copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

INTERSTIȚII - Andrei VOICULESCU

Omul, întrebare cu răspuns amânat

     Această întrebare la care nimeni până astăzi nu a putut răspunde satisfăcător a fost rostită acum aproape trei veacuri de către genialul matematician, fizician și filosof german Gottfried Wilhelm Leibniz.
     Aproape două sute de ani mai târziu, un alt gânditor, tot german, Martin Heidegger, a pus  aceeaşi  întrebare, însă într-un mod diferit : "Care este fiinţa fiinţării? ". Am putea reformula întrebarea aceasta într-un mod mai simplu şi mai accesibil în felul următor : "Ce înseamnă a fi?" sau "Ce înseamnă să exişti cu adevărat, să fii cu adevărat ?" sau " Ce vrem de fapt să spunem atunci când spunem despre ceva anume că există, este, fiinţează ?"
     Ca  o  paranteză,  merită  amintit în treacăt că anii '20 ai secolului trecut, ani în care Heidegger şi-a redactat faimoasa sa lucrare "Fiinţă şi timp", au constituit o perioadă marcată de schimbări profunde şi radicale atât în filosofie cât şi în artă sau în ştiinţă. Doar cu câţiva ani mai devreme, Albert Einstein punea la punct teoria relativităţii generale, iar Werner Heisenberg elabora, tot în acea perioadă, faimosul principiu de nedeterminare devenit piatra de temelie a interpretării Copenhaga a mecanicii cuantice, teorie care avea să schimbe radical ştiința fizicii.
     Întorcându-ne însă la întrebarea de la început, "De ce există ceva mai degrabă decât nimic?" sau "Care este fiinţa fiinţării?", ne interesează mai puţin acum răspunsul la această întrebare – cu atât mai mult cu cât, probabil, din punct de vedere strict raţional, nici nu există un răspuns – cât implicaţiile punerii întrebării.
     Într-adevăr,  dacă  rostim întrebarea sub forma mai simplă "Ce înseamnă să fii sau să exişti?" se vede destul de uşor că singura fiinţare care îşi pune această întrebare este omul. Motivul pentru care doar omul între toate creaturile îşi pune sieşi această întrebare este acela că numai el este conştient de propria sa existenţă. Omul se întreabă ce înseamnă să fii, pentru că se simte pe sine însuşi ca fiinţare conştientă de sine. Numai el dintre toate făpturile îşi dă seama că există ca fiinţare conştientă şi se întreabă asupra sensului propriei sale fiinţări. Dacă nu ar fi existat nici o faptură care să facă această experienţă a propriei existenţe înlăuntrul propriei sale subiectivităţi, atunci întrebarea cu pricina şi-ar fi pierdut fundamentul.
     Existenţa noastră conştientă este astfel premisa absolut necesară a întrebării de mai sus.
     Aceasta înseamnă însă că, pentru om, "a fi" înseamnă totodată "a fi conştient că eşti".
     A exista, a fiinţa, din punctul de vedere al singurei creaturi capabile să-şi pună această întrebare înseamnă în mod necesar "a fi conştient de sine".
     Fără  conştiinţă  de  sine, această întrebare nu există. Heidegger spune că "omul este păstorul fiinţei", el este modelul şi norma adevăratei fiinţări.
     Nu ne vom opri acum asupra acestui fapt, ci vom sublinia că în concluzia de mai sus se află într-un fel germenii argumentului ontologic pentru existenţa lui Dumnezeu. Argumentul ontologic, a cărui formă  celebră a fost concepută de Anselm de Canterbury, exista în germene la Fericitul Augustin, iar ulterior sfântului Anselm, el a fost elaborat sub diferite forme de gânditori precum Descartes, Spinoza sau Leibniz.
     Pe scurt, argumentul este următorul: Dumnezeu este fiinţa decât care alta mai mare nu poate fi concepută. Fiind fiinţa care are în sine toate perfecţiunile, atunci înseamnă ca are şi existenţa.  Dacă  i-ar  lipsi existenţa, atunci nu ar mai fi fiinţa cea mai mare care poate fi concepută, căci am putea concepe oricând alta care este absolut perfectă, dar care şi există în acelaşi timp. Astfel fiind, Dumnezeu există în chip necesar.
     Argumentul a fost combătut de către unii teologi şi filosofi occidentali precum Sfântul catolic Toma de Aquino sau gânditorul german Immanuel Kant, dar el a suscitat şi suscită în continuare discuţii aprinse şi controverse.
     Legătura  între  acest  argument  şi expunerea de mai sus referitoare la întrebarea fundamentală a metafizicii este aceea că dacă omul este singura fiinţare care se întreabă ce înseamnă să exişti în virtutea faptului că este conştient de propria sa existenţă, atunci el, omul, nu poate aşeza la baza întregii existenţe decât tot o fiinţă conştientă de sine. Iar această fiinţă este Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul nu poate concepe ca un principiu a toate să fie, să existe, fără ca acel pricipiu să fie conştient că este. De aceea, la temelia întregii existenţe, el nu poate aşeza decât tot o fiinţă conştientă, ca principiu al tuturor lucrurilor.
     Acum se vede destul de clar că argumentul ontologic, deşi poate că nu este un argument absolut al existenţei lui Dumnezeu, este în schimb o dovadă a faptului că, din punctul de vedere al omului, adică al singurei fiinţe conştiente de sine de pe această lume, ateismul este de neconceput.
Pentru că din punctul de vedere al omului, în lipsa oricărei conştiinţe personale, "a fi", "a exista" devine de negândit.
     Ne  punem  întrebarea  "ce  înseamnă  să exişti?", tocmai fiindcă simţim în propria interioritate că existăm.
     Dacă însă Dumnezeu nu există şi totul este o iluzie, atunci înseamnă că inclusiv propria noastră conştiinţă este o absurditate şi o aberaţie în ordinea acestei lumi. Faptul de a fi om îşi   pierde   atunci   semnificaţia.   Este  părerea  unor  filosofi  şi  scriitori,  exponenţi  ai  existenţialismului ateu din secolul 20, printre care: Albert Camus, Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir sau Samuel Beckett.
     Însă dacă conştiinţa omului nu este o absurditate, iar existenţa sa nu este goală de orice semnificaţie, atunci cererea imperioasă a conştiinţei ca Dumnezeu să existe cu adevărat este pe deplin justificată, iar Dumnezeu există.
     Aceasta aruncă o lumină asupra afirmaţiei marelui gânditor şi medic psihiatru Victor Frankl care spune: "Cea mai mare necesitate a omului e foamea, dar nu foamea fiziologică, ci foamea de sens."



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu