Ion Maftei-Flavus, Sufletul singur... (tot false poeme)
Am scris şi despre alte cărţi publicate de Ion Maftei-Flavus şi de fiecare dată am remarcat deosebita sensibilitate a scriitorului de a evoca locuri şi vremuri şi oameni pe care i-a cunoscut, i-a iubit şi i-a nemurit în scrierile sale, fie că este vorba de satul Bogata, de mama sau de alţi apropiaţi sufletului său dominat de sinceritate.
Suntem în faţa unui scriitor cu sufletul deschis în faţa cititorului, singur în lumea bântuită de nelinişti, lipsit de apărare, dar puternic şi tenace în lupta cu durerile cauzate de vremuri şi de vremuiri. Ion Maftei-Flavus este un ţăran dinspre munte care ştie că după ploaie şi furtună vine iarăşi vreme bună, aşa că îşi pregăteşte uneltele să înfrunte singurătatea şi marile aluviuni.
În această carte Sufletul singur este cel care, chiar la capăt de drum, cuprins de un plâns mocnit, rememorează tăcut farmecul iubirii nestinse.
Bucuriile trecute se prefac în amintiri şi dureri şi orice aşteptare este zadarnică (Cuib părăsit). Ajunşi la capăt de drum, ne cuprinde mirarea Că nu putem păşi mai departe Şi nici cale de-ntoarcere nu-i (La capăt de drum). Deveniţi umbre, acestea Furişate tăcut şi stingher, Se caută ziua şi noaptea Fără-ncetare pe pământ şi în cer (Umbre hoinare).
Cartea lui Ion Flavus-Maftei ne vorbeşte despre puritatea iubirii, despre aşteptare fără sfârşit (Făptură să te faci), înveliţi fiecare în veşnicia lui (Cu ochii închişi).
Plecarea unuia dintre iubiţi devine căutare pentru celălalt, o nesfârşită căutare (Din lungul drum...), când timpul se opreşte în drum şi când Clipele îngheţate nu pot să mai curgă (Către miază-noapte). Cuvintele se fac tăcere, şi se aştern neguri de toamnă Pe ochi şi pe suflet, Sunt vânturi de toamnă (Neguri), care şterg urmele. În suflet se face târziu şi te vezi corabie veche trasă la cheu (S-a făcut târziu). Raiul a fost pierdut definitiv şi rămâi în vreme cronicarul propriei tale singurătăţi. De aici tonul elegiac, de durere revărsată parcă uniform în paginile acestei cărţi. De fapt, această noua carte a lui Ion Maftei-Flavus este un mare poem alcătuit dintr-o suită de secvenţe.
Ion POPESCU-SIRETEANU
Spre obârșii
Mă întorc unde-am fost la-nceput
Să fiu iarba crudă în care zburdă iezii,
Rădăcina să-mi spăl în mustul zăpezii
Şi să răsar curat în noaptea Învierii . . .
Mă întorc la începutul de lume
Să fiu pasărea care învaţă să zboare
Fără s-ajungă vreodată undeva anume,
Să fiu cireşul cel mare din deal
Şi merii bătrâni fără floare,
Pădurea din amintire să fiu
Şi cuibul pustiu
Din streşina spartă,
Roua călcată cu picioarele goale
Şi urma pierdută în colbul din drum,
Să fiu părerea de rău rămasă în poartă,
Cântecul mamei îngânat ca un plâns
În care o viaţă întreagă s-au strâns
Aşteptări fără capăt şi numai durere . . .
Mă întorc în Bogata
Să fiu stele şi lună
Deasupra satului copleşit de tăcere.
Singur mă-ntorc în anotimpul târziu
Să mă caut pe mine şi toate să fiu.
Între viață și moarte
Mă caut în ziua de ieri,
În veacul apus,
Mă caut în cireşii stingheri,
În cerul de sus
Şi nu mă găsesc nicăieri.
Mă caut în colbul din drum,
În apele curgătoare,
În flăcări şi-n scrum,
Mă caut în ploi,
În rădăcini şi în floare ,
Mă caut în mine şi-n voi . . .
Nu sunt aproape, nu sunt departe,
M-am rătăcit definitiv
Între viaţă şi moarte.
Cruce bătrână
La umbra unui măr singuratic
Îmbătrâneşte crucea mamei
Care din vreme şi-a ales locul acela
Să fie singură, îngropată în gânduri,
Nici un cuvânt să nu rupă pânza tăcerii.
În umbra mărului care-o veghează pe mama
Sufletul meu stă în genunchi…
Târziu
Ni s-au strâns ani după ani
În ochi şi în gânduri,
Puţin a rămas
Până vom atinge cu fruntea
Frunzele căzute
Şi iarba arsă
De bruma toamnelor noastre.
Am fost cuvântul…
Am fost cuvântul spus cu sfială
Către cei de o seamă cu mine,
O rugăciune şoptită în gând,
Un mugur de pace şi de lumină
Menit să vindece şi să aline,
Să fie bun pentru tristeţe şi boală,
Pentru bucurii şi durere ...
Am fost cuvântul rostit cu sfială
Şi care s-a făcut,
În cele din urmă, tăcere.
Târzie revedere
Mă aşteaptă de mult în grădină
Bătrânul cireş fără rod
Să facem o poză-mpreună
Cât încă mai este lumină.
Mă duc, nu cu inimă bună,
Să mă văd pentru ultima oară
Cu bătrânul cireş fără floare
Care m-aşteaptă anume pe mine
Cu ultimul strop de răbdare ...
Nimic să nu-mi spună,
Doar să mă vadă
Şi să facem o poză-mpreună
Când înserarea stă gata să cadă.
Vom zâmbi printre lacrimi
Ţinându-ne-n braţe
Ca nişte copii
Rătăciţi de mama lor bună.
De mult mă aşteaptă
Bătrânul meu cireş
Să facem o poză-mpreună.
Singurătate
Toamna este tot mai târzie,
Ultimul şir de cocori
S-a pierdut dincolo de zare,
Căldura se scurge-n pământ,
Clopote vechi bat într-o dungă,
Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă,
Văd cum lumina s-ascunde în peşteri,
Aud cum ultimul cântec
Se preface-n tăcere
Şi nu ştiu unde eşti.
Cămașa de iarbă
Mâine e gata cămaşa de iarbă
În care vom aştepta fericiţi
Întâlnirea cu veşnicia.
Șah aproape etern
Mâine voi juca şah
În Copou, cu bătrânii de la azil,
Vom încăleca pe cai mari
De abanos şi de fildeş,
Nebunii ne vor fi scutieri,
Turnuri greoaie
Şi anonime falange de pioni
Vor intra pe rând în luptă
Pentru noi.
Şi ne vom bate
Ei, pentru regina de alb
Eu, pentru regina de negru
În timp ce suveranii noştri,
Regi cu scufii groase de lână
Îndesate pe cap să nu-i prindă răceala,
Vor sta uitaţi pe câte-un pătrăţel oarecare
La marginea tablei de şah.
Cât e ziua de mare
Vom dezvolta strategii subtile,
Vom sacrifica armate întregi
Şi către seară,
În plină glorie
Vom îndesa în buzunare
Regine şi regi,
Nebuni, pioni, cai şi turnuri de-a valma
Şi cu tablele grele sub braţ,
Obosiţi şi mult mai bătrâni,
Cu aceleaşi dureri în suflet şi-n oase,
Vom merge să ne bem ceaiul de tei
Şi, cu gândul aiurea,
Să ne-mbrăcăm halatele roase.
Cu obloanele trase
Te rog să nu iesi astăzi din casa,
Nici mâine,
Tot veacul să stai
După obloanele trase,
Să nu-i auzi,
Să nu-i vezi,
Să nu-i cunoşti …
Un veac după obloanele trase,
Să scăpăm de uitătura urâtă
Şi de otrăvita atingere
A acestei noi rase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu