Legenda poetico – muzicalǎ
a prinţului
trac Orfeu
Naraţiunea “Orpheus”
- în prozǎ sau în versuri- ilustreazǎ strǎlucit identitatea culturalǎ a populaţiilor din spaţiul geografic locuit în antichitate de traci şi de greci. Orpheus este fiul lui Oeagrus, regele Traciei şi al muzei Calliope.
De-a lungul vremii, personalitatea eroului s-a îmbogăţit continuu cu multiple calităţi: îl vedem cântând la lira dǎruitǎ de zeul Appolo, îmblânzind
pǎsări şi fiare sǎlbatice, participând la expediţia
argonauţilor pe care îi salveazǎ de la pieire cu cântecul sǎu… Cântăreţul Orfeu este recunoscut
şi ca întemeietor de iniţieri şi de mistere (referirea se face la Misterele lui Eleusis; se acordǎ o mare importanţă purificărilor). Cel mai cunoscut episod din legendǎ relateazǎ
coborârea în Infern pentru salvarea soţiei sale Euridice. El însă dă greş din cauză cǎ întoarce capul spre a vedea dacǎ cea care îl urmeazǎ este chiar Euridice (fapt interzis în varianta cea mai cunoscută) sau (într-o altă versiune) nu reuşeşte sǎ - şi recupereze
soţia, acţiunea fiindu-i zǎdǎrnicitǎ de către puterile Infernului. Nealinat
de pierderea ei definitivǎ, Orfeu moare sfâşiat de cǎtre femeile trace pentru cǎ refuzǎ sǎ le împǎrtǎşeascǎ dragostea.
Personajul se identificǎ
prin excelenţă cu simbolul muzical ce reprezintǎ prestigiul armoniei.
Prin puterea irezistibilă a sunetelor, el stăpâneşte întreaga natură şi poate deschide porţile Infernului.
Parcursul iniţiatic al lui Orfeu a suscitat interesul compozitorilor chiar de la apariţia
genului de operǎ. Au compus pe acest subiect italienii Jacopo Peri, Otavio Rinuccini,
Giuglio Caccini, Luigi Rossi şi francezii Jean-
Phillippe Rameau şi Marc Antoine Charpentier. Claudio Monteverdi şi Christoff Willibald Gluck au rǎmas cei mai însemnaţi
muzicieni ale cǎror lucrări inspirate de legenda lui Orfeu au strǎbǎtut
veacurile pânǎ astǎzi.
În creaţia muzicalǎ
a lui Claudio Monteverdi
(1567 – 1643) naraţiunea
originalǎ a suferit modificǎri
nu doar în privinţa deznodǎmântului, ci şi sub aspectul influenţei tendinţelor muzicale ale vremii.
În aceastǎ creaţie cu titlul original “La favola d’Orfeo”, eroul rătăceşte prin lume în căutarea Euridicei. Impresionat de suferinţa lui, zeul Apollo (tatăl lui Orfeu în această
versiune) îl ridică în Olimp pentru ca de acolo, de unde i s-a dat nemurirea, să o poată vedea veşnic pe Euridice.
În opera omonimă a lui Christoph Willibald
Gluck, eroul îşi curmǎ zilele cu un pumnal, dar, într-un moment de graţie, zeul Amor îl salveazǎ, redând totodatǎ şi viaţa Euridicei. Libretul versificat
al operei lui Monteverdi aparţine lui Alessandro Striggio. Acesta a structurat
textul literar bazându-se pe câte cinci strofe organizate concentric – un veritabil microcosmos literar – prin intermediul căruia se întrevǎd şi în spaţiul muzical relaţiile
subtile dintre ansamblu şi solişti. Din perspectivă folosofică, Orfeul creat de Monteverdi
şi Striggio readuce în prim plan ideea perfecţiunii. Personajul mitic este atras irezistibil de ideea fascinantǎ a timpului
absolut, în care trecutul, prezentul şi viitorul
au semnificaţii de ordin superior. În epocă (anii 1600), ideile neo-platoniciene pătrunse
în artă tindeau să susţină cǎ mitul lui Orfeu reprezintă o oglindă a perfecţiunii, că omul, opera şi universul reflectă unitatea creaţiei divine. Din perspectiva curentului timpului, compoziţia muzicianului italian rămâne lucrarea în care, prin jocul formelor
pure şi prin perfecţiunea intrinsecă a discursurilor poetice şi muzicale,
elementele componente sunt organizate într-un univers unitar. Cu opera Orfeu (1607) în forma madrigalului dramatic, în care muzica se adapteazǎ perfect textului şi expresiei
poetice pe o ţesǎturǎ polifonicǎ
evoluatǎ şi elevatǎ, compozitorul marchează un moment de anticipaţie pentru teatrul muzical baroc, trasând jaloanele operei seria (creaţia amplǎ cu Prolog şi 3-5 acte pe subiecte dramatice
sau tragice din mitologie). Prin preluarea
şi valorificarea cuceririllor Cameratei florentine (grupare umanistǎ de la sfârşitul
secolului al 16-lea şi începutul celui de al 17-lea, a cǎrei activitate muzical – teoreticǎ a avut ca intenţie
afirmarea monodiei acompaniate şi a componentelor constitutive fundamentale ale melodramei), Claudio Monteverdi a acordat o importanţă sporită nu numai vocilor, ci şi instrumentelor a căror forţă expresivă a ştiut să o utilizeze
eficient. Toccata ce răsună înaintea ridicării cortinei are rolul de a anunţa începutul povestirii (favolei). Combinaţia diverselor culori sonore de timbruri
instrumentale reliefează prin muzicǎ desfăşurarea dramei. Mai lirică şi mai puţin declamatorie decât a înaintaşilor Peri şi Caccini, creaţia lui Monteverdi, pe un subiect de esenţă filosofică
(mitul lui Orfeu fiind poate cel mai pregnant în tradiţia
europeană), compozitorul a construit
o frescă muzicalǎ bazându-se pe patru componente
esenţiale: povestirea pe acompaniament minimal pentru înţelegerea acţiunii, cântecul sau aria în stadiu incipient sub formă de povestire melodică şi strofică,
ansamblul respectiv corul derivat din madrigal, sinfonia1 – un interludiu
exclusiv instrumental. Pentru ilustrarea stării de confuzie, în partitura lui Orfeu întâlnim ca noutate tonalităţile minore şi dublarea culorilor vo- cale cu cele instrumentale.
Compozitorul Christoph
Wilibald Gluck (1714-1787), principalul artizan al operei clasice, avea o profundă cunoaştere a sensurilor
mitului orfic. El a servit drama prin structura intimǎ a operei şi prin unitatea
conciziei muzicale cu o amǎnunţitǎ dezbatere de idei.
Intitulată “Orfeu şi Euridice” (1762) creaţia sa - la 155 de ani dupǎ cea a lui Monteverdi - ilustrează principiile lui Gluck care au stat la baza reformării operei seria. Totodată lucrarea a marcat începutul
reformei gluckiene pentru genul operei re- alizată la mijlocul secolului al XVIII-lea în aşa fel, încât muzica să fie adaptată acţiunii cu susţinere
prin elementele specifice:
ansamblul orchestral, coral, coregrafic şi vocal. Partitura
“Orfeu şi Euridice” este consideratǎ creaţia care a deschis calea spre desăvârşirea dramei muzicale moderne. Ranieri Calzabigi a conceput
un libret în linii de o simplitate clasică, concentrând acţiunea asupra celor două personaje (Orfeu şi Euridice)
la care adaugă figura secundară a zeului Amor. Textul poetic (inspirat din Metemorfozele lui Ovidiu) se profileazǎ într-un tot organic, în care firul povestirii muzicale
este condus prin recitative, arii, duete, terţete şi momente corale, numere muzicale prin intermediul cǎrora sunt exprimate sentimentele participanţilor la acţiune.
Chiar dacǎ au respectat
ideea de bază a legendei,
libretistul şi compozitorul au eliminat sfârşitul tragic al lui Orfeu. Înlocuirea
deznodământului sumbru cu o apoteoză optimistă justifică (în opera lui Gluck) sensul mitului considerat a fi glori- ficarea forţei iubirii statornice. Personajul Orfeu din libretul lui Calzabigi este diferit de cel din mitologia
prehomeriană care apare ca un individ religios, ce personificǎ simbolul muzical de tip arhaic. Drumul întru salvarea
Euridicei prin întoarcera în mormânt semnifică coborârea
extatică a cântăreţului în Infern şi parcurgerea luminoaselor câmpii elisee. În creaţia lui Gluck călătoria
iniţiaică a lui Orfeu este mijlocită de zeul Amor care îl ajută să îşi recapete soţia – pe Euridice. Finalul operei celebrează triumful iubirii asupra morţii, nu pentru iubirea prin ce ţine de pământesc, ci
pentru semnificaţia ei la nivelul universului privit în unitatea lui. Prin magia armoniei sunetelor, eroul cu cântul lirei stǎpâneşte natura
şi curgerea timpului dinspre prezent înspre viitor. Orfeu reuşeşte să deschidă
“porţile morţii” şi pe cele ale trecutului
făcând posibilă - în mentalul uman – întâlnirea celor trei “dimensiuni” ale timpului.
În spaţiul muzical românesc, mitul orfic a fost valorizat de către Gheorghe Dumitrescu, muzicianul
care a luat în considerare
câteva tradiţii care localizau originea mitologiei despre Orfeu, ca întemeietor
de iniţieri şi de mistere, atât în Tracia cât şi în Frigia. Lucrarea Orfeu, prinţul trac a fost compusă între anii 1977-1978 şi conţine 4 acte (8 tablouri). Particularitǎţile creaţiei rǎspund genurilor operă, oratoriu şi tragedie lirică. Compozitorul a preluat iconografia
lui Orfeu, care circula în secolul al V-lea. În aceasta eroul (la fel ca în versiunile la care ne-am referit) cântă la liră înconjurat de păsări şi fiare sǎlbatice
pe care le îmblânzeşte sau vine adesea în mijlocul credincioşilor traci. Muzicianul şi-a creat propriul libret, în care protago- nistul este plasat în mijlocul unei lumi reale cu obiceiuri distincte, diferite de cele la care acţiunea
se rezumă la căutarea Euridicei în lumea umbrelor. În creaţia
“Orfeu, prinţul trac”, personajul
ia parte la expediţia argonauţilor în căutarea lânei de aur (ca în legenda originalǎ)
alături de alte personaje mitologice cunoscute din celebra cǎlǎ- torie
antică: Jason, Heracles, Theseu,
Peleu… Spre deosebire de aceştia,
care întruchipează doar forţa fizică, Orfeul compozitorului român simbolizează puterea spiritualǎ cu care acţionează
asupra semenilor prin magia muzicii. Dacă în primul tablou se oficiază sărbǎtorile reînvierii zeiţei primăverii, în cel de-al II-lea, Orfeu se află printre argonauţi,
după ce îşi îndemnase logodnica – pe Euridice
– să-l aştepte. Scena prezintă peripeţiile argonauţilor în largul mării. Cu vraja sunetelor lirei, Orfeu îi elibereazǎ pe navigatori de cântecul fermecat al sirenelor care îi ademeniseră, prefăcându-i în stane de piatră.
În actul al III-lea
apare Medeea vrǎjitǎ şi ea de sunetele lirei. Tot cu cântul său, Orfeu adoarme balaurul care păzea lâna de aur. Spre final, eroul se întoarce în Tracia, unde
îşi sărbatoreşte nunta cu Euridice. În acest tablou au fost introduse şi alte personaje, precum zeiţăţi ale diferitelor
credinţe din arii geografice îndepărtate precum zeul indic Kamadeva,
o zeiţă a Nordului (Hecate, mama Medeei travestită, care aici apare urmată de walkirii). Zeitatea Nordului se răzbună pe Orfeu pentru cǎ respinsese dragostea
fiicei sale (Medeea) şi o ucide pe Euridice cu ajuorul unui colier de
perle negre prefǎcut într-un şarpe venios. De la acest moment, acţiunea operei lui Gheorghe Dumitrescu urmeazǎ traseul celorlalte din creaţiile secolelor al 17-lea şi al 18-lea. Şi în libretul
creatorului român, Orfeu pleacă cu lira sa în Infern să-şi caute soţia, dar comite greşeala
de a o privi pe Euridice, pierzând-o pentru totdeauna. Epi- logul ni-l prezintă întors printre cei vii, cântând la liră lângă mormântul soţiei sale. În timp ce sunetele magice se înalţǎ spre cer, Orfeu se preface
treptat în statuie, iar stânca pe care stătuse se transformǎ în templu. Lira la care cântase rǎsuna acum singură la fiecare
adiere de vânt, intonând un imn al iubirii.
Dimensiunea vocal-simfonică a tragediei
lirice Orfeu, prinţul trac domină întregul demers al creaţiei
lui Gheorghe Dumitrescu prin sonorităţi diverse ca forţă şi timbralitate. Corifeii (componenţii corului antic) poartǎ povara simbolicii ilustratǎ muzical prin linearitatea melodicǎ redusă la esenţial.
1 Sinfonia - în sec. 18 desemna
o piesǎ instrumentalǎ dintr-o operǎ
sau oratoriu; apoi sensul se limiteazǎ la termenul uverturǎ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu