Rubrica de faţă este consacrată unor
tineri filologi români care au reuşit să se impună în activitatea de cercetare,
în mediul social-economic şi/sau în învăţământul universitar şi preuniversitar
din ţară şi de peste hotare, prin lucrări de excepţie – în cele mai diferite
ramuri ale ştiinţelor cuvântului şi ale comunicării, în general. Este vorba
despre studii de gramatică descriptivă, gramatică istorică şi comparată,
tipologia limbilor, limbaje de specialitate (didactic, religios, ştiinţific, IT
etc.), etnolingvistică, mitologie lingvistică, retorică clasică şi retorici
moderne, analiza discursului ş.a.m.d.
Cele mai multe dintre lucrările pe care
le vom prezenta aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub
îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau
străine. Dar toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al
autorilor – manifestat prin maniera
originală,
personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor
metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu
care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al
documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale, conectându-se la bazele internaţionale de date
ştiinţifice, după cum se remarcă prin corectitudinea şi frumuseţea exprimării.
Cel ce scrie rândurile de faţă a parcurs
“cu creionul în mână” aceste lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem
că tot ce am citit în ultimii ani este de valoare, dar din ceea ce se scrie
acum se poate selecta un corpus de texte care ne îndrituieşte să formulăm o
concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este
totul pierdut pentru viitorul României.
Dimitrie Cantemir şi relatinizarea limbii române
Oana UŢĂ – BĂRBULESCU
s-a născut în 5 februarie 1975, la Focşani. A absolvit Colegiul Naţional „Al.
I. Cuza” din oraşul natal, apoi Facultatea de Litere a Universităţii din
Bucureşti, specializarea Română-Latină, în 1997. Deja orientată spre
problematica limbii şi culturii româneşti vechi, prin lucrarea de licenţă (Organizarea discursivă în cronica lui
Neculce), atât cursurile de Studii Aprofundate, cât şi Masteratul au fost
consacrate istoriei limbii române (vezi disertaţia Probleme ale flexiunii nominale în româna veche, conducător
ştiinţific – Prof. dr. Grigore Brâncuş).
În 2009 şi-a încheiat
stagiul de doctorat cu teza Influenţa
latină savantă asupra limbii române (cu specială referire la Dimitrie Cantemir),
sub conducerea Prof. dr. Florica Dimitrescu-Niculescu, obţinând calificativul
„Foarte bine” şi distincţia “Summa cum laude”.
Implicarea
în granturile de cercetare ale Universităţii sau ale Academiei Române dovedeşte
faptul că i se recunoşteau deja meritele în domeniu: Gramaticalizare şi pragmaticalizare în limba română veche, coord. –
Prof. dr. Rodica Zafiu; Discursul
parlamentar românesc: tradiție și modernitate, coord. – Prof. dr.
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu; HIC SUNT...
MONSTRI; creaturi fan-tastice şi reprezentările lor în textele româneşti din epoca
veche (secolele al XVI-lea – al
XVIII-lea), coord. – Acad. Grigore Brâncuș (pentru tânăra
cercetătoare, acest proiect a în semnat şi o bursă postdoctorală).
Între
timp, aria preocupărilor s-a diversificat, în funcţie de obligaţiile
profesionale. În perioada 1998-2002 a fost asistent de cercetare la Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, lucrând în
paralel (1999-2004) şi ca redactor de științe socio-umane la
Editura “Sigma”. Din 2002 a devenit asistent universitar, iar din 2011 – lector
universitar la Catedra de Limba Română/Departamentul de Lingvistică din
cadrul Facultăţii de Litere - Universitatea din Bucureşti.
Între
2005
şi 2008 a predat limba, cultura şi civilizaţia română la Universitatea din
Pisa. De la 15 septembrie 2012 este lector de limba română la Universitatea din
Oxford.
A publicat mai multe
studii şi articole în revistele de specialitate din ţară şi din străinătate, a
pregătit – pentru studenţii străini, un curs de Cultură şi civilizaţie românească, (2010) şi un curs de Limbă şi cultură românească (2011). A
fost secretar de redacţie al cunoscutelor volume coordonate de Acad. Gabriela Pană
Dindelegan: Perspective actuale în studiul limbii române, 2002,
(împreună cu Helga Bogdan); Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (II),
2003; Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, 2004 (împreună cu
Cristian Moroianu). A colaborat cu Acad. Gh. Chivu, la editarea volumului colectiv Studii
de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuş, 2010, apoi cu Mihaela
Constantinescu și Gabriela Stoica, în realizarea volumului Modernitate
și interdisciplinaritate în cercetarea lingvistică. Omagiu doamnei profesor
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 2012.
***
Cartea despre care
vorbim aici[1]
constituie un model de maturitate, responsabilitate, curaj al abordărilor
personale manifestate de un cercetător foarte tânăr în demersul pe care îl
asumă, dincolo de dificultatea temei şi de numele ilustre care au tratat-o,
de-a lungul timpului.
Un prim merit al
lucrării constă chiar în alegerea subiectului. Îmbogăţirea lexicului limbii
române literare cu neologisme provenite din latina savantă reprezintă un
capitol nelipsit din tratatele şi studiile de specialitate, dar - tocmai din această cauză - expus pericolului
reducerii la o tratare schematizată, cu puţine probe de aprofundare a
fenomenului, în toată complexitatea sa. Când este vorba despre latinismele
introduse în limba română de către Dimitrie Cantemir, judecăţile de valoare şi
materialul lexical ilustrativ se reiau cu atât mai mult de la un cercetător la
altul, cu prea puţine contribuţii bazate realmente pe despuierea
textelor-sursă, frecvent citate, dar puţin citite. În aceasta constă, credem,
esenţa problemelor legate de analiza aportului operei lui D. Cantemir la
formarea limbii române literare. Este destul de dificil, chiar pentru un
istoric avizat al limbii române, să parcurgă integral şi sistematic scrierile
în latină şi în română ale cărturarului moldovean, oricât s-ar reduce corpusul
de texte la acelea care privesc nemijlocit faptele de limbă. Căci este vorba
despre latina medievală şi latina umanistă, încă mai greu accesibilă pentru
cititorii moderni. Analizele şi judecăţile de valoare se bazează, îndeobşte, pe
exemplele extrase din studiile introductive, din operele critice sau din
puţinele studii monografice realizate de către editorii consacraţi (N. Iorga,
P.P. Panaitescu, Virgil Cândea, Dan Slușanski, I. Verdeş,
Stela Toma, Ilieș Câmpeanu ș.a.) şi de specialiştii în latina medievală şi umanistă,
extrem de puţini la număr, în spaţiul românesc şi chiar în cel european.
Acesta este contextul
în care Oana Uţă şi-a început demersul. Cartea ar fi putut relua, cuminte,
opinii deja consacrate, eventual sistematizându-le în lumina noilor teorii ale
limbii și sintetizându-le într-o viziune unitară,
şi aceasta ar fi reprezentat un oarece câştig. Dar lucrarea nu se limitează la
acest tip de „cercetare”. Cu acribia filologului deja călit în focul studiilor
bine conduse de către dascăli de referinţă în domeniu, pe de o parte, dar şi cu
prospeţimea viziunii unui cercetător tânăr, autoarea parcurge trei scrieri
latineşti ale prinţului moldav: mica introducere în studiul logicii Compendiolum universae logices institutionis,
tratatul de metafizică, Sacro-sanctae
scientiae indepingibilis imago, precum şi introducerea encomiastică, Encomium in I. B. Van Helmout et virtutem
physices universalis doctrinae eius, la culegerea Ortus medicinae/Opera omnia, transcrisă după cărturarul flamand Van Helmont. Acestora li se adaugă
parcurgerea textelor latineşti traduse sau copiate de către D. Cantemir până la
1705, anul în care se presupune că a fost terminată redactarea Istoriei ieroglifice: tratatul de morală
creştină Stimuli virtutum, fraena
peccatorum, de Andreea Wissowatius, şi Ortus
medicinae (reluat în Opera omnia),
de J. B. Van Helmont, cea dintâi integrată de traducător în propria-i scriere, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea
sau giudețul sufletului cu
trupul (1698), cea de a doua -
copiată sub forma culegerii de extrase şi apoi prelucrată, în cele două
lucrări amintite mai sus.
Corpusul esenţial de
termeni româneşti de la care pleacă autoarea este, cum era de aşteptat, cel din
Scara a numerelor şi cuvintelor streine
tâlcuitoare, lista de aproape 300 de cuvinte din fruntea Istoriei ieroglifice, listă pe care o
compară cu un corpus sui generis de
termeni recurenţi utilizaţi în textele latine cantemiriene, în textele
cărturarilor care l-au influenţat în mod vizibil (Ieremia Cacavelas, A. Wissowatius şi J. B.
Van Helmont). Apoi se procedează la confruntarea cu termenii din alte scrieri
ale epocii, în primul rând cu instrumentele lexicografice de până la 1780, iar
dintre acestea, mai ales cu bogatul material din dicţionarul lui Teodor Corbea,
Dictiones latinae cum valachica
interpretatione (c. 1700). Consultarea unui mare număr de dicţionare
etimologice şi mixte moderne, frecventarea tratatelor de lexicologie generală
şi română şi de istorie a limbii române (literare), a celor de traductologie
ş.a.m.d. completează solida documentare a tezei în discuţie.
O asemenea abordare a
unui material, totuşi, amplu şi complex, oricât s-ar fi limitat perioada de
referinţă (anii 1697-1705) şi numărul de texte (nu prea întinse ca volum)
presupune o disciplină a gândirii şi o rigurozitate în practica analizelor pe
măsură. Totul, în această carte, este expus metodic, clar în exprimare, profund
în argumentare.
Scopul central al
lucrării şi obiectivele generale sunt afirmate dintru început limpede, fără
complexe şi fără obişnuitele învăluiri din scrierile tinerilor conştienţi că
abordează o ţintă mai înaltă decât le-ar permite statutul, statura ştiinţifică.
În principiu, țelurile declarate constă în explicarea mecanismelor de
recuperare a unor termeni latini din textele latineşti, integraţi în Istoria ieroglifică, şi în demonstrarea
dublei origini (latină şi greacă) a unei serii de termeni care sunt consideraţi
în literatura de specialitate ca fiind exclusiv „grecisme”.
O asemenea sarcină
impune, pe de o parte, detalieri de principiu, pe de altă parte, asumarea
înfruntării unor opinii care au creat deja tradiţie în lingvistica diacronică
românească. Prima obligaţie este îndeplinită prin reluarea concentrică
(crescătoare) a obiectivului/obiectivelor, în Motivaţie şi Introducere. Practic, paragrafele
consacrate alegerii temei, selecţiei materialului de lucru şi descrierii
metodelor de analiză includ noi detalii privind atingerea sarcinilor asumate.
Cea de a doua este exprimată, de fiecare dată, reţinut şi echilibrat, când în
mod implicit, prin argumente care susţin punctul de vedere propriu al autoarei
tezei, când în mod declarat, când se simte nevoia unor explicaţii suplimentare.
Astfel, atitudinea critică sau numai rezervată se exprimă faţă de conceptul de
„selecţie spontană” (a termenilor religioşi), folosit cu largheţe de către
Eugen Munteanu (2008, p. 218 ş.a.); se formulează o poziţie personală cu
privire la teoria lacunelor lexicale (din
limba ţintă) care ar justifica împrumuturile, unde se probează că, în cazul
lui D. Cantemir, există şi alte raţiuni ale preluărilor lexicale, ca, de
exemplu, bogăţia semantică a termenului nou, pregnanţa stilistică etc.); cu
acelaşi tip de argumente extrase din textele comparate este supusă criticii
demonstraţia lui Dragoş Moldovanu referitoare la „stilizarea excesivă” din
traducerile lui D. Cantemir, şi
anume, aceea potrivit căreia hiperbatul este „figura dominantă” şi, implicit,
specifică în stilul cantemirian (§ 1.9.2.). Utilizând instrumentele retoricii
clasice şi pe ale retoricilor moderne, tânăra cercetătoare dovedeşte că cel
puţin la fel de frecvente, dacă nu chiar mai frecvente, sunt şi alte figuri de
construcţie şi de sunet. Este vorba mai ales despre figura etimologica, în forme diverse de concretizare, precum
poliptotonul, parigmenonul sau paronomaza. Cu aceeaşi lucidă şi aplicată
apropiere de text, sunt demontate ipotezele formulate de autorităţi în materie
cu privire la utilizarea geminatelor din latină în grafia românească. Toate
acestea sunt subsumate, într-un fel sau altul, principalei idei cu privire la
natura împrumuturilor neologice datorate lui Cantemir, care au, cum se arată în
lucrare, dublă origine. În această privinţă, autoarea are de înfruntat, cum
spuneam, o adevărată tradiţie a soluţiilor etimologice propuse în dicţionare,
istorii ale limbii, studii diverse. Mai mult chiar, Oana Uţă îşi asumă cu curaj
şi aplică (din fericire, cu bune rezultate!) valoarea metodologică a
reconstituirilor etimologice într-un domeniu în care niciodată rezultatul final
nu poate fi considerat un dat definitiv, o achiziţie clasificată pentru
totdeauna. Ne referim la faptul că însuşi conceptul de „etimologie multiplă” a
fost contestat de către lingvişti ca Ion Pătruţ (în studii mai multe şi mai
ample decât articolul consemnat în Bibliografia
la cartea în discuţie).
Aşa stând lucrurile,
demersul de faţă nu putea deveni convingător decât printr-o extrem de
meticuloasă analiză pe texte, bazată pe o bună cunoaştere a teoriei şi
practicii domeniilor implicate în cercetări de acest gen (etimologia, istoria
limbii, traductologia, stilistica etc.), totul - subordonat unei rigurozităţi
de metodă şi de exprimare fără cusur. Notabil este efortul autoarei de a
clarifica termenii cu care operează, mai ales în situaţii foarte controversate.
Dincolo de faptul că în lingvistică se întâmplă frecvent, ca şi în alte domenii
ale ştiinţei, de altfel, ca acelaşi termen să acopere noţiuni diferite sau,
invers, ca aceeaşi noţiune să fie exprimată prin termeni diferiţi, în cazul de
faţă este vorba despre contacte lingvistice, despre culturi diferite şi, nu mai
puţin, în planul abordărilor metodologice, despre şcoli diferite. În această
situaţie, termeni precum „latinism”, „neologism” sunt explicaţi din perspectiva
tuturor epocilor şi teoriilor valorificate în carte, dar cu precizarea şi
argumentarea opţiunii autoarei pentru sensul care se potriveşte cel mai bine
propriei sale construcţii teoretice. De exemplu, convingătoare ni s-a părut
discutarea conceptului de „multilingvism cultural secvenţial” în relaţia
română/latină/greacă, în sensul preluării unor grecisme prin filieră latină.
Ar mai trebui să
adăugăm încă o calitate a autoarei – prudenţa în abordarea oricărei probleme
delicate supuse discuţiei. Aşa cum impune deontologia cercetătorului
ştiinţific, Oana Uţă îşi ia cuvenita distanţă faţă de un fenomen pentru care nu
dispune de toate datele necesare, pentru a-l aprecia corect. Astfel, se
vorbeşte despre Ortus medicinae... ca
despre „o altă posibilă sursă a
termenilor din Scara...” (sublinierea
noastră, P. Gh. B.). Mai ales când este vorba despre etimologii, prudenţa în
afirmaţii şi deschiderea faţă de soluţii noi este absolut necesară şi tânăra
cercetătoare se raliază cu toată convingerea tezelor formulate în lucrări de
referinţă cu privire la acest adevărat principiu (vezi citatul din
Sala/Balacciu-Matei).
În acelaşi scop, al
asigurării unei baze solide pentru edificiul demonstrativ original, autoarea
îşi precizează datele recursului la metodă. Mai întâi, sunt prezentate metodele
de analiză a cuvintelor româneşti împrumutate din latină (sau din greacă, sau
din limbile slave, din italiană) utilizate de către diverşi cercetători (I.
Petrovici, Şt. Giosu, Gh. Ivănescu, I. Gheţie, autorii DILR şi ILRL95).
Faptul oferă măsura reală a implicării Oanei Uţă în rezolvarea problemelor în
discuţie, căci ea disecă, practic, studiile precedente, sesizând punctele tari
şi punctele slabe ale acestora şi arătând ce anume a considerat că poate prelua
pentru a-şi alcătui propria grilă de analiză. În principiu, niciodată o teorie
nu este preluată integral sau necondiţionat. Totul este trecut prin filtrul
adecvării la textele analizate.
Astfel, pentru a
pătrunde în laboratorul de creaţie al lui Dimitrie Cantemir, din retortele
căruia s-au decantat neologismele româneşti (de
origine greco-latină etc.), autoarea reface drumul parcurs de către
prinţul-cărturar, în activitatea sa: ghidată de teoriile traducerii, ea
stabileşte specificul traducerilor după criteriile fidelităţii şi ale corectitudinii,
pentru ca, în continuare, să reconstituie relaţia dintre specificul textelor
traduse şi strategiile de echivalare aplicate, cu identificarea procedeelor
lingvistice uzuale; nu uită să menţioneze impactul conţinutului doctrinar al
textului-bază asupra textului-ţintă, dată fiind diferenţele dintre tezele
unitariene ale lui Wissowatius, de exemplu, şi gândirea ortodoxă a lui
Cantemir, ce se adaugă diferenţelor de prestigiu şi de dezvoltare dintre cele
două medii culturale care au generat textele, respectiv, dintre cele două limbi
care vehiculează culturile şi doctrinele în discuţie. La capătul unei astfel de
incursiuni (iniţiatice), autoarea este în măsură să formuleze un prim set de
observaţii şi chiar concluzii parţiale. Strategia folosită preferenţial în
traducerile datorate lui Dimitrie Cantemir este aceea a medierii, adică a
„recontextualizării unor idei”. Concret, ceea ce teoreticienii francezi numesc
„réformulation culturelle” constă în adaosuri explicative, echivalenţe lexicale
(aproximative), omisiuni voluntare etc. Mimetismul pe care îl constată
cercetătoarea se materializează prin preferinţa pentru calcul lingvistic, în
defavoarea împrumutului total. La acestea se adaugă selectarea unor termeni
româneşti vechi, cu semantism concret, pentru termenii care desemnează
abstracţiuni în latina lui Wissowatius. De altfel, asupra conceptului de
„echivalare” autoarea insistă într-un paragraf special.
Cele mai laborioase pagini ni s-au părut acelea în care se
încearcă stabilirea surselor externe ce au stat la baza împrumuturilor românești. Se analizează în detaliu traducerile şi scrierile
originale ale lui Dimitrie Cantemir, cu aplicarea criteriului cronologic,
pentru a se putea formula o ipoteză cu privire la cunoaşterea termenului
latinesc, respectiv, a celui grecesc -
adoptat şi adaptat în română. Criteriul concordanţei semantice este aplicat, de
asemenea, în analiza cuvintelor care se regăsesc în cele două serii de texte
(vezi exemplul lui antidot, pp.
74-77, § 2.2.1.). Analiza comparativă aprofundată până la detalii este în
măsură să explice eventualele „deraieri semantice” sau, dimpotrivă, exemplele
de împrumut total (formă şi conţinut) şi, implicit, sursa primă a cuvântului
încetăţenit în limba română (vezi exemplul cuvântului pol). Apoi se introduc în ecuaţie/în formula de analiză alte texte
din epocă – Berchorius vs Wissowatius
– pentru cuvinte precum polus,
trimiteri la Thomas a Kempis ș.a.m.d. Departajarea
surselor se adânceşte prin aplicarea criteriilor fonetice (analiza formelor
aspirate, a închiderii vocalei e la i sau î etc.), a criteriului grafiei şi a celui morfologic. În sfârşit,
mai ales în cazul termenilor religioşi, se procedează la o analiză tematică,
respectiv - la aplicarea criteriilor onomasiologice.
Din acest uriaş efort
rezultă două categorii de fapte. Mai întâi, observaţia că, deseori,
dicţionarele dau unor termeni definiţii care nu sunt conforme cu realitatea din
textele ilustrative (cf. cazul cuvântului scandal,
la p.116, înregistrat în DLR, s.v.). De altfel, numeroase alte inexactităţi
sunt semnalate în dicţionarele de referinţă ale limbii române: etimologii
greşite, confuzii de termeni, referinţe greşite la textele suport ş.a.m.d.
Apoi, şi acesta este câştigul cel mai mare, autoarea îşi selectează în deplină
cunoştinţă de cauză atât lista de cuvinte româneşti, cât şi corpusul de cuvinte
greco-latine, fiecare în contextul/-ele exact(e) în care sunt atestate. Abia
după aceste dificile operaţii îşi permite autoarea lucrării să treacă la
analiza termenilor în discuţie. Tehnica de lucru este încă mai elaborată, în
această etapă a studiului. Fiecare cuvânt este tratat sistematic, în câte o
structură care nu ar permite, teoretic, formularea unor concluzii greşite cu
privire la stabilirea filiaţiilor etimologice. Se analizează:
1.
Cum apare cuvântul la D. Cantemir
- în ce scrieri
- sub ce forme
- cu ce sensuri
- cum este glosat
2.
Cum apare acelaşi cuvânt în textele-sursă (la Wissowatius,
Van Helmont)
- contextul
- semantismul
- formele
3.
Tratamentul de care are parte cuvântul respectiv în
dicţionarele şi în studiile româneşti de istorie a limbii (literare)
- sensurile atribuite
- etimologiile propuse
- variantele consemnate
4.
Atestări în documentele scrise în limba română
- cea dintâi atestare
cunoscută
- tipologia textelor
(cronici, traduceri, documente diverse)
5.
Analiza completă a cuvântului
- la nivel formal,
adaptările fonologice; grafiile
- la nivel semantic
- atestările ulterioare
(istoria supravieţuirii şi evoluţiei cuvântului).
Schema de analiză nu
rămâne însă fixă. Când un cuvânt ridică probleme speciale, autoarea operează
schimbări ale grilei de analiză, adaptând-o la particularităţile de conţinut şi
de formă şi la tipul de ocurenţe ale cuvântului în cauză. Este cazul unui cuvânt
precum scandalum, folosit cu sensul
„piedică” la Wissowatius, dar cu cel de „ispită” la Cantemir. În traducerea
făcută după textul lui D. Cantemir, Ieremia Cacavelas urmează „mai degrabă
versiunea lui Wissowatius”, deşi în alte situaţii a preluat textul românesc.
Polisemantic încă din latină, un cuvânt ca acesta provoacă dificultăţi şi
ezitări în selecţiile operate de către Dimitrie Cantemir. În această situație se află cuvinte atestate cu forme numeroase în română,
exemplul cel mai la îndemână putând rămâne acelaşi lexem (atestat cu finală în -e, -lă, -ela, -ila). Este, de
asemenea, cazul cuvintelor cu propuneri
de etimologie multiplă (greacă, latină, slavonă, dar şi greacă medie,
neogreacă, rusă, italiană etc.). Unele dintre aceste cuvinte, precum sirenă, au o situaţie încă mai
complicată, din cauza polisemantismului, respectiv, a suprapunerilor de sens
şi, de aici, de forme. Astfel, cuvântul respectiv este înregistrat, de obicei,
în sursele lexicografice consultate de Oana Uţă, ca polisemantic, în timp ce
studiul efectuat după grila de mai sus o îndrituieşte pe autoare să-l considere
mai degrabă încadrabil la omonimie.
Concluziile la care se
ajunge reflectă eficienţa deschiderilor formulate în Introducere şi seriozitatea analizei întreprinse de-a lungul celor șase capitole din carte. Coborând în adâncurile izvoarelor,
autoarea reconstituie toate procesele mimetismului dezvoltat (conceptul este
detaliat într-un întreg capitol – al
III-lea) la nivelul semantic, morfologic, sintactic, precum şi motivele blocării
mimetismului (semantism diferit al termenilor în latină vs română; reprezentări diferite asupra realităţii
extralingvistice; productivitatea unor afixe). Se explică, astfel, cum între
perechi/serii de sinonime, ca strâmt/îngust, duroare/durere, dzisă/cuvânt, îmblu/merg,
traducătorul optează pentru termenii care corespund originalului, dar nu-l
reiau pe acesta. Din aceeaşi perspectivă, ni se explică formarea prin calc
semantic a unor cuvinte vechi româneşti, cu sensuri şi forme moştenite (sorţ, pentru soartă/e).
Constatările sunt
formulate parţial după fiecare capitol sau subcapitol mai important, pentru a
fi sintetizate într-o viziune integratoare în final. Astfel, după ce mai întâi
dezvoltă tezele despre mimetismul sintactic şi cel din topică, autoarea
formulează concluziile cu privire la mult-discutata problemă a perioadelor
sintactice adoptate şi „naturalizate” în limba română de către Dimitrie
Cantemir, prin temperarea unor opinii extreme, pe baza unei analize de conţinut
care vizează toate aspectele, de la cele fonetice până la cele de conectare a
propoziţiilor, ca enunţuri componente ale respectivei construcţii.
Formularea
concluziilor parţiale este nu numai o problemă de logică a demonstraţiei, ci şi
de stil, de structură compoziţională. După
orice expunere teoretică şi după orice analiză aplicativă mai amplă,
autoarea revine cu formularea ideilor esenţiale, cu clasificări, cu
sistematizarea şi sintetizarea faptelor. Deseori, grija pentru frumuseţea
alcătuirii discursului integral merge până la subtilităţi ale stilului
savant-artistic: ultima frază dintr-un capitol, încărcată cu semnificaţia unei
detaliu semnificativ din substanţa acestuia, devine materia care se dezvoltă în
capitolul următor. Asemenea detalii de arhitectură a compoziţiei corespunde
logicii interne a demersului, grijii pentru justificarea până în ultimele
consecinţe a fiecărei afirmaţii. Sunt semnificative, în acest sens, chiar
primele pagini ale lucrării, mai precis, Cuprinsul,
atât de detaliat, încât aproape ar putea ţine locul indicelui de materii.
Altfel, autoarea ştie
să nu facă risipă de vorbe - în formularea ipotezelor de lucru, în examinarea
faptelor de limbă şi, cu atât mai puţin, în exprimarea concluziilor. Am spune
că precizia şi minuţiozitatea sunt calităţile care domină forma şi, respectiv,
conţinutul tezei. Din demonstraţia făcută în fața cititorului rezultă
că Dimitrie Cantemir a introdus în limba română mult mai multe latinisme decât
se credea, că a fost mai puternic influenţat de latină, sub toate celelalte
aspecte ale sistemului limbii, decât ceilalţi cărturari „latinişti”, dovedind
că este singurul care „are un proiect de înnoire” a limbii (p. 196 sqq.). D. Cantemir nu s-a mulţumit doar
să preia, ci a selectat termenii în anumite contexte, i-a folosit cu sensuri
speciale, alegând, de exemplu, dintr-un cuvânt latinesc polisemantic un singur
sens (vezi concluziile la cap. al VI-lea). În felul acesta, încetul cu încetul,
demersul riguros organizat confirmă premisa de la care s-a pornit, formulată
astfel:
„Latina a funcţionat nu atât ca un model exterior, impus în mod
conştient, ci mai degrabă limba traducerii a dezvoltat o relaţie organică faţă
de original, Cantemir speculând legăturile etimologice dintre cele două
idiomuri înrudite”.
Suntem, aşadar, în faţa unei lucrări care se citeşte cu plăcere, în pofida subiectului greu accesibil şi a cantităţii considerabile de material, teoretic şi faptic, prelucrat, evaluat și formulat în judecăţi noi. Din această ultimă perspectivă, lucrarea oferă, indiscutabil, şi o lectură cât se poate de utilă.
[1] Oana
Uţă Bărbulescu, 2011, Dimitrie Cantemir –
Latinis litteris operam navare. Despre traducerea surselor latine şi integrarea
lor în “Istoria ieroglifică”, Bucureşti: Editura Universităţii, 240 p. Cartea se
bazează pe teza de doctorat pe care am menţionat-o mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu