copy protect

marți, 2 septembrie 2014

CATEDRA G. CĂLINESCU - Ion BĂLU










Iubirile lui G. Călinescu

           Statornica reticență aşternută peste propria-i ascendență  a fost extinsă de G. Călinescu şi asupra atracției afective interpersonale: prietenia şi incipientele relații intime. Trecerea timpului a înlăturat fragmentar umbrele discreției, a dezvăluit o atitudine personalizată despre iubire şi o alegere individualizată a partenerei de viață.
           Dragostea juvenilă dintre principalele personaje ficționale ale romanului Enigma Otiliei, 1938,     s-a cristalizat- se ştie astăzi- pe imaginea unei Otilii reale, cunoscute de adolescentul Călinescu în mediul familial: " … era o fată cu mult mai în vârstă decât mine şi care îmi era şi rudă. Nimic de ordin afectiv n-a putut să se ivească nici dintr-o parte, nici din alta ; nici nu ştiam pe atunci că există dragoste. Acea Otilie, căci aşa se numea, îmi impunea respect…"  Întâile versuri transcrise de G. Călinescu, în martie 1919, în albumul Luciei Niculescu –verişoara tânărului - conțin aluzii la un amor nefericit: Pe-o filă te-nvață o nouă Margot/ Că viața e plin-n mizerii,/ Că-n dragoste crud-amăgire e tot/ Şi-n ea e hotarul durerii…
           Posibilă este, în schimb, existența câtorva idile şi iubiri pasagere. "… când eram la Universitate, flirtam", zâmbeşte, prin ani, G. Călinescu. Într-o scrisoare adresată nouă, Constantin Georgiade menționa studentele curtate de colegul său: Mona Buiuc, Mary Stănescu, Nely Gregorian, Dora Arion, surorile Ghimpețeanu – prin invitații la cofetărie, cinematograf, plimbări la Şosea… La seminariile Constanței Marinescu, asistenta profesorului Mihail Dragomirescu, tânărul îşi amintea a fi şoptit  "lucruri inutile Eglantinei sau Elvirei, care mă răsplăteau – una cu smulgerea nasturilor de la haină, alta cu un râs sonor de trădător…"
           Călinescu, adăuga Georgiade, a fost atras îndeosebi de frumoasa Maria Droc, fiica unui cismar de pe Calea Rahovei. Studentă la Franceză, citea aproape zilnic, după-amiaza, între cursuri, în bibliotecă, împreună cu o prietenă, Iacobescu. Tânăra, ai cărei ochi negri dădeau figurii sale o expresie de spiritual şi impertinență, de aroganță şi indiferență surâzătoare, îndepărtată, nu l-a încurajat. G. Călinescu părea prea nestatornic.
           În România literară din 29 septembrie 2013, Nicolae Mecu a publicat zece scrisori expediate de G. Călinescu din Italia, unde se afla la Şcoala Română din Roma, surorilor Zizi şi Victoria (Vicky) Luca, amândouă colege de facultate, rămase în țară. Corespondența i-a fost încredințată de d-na Viorica Nişcov, germanista, colaboratoare la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, condus de G. Călinescu.
           Şapte din scrisorile adresate d-rei Zizi au fost expediate între 13 noiembrie 1924 şi 4 septembrie 1925. Următoarele trei sunt nedatate. Dintre scrisorile primite de la Zizi, una singură, aceea din " 29 XII 1924", s-a păstrat. Scrisorile redactate de Călinescu sunt iscălite "Florio". Nicolae Mecu a apropiat, plauzibil, numele de Floire, prințul din romanul idilic Floire et Blancheflor, din secolul al XII-lea francez.
           Subordonate de editor unei "idile şăgalnice", unei "giocosa", exuberante, textele dezvăluie, dincolo de comportamentul ludic, "pură prietenie", în sensul de "camaraderie"  studențească. Tot el notează "dispoziția caragialescă"  a emitentului. Ironic, G. Călinescu pastişează limbajul lui Costăchel Gudurău din Telegrame, şi patetismul lui Chiriac din O noapte furtunoasă. Primele şase epistole au structura unor telegrame sugrumate de emoțiile intrării într-o altă lume. În glumă, îşi mărturiseşte parodic gelozia : Zizi e curtată de "275 de tipi". Timpul şi depărtarea au limpezit relațiile şi tânăra s-a consolat cu un "şef seducător".
           Scrisorile au o dublă semnificație. Atestă înzestrarea lirică a tânărului, dovedită ulterior de eseurile redactate după întoarcerea în țară. În scrisoarea nr. 10, expeditorul imaginează povestea a trei gâze rătăcite pe câmpiile verzi din jurul Bucureştiului, într-o vreme când oraşul de atunci avea "înfățişarea unei periferii provinciale."
           Textul narativ este redactat în aceeaşi dispoziție ludică, pe conturul literelor "z" şi "i", astfel încât, laolaltă, să formeze prenumele "ZIZI ". Procedeul se inseria – fără, probabil, ca G. Călinescu să fi ştiut – în avangarda "pictopoeziei", teoretizată şi exemplificată de către poetul Ilarie Voronca şi pictorul Victor Brauner, în 75 H.P., număr unic, editat în octombrie 1924. Amândoi preconizau crearea unei sinteze între pictură şi poezie, spre a capta şi exprima sensibilitatea omului modern.

           Concomitent cu scrisorile "jucăuşe", expediate în țară, G. Călinescu mărturisea – după douăzeci de ani – a fi trăit contrastiv, cu adâncă seriozitate, la Şcoala Română din Roma, "o afecțiune pură" , cu aspecte literare, o erotică în sensul cel mai "dolce stil nuovo", alături de o " prietenă", numită, nu întâmplător, Rosetta. Călinescu prelua prenumele personajului din  emoționanta schiță, Rosetta a murit, dar trăieşte încă, de Alfredo Panzini. Naratorul relata iubirea adolescentină pentru o Rosetta, probabil reală, şi reîntâlnirea, după două decenii, cu tânăra de odinioară. Căsătorită cu altul, frumoasa de ieri este acum prematur "îmbătrânită, preocupată de copiii ei şi încărcată cu zarzavat din piață." Rosetta de ieri a murit. Aceea care încă trăieşte, puternic marcată de trecerea timpului, este o altă ființă.
           Rosetta evocată de G. Călinescu "era logodită [la Roma, n.n.] cu un tânăr care mi-era şi el, şi-mi este încă, prieten [în 1946, n.n.] şi care, fiind inteligent, înțelegea natura prieteniei dintre mine şi Rosetta." Tânăra de atunci retrăia "conştientă rolul mântuitor al Beatricei, iar eu aligherizam."  Aşezați unul în fața celuilalt, "cu permisiunea celor care aveam fiecare a ne întovărăşi civil" - citeau şi traduceau schița lui Panzini.
           Dintre cele patru tinere, absolvente de Universitate, venite pentru specializare la Şcoala Română din Roma, una singură se afla în situația civilă evocată: Ecaterina Dunăreanu, logodită şi devenită ulterior, soția arheologului Radu Vulpe. În jocul lor, cei doi tineri puneau multă vibrație sufletească, imitând, fără să ştie, idila spiritualizată, dintre Bianca Milesi şi Gh. Assachi, trăită cu un secol în urmă, tot pe malurile Tibrului.
           După terminarea studiilor, amândoi s-au reîntâlnit în țară, la o însemnată diferență de ani. În ciuda apei curgătoare a timpului, Rosetta de ieri este astăzi – obseva cu deferență G. Călinescu – "tot frumoasă, şi uşoara durificare a liniilor copilăreşti de altădată îi dă un aer intelectual care place". Naratorul lui Panzini sesiza o involuție în spiritul Rosettei sale. La "Rosetta mea", G. Călinescu discerne o trăsătură contrastantă cu cealaltă : "…spiritul prieteniei s-a făcut viu. Între noi se petrece alt proces, pe care l-aş exprima altfel: Rosetta n-a murit, dar trăieşte dincole de mine."
           Prin inevitabil contrast, relațiile sufleteşti ale amândurora au devenit ireconciliabile. Şi G. Călinescu desenează un delicat portret al doamnei de azi, definindu-se contrastiv pe sine. Rosetta actuală este o doamnă "grațioasă, cu idei. Iar ideile ei nu sunt şi ale mele." De aici, prietenoase contrarietăți. Rosetta de ieri are astăzi "pasiuni, simpatii, antipatii." - şi se străduieşte să descifreze, din perspectiva ei, semnificațiile "atitudinii şi ale ereziilor mele".
           La Roma, "eu o descifram după aspirațiile mele - îşi continua G. Călinescu monologul. Acum eu sunt indescifrabil, iar Rosetta mă judecă după noțiunile curente."  Gândirea ei, "inteligent practică", rămâne "adaptată la viață".
           Jocul afectiv desfăşurat la Roma a declanşat pe noi coordonate procesul denumit de psihologia modernă "expansiune a sinelui", început sub înrâurirea lui Ramiro Ortiz, în timpul studiilor universitare. Proces complex de individuație, provocat de evaluarea aptitudinilor latente "de tip persoană-ca-persoană", a creat premisele unei îndrăznețe analogii. Ecaterina Dunăreanu, Rosetta de ieri, a dispărut. "Actuala Ecaterina Vulpe a devenit o Cătălină posibilă. Azi, ea se confundă cu Ana, Maria, Lucia şi celelalte." Fără a o numi direct o include în pronumele demonstrativ de diferențiere.
           Pe sine, se introduce în structura aceluiaşi poem : "Nici eu nu sunt Luceafărul, personajul superior intangibil, ci un modest om care însă merge spațial la o distanță incomensurabilă. Sub ipostazele cele mai superficiale – asemenea, adaug, lui Felix Sima din Enigma Otiliei – eu sunt mereu îndreptat către ținta mea, care-i rămâne Rosettei impenetrabilă."
           Deasupra confesiunii din ianuarie 1946, arde o melancolie tăinuită, pe care trecerea anilor nu a stins-o. Relațiile de proximitate înfiripate la Roma au rămas, peste vreme, la fel de vii, ca odinioară. Rosetta era atunci "un înger care lumina cu aripile drumurile mele."  Doamna Vulpe de astăzi nu avea "decât un singur chip de a-şi părăsi veşmintele îngereşti, rămânând totuşi o călăuză: să creadă în mine, cum face Vera [actuala soție, n.n] ". Însă credința ei este dată, precum se şi cuvine, altuia.

           În Dialog în cinci timpuri, publicat în ianuarie 1928, în Viața literară, editată de I. Valerian, G. Călinescu expune, în fața unei Fiamette, valoarea emoțională a timpurilor verbale, utilizate la modul indicativ. Colegă de Facultate, Fiamette era Dora Arion introdusă ulterior, cu prenumele real, în Cartea nunții. Timpul verbelor şi emoționalitatea lor intrinsecă provoacă laolaltă o strânsă contiguitate între temporalitate şi sufletul uman.
           Textul a fost reluat întocmai în Jurnalul literar din 11 iunie 1939. Cu un scop anume. Trecuse mai bine de un deceniu de la întâia apariție tipografică. Între timp, tânărul de atunci străbătuse în spațiul unui deceniu, "vara creației".  Devenise un scriitor profesionist, critic şi istoric literar cunoscut, adulat şi temut.
           Aparent, Dialog în cinci timpuri are structura unei prelegeri interactive, predată în clasă, spre a demonstra elevei contiguitatea dintre sentimente, trăiri interioare şi temporalitate. Însă confesiunea este o pătimaşă declarație de dragoste şi, totodată, un rămas bun adresat pentru totdeauna fetei de ieri.
           Mulate pe dinamica tensională a timpurilor indicativului, exemplele formulate de vocea tânărului Călinescu reconstituie ivirea, evoluția şi stingerea unei temporare atracții interpersonale. Fiecare exemplu, localizat temporal în raport cu feluritele trăiri interioare conturează un moment de biografie.
           Prezentul, timpul acțiunilor actuale, este folosit de G. Călinescu pentru a reconstitui o secvență iterativă : "Te văd adesea trecând pe stradă, cu gândul dus către un orizont îndepărtat. Tu nu mă vezi…". Perfectul compus introduce întâia discordanță: "A fost atunci o mare neînțelegere. Am plecat cu îndoiala că nu ți-am spus tot şi cu credința că n-ai răspuns decât pe jumătate…”.
           Perfectul simplu introduce, deopotrivă, o acțiune trecută, încheiată de curând şi o atmosferă epică: “Stăturăm câteva clipe fără să ne privim, fixând între noi un punct de pământ. Apoi ne strânserăm mâna cu solemnitate. De trei ori, după despărțire, întoarserăm capul îndărăt şi de trei ori îl îndreptarăm ruşinați de a ne fi surprins în acelaşi gest…".
           Timp al nedesăvârşirii, al acțiunilor durative, desfăsurate în trecutul apropiat, imperfectul incorporează melancolia neîmplinirii: "… erai dornică de realitate şi clădeai aiurea ce visai cu mine, împărtăşindu-mi cu inconştientă cruzime câte din cele gândite pentru tine şi cu tine se întâmplau fără mine…".
           "Inconveniența, obstacolul, piedica pusă de-a curmezişul acțiunii noastre"  i se părea atunci  "o calamitate", deşi "nu era decât o prelungire a gândului curat." În asemenea momente - se confesa - îşi aşeza gândurile la imperfect, reanaliza faptele, atitudinile, dialogurile, şi apele minții, învolburate în prezent, îşi reluau "cursul melancolic al meditației.  Iar viitorul rămâne  timpul energiei, al entuziasmului, al renaşterii… ".
           Parteneră la dialog, Fiamette decodează trăsăturile incluse ale frazelor. Dar imperfectul îi umple ochii de lacrimi. Acum abia intuieşte semnificația adâncă a ceea ce receptase până atunci numai sub nuanța unei camaraderii studențeşti. Viitorul gândit de celălalt la persoana întâi plural: "Vom reînvia în suflet momentele moarte, le vom face să trăiască în mijlocul nostru…" şi sângele năvălit în obrajii fetei au fost un semn încurajator. Însă de scurtă durată. Tânărul profesor nu putea oferi viitoarei soții o existență pe măsura visurilor ei.
           Peste ani, intr-o scrisoare adresată lui Al. Rosetti, în care justifica afecțiunea principalului personaj feminin din Enigma Otiliei pentru Pascalopol, aducea "cazul" destul de comun, trăit de el însuşi la începutul anului 1928: "Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vârsta lor şi că bărbații în etate exercită asupra lor un curios imperiu." Generalizarea - nu este exclus - pare să se fi cristalizat pe refuzul Dorei Arion de a continua relațiile cu G. Călinescu. În primăvara anului 1928, cei doi s-au despărțit definitiv.
           Mai era un motiv. Unul de natură psihologică. La vârste egale, fata gândeşte viitoarea însoțire cu maturitate superioară bărbatului, cu cel puțin doi ani. A porni în viață alături de un tânăr de aceeaşi vârstă înseamnă un risc potențial. Amândoi vor trebui să muncească, sã-şi armonizeze preocupările profesionale şi trăirile sufleteşti. Bărbatul vârstnic întruchipează ocrotirea, siguranța existențială în viitorul apropiat.

           Împlinirea, la 23 iunie, a unui an de la intrarea lui Vasile Pârvan în lumea umbrelor i-a prilejuit elogierea omului de ştiință şi a scriitorului. Întors spre sine, îşi exprimă, indirect, hotărârea de a-i continua exemplul. Amintirea profesorului "va stârni în sufletul vreunui tânăr o furtună sublimă, o hotărâre eroică, o năzuință nobilă către monumental."
           Sfârşitul anului şcolar contura golul vacanței de vară. "Trec printr-o criză de lene ucigătoare şi întunecată. O lene sufletească, o accidia dantescă… Mi-e silă de orarul zilnic, de monotonia alimentelor, de invariabilitatea figurilor omeneşti, de căldura apăsătoare…" scrisul nu-i mai alunga solitudinea. Constatarea îl va fi alarmat. Înfiorat, notă o aspirație
de-o clipă: "Dacă aş fi un om cu un grăunte oricât de mic de personalitate […] aş lucra împreună cu acei salahori simpatici la palatul pe care îl ridică în fața casei noastre. Aş trece mai târziu mândru ca de o proprietate literară pe lângă zidul pe care l-am înălțat eu…". A construi o casă, a bătători un drum, a îndruma cursul unei ape, a sfredeli o stâncă, "sunt isprăvi de care nu voi fi vrednic niciodată. Voi urma însă de a pune vorbă lângă vorbă şi foaie peste foaie…".
           Îndrăgostit abstract, sufletul său tânjea după altceva. Şi, pe neaşteptate, cărările vieții lui G. Călinescu s-au intersectat cu destinul tinerei absolvente de liceu, Alice, Elisabeta Trifu, "incomparabila Vera".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu