copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

INTERSTIȚII - Ion POPESCU-SIRETEANU

Ion Maftei-Flavus, Sufletul singur... (tot false poeme)


    Am scris şi despre alte cărţi publicate de Ion Maftei-Flavus şi de fiecare dată am remarcat deosebita  sensibilitate  a scriitorului de a evoca locuri şi vremuri şi oameni pe care i-a cunoscut, i-a  iubit şi i-a nemurit în scrierile sale, fie că este vorba de satul Bogata, de mama sau de alţi apropiaţi sufletului său dominat de sinceritate.
    Suntem în faţa unui scriitor cu sufletul deschis în faţa cititorului, singur în lumea bântuită de nelinişti, lipsit de apărare, dar puternic şi tenace în lupta cu durerile cauzate de vremuri şi de vremuiri. Ion Maftei-Flavus este un ţăran dinspre munte care ştie că după ploaie şi furtună vine iarăşi vreme bună, aşa că îşi pregăteşte uneltele să înfrunte singurătatea şi marile aluviuni.
    În această carte Sufletul singur este cel care, chiar la capăt de drum, cuprins de un plâns mocnit, rememorează tăcut farmecul iubirii nestinse.
    Bucuriile trecute se prefac în amintiri şi dureri şi orice aşteptare este zadarnică (Cuib părăsit). Ajunşi la capăt de drum, ne cuprinde mirarea Că nu putem păşi mai departe Şi nici cale de-ntoarcere nu-i (La capăt de drum). Deveniţi umbre, acestea Furişate tăcut şi stingher, Se caută ziua şi noaptea Fără-ncetare pe pământ şi în cer (Umbre hoinare).
    Cartea lui Ion Flavus-Maftei ne vorbeşte despre puritatea iubirii, despre aşteptare fără sfârşit (Făptură să te faci), înveliţi fiecare în veşnicia lui (Cu ochii închişi).

    Plecarea unuia dintre iubiţi devine căutare pentru celălalt, o nesfârşită căutare (Din lungul drum...),  când timpul se opreşte în drum şi când Clipele îngheţate nu pot să mai curgă (Către miază-noapte).  Cuvintele se fac tăcere, şi se aştern neguri de toamnă Pe ochi şi pe suflet, Sunt vânturi de toamnă (Neguri), care şterg urmele. În suflet se face târziu şi te vezi corabie veche trasă la cheu (S-a făcut târziu). Raiul a fost pierdut definitiv şi rămâi în vreme cronicarul propriei tale singurătăţi. De aici tonul elegiac, de durere revărsată parcă uniform în paginile acestei cărţi. De fapt, această noua carte a lui Ion Maftei-Flavus este un mare poem alcătuit dintr-o suită de secvenţe.
Ion POPESCU-SIRETEANU


     Spre obârșii            
Mă întorc unde-am fost la-nceput
Să fiu iarba crudă în care zburdă iezii,
Rădăcina să-mi spăl în mustul zăpezii
    Şi să răsar curat în noaptea Învierii . . .
    Mă întorc la începutul de lume
    Să fiu pasărea care învaţă să zboare
    Fără s-ajungă vreodată undeva anume,
    Să fiu cireşul cel mare din deal
    Şi merii bătrâni fără floare,
    Pădurea din amintire să fiu
    Şi cuibul pustiu
    Din streşina spartă,
    Roua călcată cu picioarele goale
    Şi urma pierdută în colbul din drum,
    Să fiu părerea de rău rămasă în poartă,
    Cântecul mamei îngânat ca un plâns
    În care o viaţă întreagă s-au strâns
    Aşteptări fără capăt şi numai durere . . .
    Mă întorc în Bogata
              Să fiu stele şi lună
    Deasupra satului copleşit de tăcere.
    Singur mă-ntorc în anotimpul târziu
    Să mă caut pe mine şi toate să fiu.


     Între viață și moarte
Mă caut în ziua de ieri,
    În veacul apus,
Mă caut în cireşii stingheri,
În cerul de sus
Şi nu mă găsesc nicăieri.
Mă caut în colbul din drum,
În apele curgătoare,
În flăcări şi-n scrum,
Mă caut în ploi,
În rădăcini şi în floare ,
Mă caut în mine şi-n voi . . .
Nu sunt aproape, nu sunt departe,
M-am rătăcit definitiv
Între viaţă şi moarte.

     Cruce bătrână
    La umbra unui măr singuratic
    Îmbătrâneşte crucea mamei
    Care din vreme şi-a ales locul acela
    Să fie singură, îngropată în gânduri,
    Nici un cuvânt să nu rupă pânza tăcerii.
    În umbra mărului care-o veghează pe mama
    Sufletul meu stă în genunchi…

     Târziu
    Ni s-au strâns ani după ani
    În ochi şi în gânduri,
    Puţin a rămas
    Până vom atinge cu fruntea
    Frunzele căzute
    Şi iarba arsă
    De bruma toamnelor noastre.

     Am fost cuvântul…
    Am fost cuvântul spus cu sfială
    Către cei de o seamă cu mine,
    O rugăciune şoptită în gând,
    Un mugur de pace şi de lumină
    Menit să vindece şi să aline,
    Să fie bun pentru tristeţe şi boală,
    Pentru bucurii şi durere ...
    Am fost cuvântul rostit cu sfială
    Şi care s-a făcut,
    În cele din urmă, tăcere.


      Târzie revedere
    Mă aşteaptă de mult în grădină
    Bătrânul cireş fără rod
    Să facem o poză-mpreună
    Cât încă mai este lumină.
    Mă duc, nu cu inimă bună,
    Să mă văd pentru ultima oară
    Cu bătrânul cireş fără floare
    Care m-aşteaptă anume pe mine
    Cu ultimul strop de răbdare ...
    Nimic să nu-mi spună,
    Doar să mă vadă
    Şi să facem o poză-mpreună
    Când înserarea stă gata să cadă.
    Vom zâmbi printre lacrimi
    Ţinându-ne-n braţe
    Ca nişte copii
    Rătăciţi de mama lor bună.
    De mult mă aşteaptă
    Bătrânul meu cireş
    Să facem o poză-mpreună.

     Singurătate
     Toamna este tot mai târzie,
     Ultimul şir de cocori
     S-a pierdut dincolo de zare,
     Căldura se scurge-n pământ,
     Clopote vechi bat într-o dungă,
     Nimeni nu vine, nimeni nu pleacă,
     Văd cum lumina s-ascunde în peşteri,
     Aud cum ultimul cântec
     Se preface-n tăcere
     Şi nu ştiu unde eşti.

     Cămașa de iarbă
     Mâine e gata cămaşa de iarbă
     În care vom aştepta fericiţi
     Întâlnirea cu veşnicia.


     Șah aproape etern
     Mâine voi juca şah
     În Copou, cu bătrânii de la azil,
     Vom încăleca pe cai mari
     De abanos şi de fildeş,
     Nebunii ne vor fi scutieri,
     Turnuri greoaie
     Şi anonime falange de pioni
     Vor intra pe rând în luptă
     Pentru noi.
     Şi ne vom bate
     Ei, pentru regina de alb
     Eu, pentru regina de negru
     În timp ce suveranii noştri,
     Regi cu scufii groase de lână
     Îndesate pe cap să nu-i prindă răceala,
     Vor sta uitaţi pe câte-un pătrăţel oarecare
     La marginea tablei de şah.
     Cât e ziua de mare
     Vom dezvolta strategii subtile,
     Vom sacrifica armate întregi

     Şi către seară,
     În plină glorie
     Vom îndesa în buzunare
     Regine şi regi,
     Nebuni, pioni, cai şi turnuri de-a valma
     Şi cu tablele grele sub braţ,
     Obosiţi şi mult mai bătrâni,
     Cu aceleaşi dureri în suflet şi-n oase,
     Vom merge să ne bem ceaiul de tei
     Şi, cu gândul aiurea,
     Să ne-mbrăcăm halatele roase.

     Cu obloanele trase
     Te rog să nu iesi astăzi din casa,
     Nici mâine,
     Tot veacul să stai
     După obloanele trase,
     Să nu-i auzi,
     Să nu-i vezi,
     Să nu-i cunoşti …
     Un veac după obloanele trase,
     Să scăpăm de uitătura urâtă
     Şi de otrăvita atingere
     A acestei noi rase.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu