copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

PROZĂ - Gabi MAREȘ

proză

Scrânciobul (II)

     Eu sunt Gabi, Gabi Mareş, fiica Mariei şi a lui Virgil Mareş, dascăli în Vulcana-Băi. Gabi îmi spun toţi apropiaţii. Cândva am fost Găbiţa, domnişoara Gabi (chiar „domniţă”, ceea ce mă scotea din sărite!), doamna Gabi, în sfârşit, Gabi. Actul meu de naştere certifică însă prenumele Minodora. Cam lung. Şi neobişnuit prin părţile noastre. Cum să mă strige mama? „Minodoră, fată hăi!”, cum îmi zicea uneori profesorul   de   matematică   din   liceu,   preluând  din  „Baltagul”?  Şi  atunci,  de unde prenumele care, iată, mă însoţeşte de atâta vreme? A fost propunerea bunicului meu patern şi părinţii n-au vrut să i se opună. Tata-Mare era, cu adevărat, o personalitate puternică. Şi aproape toate planurile i-au reuşit.
*
     Când,  la sfârşitul toamnei lui 2002, eu şi soţul meu am hotărât să rămânem peste iarnă la Vulcana-Băi, am făcut-o cu gândul la un provizorat: am fi plecat la Târgovişte imediat ce, lipsiţi de confortul nostru de orăşeni, nu ne-am fi simţit bine aici. N-a fost însă o iarnă grea şi nu ne-au speriat căratul lemnelor pentru foc și curăţatul sobelor; cu atât mai puţin făcutul pârtiilor, care, în acel  moment,  era  o  plăcere  pentru  noi.  O  aveam  pe Basi-Basi, cea mai iubită dintre pisici; descoperea şi ea o viaţă normală de mâţă, care se caţără în pomi după vrăbii sau se culcuşeşte cât mai aproape de sobă, părând că niciodată nu se satură de căldură. Era un divertisment pentru noi şi îngrijirea celor câtorva găini care ne rămăseseră de la mama: moţate, pestriţe, albe, roşcate și un cocoş în penajul căruia se amestecau toate culorile curcubeului. Au murit de bătrâneţe sau răpuse de numeroşii lor duşmani. Pentru televizor, am folosit firma de cablu din sat, dar serviciile erau departe de cele pe care le aveam la Târgovişte. Cred că în iarna aceea nu am avut nici măcar telefon automat şi apelam la telefonistă în caz de nevoie, ceea ce, pentru mine, a fost întotdeauna extrem de incomod, chiar dacă mi se dădea repede legătura. Din când în când, mergeam la apartamentul nostru din Târgovişte, care ni se părea din ce în ce mai străin, mai neprimitor şi mai rece, deşi am plătit constant încălzirea, fără să profităm de ea. „Acasă” era acum, pentru noi, la Vulcana. Ne-am invitat prietenii, chiar dacă iarna deplasările sunt mai greu de acceptat.
     Şi, atunci, profitând de timpul disponibil şi de statornica noastră patimă pentru ea, ne-a prins în mreje lectura. Din cărţile noastre necitite încă sau care se doreau recitite, a venit spre noi Anton Pavlovici  cu „Pescăruşul”, cu „Unchiul Vanea”, cu „Livada cu vişini”, cu „Trei surori” şi cu minunatele lui nuvele şi povestiri. A fost iarna Cehov: pe Sebi l-au luat în primire ediţii ruseşti de care  nu  avusese timp până atunci, iar pe mine m-au ţinut cu sufletul la gură excelente traduceri făcute prin anii ’50 ai veacului abia sfârşit de literaţi care şi-au folosit resursele creatoare în singurul mod în care le era atunci permis. Ne citeam unul altuia fragmente interesante, comentam situaţii şi personaje, căutam analogii şi semnificaţii.
     Şi,  pe  măsură  ce  ne entuziasmam mai mult de personajele marelui rus, care-şi doreau cu ardoare să ajungă „la Moscova! la Moscova!”, noi înţelegeam că „livada” noastră aflată în iarnă ne este dragă şi de ajuns.
     În iernile următoare, cărţile noastre ne-au chemat imperios în pod, unde au fost depozitate o vreme – cărţi adunate de noi cu sfinţenie, care ne-au făcut, cu fiecare nouă achiziţie, să ne simţim mai bogaţi, care ne-au ajutat să ne dăm numeroasele noastre examene, care ne-au scos de atâtea ori din griul existenţei cotidiene, care ne-au sprijinit în realizarea lecţiilor – pe mine şi pe Sebi ca profesori,  pe  Mădălina  şi pe Anca în pregătirea lor pentru olimpiade şi admiteri atât de grele odinioară. Erau acolo şi cărţile pe care Anca a trudit în timpul celor două facultăţi, cărţi de estetică şi teatrologie, pe care ea nu le-a luat la Paris. Cărți. Minuni în care noi credem şi azi, în aşa măsură, că înşine ne-am apucat de scris.
     Acolo, în pod, am găsit şi o parte din jurnalele bunicului patern, învăţătorul Ion Gh. Mareş, alături de alte „bogăţii” adunate de tata.
     Sebi îmi aşază înainte o cutie mare de carton: „Citeşte!”. Asta da. Curioasă din fire, nimic nu scapă necotrobăit. Mai ales hârtii, cărţi vechi şi reviste, fotografii, scrisori – delicii. Cred că niciunde nu m-aș fi simțit mai bine decât într-o arhivă: să pipăi hârtia veche, îngălbenită, să mor de plăcerea unui scris caligrafic cu înflorituri de maestru şi să înviez descoperind construcţii meşteşugite de fraze şi întâmplări pe care nici nu-ţi vine să le crezi. Apoi mă recunosc drept cititoare. Întotdeauna mi-am dorit cărţi şi timp pentru citit. Prin somnul întrerupt al vârstei mele, aprind veioza, caut pe pipăite ochelarii şi cartea, intrând în visul de lectură.
     În cutie – caiete. Caiete dictando groase, copertate, etichetate, intitulate simplu „Jurnal”, cu specificarea anului şi a numelui posesorului. Caligrafie de învăţător care a absolvit cunoscuta Şcoală  Normală  „Carol  I”  din  Câmpulung-Muscel, la începutul secolului trecut. Când filele caietului sunt insuficiente, apar, în completare, caiete subţiri între copertele celui mare. Pe măsură ce diaristul îmbătrâneşte, scrisul devine mai puţin lizibil, consecinţă a vârstei sau a bolii.
Eu am o parte din aceste caiete. Altele sunt la Cica.
      Sebi schimbă registrul: „Scrie! E bunicul tău, e neamul tău!”
      Doamne fereşte! Una e să citeşti şi alta e să scrii. De o mie de ori mai greu. Mă fac deodată mică, intru în mine şi nu mai vreau să ies de acolo. Asta-mi mai lipsea! De câteva zile sunt sub teroarea cutiei cu „jurnale”. Mă simt deodată în pielea lui Miron Costin: şi eu „voi da samă de ale mele câte scriu”. Doamne, cronicarul a fost omorât! Dar parcă pentru alte fapte decât pentru scris. Trebuie totuşi să fac ceva. Citesc şi încep să mă conving că merită să încerc.
*
     Încep cu îndoiala celui care nu-şi cunoaşte suficiente resurse pentru a evoca nişte vremuri – mai ales netrăite – şi un om, participant activ la edificarea lor. Cu sfială mă apropii de un document ce mă va ajuta să-l cunosc pe bunicul meu, învăţătorul Ion Gh. Mareş din comuna Vulcana-Băi, judeţul Dâmboviţa, dincolo de chipul ce mi-a rămas în memorie şi în fotografii – Jurnalul său. Ceea ce voi izbuti să scot la iveală va fi „Bunicul din Jurnal”. Altceva sau ceva în plus faţă de ceea ce ştiam despre el.
     După ce mai bine de o jumătate de secol numele şi înfăptuirile lui au fost trecute sub tăcere, i  se  cuvine cel puţin acum, când urmaşii din a doua generaţie, nepoţii, sunt deja bătrâni, să ne amintim de el şi despre ce a însemnat pentru comunitatea în care a trăit. Şcoala în care a fost învăţător şi director patru decenii îi poartă numele şi, din 2004, este cetăţean de onoare al comunei. Nepotul său, dr. Dinu Mareş, îi dedică volumul „O viaţă de om la Vulcana-Băi”, după ce îl evocase în monografia comunei Vulcana-Băi (2004), a doua ediţie, lucrată împreună cu dr. Gh. I. Mareş, tatăl său şi fiul învăţătorului vulcănean. Profesorii dr. Marian Curculescu şi dr. Mihai Oproiu vorbesc despre activitatea sa politică în „Istoria Partidului Naţional Ţărănesc în judeţul Dâmboviţa” (2007). Apare menţionat în „Enciclopedia Municipiului Târgovişte” (2011) şi în volumul „Aristarc 2”, de Eus Platcu (2012), primul care în revista „Opinii pedagogice”  a publicat monografia şcolii Cucuteni, elaborată de directorul acesteia, Ion Gh. Mareş.
     Aprehensiunea că nu voi putea interpreta corect însemnările atât de sumare din „Jurnal” este atenuată  de convingerea că amintirile mele sau ale celor care l-au cunoscut pe Ion Gh. Mareş, într-o împrejurare sau alta, îmi vor sări în ajutor. Am norocul că eu vin dintr-o lume în care povestea, aflată pe cale orală, ca orice poveste, avea un loc important în viaţa familiei, în sensul că păstra miezul întâmplării şi trăsăturile personajelor. Până pe la douăzeci şi cinci de ani n-am avut televizor, iar  calculatorul  m-a luat în primire aproape de şaptezeci. Este drept că aveam, cu intermitenţe, radioul (Doamne, ce prieten!), în măsura în care Tata reuşea să încarce şi să treacă peste Coasta Pucioasei o baterie mare şi grea ca cea de la mosckviciul nostru, cărată de Sebi pe scară la etajul al  doilea, în fiecare seară, pentru că lumina era oprită la ora 10, iar Anca avea de învăţat pentru admitere la facultate, până târziu, în nopţile anilor 80 ai secolului XX. Era un radio primit în dar de la unchiul Gheţu, pentru aducerea căruia de la Drăgăneşti, unde acesta era atunci farmacist, Tata trecuse printr-o adevărată aventură, date fiind dimensiunile lui şi aglomeraţia din trenurile schimbate de vreo două ori. Pe lângă lădoiul în care se aflau lămpile, avea o antenă ca o vârtelniţă pe care se afla un scul de sârmuliţe îmbrăcate în aţă şi o pâlnie uriaşă ca la gramofon. Sigur îl aveam și la 30 decembrie 1947, pentru că toată ziua ne-a avertizat că se va face un anunţ important pentru ţară şi până la urmă au anunţat că Regele Mihai I a abdicat. Mama plângea. Au venit şi nişte învăţători refugiaţi din Basarabia, familia Pestriţu, şi toţi erau nespus de trişti. Bănuiau, desigur, ce avea să urmeze.
     Aşadar, eu am cunoscut lumea pe care bătrânii o numeau „timpurile normale”, în primul rând din spusele părinţilor, ale rudelor, ale bunicii. Mama, mai ales, învia pentru noi, copiii, dar şi pentru plăcerea ei, lumea propriei copilării şi a tinereţii de care au îndepărtat-o moartea timpurie a părinţilor, timpul şi rămânerea ei la Vulcana, prin căsătorie. Povestind, ea se simţea, în continuare, parte a lumii pe care o evoca şi o anima pentru noi: părinţi şi bunici, unchi şi mătuşi, mulţimea de veri şi verişoare, colegi, vecini, persoane mai mult sau mai puţin importante în viaţa ei. Din 1934 ea a devenit prin adopție vulcăneancă şi a trăit fără niciun fel de reţineri, viaţa familiei Tatei, după cum acesta îşi deschidea din toată inima casa pentru surorile ei. Tata avea cu adevărat talentul unui povestitor, reuşind să surprindă esenţa lucrurilor şi să-şi facă auditoriul să-l asculte cu tot interesul: darul de a face dintr-o vorbă auzită, într-o împrejurare oarecare, o adevărată scenă de comedie, jucând, pe rând, toate rolurile.
*
     Avem musafiri. Unul sau altul dintre fraţii tatei, nepoţi. Mai mulţi o dată. Dacă e cald, stăm afară. Tata a pus în spatele casei două sălcii – zăloage (doar şi partea noastră de sat se cheamă Zălogi!). Cresc repede, iar primăvara sunt o minune: pline de măţişori pufoşi, galbeni şi parfumaţi, vizitaţi asiduu de sute de albine. Sub zăloage a făcut o masă lungă şi, de-o parte şi de alta, bănci: scânduri late de stejar bine fixate în pământ. Mama aduce ceva dulce: o tavă cu plăcintă cu mere sau cu brânză, turtă dulce cu multe nuci, scoverzi ori clătite cu nuci şi cu miere. Tata vine ştrengăreşte cu o sticlă de vin roşu, producţie proprie, pe care o arată în mare fală tuturor. A păstrat sticle goale vechi din alte timpuri – „guşate” (cele cu gâtul umflat în care punea, pentru recunoaştere, vinul cel mai bun; când spunea „Am adus o guşată!”, ştiam că-şi onorează musafirii), pătrate,  chiar  unele  în care fusese cerneală, bucălate, lunguieţe, cu etichete vechi de şampanie, lichior, vinuri din crame care au dispărut de mult sau cu propriile etichete, concepute şi executate de el cu mare talent, în tuş negru şi roşu. Toarnă în pahare şi se bucură de musafiri. E actor în rolul principal. Lăudându-şi licoarea, scoate sunete apreciative, ochii sunt plini de lumină, iar mâna dreaptă  face  cunoscuta  mişcare prin care se pune în valoare un lucru rar. Glumim, râdem. El e sufletul „adunării” noastre.
     Din una în alta, ajungem la „poveşti”, mai întâi întâmplări recente, care cer neapărat trimiteri la cele vechi.
     – Hai, nene Virgile, spune-o p-aia cu…
    Tata nu se fandoseşte, nu se lasă rugat. Îi place să povestească. Noi facem linişte. El se aşază temeinic la masă, ochii îi râd poznaş, buzele i se subţiază şi sunt umezite uşor cu vârful limbii.
    „– În recreaţie, vine la mine o fetiţă”.
    Unii dintre cei de faţă zâmbesc. Cunosc deja povestea, dar se bucură de ea ca spectatorii care merg de multe ori la teatru, la acelaşi spectacol, îndrăgostiţi de piesă, de jocul actorilor, de montare.
    – Domnule învăţător, Ilie m-a poroclit!
    Tata joacă rolul învăţătorului, care, în ruptul capului, nu poate să creadă aşa ceva!
    – Nu se poate! Cum ţi-a zis?
    – Mi-a zis Pârţa.
    Învățătorul se preface că nu înţelege, n-a auzit bine:
    – Cuuum?
    – Pârţa, domnule învăţător.
    – Pârţa? se miră și se indignează învățătorul.
    – Da.
    – Cum, măăă?
    – Pârţa, domnule învăţător!
    – Ţine clopoţelul şi sună!
    Învăţătorul este hotărât să rezolve situaţia! Intră toţi elevii în clasă. Se face linişte.
    – Tu stai aici în faţă. Cine te-a poreclit?
    – Ilie.
    – Ilie, ieşi în faţa clasei!
    – N-am poroclit-o, domnule învăţător! Minte!
    – Nu mint, domnule învăţător.
    – Cine a mai auzit când a poreclit-o Ilie?
    – Eu.
    – Cum i-a zis? mimează interesul domnul învățător.
    – Pârţa.
    – De ce porecleşti, mă Ilie, copilul omului?
    – I-a mai zis şi Nae, și Sandu, și Petre.
    – Cum i-au zis?
    – Pârţa!
    – Aşa e, fetiţo? Învățătorul, decis să afle adevărul, o consultă pe victimă.
    – Da, domnule învățător.
    – Cum ţi-au zis?
    – Pârţa.
    – Măi copii, nu e frumos să vă porecliţi colegii. Fiecare are numele lui, ţine la el şi se supără când e poreclit. Voi treceţi la locurile voastre! Ia să vedem! Care este numele ei?
    – Lenuţa! răspunde clasa în cor.
    – Şi ei cum i-au zis?
    – Pââârţa! răspunde clasa în hohot.
    – Ţie cum îţi place să-ţi zică?
    – Lenuţa.
    – Păi atunci de ce-i ziceţi, mă, Pârţa? De azi înainte nimeni nu mai are voie să-i zică Pârţa. Ne-am înțeles?
    – Daaa!
    – Cum nu-i veți mai zice?
    – Pââârţa!
    – Cum o cheamă pe ea?
    – Lenuţa.”
    Aceasta e povestea prin care Tata ne demonstra cu haz cum o lecţie de morală, făcută după toate regulile conversației școlare, a avut, în mod voit, efect contrar. Era clar că cine nu ştiuse până atunci porecla fetiţei, o stăpânea acum temeinic. Fetiţa era a unui opozant liberal, care, în timpul alegerilor, pusese un bătăuş să-i dea Tatei cu o măciucă în cap. Pentru că nu putea să-i facă asta lui Tata-Mare, i-a făcut-o foarte tânărului învăţător care era Tata.
    Îl  văd  şi  îl  aud  pe  Tata  schimbând, pe rând, rolurile, jucându-le cu toată seriozitatea şi terminând  cu  ochii  strălucind de bucurie: o dată, în amintirea unui moment care i-a răzbunat umilinţa măciucii luate în cap la alegeri, şi, a doua oară, de efectul pe care l-a avut sceneta jucată de el asupra noastră, ascultătorii.
    Era  mândru de faptul că la un examen dat la facultate, un profesor i-a spus că seamănă cu actorul Ronald Bulfinski. Ceva a jucat el şi acolo şi a jucat bine. A luat o notă mare.
*
     Din Jurnal: 4 iunie 1925: 93 lei colăcei; 138 lei cane şi cănuţe pentru Moşi.
     – Fii atentă aici, că tu o să ne faci colaci când nu vom mai fi!
Eu?! Abia aşteptam să fie scoşi colăceii din cuptor şi să mănânc pe săturate. Chestia asta cu făcutul colăceilor pentru sufletele celor de faţă era… ohoho! departe! Nu merita să-mi bat capul cu aşa ceva. Pentru că, în primul rând, colăceii ăştia erau pentru mâncat astăzi, poate şi mâine, ceva bun, frumos şi dulce, iar, în al doilea rând, să creadă ele că voi rămâne eu singură, pe-aici, ca să fac colaci pentru sufletele lor. Aveam să plec şi eu ca şi ceilalţi. La Bucureşti.
     În timpul despre care îmi amintesc, nu se găseau colăcei de cumpărat. Pentru că, în concepţia „materialistă”, care ni se vâra în cap, fără însă să-şi găsească locul acolo (mai erau şi alte locuri unde să o punem!), nu exista suflet. Oamenii aveau numai trupuri. Se terminase cu „vai de sufletul meu”, pentru că în societatea socialistă toţi eram fericiţi şi trăiam bine; cu „şi-a dat sufletul”, fiindcă morţii erau morţi şi gata, nu tu Rai, nu tu Iad, nu Judecata de Apoi; cu „a pus suflet în treaba asta”, deoarece nimeni nu mai muncea cu tragere de inimă. Oamenii se încăpăţânau însă să-şi pomenească morţii. Aşa că trebuia să faci colăcei acasă. Treaba ta cum te descurcai cu făina, cu zahărul şi cu ţaicul!
     În acel an, 1925, Tata-Mare a cumpărat de la Târgovişte colăcei. A dat 93 de lei la vreo simigerie, de unde cumpăra şi covrigi, nelipsiţi de pe listele de cheltuieli. Câţi colaci or fi fost? De ce nu o sumă rotundă? Nici 90, nici 100. Bănuiesc că printre ei se aflau şi prescura şi ceilalţi doi colăcei special împletiţi pentru biserică.
     Dintre pomenirile morţilor de peste an, cea de Moşii de vară este şi astăzi cea mai aşteptată. Aşezată între primăvară şi vară, la sfârşit de mai sau început de iunie, această sărbătoare pare a fi mai mult pentru vii decât pentru sufletele celor duşi.
      Într-o însemnare anterioară zilei de 4 iunie 1925, în Jurnalul bunicului mai apare o cheltuială de 65 lei pentru Moşi. S-ar putea ca aceşti bani să fi fost daţi pe străchini, farfurii sau vreun ulcior pentru adus apă de la Ovessa. În străchini smălţuite frumos şi aduse de olari tocmai de la Horezu sau în farfurii, Mama-Mare punea păsat cu lapte aromat cu coajă de lămâie şi vanilie şi îmbogăţit cu puţin unt – o bunătate! –, orez ori griş cu lapte, presărat cu scorţişoară pisată în piuliţă şi trecută prin sită. În coşul de biserică acoperit cu un şervet cusut cu migală de ea însăşi înainte de a se mărita, şi ai cărui franjuri cădeau dincolo de marginile coşului, împodobindu-l, alături de strachină sau farfurie aşeza colăcei, colivă, vreo bucată de cozonac, lumânări şi flori.
     De Moşi, la Vulcana, înfloreşte liliacul. Cu flori albe sau mov, „bătute” ori nu, tufa de liliac se găseşte şi astăzi în vreun colţ de grădină al unei gospodării bătrâne. Tot atunci ne parfumează grădinile lămâiţa, cum i se spune aici iasomiei, iar trandafirii sunt în toată splendoarea lor. Ici şi colo, în vreo grădină mai găseşti câte o tufă de iarba Moşilor cu frunzele ei verzui dungate cu alb și  atât de diferite în acest desen, încât nu vei găsi două la fel. Acestea sunt florile din coşul cu „împărţeală” de Moşi.
    „Cănile şi cănuţele” alese cu grijă din târgul de Moşi de la Târgovişte erau dăruite cu miere proaspătă de mai. Tata-Mare punea să fie aşezate pe parmalâcul prispei cănuţă lângă cănuţă şi ne chema pe noi, nepoţii, să ne alegem câte una. De când port amintirea aceasta? Nu cred să fi avut mai mult de cinci ani. Am şi acum o cană pântecoasă de porţelan, de pe care s-a şters desenul unor flori portocalii, primită de Moşi de la Tata-Mare de cineva din familia mea. Naşii, finii, vecinii, femeile care ajutau în gospodărie primeau în sâmbăta Moşilor pomana obişnuită.
     În 1925, Mama-Mare nu avea morţii ei. De pomeni se ocupa Mămica, mama ei adoptivă. Abia după ce străbunica a îmbătrânit de tot şi n-a mai putut să-şi facă singură colacii, cuptorul construit sub polata din curtea bunicilor a început şă-şi facă treaba. Uns cu humă şi reparat în fiecare primăvară, cuptorul acela a tot copt colaci şi căpeţele împodobite cu împletituri şi cruci din cocă, în care se ştampilau semnele creştine înscrise pe pistornic. Rând pe rând s-au copt colaci pentru Bucura şi Ilie al Popii, pentru părinţii bunicilor, pentru Tata-Mare, pentru Radu, primul dintre nepoţi, pentru Agripina şi Virgil.
    Grija frământatului o aveau Mama-Mare şi Mama. Pentru că foloseau acelaşi cuptor, Mama stabilea de seara cu soacra ei care dintre ele să frământe mai întâi, pentru ca aluatul „să nu se lase” în aşteptarea cuptorului. Dacă Mama făcea un aluat ca de cozonaci la care bătea aproape o oră, „până  făcea  băşici”,  Mama-Mare  frământa  un aluat mai tare, aromat cu frunze de busuioc: „Uite-aşa trebuie să fie, mai tărişor, ca să-l poţi lucra!” Amândouă păstrau cu grijă copăile din lemn de salcie, folosite numai la frământat pâine, cozonaci, colaci.
    Când era timpul de copt, ne aşezam pe scăunele în jurul măsuţei rotunde, joase şi, în timp ce ajutorul de nădejde al Mamei-Mari – Florica lui Ciulama – aprindea cuptorul şi-l umplea cu lemne, începeam să porţionăm coca şi să facem colaci.
     Mama-Mare făcea modelul – „atât de mare şi aşa împletit”.
    Răsuceam corzile din cocă pe care le împleteam frumos, punând apoi colacii pe un fund să mai crească un pic. Cu câteva pene luate din cozile sau aripile curcilor, din care făceam un fel de pensulă, ungeam cu gălbenuş de ou fiecare colăcel. Pe deasupra presăram zahăr tos. Dacă colacii erau de post, rămâneau unşi numai cu un sirop din apă şi zahăr. Forma lor era mereu aceeaşi. Numai de Paşte făceam păscuţe, răsucind ca un şarpe funia de cocă. Acestea erau făcute joi sau vineri în săptămâna mare, aşa că mai bine să nu fi fost de faţă: te-alegeai numai cu mirosul, fiindcă toată lumea postea. De obicei, noi, copiii, ne abţineam până sâmbătă, după ce eram împărtăşiţi, apoi, pe furate, mama prefăcându-se că nu ne vede, ne înfruptam din bunătăţi.
     Oricare ar fi fost prilejul, sărbătoare sau parastas, ritualul era acelaşi. După ce cuptorul termina de ars lemnele necesare ca să se încingă, asistam la pregătirea lui pentru a primi colacii: jarul era scos şi pus pe vatra din apropiere, pe care se fierbea apoi ceva într-un tuci, pe pirostrii: dovleac sau cartofi pentru porci ori numai apă pentru spălat vasele. Nimic nu trebuia irosit şi, dacă se puteau face mai multe treburi în acelaşi timp, foarte bine. Era măturat cu cocioarba, şters cu o cârpă udă, încercat cu o mână de făină aruncată pe vatră; colăceii erau puşi câte unul pe lopata de lemn presărată cu făină, aşezaţi cu grijă să nu se atingă între ei ca să nu-şi strice forma. Gura cuptorului era astupată cu o tablă proptită bine, lângă care se punea jar.
     Începea apoi aşteptarea sub teroarea mirosului, care ne făcea din ce în ce mai nerăbdători. Cei mai mici, care făcuseră şi ei, în joacă, câte un colăcel, întrebau întruna cât mai e până se coc. Când şi când, tabla de la gura cuptorului era un pic depărtată ca să se vadă stadiul coacerii. Când auzeam „Coconiţă, veniţi de vă uitaţi!”, ştiam că sunt gata.
    Când apăreau în gura cuptorului, toate simţurile noastre dădeau năvală să-i întâmpine. Dacă mirosul era cel dintâi care îi lua în primire, privirea le îmbrăţişa culoarea rumenă şi forma, căci, deşi erau făcuţi după acelaşi model, difereau de la unul la altul. Urma aruncatul repejor dintr-o palmă în alta ca să treacă fierbinţeala atingerii şi să se scuture bruma de făină rămasă pe fundul colacului. Şi, în sfârşit, ruperea, care elibera aburul parfumat cu vanilie, coajă de lămâie, busuioc, şi… gustatul. De la fiecare dintre cei de faţă, se auzeau sunete de apreciere, căci în gurile pline de aluatul cald, dulce și parfumat nu mai aveau loc și cuvintele.
     Ritualul acesta al făcutului colacilor nu era niciodată încărcat de dramatismul finalităţii lor – pomenirea morţilor. Se producea atunci un miracol: în mişcările prelungi cu care mângâiam coca ca să obţinem frânghiile împletite în colaci, se topeau tristeţea, suferinţa lăsată în urmă de cei duşi şi,  pe  neştiute,  durerea se transforma în poveste. Mama-Mare era de un extraordinar echilibru interior, pe care nu l-a clintit nici faptul că despre Emil n-a ştiut nimic ani în şir, convinsă că este în viaţă, nici moartea primului nepot şi apoi a doi dintre copiii ei. Aşa că, răzuind coca groasă de pe  copaia  în  care aluatul fusese pus la dospit şi care, de obicei, se transforma într-un colac de calitatea a doua ce trebuia să fie mâncat imediat, că altfel se întărea, numea acea adunătură „colacul lui Rotaru”. Ştiam bine povestea, dar ea se cerea reîmprospătată. Nu ştiu din ce motive, probabil cunoscuta neînţelegere dintre cumnate, Mămica nu-l avea la inimă pe cumnatul său, preotul Vasile Dumitrăchescu. De ce-i spunea Rotaru? Pot numai bănui o trimitere la îndeletnicirea neamului  acestui preot, de altfel foarte respectat de vulcăneni. Prin urmare, acestuia i se cuvenea colacul făcut de ea din „răzătura” de pe copaie. Că îl dusese la biserică sau nu, asta e altă poveste. Destul că gândise într-atât de rău despre preot, încât să o nască pe aceasta.
*
     Cititoare atrasă de documente literare şi istorice, de proză memorialistică ori de jurnal intim, intru, de obicei, în lumea lor, mai mult sau mai puţin veche, fie cu părerea de rău de a nu fi trăit atunci, fie răsuflând uşurată că n-am păţit-o şi „p-asta”.
      Conştiinţa mea de cititor reacţionează diferit în contact cu aceste lecturi.
     Pe memorialist, conştient de condiţia sa de autor care vrea să placă, să fie crezut de cititori, care  trudeşte în vederea publicării operei, îl privesc cu rezervă, chiar dacă îl ador ca pe Neagu Djuvara ori îl citesc cu interes ca pe Adrian Marino cel din „Viaţa unui om singur”.
      Cu diaristul este însă altceva. El notează fără ifose de autor, chiar atunci când este îndreptăţit să le aibă, împliniri şi ratări, satisfacţii sau dezamăgiri, bucurii ori suferinţe – toate fiind refulări, mărturisiri ce nu pot fi făcute nici „sub patrafir”, cel puţin în momentul respectiv.
     Mă  interesează  jurnalul intim mai ales pentru relaţia omului cu timpul său, când acesta a devenit deja istorie. Cunoşti un om, dar înţelegi şi o epocă, nişte timpuri care echivalează uneori cu o generaţie sau chiar două. Consemnarea zilnică a evenimentelor, relativ simultan cu momentul producerii lor, notarea concisă, fără nicio intenţie stilistică le asigură autenticitate. Să ne amintim îndemnul camilpetrescian dat Doamnei T, de a scrie un jurnal cu „o liminară sinceritate”, efectul dorit   fiind  autenticitatea.  Or,  dacă  în  beletristică  şi  în  ruda  sa  apropiată,  memorialistica,  autenticitatea este căutată, în jurnal ea este consecinţa dezinteresului diaristului pentru tot ce are legătură cu un eventual cititor în afara lui însuşi. De aici, notaţia abreviată, lipsa coerenţei şi mai ales grija ca jurnalul să nu cadă sub ochi străini.
     Diaristului îi sunt necesare, neîndoielnic, trăsături care ţin deopotrivă de etică şi educaţie, pentru că, în viziunea mea, el este un om al adevărului. Că, mai târziu, se va folosi de notaţiile din jurnal ca elemente de propulsare în ficţiune, asta nu poate să anihileze încărcătura de adevăr – cel puţin „adevărul” lui, al diaristului. Când Titu Maiorescu notează în jurnal că studentul său favorit I. Al. Brătescu-Voineşti, căruia îi făcea onoarea de a-l avea musafir la micul dejun, a întârziat din motive  ce  nu admiteau scuze şi că, atunci când a apărut, amfitrionul însuşi l-a întâmpinat cu „Domnul profesor nu este acasă!”, îl cred pe diarist. Fostul student va nota în memoriile sale o variantă favorabilă sieşi. Pe memorialist nu-l cred. Dacă ar fi ştiut că jurnalul maiorescian va fi publicat peste ani…
      Mă străduiesc cât pot să stau departe de formaţia sau, mai degrabă, deformaţia mea didactică care  îmi  impune  mereu  modelul.  Simt însă nevoia câtorva repere pentru a înţelege finalitatea jurnalului,  în  general,  şi  a  celui  ținut de I. Gh. Mareş, în special. Mă întreb în ce măsură reprezentările mele despre jurnal se aplică acestor caiete şi dacă particularitatea de aide-memoire are de-a face cu acest tip de jurnal.
    Modelele mă ajută să constat că jurnalul bunicului meu nu poate fi definit după criteriile cunoscute.
     Cum arată acest jurnal care a devenit, de la o vreme, obiectul unei preocupări interesante ce mă plasează, alternativ, în două lumi – aceea, a bunicului, şi aceasta, a mea?
     Pentru oricare cititor neimplicat afectiv în problemele existenţei unui remarcabil învăţător din  perioada  interbelică,  lectura  acestor  caiete  la  care  mă  refer,  poate fi lipsită de interes, plictisitoare. Şi pe bună dreptate, căci paginile din caietele socotite „Jurnal” (şi numai atât!) sunt consemnări zilnice ale deplasărilor făcute la Târgovişte, centru administrativ judeţean, aflat la aproximativ 20km. de Vulcana-Băi, la Bucureşti sau în alte localităţi (Pucioasa, Pietroşiţa, Brăneşti, Gura Vulcanei, Băleni, Voineşti etc.) cu menţionarea mijloacelor de transport şi costul acestora, scopul deplasării, cheltuielile pentru sine şi familie, bacşişurile etc. Sunt notate încasările (salariul de  învăţător,  veniturile  din  stupărit  şi  închirierea casei pe timpul verii celor veniţi la băi) şi cheltuielile pentru cumpărături de alimente, îmbrăcăminte, reparaţii de încălţăminte, unelte, servicii făcute în gospodărie (cu notarea numelor celor cărora li s-au plătit sumele), taxe şcolare, bani de cheltuială etc. Lunar şi neapărat la sfârşitul anului, sunt „încheiate socoteli” cu achitarea serviciilor  făcute  pentru  gospodărie,  pentru  Societatea Cooperativă „Sănătatea”, pentru Cooperativa de consum „Mihai Viteazul”, pentru Banca Populară „Armaş Bunea”, pentru şcoală, pentru deplasări, pentru prestaţia de stupar acordată unui proprietar din Băleni etc.
     Ce imbold a avut Tata-Mare să noteze zi de zi, ani întregi, de Sfântul Ion, şi în ziua de Paşte – momentele şi acţiunile socotite importante? Ce finalitate avea pentru el un asemenea jurnal?
     Exclud nevoia de confesiune intimă, căci aceasta nu se face simţită niciunde, în niciun moment mai important al familiei ori al vieţii lui. Nicicând vreo efuziune lirică. Să cred că nu putea sau nu dorea să-şi exteriorizeze în niciun fel sentimentele? Atitudinea era poate consecinţa condiţiei lui de orfan a cărui copilărie şi adolescenţă nu au cunoscut afectivitatea părinţilor? Sau probabil a unei educaţii severe care nu permitea unui bărbat adevărat să-şi manifeste trăirile? Să nu se fi simţit mândru de copiii lui frumoşi, deştepţi şi harnici? Să nu se fi bucurat de venirea pe lume a nepoţilor, aşa cum se întâmplă cu oricare bunic? Dacă mă las condusă de prima impresie, aşa stau lucrurile: Tata-Mare şi în intimitatea jurnalului era acelaşi cu cel pe care îl vedeam. În 1939, s-au născut două nepoate: Maria-Lucia (Cica) şi eu (Gabi). În jurnalul din acel an, în zilele respective nu există nicio însemnare referitoare la aceste evenimente, nimic care să arate că a trăit momentele respective sau cel puţin că ele au existat.
      Amintirile celor care l-au cunoscut şi fotografiile mă aşază însă în spaţiul îndoielii. Să caut, deci, dovezi!
     Ca învăţător, era respectat pentru seriozitatea cu care îşi trăia misiunea de învăţător. Făcuse în sat şcoală nouă, frumoasă şi îngrijită, iar elevii săi care terminau patru-cinci clase ştiau carte, nu glumă. Greşelile şi mai ales lenea nu erau tolerate. Palma învăţătorului stângaci era temută. Dar niciunul dintre elevii şcolii primare de la Vulcana-Băi nu se întorcea de la examenul de absolvire fără  note bune. Prin anii 80 veneam de la Târgovişte la Vulcana cu autobuzul de 11,30. Era o aglomeraţie nebună şi autobuzul plin de elevi de liceu. Toată lumea ştia că lecţiile se termină la ora 14, că elevii navetişti au autobuzul lor, aşa că au început nemulţumirile. Chiulul în masă şi lipsa de respect a elevilor l-au înfuriat pe un bătrân. A înfipt mâna într-un puşti, l-a ridicat de pe scaun  şi i-a înjurat în gura mare pe toţi: „Unde trebuia să fiţi voi, mă, acuma? Ce şcoală e asta? D-aia sunteţi proşti-grămadă! Eu am făcut patru clase cu Mareş ăl bătrân şi nu mă dau pe niciunul dintre voi, cu liceul vostru cu tot! Pun pariu că nu ştie niciunul să extragă rădăcina pătrată!” M-am simţit mândră. Deci ăsta era Tata-Mare! Şi-deodată m-am întrebat dacă eu mai ştiam să extrag rădăcina pătrată.
*
     Mădălina îmi dă telefon:
     – Mamă, am terminat procesarea și ți-o trimit. Știi ce facem eu și Traian acum?
     – ?
     – Exerciții de extragere a rădăcinii pătrate!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu