copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

INTERSTIȚII - Ion BĂLU

                                   

Mircea Bădoiu,  în căutarea timpului pierdut


     După o discretă prezenţă în periodice, volume colective şi antologii, Mircea Bădoiu surprinde intelectualitatea târgovişteană printr-un roman alert, aflat la confluenţa dintre modernism şi postmodernism.

     Deschiderea
      „Dincolo de Arcadia”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, începe abrupt, in media res. O instanţă narativă extradiegetică distribuie informaţia discursivă în planuri temporale consecutive, amândouă focalizate pe o plecare. Asemănătoare prin verbele de mişcare, deplasările nu sunt similare.
      Întâia plecare se derulează printr-o modalitate deconcertantă prin chiar structura ei relativizată. O succesiune de imagini vizuale, percepute de o privire neutră, recreează depărtarea de un aerodrom. „Ex-caporalul privea meditativ pista de aterizare...” Ritmic, printr-o „mişcare agresiv-controlată, piciorul drept lovea ţeava de eşapament prin care molotovul deborda impurităţi, duhnind din toate închieturile...” O microsecvenţă epică aşează îndată prima treaptă ficţională. Molotovul ducea la gară, nu înainte de un popas la bodega Ce.Fe.Re. – pe tinerii specializaţi în serviciile O.I.L.A., eliberaţi după trei ani de stagiu militar şi încă două luni „de consemn”.
     În a doua, o privire analogă deschide altă plecare: „Pe fereastra vagonului se spărgeau din ce în ce mai des stropi de lapoviţă pe care plafonul îi desanta cu dărnicie din perdeaua de nori alburii, baleiaţi la ore fixe de undele unui radar invizibil.” Metalimbajul specializat din ultima propoziţie (desanta, radar, baleiaj) realizează imperceptibil joncţiunea cu secvenţa anterioară. Pasager în trenul internaţional  Bucureşti-Bruxelles, plecat la un congres „programat într-o staţiune de la Marea Nordului”, fostul radarist îşi rememorează existenţa. În prima plecare, abia trecuse pragul maturităţii. În a doua se află la mijlocul vieţii. Între ele un spaţiu temporal de aproximativ trei decenii. Iar în interiorul ei, instanţa narativă deapănă anii lui Marcel Benescu, ai familiei sale şi relaţiile interumane adiacente.
     Din acest unghi, „dincolo” de Arcadia semnifică depărtarea de vârste şi timpuri revolute. Vocea  naratorului  transferă  teritoriul  idilic  din  Peloponezul antic în localităţile subcarpatice autohtone, Stegăreşti şi Pleaşa. Toponimele proiectează antitetic în conştiinţă lumea pierdută a copilăriei şi adolescenţei. În expresul ce-l duce dincolo de hotarele ţării, agentul naratorial reciteşte, zâmbind nostalgic, însemnările din jurnal. Distanţa temporală îi permite să aşeze succesiv două momente epice desfăşurate într-un prezent devenit istoric şi un trecut nedefinit.
     Nerăbdător să revadă apa Ialovăţului, „ex-caporalul străbate în pas alergător uliţa mare care mai păstrează mirosul de bălegar al dimineţii. Îmboldită spontan de imprecaţiile văcarului, cireada stegăreştenilor  înaintează  molcom  spre  izlazul comunal.” Ulterior, un gând răzleţ limpezeşte ambiguitatea alăturării: „În drum spre combinat, îl cotropeşte imaginea necuvântătoarelor care-i mâncaseră zilele înainte de armată...”
     Modalitatea  individualizată  de  expunere  – descrierea, personalizează spaţiul ficţional: „...şerpuind dinspre munte printre bolovani calcaroşi şi tufe de răchiţari”, albia Ialovăţului „făcea curte” combinatului de celuloză. În apele învolburate „cleanul şi mreana sălăşluiau din belşug, aliniind pescari de toate vârstele indiferent de anotimp sau interdicţii.” Aici, în copilărie, alături de bătrânul Coriolan, „arunca momeala”. Colorate emoţional, inserţiile aparţin tânărului rezervist. Înainte de a se îndrepta, pentru angajare, spre secţia de cadre, zăboveşte câteva minute în faţa râului.

     Captarea temporalității
     Vocea narativă lasă dechis sfârşitul romanului foarte aproape de prăbuşirea sistemului comunist  în  Europa de Est. Începutul naraţiunii este situat în raport de un eveniment politic intern: „obsedantul deceniu”era pe sfârşite; un altul limitat ideologic, se deschidea. Şi o informaţie externă: în armată, la ieşirea din tură, ofiţerul politic le comenta evenimentele internaţionale: „ ... lucrurile se vor linişti după finalizarea zidului de la Berlin.” Amândouă schiţează circumstanţele spaţiale şi temporale.
     După ce aproape o sută de mii de est-germani trecuseră în anii anteriori în Berlinul occidental, trupe  armate au izolat sectoarele „capitaliste”, în noaptea de 12 spre 13 august 1961. Marţi, 17 august, a început ridicarea zidului. Şapte zile mai târziu, tânărul Günther Liftin a căzut sub gloanţele poliţiştilor. Zidul, lung de 164 de km., a fost încheiat în mai 1962. Din cele optzeci de treceri zonale, au fost menţinute numai douăsprezece. La 16 iunie 1963, în Berlinul de vest, preşedintele Kennedy a vorbit în faţa a 400.000 de oameni. I-a asigurat de sprijinul americanilor şi a dezvoltat ideea posibilei unificări a Germaniei. 
     În  siajul  celor  trei  decenii, personalitatea personajului principal, evoluţia profesională, intelectuală şi detaşarea treptată de persuasiva propagandă comunistă sunt percepute prin desfăşurarea acronologică  a  naraţiunii.  În trenul ce-l duce spre Nordul Europei, Marcel Benescu desface la întâmplare  „hronicul” trecerii prin lumea comunismului românesc. „Debarasat” de cronologia faptelor  reciteşte  paginile jurnalului, vizualizează, reprezintă şi meditează la semnificaţiile lor existenţiale.
     Organizate secvenţial pe axa  temporalităţii, episoadele sunt dominate de verbele indicativului prezent, simultan cu enunţarea. Pefectul simplu, imperfectul, perfectul compus actualizează acţiuni ireversibil apropiate sau mai depărtate. Acroniile analeptice sunt incluse într-o cronologie aleatorie, în funcţie de capriciile memoriei involuntare. Din „stocajul trecutului” se ivesc întâmplări şi evenimente felurite, oameni întâlniţi, năzuinţe şi pasiuni.
     Axată  pe  realitatea  exztralingvistică,  funcţia  referenţială  este  proiectată  pe elementele recurente ale totalitarismului comunist. Obiectivitatea receptării, interpretarea neutră constituie pilonii de rezistenţă ai viziunii modern-realiste. Cele mai multe îşi răsfrâng consecinţele în biografiile contemporane.  „Declaraţia”...  din  1964,  în  care  o ţară întreagă a sesizat posibila detaşare de comunismul sovietic, a rămas promisiune propagandistică. Aspectele cotidianului: denunţuri, arestări, deportări, excluderi din partid, corupţia generalizată indică temperatura luptei de clasă. Trecutul apropiat este însoţit, în plan secund, de aspectele social-politice ale tranziţiei în spaţiul autohton şi în ţările fost comuniste: Cehia, Ungaria.

     Atracția autenticității
     Structura romanului reflectă aspiraţia prozatorului de a experimenta autenticitatea practicată şi  teoreticizată de Camil Petrescu. Mircea Bădoiu a renunţat la naraţiunea clasică, edificată pe succesiune cronologică, în favoarea unui dosar de existenţe, alcătuit din evocări, fişe de cadre, scrisori, memorii, jurnal intim. În afara însemnărilor care i-au marcat existenţa, Benescu introduce în paginile jurnalului destinele a patru generaţii distincte.
     Autenticităţii i se subordonează „impuritatea” perspectivei postmoderne, impusă de materia discursului narativ. Omniscienţa selectivă este însoţită de o viziune „du dehors”, mulată pe limbajul şi comportamentul personajelor. În interiorul perspectivei „par derrière”,   naratorul introduce monologul şi vocea la persoana întâi a unei instanţe homodiegetice.
     Vocile toate recreează existenţa lui Marcel Benescu, personaj cu poziţie topică dominantă şi a altor personaje episodice. Caracterizat prin „acumulări” experenţiale, „transformări” caracteriale, „opoziţii recurente” – cum se exprima Philippe Hamet – naratorul înfăţişează receptorului potenţial o seducătoare personalitate.  Prin mijlocirea zeugmei, figură retorică de asemenea „impură”, ironică şi ambiguă deopotrivă, aceleaşi voci narative se detaşează de spectacolul politic carnavalesc al epocii.
     Fragmentarea  textului  prin  multiple elipse înlătură treptele explicitării, dar obscurizează referentul şi decredibilizează evoluţia ficţională a personajului. La terminarea stagiului militar Marcel Benescu se exprimă fluent literar. În călătoria spre Nordul Europei „vorbeşte ruseşte fără poticneli, citeşte în franceză. Profesiile sunt schimbate în acelaşi ritm: arhivar, seminar teologic, pe şantiere între arheologi, dar prima dragoste nu e uitată. „Aş fi fericit să devorez documentele prăfuite din arhivele statului.”
     Semnalez expresivitatea limbajului. Mircea Bădoiu selectează cuvintele în dubla lor calitate, denotativă şi conativă, le asociază deseori, prin contiguitate în forme inuzitate şi le subordonează unor constrângeri distributive, în lanţuri sintactice, fluent informaţionale. 
     Alteori, enunţul este relaţionat intertextual cu alte voci, lirice sau epice, absorbite în structurile sintactice: „Iar te-ai cufundat în stele, colega”; ...trăiască România Mare de la Nistru pân’ la Tisa!” Un gând rostit cândva de Creangă se decantează în enunţul: „Ca şi până mai ieri, alaltăieri şi ca de când sunt şi eu pe-acolo...” Iar altul din Arghezi: „... continuă să se descarce în graiul strămoşilor, scoţând din bube, mucegaiuri şi noroi însufleţitoare perle metalingvistice”, etc. Accidental, personificarea se prelungeşte în intertextualitate şi amândouă incluse în frază, sunt pătate de coliziune silabică lipsită de eufonie: „ Clopotniţa de la Izvorul Tămăduirii şi-a desfăcut cupola spre cer să vestească cu glasu-i de aramă sfârşitul liturghiei.”
     Dominantă rămâne funcţia poetică a limbajului. Mircea Bădoiu curăţă enunţul sintactic de atributele adjectivale şi adverbiale. Renunţă la substantiv, dar, prin conversie, substantivizează atributul adjectival: medicul
     „îşi desprinde fumurii de pe figură şi îi aşează pe masă.” Înlătură din dialoguri verbele dicendi, deicticile pronominale şi relaţionale. Efectul imediat constă în ambiguizarea unităţilor dialogale. Prozatorul a creat astfel un spaţiu discursiv dinamic, în care se confruntă idei, opinii, puncte de vedere consensuale, perspective divergente.
     Dar,  în  structura de adâncime, romanul este edificat pe nostalgia timpului pierdut. Ironia subtextuală, melancolia evocării, trăirile interioare acuză efectul nociv al comunismului: străduinţa de a modela şi subordona gândirea şi conştiinţa umană ideologiei. 
     Situat valoric deasupra mediei, „Dincolo de Arcadia” năzuieşte la intrarea în câmpul eterat al imaginarului antropologic.
      






 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu