copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

EDITORIAL - Eus PLATCU

e d i t o r i a l

C e   s e   v e d e ?



     Ca orice liceu de prestigiu, „Ienăchiță Văcărescu” din Târgoviște avea o revistă tipărită („Vlăstarul”); deoarece în 1926 își întrerupe apariția, elevul intern Emil Mareș, din clasa a IV-a, scoate în 1927 o săptămânală „Pagină distractivă” (manuscris-color, patru pagini de caiet dictando): diversitatea tematică a rubricilor, calitatea prezentării grafice dovedesc că „Directorul” Emil Mareș era un frecventator avizat al revistelor umoristice din epocă – „Veselia”, „Furnica”.
     Urmare a aceleiași adolescentine propensiuni de a-și afișa disponibilitățile creatoare, în 1944 tradiția este reînnoită de o altă promoție de reviste-manuscris: „Cântece noi” (Radu Petrescu), „Carnet literar”, „Cerdano” (Mircea Horia Simionescu), „M. Caiet Mogador sau Cloșca cu pui” (Constantin Lăzărescu), „Spada” (Emilian Georgescu).
     Pasiunea pentru literatură se dovedește liantul cel mai trainic al unei prietenii ce va marca întreaga existență a celor trei („triumviri”) Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu cărora li se alătură, în varii momente, Tudor Țopa, Alexandru George, formând un grup literar distinct denumit, din ce în ce mai frecvent și convingător, Ș c o a l a  d e  l a  T â r g o v i ș t e.
     Acești adolescenți, Radu, Mircea, Costache, cheltuiesc zile și nopți în discuții la care asistă adesea și prietenii Mihai Constantinescu, Timotei Constantinescu, Emilian Dobrescu („îi ascultam fără să înțeleg, discuțiile îmi plăceau ca mod de interrelaționare”).
     Nu numai Radu „avea gura plină de Călinescu” (Mircea Horia Simionescu); toți urmăreau extaziați cursurile fascinantului profesor, a cărui înrâurire asupra creației „triumvirilor” nu este greu de identificat.
     Ce se vede?
     Se vede că încă de la primele apariții poeziile lui Radu Petrescu sunt criticate brutal proletcultist („nu se referă la viu, la societate”), autorul fiind violent demascat ca „socialist de dreapta, dușman al poeziei noi„ („Contemporanul”, februarie, 1950).
     Se vede că ochelarii unui alt Ștefănescu mai aproape de zilele acestea nu au dioptriile potrivite pentru proza unui mare artist, căruia îi reproșează „excesul de artă”! Cu o asemenea logică e ușor de criticat firul de iarbă că e verde și nu portocaliu.
     Noutatea scriiturii lui Radu Petrescu este percepută doar de cei cu un rafinat spirit critic; lupta de clasă, publicație peceristă, critică romanul „Matei Iliescu” (1970) în două numere consecutive (octombrie, noiembrie) de pe poziții de partid cu ochelari de cal.
     Se vede, din ce în ce mai bine, că în curlandul comunist, artistul lucid cu un simț al scriiturii asumat ca mod de existență, dacă nu-și maculează numele semnând omagii, va cunoaște bucuria libertății doar în fața foii albe de hârtie.
     Radu Petrescu este un artist pur sânge.
     „Triumvirii” au fost promotorii unui mod diferit de cel oficial de a privi literatura: verva ironică, explorarea banalului cu o morgă pudrată, prăvălită subtil în derizoriu sunt abordări pe care puțini scriitori din epocă se încumetă să le afișeze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu