copy protect

marți, 2 septembrie 2014

PROZĂ - Atena Gabriela STOCHIȚĂ





Emuria (IV)



          Lena, mi-e dor de Oren! Atât de dor! Doar tu mă poți înțelege. N-am cui spune. Aseară am ieșit în parc. M-am plimbat ore în șir pe alei cu sentimentul că undeva mă așteaptă. Un alt anotimp departe, atâția ani departe, prea mult departe.
          Ți-am spus că în drumul meu spre casă trec pe lângă un anticariat. Ieri a fost expusă o vioară. Brusc, am intrat în panică. Vânzătorul mă privea prin geam, iar eu îl vedeam pe Oren. Am crezut
că-mi pierd mințile.
          Continui să scriu povestea cu o bucurie tristă. Crede-mă, există așa ceva! Bucurie, pentru că pot face ce vreau cu personajele mele, și tristă, pentru  că orice aș face nu pot schimba nimic.
          Mă întorc la poveste ca pe o insulă unde știu că, printr-un singur cuvânt, sunt mai aproape de el. O insulă a tăcerii. Tăcerea se lasă ca o lespede, grea, tot mai grea… Apoi liniște. Și liniștea se lasă chiar și peste vocea mea interioară.
          Sunt atâtea nopți în care îl visez. Ce minunate vise! Multe dintre ele mi-au scăpat printre cuvinte în poveste. Doar tu știi asta, buna mea prietenă! 
          Între lumea văzută şi cea nevăzută, unii spun că ar exista un mare zid, dar sunt ochi care văd cu atâta uşurinţă dincolo, de parcă zidul n-ar fi altceva decât o perdea de mătase. Şi când poţi face asta, când poţi privi şi asculta, atunci primeşti mult mai mult decât ţi-ai imaginat vreodată, primeşti marea înţelepciune.

          De când se întorsese pe pământ, singura preocupare a Emuriei era să scrie în Marele Jagrat. La măsuţa mică de sub lucarnă scria ore în șir.
– Oren, am păstrat toate scrisorile tale. Sunt singura mărturie că Tărâmul Emuriei a existat cândva. Aş vrea să le scriu în carte.
– N-am nimic împotrivă, Minune! Dar tărâmul acesta încă mai există! Ai uitat că i-am promis lui Reis că ne vom revedea?!
– Dragul de el! Dacă Elia ar fi cu noi, am putea să-i trimitem un semn.
– Îi vom trimite un gând, îl va primi cu siguranţă.
– Oare câţi dintre cei care vor citi, vor crede că această poveste chiar s-a întâmplat?
– Toţi cei care vor putea privi prin zidul de mătase!
– Dar, ştii, nu ţi-am spus niciodată! Povestea, înainte de a o trăi, eu am visat-o! Da, Oren! Am visat totul, totul! Când primeam scrisorile tale nu mai ştiam dacă e vis sau realitate. Uneori, multe din întâmplările tale aici, eu le visam acolo, înainte de a mi le spune tu. Alteori, era suficient să mă gândesc la tine, la voi şi aveam sentimentul că mai pot modifica ceva şi, odată,chiar mi-a trecut prin minte că aş putea scrie totul ca pe o poveste.
– E un semn că visele se împlinesc!
– Trebuie să recunoaştem, fiecare ne-a fost de mare ajutor, dar fără Bobiţă n-am fi reuşit.
– Este adevărat!
– Din turn n-aveam cum să văd scările, habar n-aveam de cele şapte porţi, dar într-o noapte l-am visat pe Bobiţă. Era îmbrăcat într-un veşmânt alb ca cel al preoţilor, ne ţineam de mână şi urcam treptele, de fapt pluteam pe deasupra lor. Din acel moment totul a devenit mult mai clar pentru mine. Ştiam că el va fi unul dintre salvatorii mei: Marele Jagrat se scria ca o mărturie peste timp.

Trecuse atâta timp de când poştaşul nu se mai oprise în faţa porţii lui Oren. Acum avea un alt obicei: de câte ori lăsa o scrisoare, suna dintr-un clopoţel.
– Buna dimineaţa! Aveţi o scrisoare. Sunteţi noul proprietar?
– Oarecum! răspunse Oren zâmbind.
Şi vecinii îl întrebaseră acelaşi lucru când se întorsese acasă. Într-un fel, ar fi putut să fie adevărat.
– Salutaţi-l pe Bătrânul Înţelept din partea mea! Nu l-am mai văzut de mult. Este bine, sănătos?
– Da, da! O să-i transmit.
Primise o scrisoare de la Elia şi asta părea incredibil. I-a mulţumit în grabă poştaşului şi a alergat să i-o arate Emuriei.
“Dragii mei, ce puteam desena pe ultima pagină a Micului Jagrat decât o scrisoare pentru voi? De când m-am întors, locuiesc la bunicul meu, care nu mai ciopleşte, acum are grijă de o familie numeroasă de albine. Sunt tare drăguţe şi am auzit că au o regină. Îmi voi petrece vacanţa de vară aici, iar de la toamnă încep cursurile la Academia de Desen. Piticii mi-au purtat noroc, au fost personajele principale în lucrarea cu care am participat la concurs. Bunicul mă mai întreabă şi acum cum mi-a venit ideea cu piticii. Îi voi povesti într-o zi sau poate va citi chiar el în Marele Jagrat. În fiecare duminică merg pe dealul din crâng, acolo unde l-am întâlnit prima dată pe Bobiţă. Nu mai ştiu nimic despre el, iar dacă voi îl întâlniţi, spuneţi-i că mi-e dor de el şi că sunt la ţară, la bunicul. Dacă va putea, ştiu că va veni. Din păcate, cerneala din stiloul primit de la Bobiţă este pe sfârşite. Vă scriu cu ultima picătură. După cum ştiţi, este singurul cu care pot face asta şi trebuie să mă opresc aici. Mi-e dor de voi şi simt că ne vom întâlni în curând. A voastră prietenă pentru totdeauna, Elia.
P.S. Am terminat Micul Jagrat. Cutia cu mirări pe care am lăsat-o în casa părăsită este locul în care îl voi duce.”
– Trebuie să recunosc, intrasem într-o criză de inspiraţie. Scrisoarea Eliei a venit la momentul potrivit. Cu ea voi continua povestea, Oren.
– Minune, doar tu poţi împlini Jagratul.
– Fără Elia nu ar fi fost posibil.
– Dar va trebui să ajungem într-o zi la casa părăsită să recuperăm cutia cu mirări.
– Avem o vară întreagă!

De câte ori ploua, Emuria scotea pianul primit în dar de la Bobiță și cânta. Sunetul ploii și cel al muzicii se împleteau într-un dialog perfect. Marele Jagrat, cartea întâmplării lor, era aproape de sfârșit.
– Minune, ce-ar fi să plecăm într-o călătorie?
– La ce te-ai gândit?
– Vom merge la casa părăsită, vom recupera cutia cu mirări, apoi, câteva zile la Elia, la țară.
– Tu îmi citești gândurile!
La casa părăsită nu se schimbase nimic de la plecarea lui Bobiță, cu o singură diferență - pe prispă crescuse o floare galbenă cu o singură petală.
– Pe asta, sunt convinsă că nu a desenat-o Elia! A crescut pur și simplu! A crescut pentru Bobiță.
– Uneori semnele sunt atât de clare, încât nu mai trebuie dovedite!
Au găsit Micul Jagrat în cutia cu mirări, așa cum le scrisese Elia, iar sub el cei doi bănuți de argint. Orice comentariu ar fi fost de prisos. Povestea era mult mai adevărată decât își imaginau.
– Am o idee! Ce-ar fi ca toate desenele Eliei să le aducem în carte?!
– Și tu îmi citești gândurile!
– Poate și o poezie de-a lui Bobiță!
– Ar trebui să-l întrebăm.
– Da. Dar cum? Este imposibil! A dispărut pur și simplu, n-avem nici un semn de la el. Unde să-l căutăm?
– Poate că nici n-ar trebui să-l căutăm. Ne vom gândi la asta, iar el va simți și ne va da un semn.
– Cum spui tu, Oren! Poate că nici floarea asta nu a crescut întâmplător! Poate că e un semn de la el! Există ceva mai presus decât noi și mai adevărat decât toate adevărurile lumii.
Au continuat să vorbească despre semne ca despre niște întâmplări care duc și aduc din ei și spre ei gândurile lor.

– Bunicule, ai avut dreptate! Regina albinelor mi-a îndeplinit dorința. Uite, uite creioanele, bunicule! Creioanele mele fermecate!
Elia râdea și plângea în același timp, și bunicul era bucuros, iar din ziua aceea Felis, pisica neagră apărută odată cu creioanele, nu a mai plecat de la ei. 

Locul preferat al fetei rămânea dealul din crâng unde, acum, având creioanele, se putea juca în voie despre lume și minunile ei, însoțită de nimeni alta decât de Felis. Și câte ar fi avut să-i povestească pisica! Dar aici, pe pământ, n-o putea face.

          Lena mea dragă, mi-e dor să vorbim așa cum o făceam altădată. Îmi este greu, greu de tot. Sunt la capătul puterilor. Mi-e frică și să mă gândesc la ce mi se poate întâmpla.

          Muncesc în neștire la editură, de dimineața până aproape de opt seara. Ajung acasă epuizată. Abia reușesc să scriu câteva rânduri în „Jurnalul unei fete triste”(titlul provizoriu al unui posibil viitor roman). Recitesc unele pagini și, uneori, chiar sunt satisfăcută că nu l-am abandonat. Este, într-un fel, o oglindă în care mă văd încă tânără.
          Mi se pare stupid să-ți scriu despre asta, dar de câteva zile, să nu râzi, unul dintre colegi îmi face curte. Complimentele lui m-au tulburat, dar mi-a trecut repede. Nu mai pot iubi, Lena! Nu cred că am să mă mai îndrăgostesc vreodată. Niciun cuvânt nu-mi mai face sufletul să tresară, nimic nu-mi poate readuce zâmbetul meu de atunci, de care, uneori, mi-e dor. Deasupra capului meu atârnă verdictul: pentru totdeauna singură. Doar în această singurătate mai pot fi eu. Altă stupizenie!

          Draga și buna mea Lena, această poveste a fost pentru mine un fel de colac de salvare. Nu știu dacă am gândit la fel, cu siguranță că nu, atunci când i-am imaginat pe cei doi pitici haioși și întâmplările lor. Ei însă m-au răsplătit nesperat, mi-au adus zâmbetul pe buze. Un altfel de zâmbet, dar tot zâmbet! Au apărut în viața mea atunci când mă prăbușisem în abisul din care nu vedeam șansa de salvare. Vălul negru al disperării a început să se ridice, fără
să-mi dau seama, pe măsură ce încercam, instinctiv, o coborâre spre bucuriile inocente ale copilăriei.

          Povestea lui Tic și a Ticăi s-a sfârșit, dar poveștii fiecăruia i se întrezărește un final fericit. Sfaturile voastre, al tău și al Mașei Rina, au fost raze de lumină. Le-am urmat și vă sunt recunoscătoare. Caietul acesta din fața mea e cea mai convingătoare mărturie. Aproape că n-a mai trecut o zi fără să adaug cuvântul meu acestui jurnal.

          Îmi amintesc cât de greu mi-a fost la început, cum mă așezam în fața caietului cu gândul să scriu sau să-ți scriu și nu reușeam să încheg o propoziție.  Alteori scriam noaptea întreagă, fără somn și fără oboseală. În tot acest timp, viața mea s-a depărtat de monotonie ca de ceva toxic. Ce voi face acum? Nu știu! Voi continua povestea mea. Viața fiecăruia e o poveste, iar, dacă acesta este modul meu de a merge mai departe, voi rămâne credincioasă gândului meu.
 
          Ai avut dreptate și nu cred că ține de egoism dacă uneori ne gândim și la noi, dacă uneori ne dăruim câte ceva. Încă nu știu ce aș putea să-mi dăruiesc mai mult decât aceste clipe, infinite clipe, în care timpul îmi urmează supus gândul. Scriu tot ce văd, ce simt, ce mi se pare… Crește și tot crește în sufletul meu o dorință precum o căutare.

          N-am uitat ce m-ai rugat în ultima ta scrisoare.
          Să mă gândesc… un timp; după un timp urmează alt timp…
          După un timp…
          De când am încheiat povestea lui Tic și a Ticăi se întâmplă ceva straniu cu mine, Lena! Parcă aș fi avut picioarele în obezi și acum merg din nou, mă duc fără să știu încotro, mă las în voia lor. M-am schimbat fără să vreau. Mă trezesc zâmbind fără să-mi propun aceasta. Fără niciun motiv. Diminețile mele sunt altfel.
           Gândurile… toate se află aici, în sufletul meu.
           De câte ori să adun și de câte ori să scad toate zilele înecate în plâns, în care mi-am înăbușit zâmbetul, zâmbetul acela care venea de undeva, din străfunduri nedefinibile, necontrolabile; nu îl afișam de complezență, pentru că luam masa cu o colegă, pentru că întâlneam o veche cunoștință, pentru că… O, Doamne, câte moduri de a zâmbi! Toate adevărate în felul lor.
          Habar n-am de ce, ideea asta cu zâmbetul îmi vine în minte de fiecare dată când îmi usuc părul.
          Azi mi-am făcut un cadou, un bilet la teatru. Nu-mi dau seama, n-am nicio explicație rezonabilă.
Vreau să arăt bine, voi îmbrăca rochia nouă pe care am cumpărat-o pentru o altă ocazie ce nu a mai avut loc. Este o rochie roşie, în urmă cu o lună nu aş fi observat-o în nicio vitrină şi nici nu aş fi purtat-o în ruptul capului. Şi asta dintr-o veche prejudecată căreia abia acum îi văd absurditatea. O femeie aproape de patruzeci de ani, de ce n-ar purta o rochie roşie, cu mult mai scurtă decât toate rochiile ei?!
          Îmi las haina la garderobă, opresc doar eşarfa cu care încerc să-mi acopăr umerii şi partea cea mai provocatoare a decolteului. Am primit la intrare un pliant, îl răsfoiesc pentru a consuma timpul, nu că m-ar fi interesat piesele care urmau să se joace în viitorul apropiat. Ridic privirea din când în când, constat că sunt singura femeie în roşu şi, probabil, singura neînsoţită. Simt atingerea privirii fugare a câte unui bărbat, însoţit, desigur. Zâmbesc în sinea mea. Iată un alt fel de a zâmbi! Dar simt şi privirile celorlalte femei, iscoditoare, admirative, pline de răutate sau de acel “o cunosc de undeva?!”. Se va juca piesa: Carpe diem.
          Mişcare. Uşile sălii se deschid şi o voce ne invită înăuntru. Mă pierd în mulţime. Nu mai aparţin nimănui, decât acelei clipe.
          Nu mai fusesem la teatru din timpul studenției. Mi-ar fi imposibil să-ți povestesc subiectul; pe scenă erau toate personajele mele: Aris, Orsiana, Reis, vrăjitorul, Elia, Bobiță, Tic și Tica în roluri de oameni obișnuiți.
          Nu râde!

          La garderobă, înghesuială. Aștept, retrasă într-un colț. Simt în stânga mea prezența unei persoane. Nu întorc capul, aștept să-mi vină rândul.
          – Bună seara!
          Mi se adresează? Îl privesc. Nu-i disting chipul sub ochelarii fumurii și barba grizonată. Doar vocea… Nu sunt în stare să scot un cuvânt. Întinde mâna în care ține biletul lui de teatru.
          – Ar fi putut fi o invitație la un concert pentru pian și vioară.
          Pe bilet, de la un capăt la celălalt, zeci de note muzicale, agățate pe portative scurte, desenate în grabă.
          – Domnișoară, haina dumneavoastră! aud vag vocea garderobierei.
          Rămăsesem ultimele persoane. M-a ajutat să mă îmbrac și aproape că mi-a atins umerii. Am ieșit din teatru împreună. Începuse să ningă. Îmi strâng paltonul pe lângă mine cu sentimentul că delirez. Fulgii mari de zăpadă mi se topesc în păr și pe obrajii fierbinți. Nu pot rosti niciun cuvânt. Primii pași i-am făcut tăcând, și eu, și el. Ne-am oprit sub un felinar. Și-a scos ochelarii. Era el! El!
          – Oren!
          – Minunea mea!
          – Oren?! Oren! E posibil, Oren?!
          – Eu. După cum vezi, n-am murit, Emuria mea.
          – Și accidentul?
          – O lungă poveste.
          Mi-a cuprins obrajii cu palmele lui mari și calde și m-a sărutat. Era el…, el…, el…
          De atunci nu ne-am mai despărțit.

          Nimeni nu trebuia să știe că Oren s-a întors. Nici măcar Rinei nu i-am povestit, deși insistase atât de mult să-i spun ce miracol mă transformase într-atât, încât nici vocea, aproape că nu mai era a mea. Probabil era așa cum scrisesem în povestea cu pitici: iubirea te învăluie într-o aură care nu poate trece neobservată.
Singura care va cunoaște adevărul, vei fi tu, Lena mea dragă!
          Accidentul se întâmplase. Oren a fost unul dintre puținii supraviețuitori. După o comă profundă de aproape două luni, și-a revenit, încetul cu încetul. Toate documentele personale îi fuseseră mistuite de incendiul care-i atinsese și o parte din corp. Pe piciorul și mâna stângă încă i se mai văd cicatricile.
          Eroare, întâmplare, destin, minune, nu știu cum s-o numesc, dar la refacerea documentelor i-au fost modificate numele și data nașterii. Conform actelor, Oren era o altă persoană. A renunțat definitiv la vioară, și s-a întors la o veche pasiune: fotografia. Acum este un fotograf celebru, sub noul lui nume, Arin Barth. Lucrează în cinematografie și are o mulțime de contracte cu case de producție renumite. Arin Barth este Oren, Oren al meu!
          Eram năucită de tot ce mi se întâmpla: cum de știa că voi fi la teatru în seara aceea?
          – Este a doua oară când vin în țară. Prima dată am stat doar două zile. N-a fost cu putință să te găsesc. Nu mai locuiai la adresa știută de mine. Cu câteva luni în urmă s-a întâmplat minunea! Ieșisem cu niște amici. Unul dintre ei, scenograf, lucra la o piesă care-i dădea bătăi de cap, motiv pentru care aproape toată seara ne-a vorbit despre carte și autorul ei. Întâmplător, o avea la el. Pentru că mă plictisea teribil discuția, o răsfoiam curios, mai ales că autorul era român. Apoi, surprinzător, nu obișnuiesc să fac asta, m-am oprit pe pagina a doua a cărții, urmărind absent, cred că mă interesa anul apariției. Ți-am citit numele de zeci de ori. Putea fi o coincidență. Nu m-am gândit nicio clipă că n-ar fi vorba de tine. Așa am aflat unde ești.
          – De-ai ști de câte ori am vrut să renunț. Mi-a fost tare greu! Nu tradusesem până atunci decât câteva cărți pentru copii. A fost un test, dar și o provocare.
          – Singurul care știa că m-am întors era Sorin Brăescu, regizorul piesei pe care am
văzut-o împreună în această magică seară a regăsirii noastre. Am cedat rugăminților lui și am venit la teatru.
          – Îi promisesem Lenei că voi face ceva pentru mine. În drumul meu spre casă exista un loc unde, la câteva zile, era înlocuit un afiș. Un loc în dreptul căruia nu mă mai oprisem demult. Într-o zi m-am oprit. A fost prima dată, după mulți ani, când mi-am cumpărat un bilet la teatru… Claudia mi-a dat cumplita veste, apoi, pentru câțiva ani, am lipsit prezentului.
          Mi-am revenit greu.
          – Fusesem trecut pe lista celor decedați. În accidentul acela mi-am pierdut vioara, dar mi-am recuperat viața.      

          În cele două săptămâni cât a stat în țară, am refăcut toate drumurile noastre, am revăzut locurile noastre, am mers la Ateneu, prima dată după despărțirea noastră. 
          Trăiesc, Lena, trăiesc fiecare clipă!
          Oare câtă moarte încape în trăire și câtă trăire în moarte?
          Există un nesfârșit al tuturor lucrurilor.
          Carpe diem.

          A păstrat toate scrisorile mele. I-am scris și după accident, dar acelea s-au pierdut. Când a înțeles că scrisorile lui nu mai ajung la mine, a renunțat să le mai trimită, dar nu să le scrie. Acum le-am primit pe toate, cu câțiva ani întârziere, dar chiar de la expeditor. Sunt atât de multe, că abia încap în cutia pe care scrie: pentru Emuria mea.
          De când a plecat le-am citit și recitit de zeci de ori. Se va întoarce curând și vom pleca împreună într-o lungă călătorie prin lume.
          Mai am foarte puțin și termin traducerea la cartea cu care îmi voi încheia colaborarea cu editura. Niciodată nu mi s-a părut mai ușoară această muncă.

          Mă privește, prin geamurile plânse, o ploaie rătăcită, dintr-o după-amiază obișnuită și târzie de toamnă. Copacul de peste drum își unduiește trupul firav din care verdele fastuos încă n-a plecat. Ador sunetul ploii de astăzi și mă pierd în acest peisaj care îmi amintește că trăiesc. Aud picăturile cum se sparg într-un limbaj pe care, acum și aici, aș putea să-l descifrez cu ușurință. Câtă muzică încape în sufletele noastre! Câtă armonie într-o banală ploaie de toamnă!
          În seara aceasta cred că am să ies, chiar dacă ploaia nu dă semne că s-ar opri, și am să mă pierd  printre oameni grăbiți, printre povești de viață, printre destine neștiute încă, printre amintiri… Am să mă pierd, spun, dar ce dulce e pierderea aceasta, încărcată de toate dorurile și darurile regăsirii, redescoperirii.
Ploaia asta îmi amintește de Eminescu. Nu l-am mai citit din liceu. Știam zeci de poezii antume și postume. Câștigam întotdeauna toate concursurile la care recitam poezii de Eminescu. Îți amintești? Cum e posibil să fii uitat în asemenea hal! Nu-mi reamintesc decât frânturi de versuri: trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri… și când gândesc la viaţa-mi, încet repovestită de o străină gură… mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine… nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat?…
          Oren s-a întors de două zile.
          Port pe deget un inel.
          În curând voi părăsi camera de la mansarda unde am locuit în toți anii de zbucium, de dor, de visare, de renaștere.

          Petrecem o perioadă la mare. Un proiect început de Oren în urmă cu câteva săptămâni,
într-un sat de pescari,  este aproape de finalizare.

          Ne găzduiește o familie minunată, cu trei copii. Cel mai mic, Bobiță, are patru ani și îl strigă pe Oren, adică pe Arin, Alin, iar pe mine, Emulia. Astăzi, Oren i-a cumpărat o bicicletă, de care acesta este tare încântat. Cea mai mare dintre frați, Gabriela, vrea să ajungă pictoriță. Are o colecție impresionantă de pânze. Mijlociul, Septimiu, Tinu îi spun toți, este tăcut și retras, dar, și el, și Gabriela, au cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată.
          Le-am dăruit fiecăruia povestea cu pitici. Dintre toți, Tinu este cel mai interesat. N-o mai lasă din mână.
          Oren le-a promis copiilor o plimbare cu mașina…
          Altfel… marea este așa cum o știam!  

          Ultima noapte în satul de pescari, pe malul mării. O privesc fără să clipesc și mi-o imaginez ca pe o femeie misterioasă, îmbrăcată în negru. O privesc și plâng în brațele lui Oren. Oren nu mă întreabă nimic. Vântul puternic aduce miros de sare și de alge. Strâng în palmă o scoică oarecare pe care am cules-o dintre miile de scoici abandonate pe plajă. Nu văd valurile, dar le aud zbuciumul. O lună subțire ne privește, când și când, dintre nori.
          Este ultima zi a anului. Sunt cu Oren, departe, într-o țară minunată!

          Pentru că destinațiile mele vor fi altele, și altele, îți voi scrie fără pretenția unui răspuns, Lena. Este sfârșit de ianuarie. Oren are aici o căsuță minunată care mă duce cu gândul la casa piticilor din poveste. De la fereastră se văd munții. Aici, aproape tot anul, munții sunt înzăpeziți.
          Astăzi a fost o zi atât de caldă, ca un început de primăvară. Țurțurii groși de la streașină au început să se topească. Sub zăpadă, iarba rămâne verde aproape toată iarna.
          Ieri, Oren mi-a adus brândușe. Mi-am amintit cum le căutam împreună și ce bucuroasă era Rina când ne întorceam cu trei buchețele.  Mai ții minte când am intrat în grădina lui nenea Gicu și ne-a alergat câinele? Dar tot n-am renunțat. Nu știu cum se făcea, dar acolo creșteau cele mai multe și cele mai frumoase brândușe. Le duceam în camera noastră, iar noaptea Mași Rina le scotea în sală, unde era răcoare, doar așa trăiau mai multe zile. Pe cele mai mari le așezam printre filele cărților, le regăseam în anul următor când adăugam altele, de parcă acesta ar fi fost un joc de recunoaștere al unui drum de întoarcere. Câteva dintre brândușele acelea le am cu mine, aici.
          Sunt bucuroasă că pot scrie despre toate acestea, că pot scrie tot ce-mi trece prin cap. Sunt fericită când scriu.
          Îmi amintesc cât de greu mi-a fost la început și cât de absurd mi se părea să înșir zi de zi cuvinte, dar îți promisesem și trebuia să mă țin de cuvânt.
          Acum simt nevoia s-o fac și nu mai pot trăi altfel.



Sfârșit.

2 comentarii:

  1. Foarte tare,imi place.Mai scrieti cu unicitatea Dumneavoastra ca face-ti un lucru foarte frumos.Toate cele bune.

    RăspundețiȘtergere