copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

PROZĂ - Maria Luiza POPESCU



Copilul meu, Nicolae (II)


      Mi-e așa dor de Nicolae…
    Nu-mi  place  când  pleacă  de  lângă mine, fie și pe termen  scurt,  cum e această vacanță. Spunându-i lu' tata micile mele suferințe din zilele fără Nicolae, a stat, a tăcut și apoi mi-a spus:
     – Luizico tată, și când se va însura Nicolae și vom fi toți în biserică – e clar că atunci nu mai are cale de întors! – și tu vei fi o bătrânică uscată ca acum (dintre noi, niciunul n-a  fost  gras  în  neam),  tăbăcită,  cu trei fire de păr în cap și-alea vopsite, o să tragi din țigară și-o să spui prietenelor tale, fiindcă nu te vei abține nici atunci: „Uită-te la curva asta, mi-a luat băiatul! Și cât am investit în el! Câte calități are Nicolae al meu și ea… mai nimic!”
 *
     Am început școala cu Nicolae.
     O altă etapă a vieții lui – liceul.
    Îl duc la metrou în fiecare dimineață la 7 și mi-e așa drag, pentru că își aduce aminte cum îl duceam în clasa I și ne opream la „Gogoașa înfuriată” să luăm ceva pentru pauza de la ora 10 (nu eram nici atunci mama care să se străduiască să-i facă școlarului pachețelul cu mâncare de cu seara!).
    Când te-am întrebat, Eus Dragă, ce să fac, pentru ce liceu să optez pentru el, mi-ai fost drag când mi-ai zis: „Nimic nu e bătut în cuie. Dacă nu e bine acolo, îl muți și vezi după!”
     Vreau să-ţi spun că înainte să optez, l-am dus în liceu să vadă cu ochii lui cum e.
     I-am spus:
    – Nicolae, mâine avem întâlnire cu directorul liceului. Vreau să fii ireproşabil: te îmbraci frumos, te porţi civilizat, deschizi gura doar după ce ai trecut bine informaţia prin creier, pentru că mergem la liceul ăsta care dă olimpici la nivel internaţional de ani buni şi unde sper că ne vom integra şi noi.
     A doua zi, vine Nicolae la mine la birou să mergem împreună la întâlnirea ce urma să ne marcheze existenţa pentru încă patru ani. Când îl văd, paralizez. Nicolae al meu era îmbrăcat cu un maiou prin care spera să i se vadă nişte muşchi imaginari, în pantaloni scurţi şi cu talia joasă, gata-gata  să  i se vadă toată intimitatea, cu ochelari de soare de şmecher de cartier şi… total dezinhibat. Îl întreb aproape gâtuită de enervare ce e cu el în halul ăsta. Foarte relaxat îmi răspunde că directorul trebuie să ne vadă aşa cum suntem în realitate şi nu cum am vrea să părem noi, mai altfel.
      Amuţită, îl bag în maşină şi-i spun doar atât:
     – Nicolae, e viaţa ta! Ai grijă ce faci cu ea! Eu te voi susţine în tot ce faci, dar trebuie să te mai străduieşti şi tu.
      Ca un om mare, Nicolae îmi spune să mă relaxez, că ne vom descurca.
     Ajungem  la liceu, directorul ne aşteaptă. Ne prezintă în câteva cuvinte performanţele olimpicilor (nu e cazul nostru!), evidenţiind numai lucrurile frumoase, cele care au dat faimă liceului. În tot timpul ăsta, prin faţa noastră se perindă adolescenţi serioşi ca-n şcolile englezeşti cu internat: îmbrăcaţi în uniforme, cară nişte pachete cu cărţi, îndreptându-se, probabil, spre un laborator, vorbesc în tonalităţi normale şi au priviri inteligente.
     Nicolae  nu pare impresionat de atmosferă, nici de viitorii colegi. Se poartă cu mult mai natural decât m-aş fi aşteptat. Fără să stea pe gânduri, îl întreabă frontal pe director:
     – Aici, elevii practică vreun sport?
     Omul se interesează:
     – Ce sport doreşti să faci aici?
     Nicolae, crezând că a dat lovitura şi-l încuie pe om, îi spune:
     – Eu joc baschet de șapte ani. Aş vrea să continui.
     Fără să stea pe gânduri, directorul îi spune:
     – Echipa noastră de baschet a luat locul întâi la concursul balcanic de anul trecut. Cred că te poţi integra.
    Neaşteptându-se la un asemenea răspuns şi imaginându-se, cred, printre nişte hăndrălăi de doi metri performanţi la baschet, Nicolae spune:
     – Ei, eu nu fac baschet de performanţă, doar aşa, pentru mine. Însă mai şi înot. Aveţi bazin?
     Directorul, mândru de performanţele liceenilor săi, îi dă imediat informaţia dorită:
     – Bineînţeles! Echipa noastră de polo a luat locul al doilea la concursul între licee.
    Nicolae, amuţit de atâta performanţă, dar în acelaşi timp cu tupeul puştiului care a crescut liber şi ştie că mare lucru n-are să piardă, îl atacă frontal de om şi-i spune:
     – Eu cânt la chitară. Aş vrea să continui aici, dacă se poate.
     Directorul se luminează la faţă:
    – Mă bucur sincer, pentru că refacem acum orchestra liceului pentru a participa la Festivalul Enescu. Copiii noştri au cântat pe marile scene alături de artişti consacraţi. Mă bucur că ni te poţi alătura.
     Eu priveam ca un simplu spectator, uimită de atitudinea pe care nu i-o știam, şi mă gândeam până unde-l împinge naiba să se bage.
     Aproape amuţit şi el de atâtea performanţe în toate domeniile ale acestui liceu, unde speram şi eu şi el să ne integrăm, nu se lasă totuşi şi-i dă lovitura de graţie omului. Cu ultima suflare, ca să-l încuie odată şi să-l audă spunând că aşa ceva, îi pare rău, în acest liceu nu se poate face, îi mărturiseşte:
     – Ştiţi, domnule director, toată viaţa mi-am dorit să cânt… la flaut şi n-am reuşit.
     Cu un zâmbet în colţul gurii, Nicolae, prinzând puteri, se îndreaptă spre mine:
    – Da, mami, la flaut! şi-mi face un semn discret cu ochiul ca să-l privesc pe director cum se va bâlbâi el acum că n-are profesor de flaut, domnule! În ditamai şcoala performantă!
     Omul face o pauză. Apoi spune:
     – La flaut, într-adevăr, n-avem decât două eleve, dar foarte talentate. Au luat menţiuni la concursul internaţional de talente liceene.
     Mă buseşte un râs sănătos, gândindu-mă cum va arăta Nicolae între cele două flautiste, în timp ce el rămâne fără replică.
      Aproape în şoaptă, îmi mărturiseşte că acesta este liceul care ne trebuie şi plecăm.
      În drum spre casă îl întreb dacă i-a plăcut ce a văzut acolo.
     Rămas numai cu mine, pare chinuit de remuşcări pentru felul în care s-a purtat şi îmi spune că ar vrea să vină, dacă ei l-ar primi, însă nu ştie dacă poate face faţă în timp.
      Preluând ideea ta, Eus Dragă, îi spun:
      – Hai să încercăm! Nimic nu e bătut în cuie!
      Trece vara. Vine prima zi de şcoală. Mă duc cu el.
     Ca un om mare, mă fereşte de îmbulzeală să nu-mi atingă nimeni Frăţioara – îmi găseşte un loc  ferit şi se duce să se afunde în mulţimea de elevi. Îmi place cum îi stă în uniformă. Sunt mândră de el.
Lume multă, atmosferă… ca în prima zi de şcoală.
      Directorul strigă olimpicii să-i evidenţieze. Mulţi şi studioşi. Continuă cu ce-şi propune liceul anul acesta şi cu împărţirea elevilor pe clase. În sfârşit, pentru activităţile extraşcolare, îi roagă pe cei care îşi vor auzi numele să rămână pe loc, în timp ce colegii lor vor intra în sălile de clasă.
      Nicolae stătea dezinhibat şi-mi făcea din când în când cu mâna.
     Directorul strigă echipele sportive, cercurile de literatură, de teatru, de arte plastice şi grupurile de instrumentiști. La final:
    – Şi acum, la flaut, domnul profesor Abramescu e foarte fericit ca, alături de cele două eleve din anii anteriori să îl aibă şi pe domnul Popescu Nicolae Alexandru, elev în clasa a IX-a C.
     Aplauze, aşteptări, cele două flautiste fericite că mai au un coleg şi băiat pe deasupra.
     Nicolae nu iese din careu, crezând, evident, că nu e vorba despre el. În aplauzele unui liceu întreg,  iese  până  la urmă buimac, săracul, şi-mi aruncă o privire uimită şi înfiorată pe de-a dreptul.
     Aplaud frenetic, îi zâmbesc şi-i strig peste mulţime:
     – Pentru că ţi-ai dorit toată viaţa! Ţi-am mai împlinit un vis. Te iubesc.
*
    Pe măsură ce îmbătrâneşti,ai nevoie de mai puține ore de somn. Poate mie de la nebunie mi se trage. N-ai să vezi niciun nebun că doarme. Toţi bântuie mânaţi de gânduri.
     Îl duc pe Nicolae la metrou în fiecare zi la ora 7,00.
     Şi după… ce să fac? Vin la birou. Când îmi vin angajaţii la 8,30, eu deja sunt muncită de o oră şi jumătate. Ceea ce le doresc şi lor!
     Câteodată le privesc feţele cu coada ochiului şi-mi imaginez ce gândesc. Sunt convinsă că îşi spun: “Nebuna naibii! Nici sarcina nu o mai linişteşte!” Aşteaptă săracii să nasc, să mă blocheze măcar copilul.
      Dar cred că mare le va fi mirarea când voi veni la lucru.
     Nu sunt chiar într-o formă fizică deosebită. Frăţioara e din ce în ce mai mare şi mai năzbâtioasă. Fizicul meu din ce în ce mai chinuit. La birou avem o lună foarte, foarte plină.
      Câteodată, în tot tumultul, găsesc hazul lucrurilor.
     Lumea vine să-mi ceară câte ceva puţin mai jenată decât înainte, gândindu-se că mi-e mai greu acum, fiind însărcinată. Dar tot vine. V-am spus că la noi, la cabinet, aproape 30% facem o muncă fără bani pentru oameni care, din această pricină, n-au acces la justiţie. Însă, ca să mai îndulcească puţin impactul, unii vin cu de-ale gurii. Aşa, ca la o femeie însărcinată: fructe, prăjiturele, sucuri.
Eu n-am fost niciodată gurmandă. Nici acum Frăţioara nu m-a transformat în altceva: sfârşesc prin a munci până la 9 seara de dimineaţă, de la 7,30. Ce-i drept cu burta plină!
*
    Ai văzut, Eus Dragă, cum anumite cuvinte îţi rămân întipărite în minte zile şi ani întregi, perpetuându-se de nu mai ştii cine le-a spus şi când?
     La  revederea noasră după 20 de ani, când m-am întâlnit cu doamna profesoară Platcu şi mi-a  spus  că  voi  naşte  o  Frăţioară,  numele ăsta părea aşa, desprins parcă din “Un veac de singurătate”.
     Acum, când vorbesc despre copilul meu nenăscut, îl numesc Frăţioara. Şi să vezi tu că aşa o s-o strigăm prin curte, iar bietul copil, care va deveni, probabil, o femeie frumoasă, zveltă şi cu dramul ăla de nebunie pe care îl va moșteni de la mine, ne va întreba de unde-i vine numele.
      Şi noi îi vom spune povestea noastră atipică.
*
     Când vii dintr-un orăşel de provincie şi ai crescut cu multe cutume, care, repetate la nesfârşit, devin legi, ajungi să crezi că sistemul tău de valori e ăla şi e cel mai bun. Plus că unele lucruri ţi se par că sunt de când lumea aşa, iar lumea asta pe care o cunoşti tu e singura normală.
      Unul dintre lucrurile devenite lege şi cu care am crescut este legat de câinele de curte, care trebuie să trăiască…în curte. În viziunea tuturor oamenilor de pe la noi, deci şi a mea, el este apărătorul gospodăriei şi al lighioanelor. Când se auzea că vine ursul dinspre munţi şi caută înfometat vitele, gospodarii stăteau liniştiţi. Păi, cum să îndrăznească să vină și să facă vreo pagubă, când câinele nostru sărea la luptă fără frică?
      Venind în Bucureşti, am văzut o altă lume, care pentru început m-a uimit, apoi m-a nedumerit, sfârşind prin a mă scârbi.
      Vedeam diverse potăi de nişte dimensiuni dubioase ca de pisică, cu hăinuţe şi accesorii de cocote,  care  au  uitat  sărmanele  instinctele  animalice  specifice.  Bieţii câini, în opinia mea, n-aveau nicio vină, dar despre stăpâni aveam opiniile mele răutăcioase, aşa ca pe valea Ialomiţei.
      Să-ţi spun ce opinam, Eus Dragă!
    Doamnele şi domnişoarele care plimbau potăile erau, fără deosebire, nişte curve: curve mai bătrâne, curve mai tinere. În funcţie de harnaşamentul animalului, erau curve mai amărâte şi curve de lux. Fără deosebire, în ochii mei, căutau prin parc, folosindu-se de potaie, diverşi parteneri pentru acţiunile lor obscene. Bărbaţii erau într-o singură categorie: nişte fătălăi pe care fie îi lăsaseră pula, fie nu prestau bine. Şi atunci, ca să suplinească treaba, plimbau câinele, că altfel nu-mi puteam explica de ce ditamai bărbatul ca bradul plimbă câinele pitic la o oră la care trebuia fie să-şi fută nevasta, fie să stea cu o bere în mână. Treaba era clară, pentru că noi, ăştia care nu plimbăm căţei, avem nu numai păreri, ci şi certitudini.
      Ei, Eus Dragă, acum să vezi cum începe circul…
     Cât de puternică sunt eu ca muiere, în faţa lui Nicolae nu pot rezista.
     Ani de-a rândul s-a străduit să mă convingă ce bine ne-ar fi nouă cu un câine prieten. Argumentele lui erau plastice, poetice: un copil singur la părinţi trebuie să trăiască şi el lângă un suflet… Între copil şi câinile lui se creează o legătură puternică și e bine să iubești animalele, natura…
     Argumentele mele erau, evident, lipsite de înțelegere față de dorința lui Nicolae: nu ţin câinele în casă, fiindcă se cacă peste tot şi eu, dacă găsesc căcaţi prin casă, îl fac mănuşi. Şi sfârşeam, inevitabil prin a-i spune:
     – Uită-te şi tu, măi Nicolae, la oamenii ăştia care plimbă câinii prin parcuri! Vrei să ajungem ca ei?
     Domnule, a fost o problemă de timp ca să mă convingă.
     Ce sistem de valori? Ce principii?
     Am luat câinele ales de Nicolae: un beagle frumos.
     Ulterior, când treaba a început să devină dramatică, l-am întrebat, după ce am studiat – prea târziu! – cam cum stă treaba cu rasa asta:
     – Măi Nicolae, nu puteai să alegi şi tu unul care doarme 20 de ore din 24? L-ai luat pe ăsta care e dracul gol!
    Eus Dragă, dihania, frumoasă de altfel, mi-a nenorocit viaţa: îşi făcea nevoile pe unde apuca, în ciuda mea, evident, pe covoarele mele de mătase, rodea mahonul din mobilă, dărâma tot în calea lui, sărea la mâncare ca de spaima foametei, într-un cuvânt – nu se mai putea trăi.
      Femeie serioasă, care am crescut un copil, mi-am zis: “ Trebuie să mă organizez!”.
      I-am făcut program şi mi-am zis: “Ori eu, ori tu! Las’ că te aduc eu pe calea cea bună!”
    Problema  reală  era  plimbarea.  Bietul animal trebuia scos în mod regulat ca să-i creăm automatismul de rigoare şi să-l obosim pentru ca să nu mai alerge prin casă.
     Acum, închipuie-ţi tu cum veneam eu după o zi de muncă! Alergam însă ca să scot câinele la plimbare (bietul de el mă aştepta!), îmi aruncam repede pantofii cu toc de 10 cm din picioare, îmi puneam nişte opincuţe să pot fi sprintenă, la rândul meu, şi plecam voioşi prin parc. Eu cu perle la gât că doar veneam de la birou, îmbrăcată elegant… Tot tacâmul!
      Şi-n gând îmi puneam retoric întrebarea: “Oare oamenii care mă privesc ce cred că sunt? Genul de curvă tânără sau bătrână? Mai săracă sau mai bogată? Pe cine sper să găsesc târând după mine acest câine?
     Şi-n această stare, numai să fi îndrăznit vreunul să vină spre mine să-mi admire câinele, că fugeam de n-atingeam pământul, gândindu-mă că se bagă-n vorbă numai ca să obţină ceva de la mine.
     Tu îţi dai seama ce traume aveam?
     Ulterior, mi-am dat seama că şi aici era o lume – cea a iubitorilor de animale. Discuţiile se reduc la: “Ce hrană folosiţi?”, “La ce veterinar mergeţi?”, “Îl spălaţi o dată la două săptămâni?”.
     Doamne, câte cărţi am putut să citesc la viaţa mea şi uite! am ajuns să merg cu punga după mine în parc, să strâng căcatul câinelui şi să-l aştept calmă până-şi dă drumul!
     Doamne, unde-mi sunt principiile? Care sistem de valori? Vai de viaţa mea!
*
     În nebunia mea eram totuşi demnă. Nu mă băgam în seamă cu nimeni. Nu aveam conversaţii de niciun fel. Eram doar eu şi el, fără să ne pese de cei din jur cum ne cuantifică şi ce cred despre noi şi mai ales despre mine.
     Până într-o seară.
     Aveam invitaţi la masă. Râdeam, glumeam. Ne simţeam bine.
     Animalul, săracul, dorea afară.
     Nicolae era obosit, n-avea chef de ieşit. Tatăl Frăţioarei era nepăsător, ceea ce însemna: “Eu n-am spus de la început că nu vreau, nu-mi trebuie. Pe mine să nu vă bazaţi!”
     Rămăsesem eu, ce să mai zic?
     Ca  să  nu  fie  scandal  în  casă, am ieşit aşa cum eram îmbrăcată, în hainele de casă. Cu prietenul meu, Marley…
    Obosită,  chinuită,  grăbită  să ajungă la invitaţi, cu punguţa după mine să strâng căcatul animalului… la plimbare. Între timp mă rugam de el să-şi dea drumul mai repede, ca să putem pleca acasă.
     Era 11 noaptea. Singuri în tot parcul.
    Deodată vine spre bietul meu Marley ditamai dulăul. Amărâtul se sperie, vine între picioarele  mele,  caută  speriat siguranţa la mine. Eu, iritată, mă gândeam unde e măgarul şi mitocanul de stăpân care nu-şi ţine dihania în lesă şi sperie micuţele animale de companie.
    Din semiîntunericul nopţii apare stăpânul dihaniei. Gata să sar la scandal, îl privesc. Când, ce să vezi? Bărbat frumos, tânăr, păr negru abanos, ochi albaştri, doi metri, trup clădit. Doamne Dumnezeule! Câtă splendoare!
    „Marley, te rog, mai rămânem puţin să conversăm cu domnul. Dacă o fi nevoie te laşi şi tu puţin hărţuit de câinele domnului pentru binele meu… Să mai stau şi eu de vorbă, să conversăm despre una, despre alta…”.
    Şi stau, Eus Dragă, cu domnul până în miez de noapte. Deştept, plimbat, director de bancă… Doamne, câte calităţi! Ăsta adevărat dar dumnezeiesc!
      Ajung într-un final dramatic acasă şi, chinuită de remuşcări, fac pe nemulţumita de cât a trebuit să stau în parc, pentru că nesimţitul de Marley n-a fost în stare să-şi facă mai repede nevoile.
     A doua zi, Nicolae îl convinge pe tatăl Frăţioarei să iasă împreună la plimbare prin parc cu Marley.
     Plimbă câinele, vin acasă amândoi cu nişte feţe nedumerite.
     Nicolae vrea lămuriri:
    – Mami, în parc era un domn care-l cunoştea pe câinele nostru şi a întrebat de tine. Culmea este că arăta foarte bine!
      Azi e o zi ploioasă. Tatăl Frăţioarei a plecat acasă ca să facă mustul.
      Nicolae e la o petrecere de adolescenţi, Ăştia petrec o zi şi o noapte.
      Am plecat şi eu la Cărtureşti: beau un ceai şi-mi cumpăr o carte.
      Plimbându-mă printre rafturi, am pus mâna pe o carte pe care n-am citit-o. În acelaşi timp cu mine a venit un domn ce-şi dorea acelaşi lucru. Ne-am zâmbit şi am zis:
      – Sunt o femeie însărcinată care nu trebuie supărată. Cred că o voi lua.
     Domnul mi-a spus zâmbind:
     – Iubesc oamenii care încă îşi cumpără cărţi şi le citesc.
     Domnul era Andi Moisescu, iar cartea e a lui Steinbeck, „Perla”.
*
      Bunicul meu avea o vorbă: „Pe om îl cunoşti la necaz şi la drum lung”.
      Mare dreptate avea!
     Când Nicolae era mic – avea vreo şase ani –, am fost nevoită să fac cu maşina un drum de aproape o mie de kilometri – plecam la Viena. L-am luat şi pe tata cu noi. Eram trei generaţii: tata, eu, Nicolae.
     Ca să definesc bine starea în care mă aflam, eu am fost şoferul în această călătorie. Pentru o femeie de 49 de kg pare o încercare grea. Însă eu, cu gena bună de pe valea noastră, transmisă din generaţie în generaţie, am putut să duc şi călătoria asta fără să  mă plâng. Problema, în mod surprinzător, a fost alta.
     Nu mi-am închipuit că, de fapt, nu statul la volan, curbele, depăşirile, orele de stat în maşină precum un camionagiu vor fi problema, ci discuţiile interminabile cu tata. În douăsprezece ore de  mers, am dezbătut toate problemele esenţiale, nemulţumirile, traumele,  conflictele dintre generaţii şi multe altele. Aş mai fi condus ore în şir, numai să tacă toată lumea. Era mană cerească când dormeau şi tata şi Nicolae şi eu respiram uşurată, doar cu gândurile mele. Nici astea nu mă satisfăceau pe de-a-ntregul, dar era mult mai bine.
     În aglomeraţia de pe şosea, la care se adăuga oboseala de rigoare, tata îşi propusese să mergem drum întins – cum se exprima el – ca să ajungem la destinaţie în cursul serii.
      Acuma, să-ţi spun sincer, Eus Dragă, sunt eu femeia-bărbat, însă de data asta eram epuizată.
      Nicolae, aşa cum ţi-am mai spus, de mic a fost un copil bun. La drumul ăsta era copilul ideal. Nu crea probleme. Mânca exact atunci când îi dădeai, se juca în spate singur în legea lui, aţipea din când în când.
      La un moment dat, apropiindu-ne de Viena, a început o ploaie torenţială. Parcă toate camioanele se adunaseră în faţa mea. Tata, odihnit după câteva ore de somn, în dreapta mea, ca un copilot care se respectă, mă încuraja să depăşesc camioanele, ca să ajungem mai repede. Eram ca boxerii în ultima rundă, cea decisivă. Simţeam că nu mai pot, însă dorinţa de a ajunge şi de a mă relaxa era mai puternică decât oboseala.
      În toată nebunia asta, Nicolae, care fusese ireproşabil până atunci, s-a trezit că are o nevoie urgentă la pipi.
      Ca o mamă bună ce sunt, pe un ton calm, i-am spus că ajungem imediat, să se mai ţină puţin, că atunci când vom opri vom rezolva toate problemele.
      Ploaia era din ce în ce mai puternică, tata din ce în ce mai isteric, eu din ce în ce mai obosită, iar Nicolae cel ireproşabil cerea la baie din ce în ce mai des.
     Cu o ultimă sforţare de femeie dezlănţuită, mă potopesc pe bietul copil nevinovat şi urlu ca o disperată:
      – Fă-ţi, măi copile, nevoile în sticla de suc, bagă-ţi puţa acolo şi dă-i drumul, că doar n-o să opresc acu maşina pentru tine, după ce-am depăşit toate camioanele!
      Copilul, stupefiat pe de-a dreptul de atâta eleganţă din partea mea, că doar omul se cunoaşte la drum lung, nu mai scoate un cuvânt.
      Ajungeam, în final, la destinaţie chinuiţi, obosiţi, răpuşi.
     Nicolae  îmi  spune pe acelaşi ton disperat că trebuie să facă pipi. Eu, ca o mamă bună, îl întreb dacă are vreo problemă, că doar acum zece minute parcă a făcut pipi în sticlă. Ce-are?
     Bietul copil, din calmul întruchipat, începe să răcnească la mine:
    – Păi, da! Mi-ai zis să bag puţa în sticlă şi să fac acolo. Am luat-o, că mi-a fost frică să mai zic ceva. Şi ce să vezi? Sticla era plină cu suc. Atunci a trebuit să beau tot, să o golesc şi apoi să fac pipi.
Am înmărmurit. Apoi, râzând isteric de oboseală şi de situaţia în sine, am căutat în grabă locul unde Nicolae trebuia să dea afară cei 500 ml de suc băuţi peste ce era nevoie.

Un comentariu:

  1. Sunt o veche prietena a Iuliei Bogdan si ea mi-a recomandat sa citesc ce ai scris.Frumos,realist un stil atragatorFelicitari!Am si eu un blog pe care-mi mai insir amintirile.Daca ai timp, arunca ...un ochi E grupa65 plus.wordpress. com.

    RăspundețiȘtergere