copy protect

marți, 2 septembrie 2014

EMINESCIANA


1850,  la 15 ianuarie se naște, la Botoșani, Mihai, viitorul poet, al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi, născută Jurașcu,
1857,  împreună cu alți patru frați ai săi, Mihai este dus la Cernăuți pentru studii,
1862 - 1863, repetă clasa a II-a de la Ober-Gymnasium și în aprilie părăsește cursurile,
1864, întâlnește trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu venită în turneu; în octombrie intră ca practicant la tribunalul din Botoșani, iar apoi este copist,
1865, în toamnă se află în gazdă, ca elev „privatist”, la profesorul său de română Aron Pumnul; are în grijă biblioteca acestuia,
1866, în ianuarie moare Aron Pumnul; în broșura Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști la moartea prea-iubitului lor profesor Aron Pumnul apare poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată: M. Eminoviciu; revista „Familia” din Pesta îi publică la 25 februarie/9 martie poezia De-aș avea…; directorul revistei, Iosif Vulcan, îi schimbă numele în Eminescu. Mai apar în „Familia”: Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții; în august este la Alba Iulia pentru a participa la adunarea „Astrei”, apoi trecând munții, sosește la București…
1867, sufleur și copist în trupa lui Iorgu Caragiale. „Familia” îi publică: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade,
1868, cunoaște pe  I.L.Caragiale; Mihail Pascaly îl angajează sufleur și copist la Teatrul Național;  începe romanul Geniu pustiu,
1869, tatăl îl trimite la Viena ca student extraordinar (căci nu avea bacalaureatul); îl cunoaște pe Slavici; face parte din societatea studențească „România jună”; la 15 aprilie revista „Convorbiri literare” din Iași îi publică Venere și Madonă, iar la 15 august – Epigonii; Iacob Negruzzi îl vizitează la Viena,
1871, în „Convorbiri literare” apar: Mortua est!, Înger de pază, Noaptea…; în studiul „Direcția nouă în poezia și proza română” Titu Maiorescu îl citează pe Eminescu imediat după Vasile Alecsandri, socotindu-l „poet în toată puterea cuvântului”,
1872, la Viena o întâlnește pe Veronica Micle. La ședințele „Junimii” citește Egipetul, Sărmanul Dionis, Înger și Demon, Floare albastră,
1873, începe primele versiuni la Călin și Luceafărul,
1874, se întoarce în țară. E numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. În „Convorbiri literare” i se publică Împărat și proletar,
1875, îl cunoaște pe Ion Creangă, institutor la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași,
1876, „Convorbiri literare” îi publică: Melancolie, Lacul, Dorința, Călin, Strigoii,
1877, intră în redacția ziarului „Timpul” și, în octombrie, vine la București, unde se dedică cu pasiune gazetăriei,
1878, în „Convorbiri literare” apar poeziile: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, Departe sunt de tine…,
1879, i se tipăresc în „Convorbiri literare”: Pajul Cupidon…, O, rămâi, Pe aceeași ulicioară…, De câte ori, iubito…, Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă…, Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Freamăt de codru, Revedere, Despărțire, Foaie veștedă,
1880 - 1881, muncă extenuantă la „Timpul”. Gazetăria și vicisitudiile vieții îl obosesc; publică în „Convorbiri literare” primele patru Scrisori. Scrisoarea V va fi cunoscută după moartea poetului; lucrează la desăvârșirea Luceafărului,
1882, în tot timpul anului nu publică nicio poezie, dar citește Luceafărul la „Junimea”,
1883, tipărește Luceafărul în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună”, din Viena. Se întâlnește la București cu Iosif Vulcan, căruia îi încredințează pentru „Familia” poeziile: S-a dus amorul…, Când amintirile…, Adio, Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soț, Și dacă…,în ziua de 23 iunie, Eminescu dă semne de dezechilibru mintal; la 28 iunie boala izbucnește; e internat la sanatoriul doctorului Șuțu. La 21 octombrie, Socec editează volumul Poezii, cu o prefață de Titu Maiorescu,
1884, „Convorbiri literare” îi publică 26 de poezii inedite,
1885, Socec scoate ediția a doua de poezii. În „Convorbiri literare” se publică Sara pe deal,
1886, apare în „Convorbiri literare” poezia La steaua,
1887, Eminescu se mută la Botoșani la sora sa Henrieta. În urma unui consult de medici la Iași, se hotărăște trimiterea bolnavului la Viena,
1888, în decembrie participă la apariția revistei „Fântâna Blanduziei”, în care semnează, cu inițiale, două articole,
1889, în noaptea de 15 iunie Eminescu moare în sanatoriul doctorului Șuțu. Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie la cimitirul „Bellu”. În octombrie se dă la tipar ediția a patra a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui T. Maiorescu intitulat: POETUL EMINESCU.

Floare albastră

–„Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul,
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

–„Hai în codrul cu verdeață,
Und-isvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochiu de pădure,
Lângă trestia cea lină
Și sub bolta cea senină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a să știe.
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?”

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
……
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!
1873, 1 aprilie

Lacul

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr
1876, 1 septembrie

Dorința

Vino-n codru la isvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ți desprind din creștet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece isvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
1876, 1 septembrie


Atât de fragedă…

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.

Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.

Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Și vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.

Ș-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
1879, 1 septembrie

Și dacă…

Și dacă ramuri bat în geam
    Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
    Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
    Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
    Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc
    De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
    De tine-ntotdeauna.
1883, 13/25 noiembrie


FLORILEGIU CRITIC

          Satira eminesciană are ca punct de plecare mânia şi cu cât această mânie e mai directă, mai plină de insulte personale, cu imagini mai bufone, mai fără ruşine slobode, nu expurgată ca în opera tipărită, cu atât e mai viguroasă. În Epistola deschisă către homunculul Bonifacius mintea lui B. Florescu e „câlţoasă“ (câlţii exemplificând foarte bine starea fibroasă aritmică), intelectualii contimporani sunt „peltici“ (buna articulare a ideilor e condiţia omului de carte). Invectiva nu e „fină“. Poetul se înfurie treptat, trece la interjecţii şi gesturi violente („mascara“, „îmi întorc spre tine torso“), la admonestaţii savuroase:          Dragul meu! învaţă carte şi ascultă-ni îndemnul:          Cine vrea să zugrăvească să înveţ întâi desemnul,          Criticul întâi să ştie singur cum să-şi şteargă nasul          Înainte de-a atinge cu piciorul său Parnasul.          În Scrisori este multă „filosofie“, de aceea unii înclină a vedea în ele o rece poezie a truismelor raţionale. Punctul de vedere al detractorilor e fals. Geneza din Scrisoarea I are desfăşurarea mitului ca şi Facerea din Rigveda pe care se bizuie, cu deosebirea că în locul obişnuitelor divinităţi apar unităţi enigmatice: Fiinţa, Nefiinţa, Nepătrunsul, Muma, Tatăl. Această metodă mitologică, cu sunete din gândirea modernă, e a lui Goethe şi nu e deosebită de a anticilor, fiindcă Jupiter, Febus, Diana, Venera sunt şi ele noţiuni despre univers. Dumnezeu-Tatăl care se împreună cu Chaosul-Mumă spre a da naştere lumii sunt eroi de basm. Prozaică este numai filosofia subiectului (logica, etica), filosofia cauzei primare este prin definiţie poetică. Chiar când, ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, dar a unei experienţe deductive cu mijlocirea calculului, mintea, ieşită din relaţiile ei strâmte, tactile şi vizuale, se înspăimântă şi legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice. Mitologia lui Eminescu (intelectuală dar nu inteligibilă) constă în aşezarea abstracţiunilor în funcţii de concrete. Un Nepătruns (fiinţă fabuloasă) dormea pătruns de sine. Neantul se ridică pe noţiuni de materie:          Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?          N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,          Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,          Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.          Începutul văzut ca prăpastie deşteaptă imagini terestre, munţi fără floră, povârnişuri ameţitoare. Apa pe întuneric stârneşte senzaţii de umiditate şi mişcare ritmică. În fond deci absolutul lui Eminescu e arhaica natură abruptă. Pentru ca ,,umbra“ celor nefăcute să se poată desface, mintea trebuie să-şi reprezinte mari creste materiale. Eterna pace care stăpâneşte „împăcată“ pare un dragon în stare de mulţumire vegetativă. Tatăl şi Mama născând un bob de spumă constituie un mit cu fabulos ştiinţific. Bobul de spumă se mişcă în eternitate ca potasiul pe apă iar în desfacerea lui în fâşii e teoria nebuloaselor. Stelele vin din ,,văile“ chaosului, gândit ca o depresiune geografică, în „colonii“, ,,roiuri“ (imagini zoologice). Ele izvorăsc din infinit ca apele din Edde. Partea apocaliptică e grandioasă. Aci totul e material. Catapeteasma lumii (pură iluzie) se înnegreşte (ca un tavan de grinzi), stelele pier ca frunzele, timpul, care e o pură categorie moare omeneşte, se întinde în veşnicie ca într-un sicriu, figurând în poziţie de cadavru ideea cea mai plastică de extincţie:          Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înegrit,          Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;          Timpul mort şi ’ntinde trupul şi devine vecinicie,          Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,          Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,          Căci în sine împăcată reîncep-eterna-pace...

(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, pp. 412-413, Bucureşti, 1941.) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu