copy protect

marți, 2 septembrie 2014

LUMEA CUVINTELOR - Ion POPESCU-SIRETEANU





Cuvântul românesc suflet


    Astăzi, cuvântul suflet, considerat învechit şi popular când are sensul „respiraţie” şi prin extensie „expiraţie” sau „suflare”, este prezent mai mult în expresii şi locuţiuni. Autorii Dicţionarului limbii române prezintă, pentru acest sens, ca şi pentru celelalte, foarte multe contexte. Dintre acestea, voi reţine câteva: Vedeţi-mă fără glas şi fără sufletu dzăcându (sec. XVI); Cu sufletu voi sufla, cu limba voi descânta (Marian); Trecu iarăşi prin grădiniţă simţind sufletul busuiocului (Sadoveanu). Este bine cunoscută şi frecvent folosită locuţiunea adverbială într-un suflet folosită pe lângă verbe de mişcare, cu variantele tot într-un suflet ori numai într-un suflet, cu sensul „foarte repede, pe nerăsuflate”: Alergă într-un suflet la Mântuleasa (Ghica); …am alergat numai într-un suflet (Alecsandri). Reţinem câteva expresii: A-şi trage sufletul, care înseamnă „a respira”, „a inspira”, „a se odihni”; „a se linişti”. A se umple de suflet înseamnă „a nu mai putea respira normal din cauza unui efort fizic prea mare; a-şi pierde răsuflarea”, dar şi „a gâfâi”: Am alergat de m-am umplut de suflet (Baronzi).
    Expresia a lua sau a prinde la suflet înseamnă „a trage adânc aer în piept pentru a-şi recăpăta puterile” sau „a-şi recăpăta puterile”: Atunci Greuceanu mai prinse la suflet şi, împuternicindu-se, unde nu ridică, nene, o data pe zmeu (Ispirescu).
    2) „Faptul, starea sau însuşirea de a trăi, de a fi viu; suflare; viaţă”: Sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi şi în obraji (Camil Petrescu). Locuţiunea adjectivală plin de suflet are sensul „vioi, energic, vesel”, iar locuţiunea adverbială cu (sau fără) suflet înseamnă „cu (sau fără) însufleţire, cu (sau fără) elan”. Când cineva este prea necăjit, poţi să-i spui: vai de sufletul tău! Vai de sufletul lui cum trăieşte (Pamfile). Cu sensul „a sărăci” se poate spune că ai rămas numai cu sufletul.
    Dar a avea şapte (nouă) suflete ori a avea sufletul cu crăci înseamnă „a avea o mare rezistenţă fizică; a trăi mult”. Domnişoarele parcă aveau şapte suflete, nu oboseau deloc (Rebreanu). A rămâne cu sufletul în oase = a rămâne în viaţă: El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea… sa rămâie cu sufletul în oase (Ispirescu). A-şi da sufletul din oase înseamnă „a-şi da viaţa”: Sufletul din oase să ţi-l dau? (Rebreanu), dar a avea sufletul în oase înseamnă „a fi foarte slab”. Suflet este uneori termen cu care se adresează o persoană dragă: Dar nu te las, suflete (Agârbiceanu); Trecui valea ş-un dudău, La mândra sufletul meu (Sevastos).
    3) În gândirea religioasă, în opoziţie cu trup, suflet este „substanţă imaterială, de sine stătătoare, independentă de corp, considerată ca principiu al vieţii umane şi socotită de origine divină şi nemuritoare; spirit”: Sufletul mieu ni-i lăsa-n zăbavă (Dosoftei); Să n-aibă unde a merge sufletului lui şi să fie suptu mare blestem (an. 1689); De va fi fost el care şi-a pierdut viaţa astfel, să-i fie sufletul în cer (Heliade); Vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet (Eminescu); Grecii, cunoscând pe geţi, au fost aşa de miraţi de înalta lor concepţie despre lume şi viaţă, în special de credinţa lor în nemurirea sufletului (Pârvan); După ce moare, sufletul mortului dă ocol casei în care a trăit trei zile şi trei nopţi (Stancu). Partea sufletului este averea păstrată de părinţi pentru întreţinerea lor după ce au împărţit totul copiilor.  Cu sufletul în palmă este cel care nu-şi ascunde sentimentele. Locuţiunea adjectivală şi adverbială cu sufletul la gură înseamnă „a nu mai putea respira din cauza oboselii sau a emoţiei”, „cu nerăbdare”, dar şi „ în agonie”. Expresiile a fi cu sufletul călător sau a i se bate sufletul în tindă înseamnă, despre cineva, „că nu mai are mult de trăit, că este pe ducă ori că se află în pragul morţii”. Expresia a-şi da sau a-i ieşi cuiva sufletul prezintă o bună sinonimie cu a-i pieri cuiva sufletul, cu a da sufletul din el, adică „a muri”: Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul (Ispirescu), dar şi „a obosi peste măsură”: … nu mai puteam; îmi dădeam sufletul (Sadoveanu). Sub acest sens adăugăm şi expresiile: A-i scoate cuiva sufletul, a-i lua cuiva sufletul; a-şi scuipa ori a-şi stupi cu cineva sufletul: Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul (Creangă); a da, a împărţi de sufletul cuiva = a face pomeni pentru un mort, a-şi căuta, a-şi griji de suflet = a trăi după normele religioase (cu post şi rugăciuni); a se pocăi.
    Prin suflet numit adeseori inima ca sediu al sensibilităţii şi al sentimentelor: Bucură-te suflete! Că eu mă bucur de tine (sec. XVII); Ce a fost frumos în viaţa noastră trebuie să rămână în suflet (D. Zamfirescu). Expresiile a lua pe cineva, a creşte, a ţine de suflet, înseamnă „a înfia”: Îl iau de suflet, îi las lui ce am (Sadoveanu), iar luat sau crescut de suflet înseamnă „înfiat”: Eu mai am o fată de suflet, tot de o vârsta cu fata mea (Creangă). A da de suflet = a ceda cuiva copilul care îl înfiază. Locuţiunea adverbială din sufletul sau din tot sufletul înseamnă „cu sinceritate, cu participare totală, din toată inima”: Îţi mulţumesc din suflet că ţi-ai mai adus aminte de mine (Caragiale); Cu tot sufletul dorea altă viaţă şi altă soartă (Sadoveanu); Din suflet ofta, Inima-i rupea (Folclor din Oltenia – Muntenia). A-i arde cuiva sufletul după ceva = a dori ceva foarte mult. A-l durea, a i se rupe sufletul = a suferi mult. A nu avea pe cineva la suflet = a nu suferi pe cineva. A sta cuiva pe suflet = a incomoda pe cineva. A-i pofti ceva sufletul = a dori mult un lucru; a avea chef de ceva. A-şi săra sufletul = a se bucura de ceva; a se răzbuna, a se simţi răzbunat. A strânge pe cineva la suflet = a strânge la piept: Aş vrea la suflet să vă strâng, Să râd de fericit. Să plâng (Coşbuc).
    Suflet înseamnă şi „trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva, fel de a fi” şi „caracter”: Ferice de părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este (Creangă); O avut suflet hain, Nu inimă de creştin (Balade, II). Locuţiunea adjectivală lăsat sau lepădat de suflet înseamnă „nelegiuit, criminal”. Loc. adj. cu suflet, despre oameni, înseamnă „bun, milos; generos” iar fără suflet înseamnă „rău, nemilos”: La unul fără suflet, trebuie unul fără lege (Creangă). De multe ori suflet este un sinonim al cuvântului cuget, conştiinţă: Mi-e sufletul destul de încărcat de păcate, de propriile mele păcate (Vlahuţă). Expresia a avea ceva pe suflet înseamnă „ a fi preocupat, chinuit, apăsat de ceva”; „ a se simţi vinovat de ceva, a avea conştiinţa încărcată”: Îi sta pe suflet să-mi spună ceva şi parcă nu îndrăznea (Vlasiu). Iar a i se lua de pe suflet ceva are sensul „ a se elibera de o mare răspundere, de o vină, de un necaz”.
    În sfârşit, suflet este  şi „element esenţial al unui lucru, al unei acţiuni, al unei concepţii, al unui fapt; parte determinantă, hotărâtoare, vitală a ceva”: Mi se părea că dacă o să plece, avea să plece sufletul casei (Camil Petrescu); Bălcescu a fost sufletul revoluţiei de la 1848 (Sadoveanu). Uneori suflet poate însemna „avânt, însufleţire; impuls”: Noutatea este un factor important în … viaţa cuvintelor, adică sufletul pus în ele de subiectele vorbitoare (Iordan).
    Cuvântul este moştenit din latinul *sufflitús (acesta din sufflare).
    Familia cuvântului suflet este foarte bogată, astfel: sufletár, sufletesc,-ească, sufleteşte, sufletist, sufletuţ, sufleţel, sufleţí, sufleţíe, sufleţire; dar şi însufleţí, însufleţire, însufleţit ş. a.
    Antroponimia cunoaşte nume de familie precum Suflet şi Sufleţel.
    Aromânii au cuvântul suflit, iar din familia acestuia amintesc derivatul suflitáme „oameni mulţi” adică „multe suflete”.
    La meglenoromâni suflit este considerat de către Th. Capidan, III, 289, derivat al verbului  suflu.
    Se înţelege că suflet este cuvânt comun dialectelor limbii române, o moştenire însemnată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu