copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

POEZIE - Denisa POPESCU


     Însingurare de maidan îngeresc.
     Puii de floare pâlpâie-ncet,
     Vene confuze la răstimpuri pocnesc.
     Puii de floare scriu un sonet.

     Cerul e mare, sonetul e mic.
     Puii de floare sunt fragezi ca apa
     Şi, cum susură slab şi cam peltic,
     Zici că la arde inima grapa.

     Însingurare de maidan îngeresc.
     Oftează maidanul ca o gravidă,
     În care-un sobor de bărbaţi se-nmulţesc,
     Plini de râvnă şi de obidă.

    Aburind peste norii calzi de ţărână,
    Trece un înger cu sonetul de mână.


    În casa mea cea torturată de haine,

    Am gasit de curând un cercel.
    Al cui să fie şi-n câte taine
    S-o fi-ncuibat ca un sfredel?

    O coroniţă de fauni ucişi în sărut
    Atârnă de coama urechii mărunte
    Şi, când licăre scurt palidul scut,
    Se face că are şi ochi, şi buze, şi frunte.

    O femeie stelară, cu rădăcinile-n sus,
    Se revarsă în mine ca o groapă adâncă.
    Moartă sau vie, pătruns-nepătruns,
    Forţa ei lucrătoare e încă.

    Se scutură casa-ntr-un singur cercel.
    Umbra nu iese, nici nu-ncape în el.


     poezie

    Am locuit o vreme într-o cutie de pălării,

    Printre eşarfe de mătase şi ace colorate.
    Pălăriile, vechi, erau ca nişte copii,
    Se iubeau şi se lepădau de lume pe nerăsuflate.

    Nu mă vedeau cu ochi buni, dar mă tolerau.
    Sufletul meu, numai piele şi os,
    Se-ncălzea între ele, iar ele credeau
    Că mai am la iveală o viaţă de scos.

    M-au luat o singură dată la plimbare, afară.
    Aiuram de beţia înaltă-a luminii,
    Călare pe boruri, tremuram ca o fiară
    Şi-aveam lapte în gură, cum au crinii.

    Astăzi, pălării nu mai am, nu mai sunt.
    Îşi dorm somnul de veci departe, în vânt...
   

    Nu mai plânge, Bobo, sunt de jucărie

    Timpul care trece, dinţii care dor,
    Cine a murit, cine vrea să-nvie,
    Chiar şi tu, iubito, da, te spargi uşor.

    Goală ca ulcica, râzi cu ochii mici
    Şi miroşi a lapte şi a pufuleţi.
    Eu cad tot mai des, dar tu te ridici.
    Aşa e de multe, foarte multe vieţi.

   
    Nu mai plânge, gata, liniştea-i aproape
    Şi-i atât de bine, poţi prin ea să treci.
    Vezi, pe noi ne-aşteaptă, merge ca pe ape
    Trenul de Karenini şi de Anne reci.

    Nu mai plânge, Bobo, nu mai plânge, creşti!
    Când mă voi întoarce, vreau să-mi povesteşti.


    Satul  cel din carne şi oase,

    Scrijelit în munte ca un semn pe cer,
    Arde-n mintea mea cu luciri duioase,
    Arde că sunt singur şi că sunt rebel.
   
    Îl simt uneori nechezând în sânge,
    Merii lui şi prunii-mi cad în braţe blând,
    Casele-ntr-o rână şi-au uitat stăpânii,
    Apa care-l scaldă s-a topit în vânt...

    Am plecat de mult, mai c-am şi murit
    Şi-n pustia verii nimeni nu mai ştie
    Cum că eu şi satul ne-am legat cândva
    Greu, cu jurământ ca de cununie,

    Să ne-ntoarcem unul către celălalt,
    Când sfârşitul lumii ne va fi aproape.
    Satul cel din munte, satul cel înalt,
    Duhul mic din om, dus de nori pe ape.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu