copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

Târgoviştea literară - ANUL II, nr. 4 / Decembrie / 2013


salutări din
TÂRGOVIŞTEA LITERARĂ
revistă trimestrială
fondată în anul 2012 de

ASOCIAŢIA TÂRGOVIŞTEA LITERARĂ
Theodor Adam, Chiru Cătălin Cristea,
Mircea Măgureanu-Vulcana, Eus Platcu,
Maria Luiza Popescu, Mihai Voiculescu

apare sub auspiciile
CONSILIULUI MUNICIPAL TÂRGOVIŞTE,
promovează patrimoniul
istoric, cultural, literar-artistic
al Municipiului Târgovişte




COLEGIUL REDACŢIONAL
prof. univ. dr.    Ion BĂLU
prof. univ. dr.    Petre Gheorghe BÂRLEA
prof. univ. dr.    Ştefan CAZIMIR
prof. univ. dr.    Ion POPESCU-SIRETEANU
conf. univ. dr.   Agnes Terezia ERICH
      dr.   Ovidiu CÎRSTINA
     ing.  Theodor ADAM

Directorat
ION POPESCU-SIRETEANU

Redactori
Ana BUGA, Ştefan Ion GHILIMESCU, Magda GRIGORE,
Doru MAREŞ, Maria-Luiza POPESCU, Mihai PREPELIŢĂ

Mihai VOICULESCU
(secretar general de redacţie)

Atena Gabriela STOCHIŢĂ
(coordonarea nr. 4, decembrie 2013)

Theodor ADAM
(Coordonarea editiei on-line tgvliterara.blogspot.ro
si a paginii Facebook Targovistea Literara)

Marius DUMITRESCU
(promovare/protocol)

Cuprins

ȘCOALA DE LA TÂRGOVIȘTE în postumitate / pag.5

EDITORIAL Eus PLATCU / Ce se vede? / pag.35

ARHIVĂ EPISTOLARĂ
Ion BĂLU / Remember Eliade (II) / pag.37

LUMEA CUVINTELOR
Ion POPESCU-SIRETEANU / Sprânceana / pag.40

FILOLOGIA SECOLULUI AL XXI-LEA
Petre Gheorghe BÂRLEA / Gabriela Stoica şi vocabularul românesc al afectivităţii / pag.42

CATEDRA G. CĂLINESCU
Ion BĂLU / Reintrarea lui G. Călinescu în publicistică / pag.46
„Critici prozatori” în viziunea profesorului D. Micu / pag.49

CICĂ NIȘTE CRONICARI
Magda GRIGORE / Când soarele inimii apune / pag.53

POEZIE
Petruța ȘERBAN / Negru sub alb / pag.55
Denisa POPESCU / Însingurare de maidan îngeresc / pag.59

PROZĂ
Gabi MAREȘ / Scrânciob (II) / pag.61
Atena Gabriela STOCHIȚĂ / Emuria (II) / pag.69
Maria Luiza POPESCU / Copilul meu, Nicolae (II) / pag.78

MAGDA GRIGORE propune
Octavian DĂRMĂNESCU / Aparatul digestiv / pag.84
800 kilu’ / pag.85

OPERE LITERARE… OPERE MUZICALE
Ana BUGA / Legenda poetico-muzicală a prințului trac Orfeu / pag.88

CORESPONDENȚĂ DIN PARIS
A. D. LOUNI / Ut pictura poesis / pag.91

ALBUM PLASTIC
Elena GUZUN / Gravuri / pag.94

INTERSTIȚII
Ion BĂLU / Mircea Bădoiu, în căutarea timpului pierdut / pag.97
Ion POPESCU-SIRETEANU / Ion Maftei-Flavius, sufletul singur / pag.99
Andrei VOICULESCU / Omul, întrebare cu răspuns amânat /pag.103

FRAGMENTARIUM
Chiru Cătălin CRISTEA / Statui şi măşti (II) / pag.105

SEMNAL

APPENDIX

Coperţi 1-4, 2-3. Revista Nr. 4 / 2013



ȘCOALA DE LA TÂRGOVIȘTE

Ș c o a l a  d e  l a  T â r g o v i ș t e
R a d u  P e t r e s c u
î n  p o s t u m i t a t e


 1927, n. 31 august, în București, Radu, fiul Emiliei și al lui Emil Petrescu,
1936, familia se mută la Târgoviște; urmează aici ultimele două clase la Școala Primară nr.1 de Băieți,
1938, elev la liceul Ienăchiță Văcărescu; împreună cu prietenii săi scot reviste-manuscris, într-un singur exemplar,
1942, la 15 ani, orfan de tată; M.H.S., orfan de tată la 10 ani,
1945, debut în „Universul literar”,
1946, se înscrie la Facultatea de litere a Universității din București; audiază cursurile lui G.Călinescu, Tudor Vianu,
1947, publică poezii în „Națiunea” lui G. Călinescu,
1948, întâlnește pe Tudor Țopa, bibliotecar la „Așezămintele Bălcescu”,
1950, familia se mută la București (str. Pitar Moș, nr.23); se căsătorește cu Adela Nicolau,
1951, împreună cu soția sa, profesori de română la Prundu Bârgăului, județul Bistrița,
1954, renunță la cariera didactică; lucrează la Institutul de Statistică (1955), la Institutul de Cercetări Hortiviticole (1957-1967), la Institutul de Cercetare și Valorificare a Legumelor și Fructelor (1967-1970),
1958, se naște Iorgu, fiu,
1959, se naște Ruxandra Maria, fiică,
1975, este pensionat medical.

VOLUME APĂRUTE
a) antum
1970, Matei Iliescu, roman, Eminescu (premiul de debut al U.S.R.),
1971, Proze/Didactica nova, Sinuciderea din Grădina Botanică, Jurnal, În Efes, Eminescu,
1975, O singură vârstă, Cartea Românească,
1977, Ocheanul întors, Cartea Românească,
1979, Ce se vede, Cartea Românească,
1981, Părul Berenicei, Cartea Românească.
b) postum
1982, Meteorologia lecturii (lucrare rămasă neterminată), Cartea Românească,
1984, A treia dimensiune (Jurnal, 17 scurte proze în Addenda), Cartea Românească,
1999, - Bacovia, Paralela 45
- Catalogul mișcărilor mele zilnice. Jurnal 1946-1951, 1954-1956, Paralela 45,
2000, - Locul revelației, ediție Adela Petrescu, prefață Gheorghe Crăciun, Paralela 45
- Corespondență. Sinuciderea din Grădina Botanică, ediție îngrijită de Marta Petreu
și Ana Cornea, prefață Marta Petreu, Cluj-Napoca,
2002, Prizonier al provizoratului, Jurnal 1957 (1 ian - 8 mai) și 1965 - 1970, Paralela 45,
2009, Pentru buna întrebuințare a timpului, Jurnal 1971-1976, Paralela 45,
2011, Prezent și în același timp străin, Jurnal 1977-1982, Paralela 45.

r e l e c t u r i



MATEI ILIESCU            
     De cînd, într-o nefericită împrejurare, părinții lui Matei Iliescu părăsiseră Bucureștii așezîndu-se în N., obscur orășel de provincie, Tudor nu îl mai văzuse pe vărul său de care îl legau amintiri de neuitat și sentimente adînci. Fu deci grozav de bucuros cînd tatăl său avu niște treburi  în N. și, cunoscîndu-i sufletul, îl invită să-l însoțească. Dar ce surpriză cînd, împingînd poarta din lemn și intrînd pe o alee de trandafiri mărginită de tei groși în scoarța cărora vîntul mișca ușor mătănii de praf, se află față în față cu un băiat ca de vreo paisprezece ani, slab, cu ochii întunecați și răi, cu picioarele prea subțiri ieșind din pantaloni rămași scurți, și care ședea pe vine, cu capul pe jumătate ascuns în pledul cu desene pătrate de pe spate, și lovea cu nuiaua în flori, azvîrlind în sus petalele lor albe, roșii, zdrobite și sfîșiate, în timp ce striga cu o voce subțire și particular neplăcută Așa! Cînd îi zări se făcu alb la față, le întoarse spatele și porni în sus pe alee.
     – Strigă-l, șopti tatăl lui Tudor, ciupindu-l violent de brațul drept pe care i-l ținea. Acesta e Matei.
    Alergă după vărul său și îl cuprinse pe la spate în brațe, mai degrabă speriat de a nu fi recunoscut în el nici una din trăsăturile iubite, decît emoționat de această întîlnire atît de dorită și pregătită și cînd, confuz de mina furioasă pe care o făcu Matei, îi spuse, bîlbîindu-se, cine este, surpriza lui Tudor nu mai cunoscu margini căci chipul aceluia se umflă pe moment și un rîu fierbinte de lacrimi începu să-i curgă din ochi pe piept. La tatăl lui Tudor se repezi cu brațele deschise, plîngînd mereu și cu o astfel de expresie de dragoste și recunoștință încît el, neputîndu-i găsi o justificare și rău impresionat și de scena la care fără voie fuseseră martori cu o clipă înainte, își făcu despre nepotul său o impresie defavorabilă.
     În timp ce se petrecură acestea și unchiul lui Matei, jenat de efuziunile al căror obiect era, zîmbea fără să știe prea bine ce trebuie să facă și-și suplinea ignoranța prin cîteva cuvinte mecanice a căror crudă indiferență Tudor o prinse pentru că el însuși o încerca față de aceste lacrimi și îmbrățișări ale unui străin și avu astfel un sentiment de răutăcioasă complicitate cu tatăl său, din capătul opus al aleii înaintă precipitat către ei o doamnă cu părul cărunt în care Tudor recunoscu pe mătușa lui și la vederea căreia  Matei  își sterse ochii cu dosul mîinii și se strădui, fără să izbutească prea bine, să își alunge semnele emoției și să-și recîștige contenența normală.
     – Băiatul e foarte sensibil, spuse tatăl lui Tudor fratelui său, arătîndu-i pe fereastră pe Matei care, ținîndu-și vărul cu mîna stîngă pe după umeri, îl conducea prin micul său domeniu. Pășea repede și făcea cu mîna liberă gesturi însuflețite.
     Domnul Iliescu se posomorî.
     – Așa este. A suportat destul de greu schimbarea din viața noastră. Deși sîntem de patru ani aici, nu se poate împrieteni cu nimeni. Profesorii mi se plîng de sălbăticia lui, pretind că se bate mereu cu copiii la școală, că îi insultă. Probabil însă că și aceia abuzează pentru că Matei este un băiat bun. În general nu poate suferi pe nimeni de-aici. Ei!exclamă domnul Iliescu părăsind fereastra și trîntindu-se pe canapea unde fratele lui îl urmă imediat, cu timpul o să-i treacă și suferința aceasta o să-l călească. Să știi că am trimis vorbă lui Albu să vie astă-seară și veți putea discuta ce te interesează.
     – Lili, spuse el doamnei Iliescu, ce tocmai intra surîzătoare în micul salon, vezi, te rog, ca baieții să nu stea prea mult pe maul iazului să nu răcească, fiindcă ieri a plouat și acolo e cam umed. Desigur, se întoarse domnul Iliescu spre fratele său, Matei îl duce acum drept acolo. E într-adevăr un loc foarte frumos, unde-și petrece mai tot timpul.
     – Da,  la  voi  e bine, spuse tatăl lui Tudor, aveți o curte superbă, adevărat parc, și un aer care te întinerește.
     – Mi-e teamă totuși că pentru mine aerul acesta nu e cel mai potrivit, și fratele lui, care încă de la început îl găsise mult slăbit și îmbătrînit, dădu din cap cu o îngrijorare pe care o ascunse cerîndu-i detalii despre oraș, povestindu-i cîteva din evenimentele mai caracteristice petrecute în familia lui în ultima vreme.
     Băieții se plimbau prin curte, acum ținîndu-se de braț. Lui Tudor îi venise greu să înțeleagă noul aspect și fel de a fi al vărului său, dar puțin cîte puțin îi recunoscu vechile trăsături, mai ales cînd Matei parveni să-și stăpînească emoția, și răspunse cu grabă drăgăstoasă la întrebările aceluia despre orașul părăsit. Matei îl asculta cu o atenție avidă însă fără să-și ridice decît rar ochii din pămînt. Cu vîrful pantofului, în timp ce vorbeau și se plimbau îmbrățișați, arunca pietricele de pe jos.
     – Am să fug de-acasă! strigă oprindu-se și cufundîndu-și mîinile cu pumnii strînși în buzunarele pantalonilor prea scurți. Era încruntat și obrajii neobișnuit de palizi i se roșiseră violent. Am să vin la București, la tine.
     – Dar unchiul o să te lase? Ar fi minunat! făcu Tudor.
     – Nu, dar eu am să fug. Îmi voi găsi acolo un serviciu și pînă atunci o să locuiesc la tine, dar așa ca să nu știe nimeni, să știm numai noi doi.
     Tudor dădu aprobativ din cap:
     – Ce copaci mari ai în curte! Te-ai urcat vreodată în ei?
     – În fiecare zi, îi răspunse Matei ridicînd ochii spre vîrful celui lîngă care tocmai se găseau. Vrei să încerci și tu? Hai să ne suim în acesta. De-acolo de sus e o vedere foarte frumoasă.
    Invitația o făcu spontan, cu nesfîrșită bunăvoință, și Tudor fu încurcat pentru că nu se cățărase niciodată într-un arbore atît de înalt.
     – Să nu-ți fie teamă, îl încurajă Matei.
     Nu ajunseră totuși pînă în vîrf, însă destul de sus pentru ca noul venit să-și poată da seama privind de-acolo că propriu-zis casa vărului său era la marginea orașului și că dincolo de iazul care curgea prin fundul curții, printr-un fel de rîpă ierboasă și presărată cu tufe înflorite, începeau cîmpurile, la marginea cărora, pe după o pădurice lungă, cerul se sprijinea pe dealuri verzi.
     – Ce frumoas e! strigă fără să privească la Matei și cu vocea destul de stinsă din cauza oboselii. Ai fost de multe ori pe dealurile acelea?
    – Da, însă mie îmi place mai mult să citesc. Tata m-a învățat italienește și acum citesc o carte cu ilustrații minunate, Ierusalimul eliberat. O știi?
    – Nu, răspunse Tudor cu regret, continuînd să contemple priveliștea. Nu putea privi în spate, spre vărul său, din cauză că amețea.
    – Am să ți-o arăt, spuse liniștit Matei. Acum să coborîm și să vezi magazia unde mi-am aranjat o ascunzătoare pentru cînd vreau să fiu singur să mă gîndesc.
     [...]
     Cînd fură însă în casă și trebui să-i arate cărțile, Matei se însufleți din nou. La cină, așezat la masă vizavi de vărul lui, între doamna Iliescu și avocatul Albu, îi făcea semne vesele cu mîna, apoi îi deschise din nou înainte cărțile, îl puse să le atingă, deschise un volum mare și îi citi de acolo o pagină cu vocea lui subțire deodată emfatică și la rîndu-i, ca să nu tacă, dus de entuziasmul care îl cuprinse, Tudor începu să-i vorbească despre colegii lui, despre profesori, despre prieteni.
     – Eu nu am prieteni! strigă Matei întrerupîndu-l și ochii lui își recăpătară căutătura cea rea.
     Tudor tăcu, neștiind ce să zică, din nou cu sentimentul că se află în fața unui străin.
     [...]
     Deși se culcase atît de tîrziu, se sculă în zori. Printre frunzele teilor aurora verde și roz scotea încet lucrurile din cameră din întuneric, întîi ca pe niște făpturi de ceață, apoi tot mai precizate pe măsură ce frunzele teilor ieșeau ele însele mai mult din obscuritate și deveneau mai transparente pentru lumina care le pătrundea, colorîndu-se în verde. Pe masa din dreptul ferestrei, deasupra cărților și caietelor, rochia albastră se aprindea și ea. Matei o ascunse, de teamă ca doamna Iliescu să n-o găsească.
     Dora veni tîrziu. O aștepta sprijinit de un copac, aproape de marginea dinspre șosea a pădurii, dar nu atît de aproape ca să nu fie văzut de cei care treceau pe șosea. Părăsi șoseaua și intră în iarbă, venind drept  spre  el.  Pantofii  îi  erau atît de subțiri, încît părea să calce pe iarbă cu picioarele goale. Ce se întîmplase între ei noaptea trecută era atît de neverosimil încît, deși știa că se află aici pentru a o întîlni și că Dora vine pentru el, bănui, urmărind-o cum se apropie de pădure, că cel căutat de Dora este altcineva. Dar bănuiala aceasta se stinse într-o clipă. Acum Dora era foarte aprope și încerca să-l vadă prin desișul verde, surîzînd într-un fel despre care Matei învățase să știe că e un semn nu de plictiseală, ci de atenție. O strigă, desfăcîndu-și spatele de copac și făcînd un pas către ea. Mîna ei era albă și rece.
     – Ești de mult aici? îl întrebă. Cred că am întîrziat. Am dormit pînă adineauri și pînă să-mi fac baia și să mă îmbrac m-am gîndit mereu că desigur ai să aștepți și-mi părea nespus de rău, dar nici nu știi  cum arătam cînd m-am sculat, din cauză că m-am culcat atît de tîrziu, dacă m-ai fi văzut te-ai fi speriat și poate că nu m-ai mai fi iubit deloc.
     – Dar ești atît de frumoasă! spuse el. Nici nu-mi vine să cred că ești aici și că azi-noapte n-am visat.
      – N-ai visat, căci mă dor și acum buzele. Nu sînt umflate?
    Matei privi lung, de aproape, gura ei puternică și moale în același timp și spuse pierdut, cu răsuflarea tăiată, ridicîndu-și ochii spre marii ei ochi albaștri:
     – Puțin.
     – Vezi? spuse iarăși repede, privindu-l drept în ochi. Astăzi să mă săruți mai ușor, să nu mă usture.
     – Așa? întrebă apropiindu-și buzele de ale ei, abia atingîndu-le, inspirînd în schimb aroma lor pînă ce simți că amețește.
     – Da, e bine.
     – Sau așa? murmură aplecîndu-se din nou asupră-i și de data aceasta desfăcîndu-i-le delicat, ca pe un fruct rar.
     După mult timp, Dora spuse:
     – Așa e și mai bine.
     – Ce ochi frumoși ai. Albaștri ca cerul, la mare.
     – Ești poet? îl întrebă.
     – O, nu! se scutură rîzînd. Arăt a așa ceva?
     – Nu, spuse ea. N-am întîlnit niciodată așa ceva.
     – Pentru tine însă aș vrea să fiu. Ce sprîncene frumoase ai!
     – Eu n-aș vrea să fii. N-aș vrea să fii decît ce ești – și-i trecu degetele prin păr, zburlindu-i-l, mîngîindu-i capul cu palmele reci.
     – Ce  frumos  miroase părul tău, spuse Matei vîrîndu-și nasul în el, puțin în spatele urechii, ca într-o floare neagră, invoaltă. Aș vrea să ți-l ating cu mîna, dar mă tem să nu ți-l deranjez.
     – De ce? Doar pentru asta l-am aranjat, ca să-l deranjezi tu.
     Matei spuse continuînd să-i aspire parfumul părului:
     – Nu. Mi-e chiar teamă. Mi-ar plăcea să-mi acoperi fața cu el.
     – E prea scurt pentru asta. Vrei să-l las să crească? Mie-mi crește foarte repede.
     – Îmi place așa cum e, spuse Matei, dar mi-ar plăcea să-mi acoperi fața cu el.
     – Bine, sărută-mă. Nu așa, mai aproape – și adunîndu-și cu amîndouă mîinile părul îi cuprinse cu el obrajii, și-l amestecă în părul lui.
     – E noapte, murmură cu buzele pe buzele ei.
     – Acum arată-mi pădurea.
     Cînd ajunseră în marginea ei dinspre șosea, Dora exclamă:
     – Uite și casa ta!
     – Și uite și tufa cu flori roșii de lîngă care te-am văzut odată trecînd pe bicicletă. Erai într-un grup, mergeați spre dealuri.
     – Mi-ai  mai  spus,  zise ea privind spre șosea ca și cînd s-ar fi așteptat să se vadă pe sine însăși gonind pe bicicletă și pe Matei întins pe iarbă lîngă tufa de la marginea șoselei.
     – Aveai o bluză albastră cu mîneci foarte scurte și fustă gri, largă de tot la poale.
     – Da, spuse Dora, întocînd spatele șoselei pe care acum se ivise, îndreptîndu-se către oraș, un docar cu o trîmbă de praf după el și apoi un țăran cu un cocoș la subsuoară.
     – Îți reamintești acea zi?
     – Nu,  spuse  destul de silit pentru că se gîndise că în grupul de bicicliști va fi fost probabil și Atanasiu și acesta o necăjea, dar știu că am avut o fustă și o bluză cum zici.
     – Eu îmi amintesc acum foarte bine, strigă Matei fără să observe schimbarea de pe fața și din vocea ei. Lîngă tine, dar pe cealaltă parte a șoselei, în stînga ta, era un bărbat tînăr, brun, cu flanelă cenușie.
     – Dacă și lucrurile neplăcute le ții minte la fel de bine, nu te invidiez.
În descrierea lui recunoscuse pe Atanasiu. Era indispusă știind că mult timp nu se va mai putea  împiedica  să  se  gîndească  la  vechile  împrejurări  legate  de  persoana  aceluia  pe  care  cu  atîta neîndemănare, deși fără voie, i-l rechemase în minte și-l învinui în sine pe Matei că i-a stricat ziua.
     – Ei, dar am stat destul aici, rîse fără s-o privească și se îndreptară spre partea opusă a pădurii, ferindu-se de nuielele înverzite care le barau drumul și după trecerea lor vîjîiau tăios în urmă plesnind frunzele. Se străduia să vorbească mult, izbit de tonul răutăcios al ultimei ei replici, întrebîndu-se cu ce o va fi supărat și apoi, trecînd fulgerător în alt plan, se întrebă cine să fi fost tînărul în flanel cenușiu care pedala lîngă Dora, cu capul întors către ea și în trăsăturile căruia, acum cînd memoria i le servise pe neașteptate și cu atîta limpezime, recunoștea o dizgrațioasă expresie de intimitate cu cea dintre el și cel de sub tufa din marginea șoselei. Dar nu vru s-o întrebe. Preferă să continue a vorbi repede și în felul acesta izgoni imaginea supărătoare. Îi spunea:
     – Azi-noapte, cînd am încălecat pe bicicleta ta, a fost foarte curios.
     – Da? De ce?
     – Aproape că n-am cum să-ți explic, atît de personale au fost sentimentele mele. Aproape că nici mie nu mi le pot explica.
     – Să ne oprim în luminișul acesta, să ne așezăm și să încerci să-mi explici, îi răspunse și se lăsă jos pe o buturugă acoperită cu mușchi, aproape în întregime cufundată în iarbă, cu mîinile încrucișate pe genunchi și cu genunchii lipiți. Tu stai pe iarbă, aici, în fața mea, și spune-mi.
Constatase că nu se gîndea deloc la Atanasiu, cum se temuse, și indispoziția îi trecu, rămînîndu-i doar în priviri o seriozitate cercetătoare, care pe Matei îl azvîrli într-al nouălea cer.
     – Ce  frumos  e!  continuă  ea.  Iarba  parcă a fost semănată și e atîta lumină! Și ce nori trec pe deasupra, dintr-o parte în alta a cercului pe care-l fac copacii pe cer!
     – Iată unul care seamănă cu un actor de roluri tragice, drapat într-un vesmînt larg, alb, cu dreapta întinsă și cealaltă mînă adusă pe piept.
     – Și ce cap are, îi luă vorba Dora, mare, greu, puțin dat pe spate, cu orbite largi și adînci și gură amară! Aș vrea să știu cine e și ce spune. Tu n-ai vrea?
     – Ba da, aș vrea, ca să aud tot ce auzi tu, să văd tot ce vezi.
     – Ce-a zis Lili azi-noapte, cînd te-ai întors?
     Ochii lui Matei se răciră:
     – Dormea. Nu știe nimic.
     – Ai fost prin cîmp sau pe șosea?
     – Prin cîmp.
     – Și ca să ajungi în cîmp ai traversat pe-aici, prin pădure?
     Matei dădu din cap.
     – Mie mi-ar fi fost frică, spuse Dora. Mi-ar fi fost frică și pe cîmp.
     – Vedeam bine, cerul era plin de stele.
     – Da, știu. Îndată ce ai plecat am adormit și te-am visat.
     – Cum? o întrebă mîngîindu-i cu degetele mîinile încrucișate pe genunchi.
     – Am uitat. Ce i-ai fi răspuns mamei tale dacă n-ar fi dormit și te-ar fi întrebat de unde vii atît de tîrziu?
     Matei își retrase degetele.
     – Nu știu.
     – Crezi că ține la mine? insistă ea.
     – Pentru numele lui Dumnezeu, ce ți-a venit să vorbești de asta? strigă în sine cu atîta violență încît obrajii i se roșiră. Desigur, îi răspunse, ține foarte mult. Și uite, ridică el brațul spre cer, între timp actorul acela s-a transformat într-o cămilă.
     – Crezi că e chiar cămilă? făcu nesigură.
     – Da, spuse Matei.
     – Și alături e un cățel, un șoricar. Îți plac cîinii? Angela are cinci, foarte drăguți.
     – Cine este Angela?
     Dora îl privi uimită, îi trecu chiar prin minte că întrebarea e doar o glumă.
     – Angela Zahariadi.
     – Dora, sărută-mă.
     – Nu, sărută-mă tu, îi răspunse aplecîndu-și mult capul spre el.
     După ce o sărută, Dora se așeză în iarbă:
     Să schimbăm locurile și sărută-mă din nou.
     Fu rîndul lui să se aplece asupră-i. Îi cuprinse capul în palme.
     Ea deschise ochii, privindu-l fără să-l vadă:
     – Acum nu mă mai dor buzele.
     Matei îi gustă colțurile gurii, apoi o ridică puțin spre el petrecîndu-i o mînă pe sub umeri și pe cealaltă înfigîndu-i-o în părul de pe ceafă. Pleoapele ei se lăsară încet, ca aripile unui fluture de noapte,  și  îi  cuprinse  cu  brațele gîtul, mîngîindu-l cu degetele în păr și apăsîndu-l spre ea. Cînd se desprinseră din această îmbrățișare erau palizi și-i orbi soarele.

     (Radu Petrescu, Matei Iliescu, 9. , Editura Eminescu , 1970)



CE SE VEDE


     Fără îndoială că cimitirul Bellu, prin perspectivele sale către orașul care, dintre copacii întunecați și umezi, răsare diafan cu zidurile, clopotnițele și cupolele lui, este un loc interesant pentru căutătorul de contraste semnificative. În acea roșie și dulce după-amiază de iulie 1941, cînd aerul împingea ușor încoace și-ncolo norișori albi care se îmbrăcau cu aur la trecerea prin dreptul soarelui, nu la așa ceva se gîndeau însă cele trei persoane așezate de-o parte și de alta a unui mormînt – destul de recent, căci inscripția arăta că decesul se petrecuse doar cu un an în urmă. Fotografia de pe cruce era a unei femei bătrînicioase, cu ochi răutăcioși, cu părul fără îndemînare legat în coc pe creștet. Avea totuși un aer inteligent și rezervat și pe banca din dreapta mormîntului ședea soțul ei, căpitanul pensionar Octav Dinescu, iar pe cealaltă bancă, de vizavi, domnul Leon Marcu, bărbat mare și gros, cu ochi furioși, alături de el fiind soția lui, Zizi, al cărei chip semăna izbitor cu al decedatei și pe drept cuvînt, pentru că erau surori. Spre deosebire însă de cea de pe cruce, doamna Marcu arăta mai împlinită și mai sănătoasă. Nu era grasă, dar avea obrajii plini, ochi fermi, iar părul, strîns în coc ca și al surorii sale, era despărțit într-o cărare pe mijlocul capului și cocul era împins către ceafă.
     Distincția surorii în viață venea mai cu seamă dintr-un aer de infinită bunătate, explicabil îndată prin înfățișarea herculeană și feroce a soțului. Leon Marcu era mai în vîrstă decît ea, dar părul său tare și negru, implantat în tufe dese pînă aproape de sprîncene, ca și obrajii masivi și aprinși și agilitatea nervoasă a mișcărilor îl făceau să pară fără vîrstă. Impresia era subliniată și  de  flăcările  care  îi  pîlpîiau  în  ochii negri, pironiți acum pe căpitanul care surîdea ștergîndu-și din cînd în cînd obrazul cu batista albă. Înalt și osos, cu ținută marțială de vechi militar,  însă  și degajată, încercase să lege o conversație cu cei doi din fața sa, de vreme ce dorința răposatei fusese să nu asiste la parastasul ei decît în compania lor, dar Leon Marcu îl privea cînd sălbatic, cînd scîrbit, ținîndu-se parcă să nu-i spună injurii, iar Zizi, ca să nu-și supere soțul, surîdea doar cu multă bunăvoință și murmura la mari răstimpuri, abea auzit, cîte o vorbă, așa încît căpitanul regreta că nu-l luase cu el, să-i țină de urît, măcar pe Eliade, pe Alexandru, nepotul lui, singura lui rudă directă, pe care îl întreținea și-l adăpostea la el în casă și care s-ar fi dovedit și el, în felul acesta, de oarecare utilitate. Între cei trei, crucea răposatei lungea o umbră lungă deasupra florilor și ierbii stins sticloase, iar în depărtare, lîngă un cavou în formă de piramidă și grupuri compacte de arbori majestuoși, sticleau în ploaia de lumină împăcată și largă acoperișurile orașului.
     S-ar fi putut totuși ca la parastas să fie singur de față, căci atunci cînd Zizi îi spusese că trebuie să vină, Leon Marcu, întărîtat și de niște încurcături la fabrica lui de cherestea, strigase: „Nu vin, să se ducă cine a moștenit averile Eleonorei!” Decedata lăsase totul soțului ei și, surorii sale, ceva care era oricum, într-o anumită măsură, mai mult decît nimic. Pusese în testament, este adevărat, și că întreaga moștenire urma să treacă acesteia în caz că Dinescu s-ar fi recăsătorit. „Crezi că se mai însoară?” întreba supărat Marcu de cîte ori Zizi încerca, fără convingere dealtfel, să-i evoce posibilitatea. Încercase să-l determine pe căpitan să investească bani în întreprinderile lui care, mai ales acum, cu războiul, mergeau foarte bine și pentru care tocmai de aceea avea nevoie de tot mai mari capitulari, dar fără succes. Dinescu se temea de risc. De un an,  nici  nu  se  mai văzuseră decît de două sau de trei ori, la doamna Poenăreanu, și acum cherestegiul se lăsase convins să vină la cimitir numai la părerea lui Zizi că nu trebuie să se certe cu cumnatul căci e în vîrstă și s-ar putea, Doamne ferește!, să lase averea unei biserici ori s-o  doneze  statului.  Odată ajuns, de departe îl observă pe căpitan îmbrăcat într-un elegant costum, pe care nu i-l știa, și fu atins. În fine, penibila scenă ar mai fi durat probabil destul dacă nu i-ar fi pus capăt o întîmplare neprevăzută.
     Pe o alee alăturată, în jurul unui cavou, se învîrteau două femei, una dintre ele, înaltă, în mare doliu, supraveghind-o pe cealaltă care dădea cu mătura, ștergea praful, plivea. Apoi apărură doi bărbați scunzi, aproape uscați, unul cu gulerul hainei ridicat și cu spatele plin de fulgi, amîndoi foarte nesiguri pe picioare și ținînd, nu se știe de ce, s-o ia de acolo pe femeia cu  mătura.  Și atunci soții Marcu, ridicîndu-se și privind la el fără să înțeleagă, îl văzură pe Dinescu dezlipindu-se repede de pe bancă, anjambînd cîteva morminte și poruncind scandalagiilor să se depărteze. Ajută doamnei în doliu să încuie cavoul și plecă cu ea, făcînd un mic salut din cap spre cei rămași. „E cavaler, oricum”, șopti Zizi. „Ei, ce știm noi! Poate o cunoaște mai de mult”, zise Marcu. Se luminase brusc la față. Și părăsiră cimitirul și ei, atît de preocupați de cele petrecute încît uitară să reaprindă lumînările depuse la piciorul crucii și care între timp se stinseseră.
     În schimb Maria Bogdan, văduva recunoscătoare, și căpitanul reveniră adesea în acea vară, îngrijind mormintele dispăruților lor și plimbîndu-se pe aleile umbroase, printre cavouri. Pe ea, gestul lui generos o impresionase. În acea zi, după împrejurările arătate, o condusese cu mașina pînă acasă, în strada Occidentului 57, și se retrăsese primind invitația de a reveni. Curînd, pentru a-i arăta că nu e străin de preocupări spirituale, o coborî în cavoul Iuliei Hasdeu, care ei i se păru lugubru, și o trecu prin fața mormîntului lui Eminescu unde, într-adevăr, se simțea poet, mai poet în orice caz ca nepotul său care nu era capabil nici măcar de o rimă. O opri la Coșbuc, la Odobescu, la morminte mai puțin celebre, ale unor cunoscuți ai lui, care însă îi dădeau bogate subiecte de vorbire.
     În  ce-l  privește,  a  doua  zi  după  parastasul  Eleonorei,  cherestegiul  obținuse  de la administrația cimitirului adresa doamnei Bogdan și apoi îi fu ușor să afle tot ce-l interesa despre ea. Aristide Bogdan fusese un om drept, funcționar superior în Ministerul Comunicațiilor, cam morocănos și foarte ocupat, în schimb sărac oarecum fiindcă nu lăsă după moarte decît pensia, ceva economii și apartamentul din strada Occidentului, la primul etaj al unei clădiri solide, în stil rococo și cu ieșire pe o terasă deasupra curții care despărțea în dreapta imobilul de un bloc modern  cu  cinci  etaje.  Și  acum,  în  dormitorul  ei, se mai putea vedea un portret mare al dispărutului, încadrat cu sobrietate. Fotografia era a unui bărbat cu mustață căruntă, chel, în guler tare și haine negre reiate. Fălcile îi erau cam reliefate, nu era însă gras și aceasta le scotea și  mai bine în evidență. Avea ochii umflați și fără privire ai funcționarului devotat. Găsise probabil în el un soț desăvîrșit dar un bărbat insuficient, cum se mai întîmplă, însă toți cîți fură descusuți cu băgare de seamă de cherestegiu o lăudară pentru felul ei așezat și pentru tihna pe care o crease decedatului.
     Fără să fie frumoasă, avea farmecul femeilor sănătoase, remarcîndu-se  și prin clara culoare verde a ochilor mari și enormul păr negru. Prin ținuta aproape sportivă a corpului ei înalt și puternic, cu rotunzimi bogate însă nu evidente pentru că aveau o alungire care le ferea de trivialitate, mișcările picioarelor, brațelor, gîtului cîștigau favoarea de a nu fi niciodată bruște și creau astfel o atmosferă de calm ce impunea și care îi aduse, mai mult încă decît virtuțile ei recunoscute, respectul celor care o cunoșteau. Altminteri, deprinsă de cei zece ani de mariaj cu modestia  și  rezerva,  trecea  neobservată.  Ieșea rar, avea legături puține și niște rude prin Transilvania și Moldova, cucoane bătrîne și domni scăpătați. „Iată, își zise Leon Marcu, femeia care se va mărita cu scumpul căpitan” – și începu să aștepte evenimentul.
     Sărac totuși nu era, cum s-ar crede. Casa cu un etaj de pe Clopotarii Vechi îi aparținea și etajul, parțial închiriat, îi aducea un frumos venit lunar. Tot cu chirie mai dădea niște prăvălii pe strada Sfînta Vineri, în apropierea bisericii cu același nume, avea o vie în Valea Călugărească, în coproprietate o fabrică de tricotaje la Sibiu, iar fabrica și depozitul de cherestea de la capătul dinspre lacuri al Căii Floreasca rentau mai mult decît îndestulător. Însă cînd fu neîndoielnic că sfîrșitul Eleonorei Dinescu este aproape, făcuse proiecte de lărgire a afacerilor în speranța părții de moștenire ce trebuia să-i revină soției lui și-i turburase că îi fuseseră dejucate de conținutul testamentului, nu pentru că Zizi nu primise chiar de tot nimic, ci pentru că decedata uitase ce credea ei că datora, iar Zizi, care cu două săptămîni înaintea morții Eleonorei se instalase în casa surorii ei, din strada Columb, pentru a îngriji pe bolnavă, era convinsă că acele dispoziții atît de favorabile lui, căpitanul le obținuse prin mijloace necinstite și se întemeia pe faptul că nu o lăsase niciodată să pătrundă în camera muribundei decît însoțită de el și de regulă cînd Eleonora dormea sau cînd îi era prea rău ca să mai poată recunoaște pe cei din jur, el în schimb șezîndu-i în permanență la căpătîi.
     Odată, cînd trecu pe acolo, Marcu o găsi în hol, singură, căci Eliade era plecat după medicamente, în fața unei cești de cafea. „Ce faci? De ce stai aici?” o întrebase în șoaptă, dar enervat. „Dumnealui, îi explică dînd din cap, s-a încuiat cu ea în dormitor și nu vrea să mă primească.” Învinețit, făcu un pas, bătu la ușă, nu primi nici un răspuns, puse urechea și auzi murmure, mai bătu și pentru că nu obținu nici acum rezultat începu să cheme: „Căpitane! Căpitane!” „Ce e, frate!” exclamă căpitanul deschizînd atunci ușa pe jumătate. Marcu își băgă capul pe ușă și mormăi. „Am crezut că i s-a întîmplat ceva, că nu mai auzeam nimic.” Celălalt zîmbi acru, vru să închidă ușa, dar Marcu intrase aproape tot. „Îi e rău?” îl întrebă presînd în ușă și trăgînd-o cu cealaltă mînă după sine pe Zizi. Dar ce faci? Nu mai împinge în ușă, domnule, lasă-ne s-o vedem pe Eleonora. Hai, Zizi, tu te pricepi, vezi ce-i trebuie surorii tale.” Căpitanul fu nevoit să cedeze, mai ales că din pat bolnava se agita să-i lase înăuntru. Zizi, foșnind, i se repezi plîngînd în brațe, cu atenție totuși să n-o înăbușe, căci era foarte slăbită, iar soțul ei își trase hotărît un scaun lîngă pat și-și pironi ochii pe ea. Cît stătu așa, acolo, nu-i putu spune decît „Să ai grijă de noi”, „Să te faci bine”, și după altă pauză „Îmi pare rău că nu ți-am adus niște flori”, apoi căpitanul făcu semne cu mîna s-o lase, să n-o obosească.
     Insistența lui Marcu, dacă nu și justificată, era omenească. Eleonora și Zizi rămăseseră orfane de mamă cînd încă cea mai mare, Eleonora, nu împlinise patruzeci ani și tatăl lor, pe cît de bogat pe atît de avar, refuză să le dea zestrea cuvenită cînd fu să le mărite. Leon Marcu luptă mult pînă să obțină de la el, pentru Zizi, via din Valea Călugărească, un nimic față de ce se așteptase, dar se mulțumise cu atît în speranța că după moartea bătrînului ce credea el că lipsea avea să-i revină oarecum de la sine, mai ales că Eleonora, fată bătrînă aproape cînd Zizi îl lua pe cherestegiu, era hotărîtă să se călugărească. Lurcururile nu se petrecură însă așa. bătrînul, furios pe Marcu pentru vie, nu lăsă fiicei lui nimic peste partea ei și Eleonorei îi trecu ca prin farmec vocația pentru călugărie, își administră singură averea, în schimb asigură pe soră-sa că orice speranță nu e pierdută pentru ei. În perioada aceea Zizi și Marcu erau zilnic la ea, în casa de pe strada Columb, clădită și mobilată de bătrîn, și în fiecare vară și toamnă la vreuna din moșiile sale. Eleonora făcea și afaceri cu lemne, de pe urma cărora Marcu, în așteptare, obținu oarecare cîștiguri. Pînă cînd apăru căpitanul și Eleonora renunță și la celibat; Marcu se făcu foc, dar căsătoria n-o putu împiedica. Însă faptul că încercase dădu Eleonorei, pentru el, o antipatie adîncă, statornică. „Cel puțin, dacă se mărită, să-ți dea și ție ce ți se cade”, îi spunea el soției lui. Și nu obținu nimic.
     Însă bănuiala că Eleonora fusese forțată să-și nedreptățească sora încă o dată, și atît de crud, nu era deloc justificată. Căpitanul se dovedi un soț respectuos. Făcu Eleonorei o înmormîntare demnă și o lună de zile fu văzut cu regularitate la Bellu, de obicei cu nepotul lui, pentru ajutor, aranjînd scumpul mormînt, aprinzînd lumînări, candele, punînd flori și îndepărtînd bălăriile. Instalase cele două bănci și grebla pietrișul alb presărat în jurul mormîntului care forma o potecă de jur împrejur. Cunoscu pe toți funcționarii și oamenii de serviciu ai cimitirului, dîndu-le mici daruri pentru un surplus de atenție față de soția sa și mărturisea unei îngrijitoare scunde și bestiale că invidiază cavourile somptuoase din jur și că va pune să se construiască unul  asemenea  pentru  biata  Eleonora. Cînd instală crucea de piatră la baza căreia un înger îngenunchea și se uita în sus, în direcția brațelor lui ridicate la cer, îi dădură lacrimile la gîndul că va fi îngropat aici, alături de soția sa, la picioarele drăgălașului copil de piatră. Pusese să se sape și numele lui pe cruce, lîngă al Eleonorei, cu mențiunea gradului militar și a decorațiilor. În zilele cu ploaie răsfoia, acasă, un album cu fotografii ale dispărutei.
     Răsfoitul albumului cu fotografii, cînd rămînea singur în casa din strada Columb, dură însă mai mult decît trecerile pe la Bellu, care încetară la două luni după moartea Eleonorei – și pe care le reluă mai tîrziu, după ce făcu cunoștință cu Maria Bogdan. Doar că acum venea cu ea  și  gîndul  de  a odihni alături de scumpa lui soție sub îngerul cu brațele ridicate la cer îi dispăruseră cu totul din minte. Se simțea tînăr, în orice caz mai tînăr decît nepotul lui care stătea tot timpul în casă cu nasul în cărți și-n hîrtii, cum se și cuvenea de fapt unui băiat sărac ce trebuia să-și croiască singur drum în viață, și în puteri. În plimbările cu ea pe aleile cimitirului îi făcu foarte aplicat curte, se pricepu să-i comunice delicat starea averii sale, într-un cuvînt deveni necesar acestei femei pe care brusca văduvie o deconcertase și care descoperi în el, încă din prima clipă, un Aristide Bogdan mai puțin ocupat și incomparabil mai vioi la suflet. Se întîlneau la cimitir, pe stradă, la teatru, de cîteva ori căpitanul îi făcu scurte vizite acasă. Era convinsă că are cele mai oneste scopuri și aștepta liniștită propunerea lui de a se căsători. Avea pentru el o prietenie afectuoasă, pe care o aprecia mult însă nu știa cum s-o transforme mai repede în altceva, căci la căsătorie nu se putea gîndi pentru că ar fi trebuit s-o plătească prea scump, și atunci, ca s-o apropie mai mult de el, îi descoperi o prietenă care era prietenă și cu doamna Poenăreanu și care o introdusese pe Maria în casa acestuia din urmă – unde Zizi și Marcu avură curînd ocazia să o cunoască.„A fost colegă de școală cu… și Zizi numi soțului ei pe prietena amfitrioanei. Este foarte drăguță, nu-i așa?” „Este sigur, deci, spuse Marcu nervos, că o cunoaște mai de mult.” Găsea că într-adevăr doamna Bogdan este o persoană serioasă și plăcută, iar când domnul Atanasiu, prezent și el acolo, îl întrebă la ureche „Ce e cu Octav, așa sclivisit de la o vreme?”, vrînd de fapt să aibă o confirmare a zvonului despre legătura căpitanului, se mulțumi să dea din umeri.
     „Ei bine, domnule, strigă însă furios cînd află mai apoi că acela o forțase să accepte din parte-i via din Argeș, de lîngă Merișani, testamentul Eleonorei, înțeles bine, te obligă să nu înstrăinezi nimic din averea în care, cum știi, își are și Zizi partea ei!” Discuția fu violentă, căpitanul contestă cherestegiului orice drept de a se amesteca în actele sale, acela îl amenință că îl va da în judecată. Strigau amîndoi destul de tare, probabil, căci din camera lui de la mansardă unde tocmai desena de la fereastră perspectiva de acoperișuri dintre ei și vîrfurile, apropiate, ale grădinii Icoanei, Eliade le auzi fiecare cuvînt și i se păru curios că unchiul lui iubește și că pe iubita lui o cheamă, atît de frumos, Maria. Căpitanul, a cărui iritare trecu repede, nu spuse nimic doamnei Bogdan despre acest incident, la puțină vreme, după care o invită să-și vadă via, acum era fericit, și călătoriră amîndoi într-acolo în primele săptămîni ale lunii aprilie 1942.
     Era  așezată pe un deal bine expus la soare și ei i se păru imensă, ceea ce o emoționă. Primise greu darul acesta, dar pînă la urmă îl acceptase pentru că era sigură că se vor căsători. El îi și ceruse mîna, rugînd-o numai să-i permită un răgaz pentru a ajunge cu Marcu la o înțelegere în legătură cu clauza din testamentul Eleonorei, pe care i-o explicase. Casa era clădită în vederea șoselei pe care se înșira satul și nu chiar pe deal, ci la poalele acestuia, și se constituia din patru încăperi mici ca niște chilii, văruite gros, cu ferestrele apărate de zăbrele de fier, și adunate în jurul unui hol a cărui suprafață echivala cu a tuturor celor patru camere la un loc. Dependințele se înșirau pe o sală de lemn la care se ajungea prin ușa din fund a holului. Ceva mai încolo. Către poarta cea mare, aproape de șosea, erau grajduri, depozite de unelte și cele două camere cu bucătărie ale administratorului Tomescu. O alee mărginită de două șiruri de meri de-o parte și de alta ducea de la poartă pînă în fața casei, unde făcea loc unui rond de flori. Dar totul arăta neîngrijit, ceea ce o indispune – cum indispusă fu și nevasta administratorului cînd o chemă să-i ajute la aranjatul casei. Și atîta rea voință arătă deci, atît trînti lucrurile și mătura, încît trebui să-i mulțumească pentru ajutor și să-și continuie treburile cu o femeie care trecea prin fața casei cu o găleată și pe care o chemă de la fereastră.
(Radu Petrescu, Ce se vede, 9. , Editura Cartea Românească, 1979)



Catalogul mișcărilor mele zilnice

     1946
     12 ianuarie

     Tîrgoviște. Ninge, sunt singur și nervos. Cel mai neînsemnat sunet îmi irită timpanul stâng. La 10 noaptea, încovoiat de zăpadă, cu Țoncu, la Telefoane. Despre cartea mea, Sașa Pană spune că va apărea în martie. Aștept o scrisoare amănunțită din parte-i, pe care zice că a pus-o la poștă astăzi. Desenele, nu.
     17 ianuarie
     Zi liniștită și albă. Teză la elină. La prînz am mîncat marmeladă cu pîine, brînză și două bucățele de slănină. După-masă, la ora de sociologie din amfiteatru, proiecții din arta primitivă. Impresionat de Venus din Willendorf, femeie cu pîntec și sîni enormi, pe care își ține mîinile delicate în nu știu ce gest de pudoare; chipul îi e ascuns de părul bogat inelat. Mama îmi aduce Kautsky, Originile creștinismului și Thomas Morus și utopia sa.
     20 ianuarie
     Patinez lîngă moara Baronide, apoi Originile creștinismului.
     21 ianuarie
     Scrisoarea lui P. confirmă cele spuse la telefon.
     23 ianuarie
     Teribil de frig. Mi se lipesc nările. De două zile stare imposibilă, adorm doar către 2 dimineața.
     27 ianuarie
     Dimineața în pat cu Marx și Baudelaire, din care citesc Correspondances, Les bijoux, Parfum  exotique.  Imaginea  coloanei animate am mai găsit-o în Ifigenia în Taurida. După-masă mă vizitează Delia și Mircea Simionescu.
     28 ianuarie
     Recit cîteva poezii de Blaga în vederea lucrării.
     29 ianuarie
     După-masă, în sala de științe naturale, Blănaru vorbește despre Hugo foarte cursiv, legat, elegant. Cînd scriu, noaptea e înaintată și aud toaca insistentă a unei mori. În casă toată lumea s-a culcat, pe stradă nu trece nimeni. Infinitul lui Leopardi
    Sempre caro mi fu quest ermo colle,
    E questa siepe…
     30 ianuarie
     La pupitrul meu, Pere Goriot. Dacă organismul obosit nu ar ceda, n-aș mai dormi deloc.
     31 ianuarie
     Noroi și cer deprimant.
     1 februarie
     Noroi mult, dar deasupră-mi și peste oraș un cer proaspăt, albastru. Am făcut planul lucrării despre Blaga. La 19 ani Iorga știa infinit mai mult ca mine.
     2 februarie
     Zi de primăvară. Barbusse, Le Feu, carte de gazetar talentat. Adorm la 10, prima dată de nu mai știu cît timp.
     3 februarie
     Scrisoare de la C. Lăzărescu, apoi conferința lui Jean G. V., la Sala de Arme, despre Esenin  și Utkin. Ieftin. Dar foarte mult soare și astăzi. După-masă vine la mine M.D. Credeam că ține să-i vorbesc despre poeziile tatălui său dar voia să-i împrumut hainele mele bleumarin. Vin apoi Marcu F. și Mircea Simionescu, Pe bulevard, sub castanii goi, mă întâlnesc din întîmplare cu Delia, ațîțătoare, caracter imposibil. Un gros apus de soare. Dar ar fi mai bine să plouă.
     4 februarie
     Fumez, trîntit în pat.
     5 februarie
     Pantofi noi. E soare, bate vînt primăvăratic. Nehotărîndu-mă să învăț la latină, privesc pe fereastră.
     6 februarie
     După-masă, eram singur, m-a vizitat Mariana, i-am cerut să mă învețe să croșetez. Ce pantofi purta? Ghemul de lînă îmi aluneca mereu pe jos, o dată în poala ei, și rîdeam amîndoi mai tare decît era nevoie.
     7 februarie
     Mă vizitează M.H.S. și Niculae Popescu. Noaptea, după 8, mama țipă. Ard frunze de tei pe o farfurie.
     8 februarie
     Pe seară conduc pînă acasă, lîngă haltă, o fată, o bestie care scoate mereu limba.
     10 februarie
     O întîlnesc din întîmplare de Geta, fără surpriză. Mănînc puțin zahăr și mă așez în pat cu o carte pe care voi adormi curînd.
     12 februarie
     Citind Marx, am curioasa senzație că mănînc icre.
     14 februarie
     Noapte de gheață. Casele sînt albe, fumul alb, puțin cenușiu, ferestrele puternic luminate, cerul albastru, pițin cenușiu de asemeni, stelele îndepărtate și copacii înalți și negri.
     23 februarie
     De  două zile ninge mult și s-a făcut noroi. Ieri am primit o scrisoare opacă de la Costel. Recitesc scrisoarea lui Sașa Pană. Amabilități seci despre gustul meu de a alcătui o carte.
     28 februarie
     Soare intens. Pe stradă trec căruțe multe și în ușa băcăniei din colț, care a fost a lui Cotta, Gheorghiță (nepotul și ajutorul lui nea Aurică, patronul) stă rezemat și se uită în cer.
     2 martie
     Ieri  am  fost  exmatriculat  pentru absențe (și reînscris pe loc), azi mă scol foarte devreme. Ninge apătos și e noroi pînă la genunchi. La liceu am ajuns primul, m-am învîrtit cîtva  timp  singur  prin  clasa  goală  privind  pe fereastră castanii negri de umezeală. Profesoara de științe naturale mă roagă să-i desenez o planșă cu șoareci albi și negri.
     5 martie
     Baba. Burează și noroi. Renato îmi dă o scrisoare de la P. Văd că s-a anunțat apariția cărții mele. Mic și urît scandal suprarealist la poșta redacției, astfel încît cartea mea nu va mai apărea, m-am răzgîndit.
     6 martie
     Guvernul Groza împlinește un an. Nu am învățat decît primele ore. Noroi, ploaie. Lume multă și amenințătoare (de ce?), cu steaguri roșii, în fața prefecturii. Cîntă două fanfare. Frig.
     7 martie
     Lungi discuții după masă cu Ț. La 9,30 seara caut țigări. Orașul deșert, noroi, cîteva lumini șovăitoare.
     9 martie
     La școală zi cenușie, enervantă. Platitudinea noastră groasă, veselia noastră de prost gust, brutalitatea. Cînd se vor sfîrși? După-masă Niculae P. și Simionescu mă vizitează, citim, pe seară ieșim împreună în oraș. În timp ce Mioara face o pasiență, mama, rezemată de sobă, spune că Udriște și-a ras barba.
     10 martie
     Crap lemne pentru bucătărie, mă spăl cu îndîrjire.
     15 martie
     La prînz mămăligă, brînză, un ou și cîteva jumări. Seara, mămăligă cu untură.
     19 martie
     Lectura ultimelor zile: Ciocoii vechi și noi, Neculce, Hanul Ancuței. Repet la română pentru bacalaureat: sînt la Antim Ivireanu. În noaptea aceasta, o lună aurie peste Curtea Domnească și străzile cufundate în lumină lăptoasă. Din nou goana tîrzie după țigări. Am nimerit  la Cafeneaua comercială, unde un tînăr cu mîinile mari și figură sinistră mi-a vîndut, cu 500 de lei, șase țigări Naționale, tari ca fierul.
     20 martie
     În bucătărie, după-masă, i-am citit soru-mei din Eminescu, Baudelaire, Corneille. Pe seară, Jean Bîrloiu mă vizitează și facem planuri pentru excursiile de la vară.
     21 martie
     Din cauza tocurilor de la pantofi nu mă duc la ceaiul Marianei, care astăzi împlinește șaisprezece ani.
     22 martie
     Am schimbat ora de latină pentru o plimbare prin crivină cu Ț. și Chiose. Se zice că Ionescu, profesorul, a observat și a făcut gălăgie.
     24 martie
     Stoluri de ciori pe cer albastru pal cu nori trandafirii și crengile tușate ale copacilor răsărind dintre casele stilizate de apus.
     25 martie
     Cumpăr Din jale se întrupează Electra. Întorcîndu-mă spre casă, mă întîlnesc cu o ceată care-l aștepta pe Mielu Surugiu să meargă în excursie. Mă invită, dar pleacă pînă să vină cel așteptat. Ne luăm după ei prin Aninoasa și Viforîta, fără să-i găsim. Pînă la urmă obosim, abandonăm. La 1 am fost acasă. Toată după-masa am citit O`Neill. Clasicism în decor.
     26 martie
     În casă ordine și curățenie. Mă vizitează Dan Dumitrescu și Mariana – care toată după-masa mi-a făcut draci de hîrtie în care suflu tremurînd.
Mircea Simionescu s-a îmbolnăvit, mi-a dat 5000 de lei să-i cumpăr Proust.
     27 martie
     Masa de seară: terci cu zahăr, ceai. Rădulescu mi-a oferit 90 000 de lei pe lună să mă ocup de Chemarea – redactare, paginație, corectură, expediție etc. Îl refuz.
     28 martie
     Citesc Le rire (Bergson), deosebirea dintre dramă și comedie (16, ed. din 1920).
     29 martie
     Se  votează  pentru  conducerea  comitetului de clasă. U. are 32 de voturi, eu 31. Continui Bergson, Le rire, 153-161, traducînd.
     31 martie
     Duminică. Ieri seară am început lucrarea despre Blaga. Continui lucrul și de dimineață, apoi mătur o porțiune din curte, apoi găsesc în hârtiile mele de anul trecut o traducere din Rilke (Les cahiers de M.L.B.). „Da, însă ce puțină semnificație au versurile scrise în tinerețe! Ar trebui etc.”. Noaptea mă plimb de unul singur prin oraș. Lună, aer călduț, dispoziții stranii.
     3 aprilie
     Trec peste întîmplările din noaptea de 1 aprilie (Geta, țigările, confesiunea ei) și de cele  din  2 aprilie. Nici astăzi nimic important, deși pentru mine totul are importanță. Lectură din Gorki, Copilăria mea, substanțială. Bune caricaturi. Amurg violet-cenușiu mat printre crengile plopilor de la domnișoarele Pîrjolescu. Între 8 și 11 mă vizitează Ț. Îi citesc fragmentul din Bergson pe care l-am tradus. Merg spre o definire a mea. Cînd scriu (în hol) e tîrziu. Nu aud decît pe Luchi care latră în curte și o fetiță din vecini strigînd fără încetare „Domnu` Ionel! Domnu` Ionel!”
     4 aprilie
     La școală, în ora de greacă, s-a citit Filipica I. Anostă.
     5 aprilie
     Ieri mi-am dat pantofii la reparat și, cum de dimineață nu mi i-a adus, sînt nevoit să rămîn  acasă.  Stau în casă, fereastra e deschisă și perdeaua se mișcă de vânt. Lumină, căldură, albastru, aur, aer, cîntecul îndepărtat al unui cocoș, o moară de apă, huruitul căruțelor, vrăbiile, un copil de doi ani care vorbește sub fereastră, găinile, un claxon de automobil și bîzîitul unei muște prin cameră – toate acestea și-au pierdut individualitatea pentru un moment, ca să participe la un corp comun, fără nume încă inventat, un corp sonor, ciudat de plăcut, ciudat de simplu, efemer și veșnic în același timp… Acum sună pași pe trotuar, aud gîștele părintelui Brănișteanu.
     20 aprilie
     Plimbare cu M.H.S. pe cîmp, spre Viforîta. Între persoana mea și cea a arborilor, dealurilor, norilor, e ceva care ne desparte, mă simt ca între decoruri, ceea ce mă enervează fantastic. Sînt exterior lumii. Am certitudinea, acum, că numai dragostea de culori și forme nu explică de ce punem mîna pe creion și pensulă. Am scris primele șase pagini ale lucrării despre Blaga.
     26 aprilie
     21 de pagini despre B. Ieri l-am vizitat pe domnul A.T. în legătură cu lucrarea aceasta. Cu Elena N., Viorica C., fratele ei, Bizinichi și Badea plimbare, indispus, la Viforîta. Nu găsesc cuvinte, gesturi care să ne fie comune. Nu găsesc nici ei, deși încearcă poate cu mai multă grijă ca mine. I-am părăsit la mînăstire, unde am revăzut-o pe maica Domnica.
     5 mai
     De dimineață, o frumusețe de dincolo de lume. Zgomotele îmi pătrundeau în urechi muzicalitate  și  în  aerul  călduț  o  adiere  abia  simțită – de liliac înflorit. Mă duc la Kretzulescu, la biserică. Înăuntru, senzația că trăiesc o altă realitate., Cînd ies, toate îmi apar de o desăvîrșită simplitate. Apoi mama a plecat la București cu sora mea, au intrat în curte niște ruși cu un camion, am citit Eneida cu pasiune.
     9 mai
     La latină astăzi, 9. Sorb avid detaliile peisajului. Trec pe la tanti Marioara unde beau cafea. Prin dreptul bisericii Stelea o neașteptată înnegurare însă, casele îmi par niște cavouri. Apusul liniștit, adînc colorat, mi-a întors gîndurile la Eneida. Voi ști odată destul de bine latinește ca s-o pot citi curent. Mariana, care trece astă-seară pe la noi ca pentru a mă salva cu totul de imaginile funebre, e frumoasă ca sabinele lui David, îmi spun.
     12 iunie
     Fiecare atom de aer este încins și îmbîcsit de praf. Ne fotografiem, toată clasa, cu profesorii și am impresia că cineva mă trage de poala hainei. Seara, mă vizitează Mircea Simionescu. Citim din Musset și Baudelaire, vorbim despre clasicism. Destul cu starea poetică, văd construcția!
     15 iunie
Ultima zi de liceu. În fine! În fine! După-masă îl întîlnesc pe domnul C. Constantinescu, directorul,  și-l  însoțesc  vorbind  despre literatura franceză. Chateaubriand este, cred, autorul lui. Discuții apoi cu Ion Theodorescu, ce nu pricepe hexametrii.
     19 iunie
     De dimineață, cer albastru și aer curat. Lumina pe acoperișurile încă ude de ploaia de astă-noapte în reverbere de argint. Mă urc în tei să culeg flori, în mijlocul unui nor de albine, mult deasupra străzii și a caselor. Dar din tei mă dă jos Țoncu să-mi spună că e vorba să mi se dea, la liceu, nu știu ce. Vom vedea duminică. Merg la el, unde în curte e o bandă de copii, Florentina, Dragoș, Mihăiță și Vasilică – boxerul bandei, cel mai mic și cel mai gras. Mîncăm vișine.
     24 iunie
     Luni. La 6 după-masă iau un premiu pentru literatură franceză și o mențiune la limba franceză. Din bani împrumut 3000 de lei lui Ț. și-mi cumpăr Viața lui Ion Creangă, de Călinescu.
     26 iunie
     Este evident, nu pot învăța pentru bacalaureat. Toată dimineața am răscolit prin hîrtii, am scris, am citit Iancu Văcărescu.
     28 iunie
     Nu  pot dormi. Mama e încă la școală. Lumina e stinsă, fereastra deschisă, un cer covîrșit de stele și la radio (Berlin) o orchestră de jazz americană. Am recitit din Odiseea scena pețitorilor.
     7 iulie
     Vineri. Am terminat tezele. Clasificat printre primii zece.
     16 iulie
     La vie la Costel, în Viforîta. Minunat așezată între dealuri, ea însăși pe creasta unui deal. Pe chaise-longue sub tufani întins și urmărind linia caldă a dealurilor și a aerului. Văd patru capre, doi căței, trei porci și două cucuvele care clocesc în scorbura unei sălcii. Mîncat  prune  văratice, am băut un vin excelent și la 8 am fost în oraș. Nu scriu nimic despre Costel, nici despre mama lui, doamna Demetrescu, nici despre încîntătoarea lui bunică. Mi-i voi aminti totdeauna. Acum vreau să notez doar această zi fastă – la fel de importantă pentru mine ca și dimineața de 5 mai și ca și 26 aprilie cînd, la Viforîta, am văzut pantalonii domnișoarei Țuca Niculescu – se dădea în dulap și purta rochie albastră.
     17 august
     La biserica Kretzulescu au fost aduse (pentru ploaie) moaștele sfintei Filofteia și mă duc acolo cu Ț., în noaptea aceasta, fără să putem vedea ceva căci era foarte multă lume, cu lumînări aprinse ca de Paște.Ciungi, slăbănogi, cocoșați și epileptici zăceau pe scările bisericii, pe iarbă, umblau cu figuri de arhangheli, femeile în special mă înfioară, și la poarta bisericii, neluminat decît de lună, un grup de bătrîne ascultă pe una dintre ele, care povestește minunile sfintei pe șoptite dar cu însuflețire patetică și, ascultînd-o, simt că mi se zbîrlește părul în cap, apoi la întoarcere, pe Mihai Bravu, aerul arde în jurul lunii, plopii se mișcă neliniștiți – cum să scriu despre aceste lucruri? La mine, citim Clopotele lui Poe. Dar Clopotele lui Poe nu spun nimic, ar fi trebuit să plec pe cîmp, sub stele, să merg pînă la capătul lumii strigînd și dansînd.
     23 august
     E astăzi, n-a fost ieri. Dar nu cunosc ceasul și calendarul. O ploaie repede și îmbelșugată care a lăsat în urmă cerul acoperit de nori lați, cenușii. Printre spărturile lor, cel mai dulce albastru, și jos, o nuanță întunecată, a pămîntului și gardurilor, pe care iată galbenul strălucit al frunzelor moarte, albul și verdele simplu al plopilor.
     3 septembrie
     Miercuri. Cu Mircea Simionescu, Mică (fratele lui) și Timotei la Malul Fînăriei să luăm lut. În față, gîrla îngustă, repede, cu reflexe violete, și, pe malul celălalt, spre N-V, prundiș alb cenușiu cu nuanțe galbene, stufărișuri verzi cu flori albe ici-colo; în penultimul plan, o pădure de plute uriașe înălțîndu-și trunchiurile albe printr-o dantelă de frunze verzui și roșcovane spre monumentele norilor. În ultimul plan, abia zărindu-se printre golurile pădurii, dealul aurit ancorează în soare.
     17 septembrie
     Desenez  pentru  antologia  lui  Lăzărescu.  M.H.S.  a  terminat  corijența.  R. își reînnoiește propunerea de a locui la București la el. Mioara e de două zile la Lăculețe.
     18 septembrie
     Cu Țoncu și L. văd La cure, cu Chaplin, apoi discuție despre trăirea universală. Ț. pleacă mîine la București.
     24 septembrie
     De dimineață din nou la iaz, în același loc, lîngă moara Curelea. Aer curat. Lumina cade în apă și de acolo în reverbere pe coaja fibroasă a unei sălcii aplecate. Bate, foarte încet, vîntul, trece un stol de vrăbii. Pe terasa de piatră a casei Dimitriu, de pe malul celălalt, ascunsă în brazi, o femeie strînge cu grebla mormane de frunze roșii.
     29 septembrie
     Lucrurile trebuie să se agite la respirația artistului.
     15 noiembrie
     Din Jurnalul meu din 1944 (12 decembrie) pînă în iulie anul trecut, rețin că la 12 decembrie am citit cu deliciu Blasco Ibanez (La Horde) și de Lisle; a doua zi am primit confidențele lui Andrei Ion și Zamfir, la 15 decembrie mi-a plăcut Nous avons fait un beau voyage,  de  Francis  de  Croisset, era frig, monotonie și noroi iar peste cinci zile urma vacanța;  la 16 decembrie începuse poleiul, era ceață și au venit Chivii; la 28 decembrie l-am visat pe Theodor Pallady; la 4 martie ningea; la 5 martie nu m-am dus la întîlnirea cu Jenny; la 9 martie Geta, venită de la București, m-a invitat la ea și m-am purtat prostește, iar ea a exclamat „Ce păcat că nu ai avut mai mult cu 3-4 ani”, la 23 martie prima noapte la I. de față fiind și Jenny; la 24 din nou, am sărutat-o, m-am întors acasă la 3,30 dimineața; la 26 am condus-o pe I. pînă în fața ușii dar n-am vrut să intru; la 28 tot la ea, cu R. și T., cumnata ei, pînă la 1,15 dimineața, îmi spune că mă iubește; la 1 aprilie cu I. plimbare pe cîmp, lîngă Transformator, în pădurice era liniște, singurătate, frunze galbene printre ierburi proaspete, muguri; la 2 aprilie o însoțesc de la Sala de Arme acasă; la 6 aprilie stăm pe iarbă în curtea ei, noaptea; la 7 aprilie îmbrățișări pe sofaua din hol, acasă la ea; la 14 aprilie îmi spune „Te iubesc din ce în ce mai mult”, crude zvîrcoliri; la 17 aprilie, în fine, în dormitorul ei, o dezbrac, sînt gol și eu, sîntem înnebuniți și… ratez. M-am reabilitat mai apoi, dar nu mi-am mai notat.
     21 noiembrie
     Plopii sînt aurii.
     1 decembrie
     Duminică. Afară e cenușiu și deocamdată nu văd prin fereastră decît plopii și casa părintelui B. Dar totul îmi apare transfigurat, tremur scuturat ca de friguri. Îmi dau seama de mizeria mea și totuși știu că sunt făcut cu desăvîrșire altfel decît cei cu care mi-era teamă să nu semăn. De dimineață și pe seară am fost la M.H.S. Mi-a citit frumoase pagini din  jurnaul  său. Note foarte largi, foarte bogate. Lenuța, tînăra lui servantă. La radio, romanțe vechi care se desfășoară ca o serpentină de schelete mătăsoase. Ce repede arde timpul! Cum ne arde tălpile focul care ne urmărește! Cum ne îneacă fumul! Dar astăzi sînt eterat, scos din contingență, deasupra mea însumi. „Ce himeră este deci omul? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce subiect al tuturor contradicțiilor, ce paradox, ce minune? Judecător al tuturor lucrurilor, vierme stupid al pămîntului, depozitar al adevărului, cloacă de incertitudine și eroare, glorie și gunoi al universului.” Dă-mi putere nu doar să-mi rabd mizeria,  ci  să  mi-o  iubesc  ca  să pot extrage aurul pe care-l conține. Chiar și căzînd, lucrurile au o frumoasă mișcare. Dă-mi puterea s-o văd, s-o prind și s-o fixez în spațiu. Diformitate nu există, ori nu o putem vedea căci ochii ne sunt făcuți după o ordine pe care o proiectează,  ei,  în  lume.  Dă-mi  puterea să nu uit acest adevăr. Văd cerul albastru desfășurat colosal pe cîmpurile aurii, nemișcat și ghețos, cu furtuni, ori alunecînd leneș ca o coapsă de femeie peste crestele dealurilor acoperite cu vii, muzical și puțin cenușiu, materializat și nobil ca arta unui Mantegna.
     6 decembrie
     Afară e un aer uscat și bate vîntul viscolind frunze cenușii. Cerul e blocat de nori cenușii.  Dă-mi  putere să cred în utilitatea muncii mele, căci nimic nu e zadarnic dacă există, cețurile să se adune în făpturi conturate precis.
     7 decembrie
     Timpul, lugubru. Mă supără căscatul osos al ceasului.
     10 decembrie
     Plouă  cu  găleata . Ion  Theodorescu îmi aduce poeziile lui Macedonski. I le iau pe fereastră. Mircea Simionescu a venit, pe seară, să-mi citească o splendidă pagină din jurnalul său, Poveste mică. Îi citesc în schimb, jalnic, cronica a treia din Frusaglia lui Tombari.
     11 decembrie
     Afară urlă vîntul cu turbare și plouă. Ploaia bate în geamuri, aproape să le spargă. Continui să lucrez la Confesiunile lui Augustin. Țoncu mă vizitează, îi spun mi se pare cele însemnate aici acum opt zile. Arta e o existență absolută, independentă, a sufletului. Fiecare operă e un înger, o statuie de aer.
     12 decembrie
     Mă voi izola. Nu mai doresc să văd pe nimeni, sînt prea inform și orice atingere mă face să țip de durere. Să-mi împlinesc destinul cu orice preț, hotătărsc, dar mă duc cu C.D. la cinematograf (Legiunea albă, cu Claudette Colbert). Cînd ieșim, ninge.
     24 decembrie
     Zorile vin cu lungi pete roșii, verzi, apoase.

     1949
     6 aprilie

     Miercuri. G.C. la curs: „Eu cînd mă gîndesc la Odobescu îl văd citindu-și conferințele și văd alături de dînsul fiola de laudanum cu care și-a pus capăt zilelor, pentru o femeie care n-o merita, acest Werther bătrîn.” Apoi despre ceapă, ca să arate că profunditatea e a celui care gîndește, nu a obiectului gîndit. Roțile dialecticii sale băteau uneori în gol și se uita la noi, împrejur, cu ochi turburi. După-masă o însoțesc pe Mia la capela călugărițelor de la Notre-Dame, unde a învățat, și ascult corurile și orga.
     7 aprilie
     Să nu uit că la seminarul de literatură am vorbit („frumos”, cum am auzit pe cineva șoptind  în  spatele meu) despre Gherea și ideologie vîrînd în pămînt pe cel care în joia lucrării mele mi-a strigat că sînt „îngîmfat”. Raționament strîns, tăios, vocea clară și aspră. Asistentul, un străin aproape analfabet dar impertinent, a schimbat fețe-fețe, toată lumea rîdea, victoria mea a fost desăvîrșită. Și să nu uit și că de dimineață la 8,30 P.C. mă vizitează, cu un pretext delicat ales.
     8 aprilie
     Duc  domnului Popescu, fostul meu admirabil profesor de filozofie, două scrisori pentru Timotei Constantinescu; la înapoiere trec pe la Mihai să înapoiez Miei cojocelul pe  care  mi  l-a dat aseară cînd am ascultat la ei Sonata a 10-a de Beethoven și afară se făcuse frig. […]
     12 aprilie
     Marți.  De dimineață cu Țoncu prin anticariate. Și-a luat Taine (La Fontaine et ses fables), eu Petroniu și Fromentin (Dominique) apoi Machiavelli. Întîlnim la facultate pe Mihai și pe Costache și ne ducem toți patru la un film cehoslovac de marionete. Mihai, care pleacă azi la 4,30 cu Mia la Brăila pentru un recital, mă întreabă dacă, în caz că va rata, prietenia noastră o să aibă de suferit. Aici e vorba de carieră, problemă importantă pentru un instrumentist. Însă, în alt plan, la ratare noi nici nu ne putem gîndi, de pe acum pașii noștri calcă în universul subtil. Ce-am visat la optsprezece ani? Să ajung a scrie măcar o singură pagină sărutată de cer. Ei bine, pagina am scris-o, și chiar mai multe, și altceva nu mă interesează. Și, dacă n-aș fi scris-o, înseamnă că nu trebuia s-o scriu și că rostul  meu  s-a împlinit în altă parte. Îi spun aceste lucruri (și nu pare satisfăcut), iar după-masă îl vizitez, cu P. Lăzărescu, pe Al. Piru. Lungă plimbare în trei la lacuri, apoi din nou la acesta din urmă acasă, unde vine și Ovidiu Papamida. Gazda vorbește de evrei și  de  impasul  intelectualilor.  Eu,  în  secret,  mă tem că normalizarea nici nu poate fi întrevăzută deocamdată.
     13 aprilie
     Recitit aceste note. Catalogul mișcărilor mele zilnice este, așa cum și trebuie, monoton, făcut din fapte ale tuturor. Și nici măcar fapte. La începutul lunii octombrie, anul trecut, scriam (și spuneam) că în jurnal nu se consemnează evenimente, care sînt indiscrete, abătînd atenția de la ritm (și pe urmă evenimente propriu-zise cunosc doar femeile), ci la ce oră autorul s-a sculat de la masă, la ce oră și-a întîlnit prietenii, ce haină purta cutare,  planurile,  lecturile,  visele, bolile, temperatura și celelalte. Cu cît elementele acestea sînt mai șterse, cu atît mai adevărat e jurnalul, cu atît mai inefabil, mai apropiat de puritate. […]  
     20 aprilie
     Contabilitatea strictă a gesturilor zilnice s-a facut o adevărată obsesie și mă doare ca un cîntec absurd ce nu-ți mai iese din cap. Dacă aș avea puțină imaginație pentru o carte, maladia condicii m-ar părăsi, altminteri e înnebunitor, mă gîndesc la Amiel care n-a făcut toată viața decît așa ceva; neîncrezător în claritatea și soliditatea mișcărilor mele, am ajuns ca  singurele  mișcări  pe  care  le fac să fie argumentele și-mi petrec viața, de mult, în exclusivă argumentare, astfel că am început să pierd distincția dintre faptă și explicația faptei și între mine și prietenii mei am instaurat un exclusiv comerț de idei, o intimitate neintimă, relații de atelier, singurele de fapt care îmi sînt posibile și utile. După-masă pînă seara tîrziu  citesc Lucian și Rabelais și de dimineață am mers cu Mihai către lacuri; la întoarcere am trecut pe la G.C. și l-am văzut pe profesor stînd pe vine în curte lîngă poartă și bătînd în pămînt niște pietre; în spatele lui, soția sa, doamnă zveltă, negricioasă, cu păr roșu zbîrlit pe frunte, îl certa (Mihai e dezamăgit) și apoi marele om se întinde pe un chaise-longue, îmbufnat la față, cu un cățeluș în brațe. […]  
     22 aprilie
     Cumpăr Istoria literaturii engleze (Taine), Discursurile parlamentare ale lui Maiorescu, Cetatea antică și cinci volume din Jurnalul fraților Goncourt. Mă vizitează Eta Vladovici,  bine  pieptănată, corect îmbrăcată, mai slabă (așa îi vine mai bine) și de o naivitate scandaloasă. Îi dau Jurnalul Goncourtilor să mi-l păstreze la ea căci la mine mă enervează și o conduc pînă acasă la ea. […]  
Stendhal  spune  că o existență susținută exclusiv de plăcerea scrisului (plăcerea!) îndreptățește credința în geniul propriu. Dar cînd scria asta avea aproximativ vîrsta mea și în ce mă privește am încetat de a mai socoti dacă am sau nu geniu, întrebarea, vreau să zic, nu mă mai incomodează, fiindcă am aflat că scrisul este o lume foarte deosebită de ceastălaltă, și totul este s-o faci, lucrînd cîte puțin înainte și foarte mult în urmă, și asta e tot. De geniul nostru, dacă-l avem sau nu, se vor ocupa alții
     Din nefericire, nimeni nu se mai poate dedica artei în exclusivitate: 1) din cauza sărăciei, 2) din cauza ostilității oficiale și 3) din cauza duratei excesive a anilor de studiu. La 22 de ani, acum 100 de ani, un tînăr se întorcea din prima sa călătorie în străinătate. Cărți nu mai vin, în străinătate nu se mai poate merge. Să te gîndești că nu vei vedea niciodată Parisul, că nu vei respira aerul Italiei! Pentru că, vorba lui Ralea, astăzi e mai multă nevoie de closete. Enorm! Iată ce înseamnă cînd se apucă să facă politică gospodarii. […]
     9 iulie
    Sîmbătă. Țoncu, în drum spre Tîrgoviște, mă vizitează cu mama lui. Era și Petru Creția care, după ce Țoncu și doamna Simionescu pleacă, o întreabă pe Mioara de ce mă antipatizează pe mine doamna S. Mioara: „Dar nu-i adevărat, este foarte amabilă.” El: „Ei! Toți sîntem amabili și ne mîncăm ca cîinii.” […]  
     Maica-Mare, mama mamei mele, româncă din Transilvania, cu numele pocit de stăpînirea de-atunci, a murit la 10 ianuarie 1945. La 5 dimineața scriam încă, în pat. Ea dormea, foarte obosită, pe canapeaua albastră cu trandafiri albi. Perna părea imensă pentru capul ei pămîntiu, iar sub plapumă corpul i se pierdea ca sub troiene de zăpadă roșie. La 5,30 s-a trezit și a-nceput să cheme încet „Lenuțo, Lenuță” și să întrebe dacă „copiii sînt acasă” și de ce „curge apa la baie”. Apoi a început să respire foarte greu, un fel de fiere i-a umplut gura, i s-a prelins pe barbă, după care a înțepenit cu ochii pe jumătate deschiși. mama plîngea ți țipa, eu m-am îmbrăcat în fugă, am adus-o pe coana Eleonora, cocoșata din spatele bisericii Kretzulescu, cea care spală morții, am spart în curte lemne pentru baie,  apoi  m-am  închis în sufragerie, băgîndu-mi vată în urechi și am citit din Fabre, despre furnici. Afară ningea bogat și încă nu se luminase de ziuă. […]
     24 august
     Întors  de  la  Rusca,  P.C. trece de dimineață pe la mine. Se scuză că nu mi-a scris și-mi vorbește despre vacanța sa. Își rafinează tipul către bonomie, lucru de care și eu am fost tentat într-o vreme, dar n-am avut cînd mă ocupa serios. O vizităm împreună pe Camelia. Ea ar vrea să locuiască împreună cu Adela. Vorbesc descusut și încîlcit. Limbajul meu, în general prețios, este greoi și pedant. După-masă mă văd cu Ovid S. Crohmălniceanu la Contemporanul. Accept colaborarea amicului cu prefața, așa cum am convenit cu Petru Creția de dimineață. O.S.C. arată încîntat, îmi propune din nou să intru în redacție și îmi oferă să lucrez la o ediție a prozei lui Negruzzi. Ar fi interesant, desigur, dar nu am nici timp și nici vocație pentru așa ceva, încît Negruzzi cu siguranță nu mă va avea decît ca cititor, niciodată, mai ales în așa împrejurări, ca editor. În fine, după 8 seara Ț. Îmi aduce jurnalul scris de el în această vară. Îl citesc pînă la 2 noaptea, cu enorm interes. […]
     31 august
     Miercuri. Împlinesc douăzeci și doi de ani fără emoțiile de anul trecut, dar cu mai multe fapte. Pe la 11 eram la Facultate, cu Adela, în fața secretariatului. Paul Georgescu vine  la mine, fără să ne cunoaștem personal, să-mi spună că după sfîrșitul examenelor m-a  căutat pretutindeni, că nimeni, dintre cei întrebați, n-a auzit de mine, avea atunci pentru mine un serviciu foarte bun la Radio și ceva, dacă sînt dispus ar mai putea găsi și acum etc. Domnul acesta a afectat pînă acum că nu mă știe – și iată-l jubilînd din senin de amiciție și familiarități. Îi răspund suficient de amical, așa cum trebuie. […]
     3 septembrie
     Sîmbătă. Pînă după 3 am împachetat cărțile, am triat hîrtiile, am primit două scurte vizite ale lui Țoncu și o alta a lui Mihai și Timotei venit din Tîrgoviște pentru examenul la Belle-arte. Le retour du Tschad (Gide). Despre Bărbierul din Sevilla, recitit (e o manie! Toată lumea recitește, răsfoiește) în cursul drumului cu baleniera pe Logone: „Plus d`esprit que d`intelligence profonde” și „Manque de gravite dans le comique”. Împachetatul cărților  m-a  obosit  enorm.  Am vîrît în sobă cinci brațe bune de hîrtie și încă nu sunt liniștit. Am vîrît în sobă și  Despre casele mele, caietul scris vara trecută la Tîrgoviște. Bizar cum nu ne putem dezlipi de lucrul inutil.
(Radu Petrescu, Catalogul mișcărilor mele zilnice, Editura Paralela 45, 1999)



 corespondență


     Bucureşti, 8 Marti 1947. 
     Dragă Ţoncule,

     Sunt fericit că în sfârşit mă pot determina să-ţi scriu. Până acum acest lucru mi-a fost cu totul imposibil din cauza depresiunii atroce pe care mi-a provocat-o oboseala, foamea, primăvara şi conştiinţa  că  nu  pot  realiza  visurile  pe  care  mi le făcusem, cu atâta frenezie, în paşnica Târgovişte. Acum e Sâmbătă după-amiază, dintr’un dormitor vecin strigă un aparat de radio, şi pe fereastră năvăleşte cerul peste mine parc’ar vrea să mă sugrume. Un coleg gras se uită în cer şi răsucindu-şi maşinal o ţigară, citează :
 
     S’a dus zăpada albă depe întinsul ţării …     Îmi imaginez un erete rotinduse în adâncul azurului, încet, o veşnicie mobilă, îndepărtată şi ameninţătoare ca o tempestă. (Recitind, văd că am scris rotindu-se într’un cuvânt. E desgustător!) Un individ vorbeşte că-i e foame, pe săli aleargă nişte inşi pocnind uşile. Atenţia îmi este distrată (de afară aud lătrând un câine şi acum colegii de  cameră discută despre oarecari femei cu insignă) Ce să fac? Răsfoesc la întâmplare prin Incidence de André Gide. Ascultă: „ L’oeuvre de l’artiste  ne m’intéresse  point  que si, tout à la fois je la sens en relation direct et sincère  avec le monde extérieure, en relation intime et secrète avec son auteur. Flaubert a mis un point d’honneure à ne réaliser que la première de ces deux conditions ; mais son oeuvre malgré  qu’il en ait, ne nous touche profondément que par les points où elle lui echappe pour ainsi dire, et raconte plus qu’il ne veut ” Pagina 96. E grotescă, e scabroasă curiozitatea aceasta de servitoare care-şi surprinde stăpânii prin gaura cheii. Ce mă interesează, în definitiv, dacă opera pe care o am în faţă e “sinceră” sau nu ? Ce mă interesează, în definitiv, câtă biografie e în ea ? Venera din Milo nu-mi spune nimic de Praxitele şi totuşi există în planul ficţiunii, e operă de artă individualizată, e o lume!     Întristarea mea e-o gingaşă terasă     Unde visul blând întârzie spre seară     Îndemnat de-albastra umbră ce se lasă     Liniştită pe-acest colţ de primăvară     Peste care raze roşii împletite     În ghirlande’nflăcărate-şi risipesc     Preţiosul lor parfum pe poleite     Trepte largi de-albastru’mpărătesc.     Ştefan Petică.Revin: Gide avea dreptate, principial. În Venera din Milo nu-l pot vedea pe Praxitel, dar văd Grecia acelor vremuri : ţărm Attic, agora în care, aşezat pe un bolovan, Socrate dă  sfaturi  lui  Aristodem,  case  albe, Egeea încreţită uşor şi de un verde-albăstrui adânc; pe deasupra tuturor, cerul cel mai vast populat de masivi nori albi şi roşii. Pe caldarâmul pieţii, un copil mână un măgar încărcat cu doi saci de smochine. După-masă mergem la teatru să vedem ”Prometheu” de Eschyl, despre care se spune că e capodopera geniului nostru elinesc, ori ne vom urca în vie să ascultăm cum trece Pan printre haracii încărcaţi de ciorchini mustoşi şi, întinşi la umbra pomilor, să privim, printre frunzişuri, cerul. Asta e Venera din Milo, cu siguranţă. Nu-l văd pe Praxitel pentru că acesta nu există: e un clasic. S’a estompat în esenţele colectivităţii, s’a pierdut în murmurele Egeei şi în valurile de azur copleşit de aurării ale cerului grec. Eminescu e recognoscibil, Arghezi îşi copleşeşte litera, Blaga, Budai-Deleanu, trăesc între culisele versurilor lor.  Citind  pe  Bacovia  nu văd numai un câmp imens peste care plouă cu furie veşnică, dar în mijlocul dezastrelor este un om înalt, slab, cu nervii devastaţi, lichefiat şi abulic, cu care compătimesc. Omul se cheamă Bacovia. Inconştientul meu caută în opera de artă un erou principal cu care să com-pătimească. Dacă nu l-a găsit, opera aceasta o resping, instinctul meu de sociabilitate nu se poate exercita şi de aceea, în toate operele de artă realizate, trăeşte un semen sau o societate întreagă.  Când  în  dosul  rândurilor  evoluează  un  singur  personaj, te afli în faţa unei opere romantice ; când o întreagă societate te absoarbe în mijlocul ei, opera e clasică. Dar Whitman e încarnarea romantismului desăvârşit, a romantismului mistic, pentru că în opera lui  e toată lumea, atemporală,  esenţială,  în  marş spre realizarea destinului ei. Shelley ar trebui citit. Dar cum, Dumnezeule ? Ah, de-aş cunoaşte limba engleză !     Reciteşte cele două strofe de Petică, încercând să nu vezi decât o terasă cu flori, pe seară, în vreme de primăvară parfumată. E o descripţie mediocră, manieristă, o natură moartă de duzină. Dar  din  clipa  în  care  în  mijlocul  ei  imaginaţia  ta vede o umbră omenească mişcându-se, contemplând, aspirând aerul puţin răcoros şi înmiresmat, gândind, - lucrurile prind deodată viaţă, ne mişcă şi ele, devin semnificative: spun ceva despre omul acesta din mijlocul lor. Şi mai mult încă: peste puţin timp acest om devii tu însuţi şi "refaci" gândurile, sentimentele, voliţiunile celui pe care l-ai înlocuit. În acest moment devii critic. Criticul e cel care con-vieţueşte cu creatorul – şi prin aceasta e creator el însuşi. Wagner spunea despre muzica lui Beethoven că nu poate fi înţeleasă (“recreată” adică) decât de un artist tot atât de mare ca Beethoven – întrucât a “înţelege” înseamnă a “recreea”, a “reface”. (Pentru distincţii mai subtile, citeşte pe De Sanctis).     Noi poeţii suntem nişte Narcişi, ne iubim şi ne căutăm chipul pretutindeni – fără să vrem. Ne obsedează,  ne  înnebuneşte,  natura  toată e o sală uriaşă de oglinzi blestemate. La început ne distrează acest joc, ne place cum îi place copilului Universul, domnule! o jucărie nouă. Ne captivează ineditul acestei stări, Apoi vine necesitatea repetării ei, pasiunea – ca să descoperim mai devreme sau mai târziu, că, în realitate, nu pe noi ne vedem, nu pe noi ne căutăm, nu sunem pasionaţi de noi înşine, ci de însăşi misterul existenţei, de lume. Şi asta pentru că, orgolioşi sau nu, ne-am obişnuit de la început să ne credem chintesenţa universului („sărmanii de noi “) şi apoi universul însuşi. Dar, pe cinstea mea, nu greşim deloc ! Suntem universul ! Privindu-mă în oglindă văd nu figura junelui Radu Petrescu, colţuroasă, imberbă şi galbenă cu ochii verzi – ci “ceva” care simbolizează “altceva”, infinit mai mare,Universul, Domnul ! Figura nu mi-o privesc, aşadar pentru că-mi place, ci pentru că o consider o “hieroglifă”.        Iartă-mă, te rog, pentru acest galimatias pretenţios şi dă-mi voie să-ţi mai vorbesc câte ceva despre mine – deşi, până acum, făcui acest lucru. Dar, mai întâi, în legătură cu cele zise pe undeva prin pagina cealaltă, găsesc tot în Gide (care nu-i imbecil decât pe jumătate) aceste rânduri:”Tous les grands poétes deviennent naturellement, finalement, critiques. Je plains les poétes que guide le seul instinct :  je  le  crois  inccomplets.  Dans la vie spirituelle des premiers, une crise se fait infailliblement, où ils veulent raisonner leur art, découvrir les lois obscures en vertu desquelle ils ont produit, et tirer de cette étude une serie de préceptes dont le but divin est l’infaillibilité dans la production poétique.” Rândurile le-am găsit în Gide, dar aparţin lui Baudelaire.     Acum vreau să-ţi vorbesc despre activităţile mele, dar sincer vorbind, (clişeu, imbecil ce sunt!) nu găsesc nimic demn de oboseala de a mi le rememora şi (mai ales) de a ţi le transcrie aici. Citesc, scriu, sunt trist, sunt disperat deseori, mi-e somn totdeauna. Urăsc primăvara şi cerul mă ameţeşte, mă înfurie, mă umileşte.     Îţi transcriu versurile acestea :

                            Sunt pomi tăcuţi
     Sunt pomi tăcuţi în primăvara aceasta din urmă     ca o pasăre albă’necată în roşia lepră a zorilor,     şi un somn vegetal ne cuprinde mâinile,     ochii şi cugetul,ca un şarpe de păienjenişuri.     Mâinile, ochii şi cugetul – ce banal, nu-i aşa ?     dar sunt singur în marea mulţime
 
     terorizată de somnul lucid al pomilor în primăvară     şi parcă ascult,     întrupându-se’n viitoare frunzişuri,     tânguitor, un glas unanim :     “O, somn, în împărăţiile tale venim”…     sau bâigue pe stradă cineva     în faţa unei vitrine pustii,     în timp ce se târăsc, pe lângă trotuare, dezolate
                                                     maşini
     cu asmatic suspin.     Din nesăbuite înălţimi, mai departe, spre cer,
                                                    hohotesc
     casele cu ceţoase gingii                      în care, drept dinţi, se bălăbănesc     spânzuraţii-aruncaţi pe ferestre de-aseară     Prin roşia lepră a zorilor ne afundăm,     desnădăjduiţi, în ultima primăvară     pândiţi pretutindeni de viaţa care va să înceapă,     terorizaţi de firmamentul senin     Nu ştiu dacă-ţi vor fi plăcut sau nu versurile acestea, în orice caz gândeşte-te la Amiel     Cred că în “Naţiunea” le vei reciti. Tot acolo va mai apare ceva despre “Montaigne, femeia şi animalul”.Poate că titlul nu va fi acesta.     Acum, printre alţii, citesc pe Chateaubriand ”Memoires d’outre-tombe”. Dacă poţi, caută în această carte portretul tatălui. E turburător ca o gravură de Bruegel.     Dragă Ţoncule, sunt foarte obosit. Scrisoarea aceasta o voi continua mâine. E Duminecă (9 Martie) şi voi avea, cred, timp suficient (adică linişte). Până atunci, rămas bun.
Buc.20 III.49.
     Dragă Ţoncule,     Pe la 5 azi după-masă a trecut Mihai pe la mine, tocmai când mă trăgeam dintr’un vis îngrozitor. (Cred că eram acoperit de sudoare şi respiraţia grăbită). Se făcea că umblam printr’un oraş cu oameni vorbăreţi şi roşii, îmbulziţi pe străzi şi pieţe. Peste ei cădeau valuri mari de făină, spulberate şi răsucite în vânt. Păsări cu capetele putrede alergau ţipând peste capetele oamenilor, băteau şi nişte clopote, trăgeau tunuri şi corăbii descărcau nenumărate butoaie ce veneau deadura pe străzi, sfărâmând ziduri, copaci şi case, iar sângele se ridica sus pe cer, ca o boare subţire din care se strânseseră mai mulţi sori.     Peste mine, în învălmăşeală, a năvălit o femeie cu pântec de găină şi m’am trezit din coşmar cu pantalonii uzi. Vai de mine ! Cred , prietene, că am orbit de tot, viaţa îmi pare un vis (şi asta în cel mai fericit caz), iar visul mă pătrunde cu o realitate de speriat. Odaia mizerabilă în care stăm nu mă mai poate primi, zidurile au dinţi şi mă mănâncă scrâşnit. Ce să mă fac? Şi nu pricep nici cum ar fi altfel. Parcă lumea şi-a luat aripi şi a zburat într'o ceaţă. Nimic nu mă mai mulţumeşte, prietenii  au  fugit ,  trăiesc  într'un spaţiu jilav fără de formă şi mişcare (presimt însă un mare cataclism  în  nemişcarea  asta), cenuşiu ca lava, mirosind a violete. Toate astea, scumpul meu prietene,  ca  să înţelegi inconsecvenţele şi iritaţiile celui care te iubeşte şi care aşteaptă să te reîntâlnească atunci când cerul se va lumina şi inerţia va fi biruită sus.     Înţelegi, aşadar, dece nu vreau să mă’ncârduiesc cu amicii de la Facultate. Ar însemna să renunţ la ultimul meu lucru întreg şi aş cădea astfel prea jos ca să mă mai pot ridica vreodată. Tu, de pildă, poţi s’o faci căci sufletul nu ţi-e în primejdie nu-i aşa ?     (Nu am totuşi dece să mă ruşinez de acţiuni trecute – ca spre exemplu Chemarea. Atunci erau necesare, cum îţi sunt ţie necesare acum. Dacă-mi pare rău de ceva, e că n’am profitat aşa cum puteam şi trebuia s’o fac).      Citesc acum Lucian. Înainte de a adormi (somnul va fi târziu) o să iau în mână cartea de Rusă.     Ce zici de Mihai astăzi ? Mi se par lucruri misterioase la mijloc şi mă doare că nu ştiu nimic şi că nu pot fi cu nimic folositor azi.
Te îmbrăţişez prieteneşte
de mii de ori,
Radu

Bucureşti, 28 VI 1949
     Iubite Ţoncule,     Am fost prins de o sumă de împrejurără, nu totdeauna displăcute, care m’au împiedicat dela răspuns. Cel mai trist de asta tot eu sunt. Întristat nu pentru incorectitudine, bunînţeles. Cuvântul acesta mă supără. Incorectitudinea se numeşte abaterea (devenită conştientă) dela o atitudine conştient propusă şi acceptată, de unde e clar că prietenii nu pot fi incorecţi între ei. Unde începe incorectudinea, conştiinţa abaterii, sfârşeşte prietenia … Mi-e teamă să continui. Dar tu desigur că folosind acest oribil cuvânt te-ai gândit la altceva.     În vacanţa aceasta nu ne vom vedea decât târziu, fiindcă m’am înscris într’o brigadă şi nu am vreme (şi nici parale dealtfel) ca să mai trec prin Târgovişte.Aş fi vrut să-l văd pe Piţi, pe Madame Simionescu, etc, Să iau nişte cărţi şi să umblu puţin prin câmpul spre Viforâta. Iar cu tine să stau în faţa focului împreunat al inimilor noastre.     Spune-i lui Piţi să mă ierte că nu i-am scris. Adevărul e că mi-a fost cu neputinţă să-i pot scrie, de câte ori am încercat a trbuit să renunţ a pune hârtia în plic. Mai târziu.     Ţi-aş spune despre o mie de lucruri ale zilei, dar ştii că subiectul mi-e odios. Laudele pe care mi le faci mă ruşinează.
 Radu

     (Nu mai am vreme să refac foaia asta, aşa că fă-te a nu băga de seamă greşelile, ca de pildă “Iar cu tine să stau în faţa “ , etc., care sforăie!)     Rândurile despre artă, cu prima ocazie.     Vrei să fii bun şi să afli  ce număr are Clara în poartă ? Şade pe Calea Domnească, vis-à-vis de Crudu, lângă ghereta fructarului. Casa, largă, e în fundul unei curţi ierboase cu doi castani uriaşi. Mersi. Adresa mea e str.C.A.Rosetti 15 (D-nei E P.pt. R.) Cea nouă, ţi-o voi spune la timp şi explică-i lui Piţi, încă o dată, dece nu-i pot scrie.     Am cumpărat Valéry, Fénelon, Rousseau, Flaubert, Diderot şi altele – un Boetiu mare mă aşteaptă.Bucureşti, 23 Iulie 1949
     Dragă Ţoncule,     Am primit ieri scrisoarea ta şi ţi-aş fi răspuns îndată dacă Witner mi-ar fi dat veştile dorite despre articolul de care întrebi. Veştile astea nu le am nici astăzi, dar cred să fiu în măsură să-ţi comunic foarte curând într’o scrisoare mai completă decât va fi, cred, cea de acum.     Zic mai completă fiindcă se prepară lucruri foarte grave cu mine şi, în câteva zile o soluţie sau alta a lor decisă voi putea să ţi-o împărtăşesc pe larg. Ce pot să-ţi spun deocamdată e că anul acesta şcolar l-am pierdut şi că, în loc să-l repet în aceleaşi condiţii, prefer să plec din Facultate şi să realizez visul de care ţi-am vorbit atâta.     Pădurile m’au interesat, secret totdeauna. Aş fi fericit să trăiesc în fundul lor şi să-mi petrec toată viaţa supraveghindu-le, crescându-le şi lăudându-le în cărţi mici, împreună cu toate vietăţile, împrejurimile, anotimpurile şi festivităţile lor. Lururile acestea trebuiesc neapărat scrise – şi scrise de cineva care le-ar cunoaşte bine, care le-ar trăi zilnic şi s’ar hrăni din ele,umil. Atâţia oameni de merit au fost călugări, soldaţi, medici de plasă, nici unul pădurar,de ce să nu fiu eu ? Sunt sigur că tot ce bruma am reuşit să învăţ am învăţat destul de solid ca să fi câştigat puterea de  a renunţa la oarecari vanităţi seculare. Dealtminteri nimic din… sociabilitatea mea nu s’ar pierde, fiindcă aş lăsa în oraşe legături solide : Creţia, tu, Niculescu.     În fine, se va vedea curând. O greutate , dacă este, este Adela. Ştii (ori n’ai de unde şti) că şi ea, în ce priveşte şcoala, e’n aceeaşi situaţie cu mine – din vina mea. A suportat împrejurarea cu multă discreţie şi vitejie, dar în aventura în care se asvârlă viaţa mea îţi dai seama că n’o pot trage, oricât mi-ar spune că e gata să vină cu mine. Dragostea oricât de singulară ar fi, nu se cade s’o supui la încercări penibile. Dar şi asta se va vedea.     Îmi ceri veşti de la Bucureşti. Să-ţi spun mai întâi despre Creţia, că a plecat de trei sau patru zile la Constanţa cu Camelia, după ce a copiat ce trebuia să copieze el din Bolliac. Aici am rămas eu cu Niculescu să lucrăm şi sper că în patru-cinci zile totul să fie gata, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cartea nu va apare la Contemporanul ci, zice Witner, la Editura de Stat. Oriunde-ar fi, numai să luăm banii de care avem cu toţii atâta nevoie ! Lucrul, aşa cum e făcut, îmi dă oarecare mulţumire. Am ales din articolele lui Bolliac câteva foarte frumoase şi toate sunt inedite, ar apărea acum întâia oară în volum. Cred că-ţi va place şi ţie.     Lui Didel i-am spus toate câte trebuiau. Ieri s’a’ntors de la Braşov şi, dacă nu-i lipseau cumva banii, ai fi avut plăcerea să-l vezi şi la Târgovişte. Perioara de dinţi şi prosopul sunt la el. Cănd oi veni eu în Târgovişte ţi le voi aduce, împreună cu Flaubert şi Cartojan. Şi cu pulovărul verde pe care l-ai lăsat (nu ştiu când) la mine.     Cu două zile înainte de plecarea lui Creţia, a venit Mihai.Natural, nu cântă el la vioară ci un fluid omniprezent, ceva misterios care se revelă când şi când în istorie şi căruia Bach şi ceilalţi nu-i sunt decât o cortină dată’ntr’o parte. În fine, e vorba de Dumnezeu. Dumnezeu a cântat aşadar la radio, acum trei zile, Sonata a II-a de Brahms – şi n’a cântat-o deloc strălucit. Din fericire n’am putut asculta fiindcă eram ocupat să întorc paginile partiturii soţiei lui. La intrarea în studio, el m’a prezentat portarului (14.000 de lei pe lună !) drept “Întorcătorul de pagini”. Mia se teme, pentru ea, de boală apropiată. Probabil că de aceea nervozitatea extraordinară. Îmi pare rău. Aş fi ţinut aşa de mult ca prietenia noastră să prindă şi pe Mihai înăuntrul ei ! Nu mă îndoiesc însă că vom fi legaţi totdeauna cu cea mai afectuoasă amiciţie – dacă nu ne-o refuza-o cumva şi pe aceasta.     Spui multe despre Vulcana. Locul acela – şi drumul până la el – îmi e tot aşa de important ca şi ţie, fii sigur, dar nu ştiu, nu ştiu dacă voi fi în stare să-l mai văd vreodată. Mama mi-a promis că voi putea (“vom”) veni în August la Târgovişte pentru câteva zile – şi’n astea ar fi tot timpul să plecăm ... să ne întoarcem – dar totul rămâne probabil şi nimic mai mult. O speranţă îmi şade  în banii pe care, până la urmă, tot trebuie să-i primesc pentru Traian Demetrescu, în acontul pe care îl vom încasa pentru Bolliac (dacă Ed. de Stat vrea să-l tipărească – şi n’am   dece să nu cred). Am să-ţi comunic despre asta îndată ce voi avea ceva pozitiv de comunicat: Până atunci, iubite, nu-mi rămâne decât să privesc mai bine bulevardele şi casele de aici ca să văd cum din ele saltă şi ies deasupra văile şi dealurile noastre, să recunosc cum tramwayele uruie ca Ialomiţa primăvara şi cum păcănitul şi ţipetele maşinilor sunt în fond ale fierăstraelor dela Şotânga pe care le-am ascultat amândoi, tu şi cu mine, în 1947. Adela, care nu mai e în Bucureşti, dar pe care o văd peste tot unde întorc capul, e minunata mea Casiopee. Scrisorile tale aduc mirosul stelelor pa care le-am privit, trântiţi pe spate în fânul uscat.     Iartă ştersăturile şi incoerenţa paginilor mele Îţi scriu repede, şi n’am timp să recitesc şi să rup. Apoi sunt puţin iritat de lipsa de somn şi de aer (tot timpul în casă ori în bibliotecă), de praful ce cade pe cărţile mele şi mă face să strănut când mă apropiu. În plic pun şi o scrisoare dela Valentina, venită pe adresa mea. Ţi-o trimit abea acum  fiindcă deabea acum sunt în stare s’o fac. Scuză-mă şi tu cum o să te lase inima.     Îţi voi scrie peste două-trei zile din nou, mai liniştit şi despre mai multe.
Radu
     P.S. Citesc şi eu Jules Renard, Jurnalul, şi cred că nu degeaba. Din păcate nu-mi aparţine (e al lui Niculescu) dar cum voi avea bani am să mi-l cumpăr.     Mioara mulge vaci, coseşte, pliveşte, spală porcii, etc. La 1 August se întoarce acasă (Înainte cuvântul acasă, cum ştii, nu era nicăieri. Acum e pretutindeni unde mă aflu).     Am auzit de la Corina că d, Camil Petrescu scrie o piesă despre Eminescu. În ce priveşte pe Bălcescu,Niculescu îmi spune azi de dimineaţă că nu i se pare prea bun. Eu nu cred, deşi scenele finale îmi par şi mie inconcludente.Din textul tăiat pe scenă : “Când greşesc cărturarii adevăraţi, greşeşte neamul, că ei sunt neamul, iar acesta nu poate fi pedepsit”
Salută-l pe Timotei pt.mine