copy protect

marți, 2 septembrie 2014

LECTURI FACILE



Proză măruntă


        – Romi, vreau părerea ta , absolut în afara oricăror…
        – Nu pot.
        – De ce?
        – Sunt implicat.
        – În ce sens?
        – Adică nu-ţi dai seama?
        – Ce seamă?
        – Eu trăiesc în pădure ori între oameni?
        – Nu înţeleg la ce te referi.
        – Nu face pe niznaiul, cu mine nu-ţi merge; te ştiu mai bine decât îţi imaginezi; când nu-ţi convine, nu înţeleg! E aşa de complicat de înţeles că cine vrea să mă ia la perpulis mă întreabă, ce mai face don’ colonel? Tot cu scrisul? Adică, s-a dat la fund? Nu mai scoate nasul în lume? Nu-şi mai fâlfâie fuduliile prin toate bombele?
        – Cine a zis?
        – Cine a zis! Trebuie să zică?! Eu nu văd ce le sticleşte în ochi?!
        – Adică?
        – Adică, tu crezi că lumea a uitat ce făceai când erai comandant? Dacă-ţi cădea pata pe una, îl arestai pe bărbat-su şi până nu-ţi făceai mendrele, nu-i dădeai drumu’!
        – Nu-i adevărat. De unde ai mai scos-o şi pe asta?
        – De unde? Păi, scăpa careva dintre colegii de liceu să-mi bage în sân broasca râioasă? L-am văzut pe dom’ colonel cu două... mamă-mamă, ce le mai flocăia la bar la Universal.
        – Şi tu îi credeai? De ce nu mi-ai spus atunci să le storc boaşele la beci?
        – Vezi? Asta-i! Nici acu nu ţi-ai ieşit din nărav. Ai uitat ce scandal a fost când l-aţi arestat pe doctorul Calafindescu să-i toarne pe ăia cărora le scopise nevestele? Şi el o ţinea una şi bună, pe soţia tovarăşului prim-secretar, pe a tovarăşului secretar cu propaganda, pe a tovarăşului ministru-adjunct de la... şi de la..., şi când aţi văzut că n-aveţi ce-i face l-aţi pus în butuci şi i-aţi mâncat ficaţii!!
        – Domnule, te rog să mă crezi, ţi-o jur pe sfânta cruce, că n-am avut niciun amestec; am primit ordin de la secu fiindcă doctorul nu-şi ţinea gura şi turna toată ziua la bancuri cu Ceauşescu şi Ceauşeasca, până le-a ajuns la urechi şi ălora din ce-ce, doar ştii că pe Nicu îl însurase mă-sa cu fata ăleia de...
        – Da’ cu aurul cum a fost?
        – Care aur?
        – Care aur?! Iar te faci chinez? Aurul pe care l-aţi confiscat de la ţigani.
        – A fost un furt pe care...
        – Să zicem. Şi ce-aţi făcut cu el?
        – L-am depus la BNR.
        – Şi de ce în ’90 nu a fost restituit?
        – Nu ştiu.
        – Minţi! Ştii foarte bine! L-aţi furat voi.
        – Nu-i adevărat. Nu-i adevărat, scorneli de minţi bolnave, n-ai nicio dovadă!
        – Dar casele pe care şi le-au turnat Gâneaţă şi Dârstache, adjunctul tău, cum au răsărit ele aşa... din leafa de miliţian?
        – Nu ştiu, nu m-am băgat în treburile lor...
        – Dar beţivăniile şi curvăsăriile tale, tot din leafa de miliţian?
        – Nu văd ce are bula cu prefectura.
        – Dacă vrei să discutăm, să ne comportăm ca doi oameni cu oarece pretenţii, nu ca două personaje; pentru tine nu există un prag între realitate şi ficţiune, ne priveşti pe toţi ca şi cum tu ne-ai fi făcut din plastilină şi ne poceşti cum îţi vine la îndemână ca să-ţi iasă nuştiuceţitrece prin cap; asta se numeşte, cu un termen foarte exact, delir megalomanic şi ar trebui mai întâi să consulţi un psihiatru şi după aceea să te apuci să publici; cum ţi-a venit aiureala asta cu miliţienii? A secat erotica? Acuma te masturbezi cu poliţiştii? Nu te gândeşti ce-or să zică nepoatele tale când vor învăţa româneşte şi vor citi toate dejecţiile astea? Pentru ele Tataie Dadu e un sfânt şi vor descoperi că era un Porc! Nu pot să-mi imaginez cât de pervers ai putut să fii!
        – Pervers?
        – Da! Da! Pervers! Ipocrit! Cinic! Mincinos!
        – Mincinos?
        – Da, mincinosul mincinoşilor; am trăit treizeci şi doi de ani în preajma unui mincinos pe care l-am iubit ca pe un tată şi el ne face de râsul lumii! Până acuma am crezut că eşti doar un obsedat sexual, un libidinos ca atâţi alţi moşi; acuma constat ceva mai grav.
        – ?
        – Nu-ţi dai seama?
        – ? !
        – Tu eşti un cetăţean al oraşului N.; legitimat cu B.I., domiciliat în. care dacă nu a fost condamnat penal nu poate fi absolvit de toate potlogăriile şi crimele morale comise, care în loc să-şi pună cenuşă în cap îşi exhibă dotările în văzul lumii, ca nebunul de Moştoacă; chiar dacă nu ţi se reproşează pe faţă trecutul, nu o să păcăleşti pe nimeni cu pseudonimul ăsta cusut cu aţă albă, Vasile Bogdănescu, când toată lumea ştie că e vorba despre Ciupearcă, fustangiu şi pilangiu notoriu, devenit peste noapte romancier! Halal! Din trei cuvinte, unul e porcos sau cu aluzii scabroase.
        – Să nu exagerăm. Şi apoi, nu sunt cuvintele mele, sunt vorbele personajelor, nu pot să le fac să cuvânteze ca de la tribuna academică; eu pot să-ţi dau să citeşti romanul ,,superlong” elogiat şi premiat de domnii cei mai onorabili, al unei gingaşe domnişoare în care întâlnim un titlu de capitol formulat cu o graţie desăvârşită şi cu o motivaţie nulă: Deasupra teatrului atârna un burlan ca o nulă (cititorul, dacă va dori să cunoască titlul exact, va înlocui pe n cu p!).
        – Nu e prima dată când constat că cu tine o discuţie normală e imposibilă: le sucăleşti, le morfoleşti ca să iasă tot cum vrei tu, fără să te gândeşti că poate şi alţii au ceva de spus.
        – N-au decât să spună
        – Păi, mai are cineva loc de tine? Avea dreptate Petrică...
        – Care?
        – Colegul ăla al tău, Ciupituc, zicea că numai când se gândea, că a doua zi îţi va auzi numele, îl apucau năbădăile! Eu tot nu pot să inţeleg ce-ţi trebuie ţie, la vârsta asta, să te zgâieşti ca un retardat! Eşti pensionar, ai gospodărie de îngrijit, ai vecini oameni cumsecade, respectuoşi, îţi tolerează toate excentricităţile (cântece lumeşti, chiuituri, behăieli), treaba ta; de ce-ţi risipeşti bănuţii în loc să-i pui bine pentru înmormântare?
        – Nu risipesc decât pe un top de hârtie şi câteva pixuri.
        – Şi tipărirea?
        – E sponsorizată! Înseamnă că nici măcar nu le-ai deschis dacă n-ai văzut că am făcut dedicaţia cuvenită sponsorului inginer, mai receptiv decât domnul director al spitalului.
        – Am destule pe cap şi abia am timp să citesc în specialitate: aici nu e ca la miliţie.
        – Adică?
        – Să torturezi omul până face infarct, aici ai responsabilitate, ai greşit, ţi-a murit pacientul, eşti aut, poţi să ai tu zece diplome la Harvard. Dar nu despre asta era vorba.
        – Atunci despre ce, domnul patron?
        – Tocmai această chestiune vreau s-o lămuresc.
        – Adică?
        – Adică tu îmi dai de înţeles că eu ar trebui să-ţi fiu veşnic recunoscător, ca şi cum tu
m-ai fi făcut doctor, director, patron.
        – Şi nu-i aşa? Dacă nu interveneam unde trebuie şi nu te sponsorizam rămâneai un amărât de doctor de familie la Sobeleştii Dinvale.
        – Şi munca mea nu a contat?
        – Alţii au muncit de zece ori pe atâta şi nici prin vis nu au îndrăznit să-şi dorească ce ai tu.
        – După ce ne-ai făcut de râs în tot oraşul, mai contează că am cea mai super policlinică particulară?
        – Adică?
        – Dracu’ a mai auzit comandant de miliţie cu carnet de revoluţionar?!
        – Da’ generalu’ Bârcoi n-are carnet? Şi dacă n-aveam carnet, mai vedeai tu Harvardu’? Poate în film.
        – Ţi-am spus că-ţi sare muştarul ş-o învârteşti să iasă cum vrei tu; crezi că dacă ţi-a venit bâzdâcul ăsta cu scrisul, noi trebuie să-ţi înghiţim toate hachiţele?
        – Care hachiţe?
        – Care hachiţe?! Ceartă de dimineaţa până seara că mâncarea e sărată, că prăjitura e dulce, că nu te tunzi, nu te razi, mai rău ca un sălbatic, că te îmbraci ca ultimul gunoier. Ce, fără aiurelile astea nu poţi să... creezi capodopere pe care nu le citeşte nici pisica? Şi Marin Preda să fi fost şi tot trebuia să te gândeşti că şi ceilalţi au suflet şi suferă: numai nemulţumiri, vorbe spuse pe jumătate, mofturi, capricii de menopauză! Ce suntem noi? Slugile tale surdo-mute? Să nu scoţi nicio vorbă că Măria Sa creează – căcărează brează, na, că m-am molipsit şi eu, fir-ar a dracului de viaţă cu aşa om! Şi la urma urmei, ceea ce n-o să pot să ţi-o iert niciodată e că ai chinuit-o cincizeci de ani pe mama, care te-a suportat ca o martiră, numai ea ştie de ce.
        – Am iubit-o şi o iubesc şi acuma: n-a fost femeie mai iubită decât ea.
        – O iubire prostească! Cum poţi să minţi în halul ăsta? Ce om e ăla care îţi spune că vine să se logodească şi nu vine şi ea toată noaptea se gândeşte cum să-şi pună capăt zilelor că
s-a încrezut unui mincinos?
        – Era un om fără... mobil! Cum era s-o anunţ că m-au îmbătat unii ca să rupă ea logodna?
        – De ce nu i-ai spus?
        – Fiindcă nu mă crede.
        – Nici eu nu te cred.
        – Vreau să te întreb ceva, numai dacă nu-ţi sare iar muştarul.
        – Întreabă.
        – De ce te-ai făcut tu miliţian?
        – Şi ce-ai fi vrut să mă fac? Profesor? Doctor? Inginer? Arhitect? Cu ce bani, mă rog frumos? Dacă nu era popa Belindic să i se facă milă de o văduvă nu făceam nici amărâta aia de profesională.
        – De ce nu mi-ai spus niciodată nimic despre bunici, de câte ori te întrebam te eschivai că n-ai timp.
        – Nu ai fi crezut că o văduvă de douăzeci de ani a putut să crească patru copii din vânzarea lumânărilor la biserică; aveam cinci ani când a murit tata sub roţile unui marfar;
n-am avut de ales: fiindcă aveam origine sănătoasă de ceferist, am făcut armata la securitate – uniformă, soldă; n-ai cum să înţelegi ce înseamnă să fii orfan sărac şi să trăieşti din mila altora. Ce-a fost, a fost, nu vreau să-mi amintesc nimic.
        – De ce scrii despre miliţieni?
        – E răfuiala mea cu duhurile care mă bântuie.
        – Te rog să mă înţelegi, dar ştiindu-te cât eşti de ipocrit, cred că e o mască de ultimă oră.
        – Eşti liber să crezi ce vrei; poate chiar ai dreptate.
        – Am, n-am, nu despre asta e vorba.
        – Atunci despre ce?
        – Am venit să te anunţ că ne-am schimbat numărul pe fix; când ai nevoie de ceva, mă suni pe mobil.
        – De câte ori te sun, nu-mi răspunzi.
        – Sunt ocupat; te sun eu.
        – De ce?
        – Nu vreau s-o năuceşti pe Anamaria cu toate palavrele în doi peri; mi-a spus că dacă ar fi ştiut ce tată am, nu s-ar fi măritat cu mine pentru nimic în lume; la ei în casă nu s-a auzit niciodată niciun cuvânt cu cel mai nevinovat subînţeles indecent.
        – Şi mă doare în cur cum zice? Mă doare în anus?
        – Vezi? Faci ce faci şi tot la troacă tragi.
        – Am glumit, cum de nu pricepi?
        – Trebuie să mă gâdil ca să râd la glume d’astea nesărate; voiam, de fapt, să-ţi spun că a venit la mine, Denis, am fost colegi într-a douăşpea la „Mihai Viteazu”. L-a trimis ta-su, mi-a zis că bătrânul, îl ştii, generalul Scripcaru, a fost comandant după ce te-au dat afară pe tine, i-a zis, spune-i lui fi-su să-l potolească pe ta-su, că viaţa e complicată şi nu se ştie cum într-o zi te trezeşti cu câţiva malaci care îţi cer autografe şi îţi dau o bătută de te caci pe tine şi după aia prinde-i dacă poţi, că ăştia sunt profesioneşti, te pisează fără amprente.
        – Mai dă-l şi în mizda mă-sii, nu cred că îndrăzneşte.
        – De ce?
        – Ştie că n-am plecat cu mâna goală.
        – Adică?
        – Adică am documente.
        – Ce documente?
        – Să nu mă facă să chem un ziarist şi vedem atunci care are trei perechi de boaşe.
        – Şi vrei să spui că astea nu-s năravuri de miliţian?
        – E cea mai mare idioţenie să fii evghenicos cu şacalii: mă îngrozesc la gândul în ce lume am trăit târât de porniri animalice; singura explicaţie pe care am reuşit s-o găsesc este că depravarea pe care mi-o impuţi nu era decât o supapă după cum şi „bâzdâcul” scrisului probabil e tot o supapă. Domnul Freud ce zice?
        – Zice că eşti leşinat să-ţi arăţi muşchii: adică cele mai jegoase javre îşi lăbărţează tărtiţa pe prima pagină şi tov. colonel cel mai tare futerist, a tras pe linia moartă? Şi ce dacă are şaptezeci de ani? Are vreun beteşug? N-are. S-a plâns vreo fustă că nu mai e verde? Nu!
        – Romi, cred...
        – Poţi să crezi ce vrei. Eu cred că trebuie să consulţi un psihiatru. Te programez, dacă vrei, la Baranovici, vine de la Cluj, în fiecare sâmbătă, e cel mai bun din noua generaţie, publică în reviste de specialitate din străinătate, a făcut şi el Harvardul, n-a vrut să rămână la catedra profesorului lui, tot un român, Bugnariu; dacă într-adevăr simţi nevoia unui tratament, am o relaţie la o clinică de psihiatrie din Viena, au medici de pe toată planeta, nu trebuie
să-ţi faci probleme, cu pensia ta de 800 de milioane te descurci cu brio.
        – Care 800? 80!
        – Ce va trece de 80 achit eu. Am totuşi o... bănuială...
        – Anume?
        – Anume, că toată povestea nu e decât una din vastul tău repertoriu de fandoseli cu care ne-ai aburit atâţia ani, stofă bună de securist, cu tine omul nu ştie niciodată când glumeşti şi când vorbeşti serios şi, nu ţi-am spus, dar chestia asta se vede cu ochiul liber şi în ce scrii: Tot vălmăşagul ăla de personaje nu e decât o mocirlă din care încerci să te smulgi. Pot să formulez o solicitare?
        – Biansiur, dom’ doftor! Aştept cu neţărmurit interes rugămintea prea iubitului nostru fiu.
        – Pe mine, pe nevastă-mea şi pe fetele mele să nu ne bagi în ciorba asta: dacă mai scrii porcării d’alea îmi va fi foarte greu să găsesc nişte gineri onorabili.
        – Romi, discuţia cu tine seamănă cu dialogul feselor, primul text pe care l-am scris la paişpe ani: o vecină, Dodi, era în ultima clasă şi eu în fiecare dimineaţă o pândeam să merg în urma ei să-i văd dansul acela excitant al bucilor pe care le visam toată noaptea şi nu puteam să mă decid pe care s-o sărut. Aveau aceeaşi mărime, dar mişcarea nu era identică, fiecare încerca să-şi impună personalitatea. Recunosc, ai dreptate. Tu, însă, nu pricepi că glumesc.
        – Glume d’astea să faci cu cine are vreme de pierdut. Am plecat şi te salut din mers.
        – Romi... […]

        (autorul rămâne îndatorat eventualului cititor pentru jertfirea timpului necesar lecturii)

e.p.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu