuţii, necunoscuţii, care în astfel de împrejurări se adună ca oile unul peste altul, neştiind nici ce vor, nici pentru ce se canonesc reciproc, ghiotindu-se şi călcându-se pe picioare.
        Cei care ştiu ce vor au pus pietrele caldarâmului de-a curmezişul podului, iar în mijlocul lor, suit pe capra unei trăsuri, un tânăr spân şi jobenat, gesticulând şi răcnind, îndeamnă pe iubitul său popor - care e adevăratul stăpân al naţiei, iar nu nemernicii care trec răsturnaţi în cupele - să meargă la Mitropolie şi acolo în incinta Camerei să dicteze nemernicilor din paranteza de mai sus cum şi ce fel să se poarte.
        Poate că e folositor să se ştie că generosul orator, care îndeamnă pe popor la bine, e un june care încă de timpuriu n-a putut răbda ticăloasa robie a şcolilor: că acum e gazetar la un valoros organ şi că acum nu e împins să vorbească decât de adânca şi neprihănita dragoste ce zi cu zi a adunat pentru sărmanii dezmoşteniţi, care suferă şi plâng în umbră!
        Se vede însă că nu înţeleg lucrurile tot aşa cei care ţin în mână puterea, căci trimit o parte dintr-însa, în chipul unui escadron de jandarmi, pentru a împrăştia mulţimea.
Cine o să se mire auzind că se împrăştie de îndată ca puii de potârniche? Le sfârâie călcâiele, nu altceva; şi un ogar, asmuţit pe tânărul de pe capra trăsurii, nu l-ar prinde, precum nu-1 poate prinde ci jardarmul care-1 urmăreşte cu sabia în... teacă.
        O ghiulea n-ar sfărâma mai rău uşa babei! Şi în dreptul uşii era baba, care pleca cu magheranul la cucoana Linţa... Ca o cârpă zboară îmbrâncită şi se prăvăleşte într-un colţ al odăii, iar tânărul, care sare pe fereastra de din dos, sare ulucile din fund, mai sare altele şi scapă...
*
        În seara aceleiaşi zile e linişte desăvârşită. Numai haz a adus manifestaţia. Haz fac cei care se plimbă braţ la braţ pe uliţe, zeflemisind mişcarea sfârşită fără nici un accident; haz se face prin cofetării, cafenele şi prin casele oamenilor, până şi de cei care au încercat să toarne ocârmuirea: în hohote de râs ale altor tovarăşi de seama lui, vesteşte junele vorbitor peripeţiile cu fuga lui de la capra trăsurii, prin fereastra căsuţei, peste ulucile din dos: “Nici nu ştiu cine era... ba da, o babă... o vrăjitoare...”
        Numai colo, lângă chei, într-o căsuţă posomorâtă, baba stă pe un scăunel până peste miezul nopţii şi plânge încet cu capul între mâini. Nu plânge de lovitura de la coastă; plânge peste magheranul prăpădit și peste cioburile ghiveciului iubit...


NEAMUL UDREŞTILOR

        În judeţul Dâmboviţa nu e nimeni care să nu fi cunoscut pe conu Costache Udrescu; dar cred că or fi şi în Bucureşti puţini care să nu-1 fi văzut, căci până în vremea din urmă venea de două ori pe lună să-şi ia baia rusească.
        Conu Costache Udrescu...
        “Nepotul lui Mihai Viteazul!”
        Cine l-a văzut fără ca să fi întors ochii după dânsul, ca să-i admire capul de cronicar bătrân, dar mai cu seamă ca să se mire de ciudăţenia îmbrăcămintei lui de pe alte vremuri: jumătate de joben, cum se purta acum 25 de ani, surtuc lung până la genunchi şi pantaloni ca oul de raţă?
        Conu Costache şi ciudata lui soră, Luxiţa, care nu s-a măritat, ci a rămas fată bătrână, erau copiii lui Negoiţă Udrescu, boier de baştină din Târgovişte, care a murit pe la opt sute cincizeci şi doi, şi pe care l-a moştenit numai fiul, fetele neavând drept de moştenire după legiu¬irea de pe atunci; măcar că şi de ar fi avut drept, nu s-ar fi gândit să şi-l ceară cucoana Luxiţa, care se închina la frate-său, şi care, fiind mai mare decât dânsul, îi ţinuse şi loc de mamă.
        Negreşit, n-a fost totdeauna bătrân conu Costache.
        În vremea în care începe această istorisire, pe la anul 1864, era un om de 38 de ani şi trăia împreună cu soră-sa, iama la Târgovişte şi vara la moşia sa Udreşti din apropierea oraşului.
“Nepotul lui Mihai Viteazul” nu era un titlu de rudenie pretins de conu Costache, ci o poreclă scornită de lume pentru îndeletnicirile lui.
        Conu Costache n-avea de ce să vrea să fie nepot lui Mihai Viteazul, că avea în sipetul lui cu hrisoave, la care nu umbla decât el, act în regulă în care se pomenea de neamul lui şi de moşia lui Udreşti, cu o sută de ani înainte de Mihai Viteazul.
        Dar îi plăcea omului să-şi urmărească moşii şi strămoşii din trecut și să descopere toată “funia neamului Udreştilor”. Şi cu alergătură, cu cheltuială, cu strădanie şi cu stăruinţă, găsise fel de fel de lucruri folositoare, nu numai pentru ce le aduna el.
        Încetul cu încetul, casa lui se prefăcuse într-un fel de muzeu. Avea copii în ulei după pisanii de biserici din judeţ: după pisania şi după portretele ctitorilor bisericii Stolnicu din Târgovişte, clădită întâi lemn, înainte de 1600, de stolnicul Stoica Udrescu; după pisania şi portretele ctitorilor bisericii din Petreştii-Patruzeci-de-Cruci, clădită iar de un Udrescu, şi mai avea sumedenie de acte, în care, după formula iată şi martori aşează domnia mea, pe lângă numele lui Mihalcea comis, al lui jupân Costandache vel postelnic, urma şi numele lui jupân Udrescu. Drept e iar că e greu să vezi pe un om scotocind mereu hârtii vechi, buchisind toate pietrele de la biserici şi luând copii de pe ele, fără să-ţi vie nu ştiu cum; şi d-aia şi lumea trebuie să-i fi scornit porecla.
        Dar în afară de această nevinovată slăbiciune, mai rar om de ispravă și cu scaun la judecată ca conu Costache; puteai să-l judeci după cum își vedea şi-şi îngrijea singur de moşie: pahar, nu altceva.
        Cucoana Luxiţa, soră-sa, da, asta era cam “paraxină“, dar şi ea avea paraxenii nevinovate. Întâi avea patima curăţeniei. Să nu fi văzut bob de praf că era comedie. Toată ziulica, de când răsărea soarele până apunea, nu făcea decât să sufle, să şteargă, să diretice şi să frece lucrurile de prin casă, ori să plivească frunzele uscate pe la florile din pridvor. Un lucru nelalocul lui o îngheţa şi o necuviinţă de muscă pe o oglindă o omora.
        Pe urmă mai avea cucoana Luxiţa o cumplită groază de căsătorie;și ce e mai greu de lămurit, e că groaza ei nu era pornită din ură împotriva bărbaţilor, ci din lipsă de stimă pentru femei. Numai ea ar fi putut spune de unde şi cum ajunsese la aşa stare sufletească; dar n-a spus niciodată.   
Cât a plâns şi cât s-a frământat ea la ’67, când s-a însurat frate-său, numai Dumnezeu ştie, şi s-ar fi dus la mănăstire decât să urmeze a trăi în casă cu dânsul după sosirea cumnată-sii, dacă frumuseţea și mai ales înfăţişarea împărătească a Saşinchii n-ar fi încremenit-o.
        Saşinca Rupinski era nepoata de frate a colonelului Rupinski, fost aghiotant al lui Vodă Alexandru Ghica, şi n-a adus zestre conului Costache decât frumuseţea ei şi legături de rudenie cu toate neamurile boiereşti din Bucureşti; starea o risipise tată-său în cărţi şi în petreceri care au rămas de pomină.   
        Această căsătorie s-a făcut după stăruinţele lui Alecu Moroineanu, prefectul de pe acea vreme, care era cam rubedenie cu Saşinca, şi tot dânsul este cel care o făcuse să înţeleagă că dacă Udrescu n-avea înfăţişarea şi apucăturile lumii elegante în care trăia dânsa la București, numai în mâinile ei frumoase sta meşteşugul de a şi-l preface aşa cum şi-l dorea.   
        Această căsătorie s-a mai făcut din îndrăgostirea lui de dânsa de la întâia vedere. Om trecut de patruzeci de ani, prin urmare în vârsta în care începi să pricepi că ai să pieri şi toată firea ta se împotriveşti om simplu şi fără farmece, încurajat în drumul dragostei de o ființă plină de farmec.
Din multe iţe se împletea legătura căsniciei lor, dar cea mai tare a fost tot a care nu se poate nici vedea cu ochii, nici pricepe cu mintea, voinţa celui care trimite cu o pornire vijelioasă una către alta două inimi care se deosebesc ca focul de apă...   
        Căsătoria lui conu Costache cu nepoata aghiotantului domnesc, crescută în Bucureşti, în legătură cu Curtea, şi ajunsă la Târgovişte, a mers bine câtăva vreme. Frumuseţea şi înfăţişarea ei mândră, neamul din care se trăgea impuseseră lumii, iar conu Costache îşi deschisese casa şi prin petreceri pe care le ţin minte târgoviştenii, îşi dădea toate silinţele să facă pe nevastă-sa să uite că nu mai era în Bucureşti.
Neînţelegerea a început la vreo patru ani.   
        Erau în casa lor atâtea lucruri pline de valoare pentru conu Costa¬che şi pentru soră-sa, străine şi lipsite de orice preţ pentru Saşinca; atâtea lucruri dragi lor şi nesuferite ei; mobilele casei, tacâmurile, trăsura şi hamurile, toate, până şi înfăţişarea prea prietenoasă a slugilor, a Smarandei bucătăresei, a lui Pârvu vizitiul, a lui Iordache feciorul... Şi fiindcă nu se pot preface fără supărare şi fără suferinţă obiceiuri trăite patruzeci de ani şi moştenite mai dinainte de la părinţi - Saşinca s-a încredinţat curând şi că frumuseţea ei era mai slabă decât ele, şi că nici starea bărbatului său nu era destul de mare, ca s-o ajute la îndeplinirea schimbărilor pe care voia să le întemeieze.
        S-a mai întâmplat că descoperirea neaşteptată de straturi de cărbuni şi de izvoare de păcură în împrejurimile Târgoviştei ridica necontenit deasupra oamenii de jos, care n-aveau nici hrisoavele lui conu Costache, nici vreun aghiotant domnesc în neam. în puţine oraşe ca în Târgovişte s-a întâmplat ca mulţi culcaţi în ajun săraci să se trezească a doua zi bogaţi şi scoşi, printr-o avere nevisată, dintr-o desăvârşită umilire. Amestecarea în luptele politice iarăşi adusese în slujbele de seamă ale judeţului oameni care până atunci se strecurau nebăgaţi în seamă.
        Conu Costache, cu totul adâncit în treburile moşiei şi în cercetările lui, nesimţindu-şi în suflet nici o tragere de inimă pentru politică, putuse privi nepăsător la aceste schimbări. Nu tot aşa le privea nevastă-sa, care vedea în fiecare ridicare a altora o coborâre a lor înşile. D-aceea nu contenea cu îndemnurile stăruitoare pe lângă soţul ei să-şi arendeze moşia şi să se vâre în politică. Dar el se împotrivea, nu cu strigăte la strigătele ei, ci cu blândeţe.
        – O să mă bagi în mormânt cu nepăsarea dumitale! striga ea. Nu vezi cum îţi trec toţi înainte? Trezeşte-te! Trezeşte-te odată! Urlă târgul de ropotul alegerilor, şi dumneata stai de silabiseşti hrisoavele, arde-le-ar focul!
        – Nu sunt făcut eu pentru astea, Mico.
Aşa îi zicea el, măcar că era cu două-trei degete mai înaltă decât el.
Cucoana Luxiţa nu zicea nimic, tăcea, neştiind cum să împace mila pe care i-o făcea nefericirea lui frati-său cu mulţumirea că avusese dreptate de a-1 îndemna să nu se-nsoare.
        A fost odată o scenă şi a din urmă.   
        Era în vreme de alegeri şi se alesese deputat Ionescu, fiul lui Iancu Mălăeru. Urla în adevăr târgul de urale şi de lăutari.
        În vremea asta conu Costache dase în mâna unui ţăran de la munte peste o carte de judecată din anul 1656, dată de mai mulţi boieri; printre care era şi jupân Radu biv-vel logofăt Udrescu.
        În odaia lui dinspre grădină, cu o lupă în mâna dreaptă şi cu hârtia în a stângă, sorbea scrisul cu ochii:   
“1656, Martie 25. Adică noi boiarii judecători jupan Preda Brâncoveanul, biv-vel dvornic, jupan Preda Bucşanul, biv-vel logofăt, i jupani Radu biv-vel logofăt Udrescu, i Pătru vornic, i Iaşcu sluger Ştirbei, i Manole veUpostelnic, datam Cartea noastră de judecată părintelui popii Irimie ot Staia petca ot Târgovişte şi coconilor lui, ca să se ştie când au fost în zilele răposatului Matei-Voevod, că hagi Constantin Zălariul el au fost cerşut de la Domn un vad de moară milă în iazul de la tunărie de şi-au făcut o moară.”
Ca o moară a umblat gura Saşinchii, care a intrat vijelie, indignată până în fundul firii ei, de alegerea pe care o sărbătorea oraşul în strigăte ce se auzeau prin fereastra deschisă.   
Nu e bine să vă spui toate câte i le-a strigat lui conu Costache nevastă-sa, pentru că se alesese băiatul Mălăerului.
        ...Numaidecât trebuia să-şi arendeze moşia şi să-şi lase la o parte „terfeloagele”, că dacă nu, pleacă...
Nu se aştepta la răspunsul categoric: „Nici mort nu mi-oi da eu moşioara pe mâini de arendaş. Fiecare cu rostul lui pe lume!” Iar când s-a repezit să rupă hârtiile îngălbenite, care stau pe masă dinaintea lui, s-a îngălbenit şi el ca ele, s-a ridicat şi i-a strigat şi dânsul: “Mico!” cu o încruntare de sprâncene şi cu o asprime care au făcut-o    să lase hârtiile jos şi să iasă dreaptă, rece şi mândră pe lângă cucoana Luxiţa, care sta încremenită în uşă.
        Biata cucoana Luxiţa! neputând să-i facă ei nimic, şi-a vărsat focul pe lucrurile din casă, pe care le-a şters, le-a frecat şi le-a răsfrecat de ai fi zis că vrea să le jupoaie.
        Două lungi şi dureroase luni de zile a întârziat împăcarea acestei certe; dar a sosit peste două luni, aducând în firea Saşinchii o vădită domolire, iar în sufletul lui Costache şi al cucoanei Luxiţei o bucurie fără de margini.
        E lesne de înţeles cum i s-au tăiat picioarele boierului Udrescu şi cum s-au înseninat toate împrejurul lui, - el care nici că se însurase decât cu gândul şi cu nădejdea asta.
        Se poate înţelege şi schimbarea Saşinchii. Îi venea un copil - şi avea încredinţarea că era să fie băiat - un copil pe care era să-l crească numai ea, şi din care avea să facă ce în zadar se încercase să facă din bărbatu-său.
        – Niciodată, zicea ea lui Udrescu în ziua destăinuirii sarcinii, niciodată n-o să-ţi mai fac un reproş. Vezi-ţi cum vrei de moşie şi de hrisoave, dar să ştii că pe copil o să-l cresc eu, numai eu, aşa cum oi vrea eu.
Şi a primit conu Costache această învoială prin care îşi cumpăra liniştea căsniciei...
Cucoane Costache!... Cucoane Costache!
        Spun popii din Târgovişte că nu e biserică din oraş la care să nu fi dat acatiste ca să-i facă nevasta băiat, iar când în noaptea naşterii s-a încredinţat cu ochii lui că băiat era, a căzut pe un scaun, unde a râs şi a plâns, până când l-a frecat soră-sa cu oţet de trandafiri pe tâmple şi i-a dat să bea apă.
S-a făcut un botez ca-n basme: dar cu prilejul botezului a simţit pentru întâiaşi dată boierul ce scump târg făcuse. Nimic nu putuse îndupleca pe Saşinca să puie copilului alt nume decât a vrut ea.
Şi se rugase umilit bietul conu Costache:
        – Lasă, Mico, să-l botezăm Negoiţă, ca pe tata.
        Dar trebuia să fie nebună ca să primească. Auzi, Negoiţă! Ei aşi! Raoul; şi l-a botezat un văr al ei, venit înadins din Bucureşti, şi i-a pus numele Raoul, Raoul Udrescu...
        Când s-a făcut copilul de doi ani, i-au adus guvernantă franţuzoaică din Savoia. Întâile săptămâni nu putea copilul s-o sufere; cum se apropia, plângea de ţi se rupea inima şi fugea în braţele doicii ori în ale cucoanei Luxiţei. Se nimerise că era bolnav de tuse rea, şi într-atât ura pe guvernantă, încât când îl întreba cucoana Luxiţa după câte o criză de tuse:
        – De unde ţi-a mai venit, maică, tusea asta?
        Răspundea scurt şi hotărât:
        – De la Macmazela.
        Avea şi dreptate, sărăcuţul, să n-o poată suferi. Cu câtă caznă învăţase el cele o sută, două de vorbe pe care le ştia, şi acum trebuia s-o ia de-a capu, să nu zică “potocală, cufurliţă, fogor”, ci orange, fourchette, tapis...
        Dar cu ce nu se obişnuieşte omul, mai cu seamă dacă o ia de mic? Încetul cu încetul s-a apropiat de ea ca de când lumea şi a învăţat să vorbească ca un pui de franţuz şi-i turuia guriţa de poezii franţuzeşti.
Când era de cinci ani şi s-a dus Saşinca cu dânsul la Bucureşti, s-au înnebunit de el rudele ei. “Mă, francezule!” îi ziceau toţi mâncându-l în sărutări. Frumos copil! De-o frumuseţe străină, care aducea aminte de copiii din tablourile lui Velazquez.
        Când a împlinit şapte ani l-au băgat în pension la Bucureşti, prilej pentru Saşinca de a sta mai mult acolo decât la Târgovişte; iar după ce şi-a isprăvit clasele primare, cu toate straşnicele împotriviri ale lui conu Costache, tot a biruit ea şi l-au trimis, împreună cu copiii lui Moroineanu, ai lui Vinescu şi ai altor bogătaşi din Bucureşti, la Paris, unde trăia o mătuşă a Saşinchii, care-1 scotea din pension duminica, sărbătorile şi vacanţele mici.
*
        Au trecut ei anii de la facerea lumii; cum erau să nu treacă zece ani de la plecarea copilului la Paris?
În vremea asta s-au petrecut multe în lume şi câteva şi în casa lui Udrescu.
        După stăruinţele neaşteptate ale nevesti-sii, s-au mutat la moşie, cu lucruri, cu slugi, cu tot rostul, afară de casă, pe care a vândut-o. Cu banii prinşi şi-a mărit şi şi-a îmbunătăţit casele de la moşie.
        Ce a făcut pe Saşinca să se învoiască, ba să ceară mutarea la moşie, e greu de priceput. Poate că fiind casele moşiei la zece minute de gara Văcăreşti, se ştia cu o jumătate de poştie mai aproape de Bucureşti; poate că vrea să plece dintr-un oraş în care nu mai era întâia; poate că din pricina veninului pe care i-1 făcea zilnica “ridicare a noroadelor”, cum zicea ea. (Faptul e că hotărârea ei a venit odată cu numirea ca prefect la Dâmboviţa a lui Istrătescu; căci ce-i păsa ei de învăţătura şi meritele recunoscute de toată lumea ale noului prefect, când ştia că era feciorul fostului pantofar al casei lor din Bucureşti...)
        Greu de zugrăvit prin cuvinte frumuseţea moşiei Udreşti. Va să meargă cineva să vadă cu ochii moşioara asta, cu casele bătrâneşti, cu streşină ieşită, cu pridvor de jur-împrejur, stăpânind din culmea din malul Ilfoveţului toată preajma; trebuie să vază din pridvor priveliştea încântătoare care se desfăşură: spre miazăzi, lanuri de grâne, printre care şerpuieşte ca o panglică argintie Ilfoveţul, până-n fundul zării unde se pierde în fumuri albăstrii, iar spre miazănoapte, aproape tot şirul munţilor Munteniei, de la Negoiu până la munţii Buzăului, ca nişte spinări de vite uriaşe care dorm în marginea zării.
        Când o vedea cineva dichisurile de la hanul aşezat pe şoseaua Bucureşti-Târgovişte, curăţenia liniei satului care duce de la han la casele moşiei printr-o alee de duzi, moara de pe Ilfoveţ, heleşteul, biserica bătrână de alături de casă, dichisurile şi acaretele curţii, când o mai vedea şi hârtiile vechi ale moşiei, păstrate de conu Costache, atunci o să priceapă dragostea lui fără de margini pentru ea şi atunci o să priceapă şi ce fel de om era.
        Ce vă spui eu, om cu scaun la judecată conu Costache. În afară de nevastă-sa îl mai îndemnaseră şi alţii să intre şi el în politică şi le răspunsese: “Eu fac politică la Udreşti”; iar când nevastă-sa îi vorbea cu un amestec de admiraţie şi de părere de rău de cutare care ţinuse un discurs tipărit în toate gazetele, el scutura din cap şi zicea: “Ce-am făcut eu aici, face mai-mai cât discursul lui”. Şi făcea mai mult. […]

        Cine nu l-a cunoscut pe Raoul Udrescu, nepomenit de frumosul şi de drăguţul Raoul, copilul răsfăţat şi, cum ziceau dările de seamă ale gazetelor highlife-ului, “le boute-en-train de la haute volée Bucarestoise !” A fost bal în lumea mare, ori pavană la palat la care să nu danseze el cu o graţie fermecătoare? A fost comedie în care să nu joace cu un talent desăvârşit? Delicateţea lui feminină, vocea lui dulce cu care fredona, acompaniindu-se la pian, nenumăratele cântece franţuzeşti pe care le ştia, colecţia nesleită de poezii şi de anecdote pe care le recita ori le istorisea cu un talent şi cu un har neîntrecut, sumele de bani pe care le risipea cu nepăsare împărătească făceau să fie smuls de toţi, să se trimită trăsura după dânsul când se întâmpla să întârzie. A! se putea bucura Saşinca, era desăvârşit!
        N-a avut însă parte să se bucure îndeajuns, căci la un an şi ceva de la sosirea lui, a pierit dânsa cu prilejul îngrozitoarei catastrofe din gara Titu. A fost o minune că n-a rămas moartă pe loc; căci n-a murit decât după ce a ajuns la Udreşti şi după ce a apucat să şoptească în urechea bărbatului său cu suspinul ei din urmă:
        – Iartă-mă şi nu mă blestema.
        Da, şi-a cerut iertare, săraca.
        Cine poate pricepe cum şi ce tainice schimbări se pot face în sufletele oamenilor? O tămăduise vârsta de dragostea nejudecată pentru ropotul lumii de nimicuri în care a trăit? Şi-a dat ea seama că sclipirea copilului ei era sclipirea unei stele căzătoare? Taină!...
        Cu o săptămână mai înainte venise Raoul la vânătoare, însoţit de trei prieteni vioi şi zgomotoşi din Bucureşti. Graiul lor numai franţu¬zesc, mişcările lor, canţonetele pe care le cântau la pian, sunau aşa de fals în casa asta veche, alături de cucoana Luxiţa, de Iordache feciorul şi de toată preajma, încât seara, după plecarea lor, fără să priceapă cum şi pentru ce, Saşinca spusese lui conu Costache, lucru ce nu i se întâmplase de peste douăzeci de ani şi care l-a lăsat şi pe el nedumerit:
        – Dragă, ia-ţi ceva pe dumneata; cam trage aici în pridvor.
Săraca! Dumnezeu s-o ierte!... […]

        Pe undea intrat duşmanca nevăzută, care l-a lovit pe conu Costache? Până atunci lucrase în odaie şi vroia să iasă în pridvor să vadă pregătirile de pomană, la care lucra soră-sa cu slugile în curte, pentru parastasul de un an al Saşinchii, când în pragul uşii i-a simţit lovitura crudă, care
l-a prăvălit.
        Trei zile a zăcut în necunoştinţă, îngânând vorbe fără şir, pe când în curte se perindau toţi locuitorii satului, cerând ştiri de la slugi.
        În seara zilei de a treia, în defaţa nenorocitei lui surori şi a lui popa Iosif, a cerut să-i vie Raoul lângă pat. L-a cuprins în braţele lui tremurătoare; a cerut soră-si să târască lângă pat sipetul cu acte; a luat cheia de sub pernă; cu mare caznă s-a aplecat, l-a descuiat şi a scos dintr-însul două acte întocmite unul într-altul. Unul era un pergament de culoarea lemnului, scris cu slove chirilice, purtând pe el o pecete străveche, altul pe hârtie timbrată, scris cu litere latine şi purtând pecetea Arhivei Statului.
        – Ăsta e, fătul tatei... ăl mai vechi hrisov pe care-1 am... pentru moşia asta... Nu poţi citi că e scris slavoneşte, dar citeşte traducerea asta... Citeşte tare... citeşte rar...
        S-a rezemat, ajutat de soră-sa, pe perne în patul de sub portretele strămoşeşti şi a închis ochii.
În tăcerea nopţii, glasul tremurător al lui Raoul începe să citească traducerea după hrisovul paleoslav din 6 noiembrie 6989 (1480), prin care Basarab Mladi întărea această moşie în stăpânirea boierilor Tudor şi Stroe Surem şi fetei Stana, “care le era lor fiică şi nepoată în sat la Udreşti” şi hotăra “ca să le rămâie în otcină şi să le fie în ohav şi de nimeni clintită lor şi copiilor lor şi nepoţilor lor şi strănepoţilor lor în veci”. Conu Costache asculta cu două şiruri de lacrimi pe faţă, silindu-se să-şi ţie răsuflarea zgomotoasă de suspine şi să oprească tremurătura fâşietoare a mâinilor pe plapumă...   
        “Încă şi blestem pune domnia-mea: după moartea domniei-mele pe cine va alege Domnul Dumnezeu de a fi domn în ţara Valahiei, fie din rodul inimii mele, fie din rudenia domniei-mele, sau, după păcatele noastre, din alt neam, se va aşeza şi va să fie domn în ţara Valahă, - dacă va cinsti, va păstra, va prenoi şi va întări această de mai sus a domniei-mele scriere, pe acela Dumnezeu să-l cinstească, să-l ocrotească şi să-l întărească în domnia-sa; iar dacă va necinsti sa-l calce şi-l va nimici, p-acela şi Domnul să-l calce şi să-l nimicească, şi să-l ucidă aci cu trupul, iar în viaţa viitoare cu sufletul. Amin!”
        După ce Raoul a sfârşit de citit, conu Costache l-a tras aproape de dânsul şi, jucându-se cu mâna în inelele mătăsoase ale părului său, i-a vorbit, silindu-se să nu plângă:
        – Păstrează-ţi pământul neamului tău, flăcăul tatei... Ad la biserică se odihnesc strămoşii tăi, iacă şi eu... Văzuşi blestemul pus de domnul de pe vremuri; blestem pui şi eu cui s-o cerca... s-o cerca...
        N-a putut să sfârşească, l-a cuprins un turtur înspăimântător, iar după un ceas şi-a dat sfârşitul într-un oftat adânc, care a adunat pe toţi oamenii casei înfricoşaţi, parcă ar fi oftat odată cu dânsul în tăcerea nopţii toţi Udreştii care se odihneau alături sub pământul bisericii.
        Câteva ceasuri chipul lui a păstrat întipărirea unei amărăciuni de nespus, cu o însemnare a lumii pe care de curând o părăsise, iar către ziuă, ca printr-un farmec, i-a înflorit pe toată faţa un zâmbet nepăsător şi senin ca veşnicia în care intrase...
*
        Da, e tocmai cum aţi putut-o bănai: neamul Udreştilor s-a prăpădit picând cu o iuţeală care creştea mai repede decât iuţeala căderii tuturor lucrurilor. La patru luni după stingerea lui conu Costache, Raoul era din nou în vârtejul vieţii de petreceri ucigătoare, către care era târât cum e târât fluturele în para lumânării. A fost parcă din afară o întovărăşire strânsă între oamenii ce nici nu se cunoşteau unul pe altul, ca să-l împingă la pieirea către care dinăuntru îl îmbrâncea firea lui.
        Pe de-o parte meşteşugurile unor negustori din Târgovişte, care, punând ochii pe moşie, îi dau orice sumă de bani le cerea cu împrumut, - pe de altă parte admiraţiunea fără margini a unui cerc de prieteni care îi cântau în cor toate extravaganţele şi nebuneasca lui risipă; și mai presus de toate prăpastia de patimă în care îl aruncase farmecele unei femei primejdioase.
        Sufletele oţelite de voinţă se mistuie în flacăra iubirii, necum un suflet în care patima ţine loc de voinţă.
        În scurtă vreme Raoul Udrescu s-a stins ca o candelă în care s-a sfârşit untdelemnul...
        Două săptămâni au vorbit gazetele de acest sfârşit sosit în spasmul unei îmbrăţişări... pe urmă uitarea şi-a împlinit chemarea.
*
        Bătrâna care umbla prin Târgovişte clătinând din cap, şoptind vorbe neînţelese şi purtând la subsuoară o legătură de hârtii învelite într-o basma, e cucoana Luxiţa, al cărui rest de judecată a zburat odată cu sufletul fratelui său. Ce spune? Unde merge? Numai ea ştie.
În ziua când s-a vândut la mezat moşia Udreşti, a fost de faţă la tribunal, îmbrăcată cum e şi acum cu o mantilă cu ciucuri, cum se purta acum treizeci de ani, cu mitene şi cu o pălărie cu pene liliachii, o pălărie veche a Saşinchii.
        A ascultat cu luare-aminte cum se urcau concurenţii; a văzut indignarea noului proprietar, Cristachi Lusiadi, căruia unul din concu¬renţi se încercase să-i tăgăduiască cetăţenia; a aprobat din cap gestul mândru şi cuvintele lui Lusiadi, care a întins actele tribunalului:
        – Ţe faţe! Ma rog, vedeţi. Sunt împumuntenito de peste șase ani!
        De bună seamă, avea dreptul domnul Lusiadi să cumpere moşia Udreşti.
        Din preţul dat de dânsul, rămânea, după plata datoriilor, o sumă destul de mare, care i se cuvenea ei, cucoanei Luxiţei; dar ce să facă ea cu dânsa? După ce s-a isprăvit a plecat clătinând din cap, şoptind vorbe neînţelese şi purtând la subsuoară hrisoavele neamului Udreştilor...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu