Proză: Eus PLATCU – Rezerva 69

O domnişoară blondă, maximum douăzeci de ani; bluză, roşu aprins, cu un umăr descoperit până la jumătatea sânului drept, în urechea stân­gă, într-un cerc mare un cercel mic, reprezen­tând mai degrabă un falus în erecţie, stilizat, de­cât un aeroplan bimotor; în buric şase inele inegale, viu colorate; operatorul coboară obiec­tivul: de sub betelia fustei se ridică un tatuaj: o fată mănâncă o banană; sub fusta semitransparentă, nu mai lată de treizeci de centimetri, pur­tată fără chiloţi, freamătă smocuri dese de păr creţ, legate cu minuscule funde roşii: „Frontul ploilor din vest se deplasează spre est, în cursul zilei de mâine în unele localităţi precipitaţiile vor depăşi 150-180 de litri pe metru pătrat, prefecturile din optsprezece judeţe au fost aver­tizate asupra iminenţei depăşirii cotelor de inundaţii”. Toate canalele TV transmit imagini apocaliptice reluate obsedant: întinderi nesfârşi­te aflate sub ape, din loc în loc se vede câte un acoperiş de construcţie solidă de pe care oa­meni înnebuniţi de frică fac semne disperate; un elicopter survolează impasibil zona; un val înalt de câţiva metri acoperă fulgerător o localitate, târând oameni, vite, acareturi; biserica, la peste trei kilometri de albia râului, a fost inundată până deasupra ferestrelor, nu există supravieţui­tori, ca la Costeşti de Argeş, dintre participanţii la ceremonia religioasă a căsătoriei fiicei prima­rului cu un belgian stabilit în comună cu o aface­re; într-un fluviu clisos, cu lentă curgere de lavă vulcanică, sute de oi moarte seamănă cu nişte muşuroaie mişcătoare de noroi clisos; în staţiunea Suhărădău, o stradă cu case de vacanţă alunecă de pe deal în valea înspumată a unui pârâu, devenit fluviu, unde se sfărâmă ca nişte machete dezafectate după închiderea expoziţiei; pe maluri, oameni, stane de piatră, privesc cu figuri devastate spre cerul înnorat; se lasă seara, la un moment dat iese luna, se aprind focuri, reporterii iau in­terviuri transmise, din jumătate în jumăta­te de oră la buletinele de ştiri; de la administraţia prezidenţială se anunţă că domnul preşedinte Vasile Ionescu îşi va întrerupe, pentru o zi, concediul de odih­nă, din staţiunea Neptun, pentru a vizita zonele calamitate.

De două săptămâni sunt la Lăpuşna. Aici nu există acoperire GSM, nici conexiune Romtelecom. Când am părăsit Cerna mă decisesem să renunţ nu numai la jurnalism, ci şi la scris: aveam din ce în ce mai multe îndoieli în calităţile stilului meu, chiar dacă eram considerat nu numai de colegi un talent de perspectivă. Voiam, în schimb, să înregistrez imaginea acelor locuri unde petrecusem cei mai frumoşi ani, fără nicio câtime de idealizare. Un reportofon şi o cameră aveam în rucsacul de drumeţii. Convieţuirea cu noua administraţie a ziarului, care cumpărase nouăzeci la sută din acţiuni, se dovedise, cu fiecare zi ce trecea, din ce în ce mai dificilă; se fixau prin noul regu­lament de ordine interioară obligaţii umilitoare: reporterii primeau comenzi de anchete, redac­torul şef comunicându-le la ce concluzii trebu­ia să ajungă; pentru deplasări diurna fusese re­dusă doar la cheltuielile de transport şi cazare („Dacă nu erai în deplasare, nu mâncai?”). Modul brutal, arogant de comportare al noilor şefi iscase numeroase nemulţumiri, înăbuşite deocam­dată, mai ales în rândul celor care lucrau aici de la înfiinţarea ziarului, cu opt ani în urmă, înfrun­tând nenumărate obstrucţii nu atât din partea primăriei, cât mai ales a aşa-zişilor confraţi, pre­ocupaţi permanent să născocească poveşti ce subminau credibilitatea cucerită timp de aproape un deceniu.

Discutasem, de mai multe ori, cu Tudor Tănăsescu şi cu Mişu Căpăţână despre proiectul unui ziar într-adevăr independent la care să aducem condeie incoruptibile, cu precădere din rândul tinerilor. Părăsisem Cerna cu intenţia să meditez în linişte asupra acestui subiect. N-o pu­team face nicăieri mai bine decât la Lăpuşna. Voiam să îmbin, nu cum se zice, utilul cu plăcutul, ci… uti­lul cu utilul, fiindcă intenţionam să fac reparaţiile necesare unei case părăsite de aproape trei ani. E a opta zi de când plouă fără cea mai mică întreru­pere: în câteva locuri acoperişul a cedat şi din două în două ore golesc ligheanul în găleţi cu care car apa pe scări şi o arunc afară; am pus ceasul să sune, fiindcă s-ar putea să adorm de oboseală şi apa să inunde tavanele.

Mă trezesc după miezul nopţii şi găsesc pe duşumele, lângă sobă, o broască râioasă.

Totul se prăbuşeşte într-un hău pe care n-aş fi putut să mi-l imaginez. Curtea e acoperită de o clisă galben-vânătă în care forfotesc aligatori antedeluvieni; valuri de derodimi îi spulberă în câteva minute; lângă garaj, Brânduşa, cu o găină în braţe, ameninţă un monstru: la extremitatea opusă are tot cap, în loc de coadă; vreau să-i viu în ajutor: în faţa uşii mă întâmpină un şarpe negru, cu un guler lat de figuri galbene în jurul gâtului; nu e mai gros de zece centimetri, lungimea însă mi-e greu s-o apreciez (treizeci-patruzeci de metri?) e încolăcit într-o grămadă a cărei înălţime între­ce roaba aflată alături; ochii exoftalmici şi limba albă, cu două despicături se agită înfricoşător la orice intenţie a mea de a face o cât de insigni­fiantă mişcare şi de a părăsi locul. Reuşesc să-i în­şel vigilenţa, intru în casă, baricadez uşa cu sca­unele, masa, aragazul; găsesc câteva cuie, n-am să-i dau drumul; din sufragerie se aud cântări specifice slujbei la capul mortului. Nu mă obser­vă nimeni când mă apropii. Cei care priveghează, costumaţi în irozi, joacă sârba ca la Brodina. Sună telefonul. Sună insistent. Mă trezesc cu o cumplită durere de cap şi gura arsă: doam­na Luiza, vecina noastră, mă anunţă că apa a dislocat pământul de sub foişor şi în curând acesta se va prăbuşi; mă întreabă dacă mă simt bine…, dacă am nevoie de ceva, ea s-a mutat la etaj şi nu mai poate ieşi în curte. Încerc să articulez un răs­puns. Sunt admonestat cu un s-s-s-s ameninţător. Pe scenă un cvartet de femei goale cu sâni cât nişte ghiulele de osânză, cântă din instrumente de grosimi şi lungimi diferite de forma unor glanduri de aur.

 Pe postul naţional se transmite conferinţa de presă a primului-ministru; se fac dezvăluiri senzaţionale: uriaşe sume prevăzute în buget pentru îndiguiri au fost deturnate de fosta guvernare pentru campania electorală; o comisie instituită în şedinţa de urgenţă a guvernului va cerceta abuzurile săvârşite la Apa Neagră, Mostiştea şi Pârşa Veche şi va deferi justiţiei pe vinovaţi.

În replică, preşe­dintele executiv al partidului foştilor guver­nanţi acuză actuala putere de clientelism şi incompetenţă; se cere demisia ministrului me­diului, Rovana Werfel-Georgescu, cunoscută mai ales ca soţie a unuia din cei trei sute de îmbogă­ţiţi din afaceri imobiliare, care au lăsat pe stradă sute de chiriaşi; se anunţă intenţia de a se orga­niza un pol social, de largă cuprindere, partide extraparlamentare, reprezentanţi ai societăţii civile, independenţi, ca o contrapondere la actu­ala putere coruptă, a cărei imaginaţie în furtul banului public este nu numai revoltătoare, ci de-a dreptul obraznică.

În continuare se transmite un teledon organizat în colaborare cu Patriarhia: Înalt Prea Fericitul face apel la enoriaşi să doneze pentru sinistraţi sume oricât de mici, care înseamnă enorm pen­tru cei năpăstuiţi de soartă şi îi asigură că bunul Dumnezeu îi va răsplăti însutit şi înmiit. (O do­bândă      ultra-super atractivă!). Deschide lista sub­scripţiilor domnul preşedinte, oferind sala­riul pe o lună:

─ În aceste clipe de înaltă responsabilitate ci­vică, mai mult ca oricând, trebuie să fim opti­mişti, nu ca o parte din mass-media; avem doar douăzeci şi opt de victime.

─ Douăzeci şi nouă, îl corectează cineva din suită.

─ Mă rog, tot aia e, număr insignifiant în comparaţie cu douăzeci şi două de milioane de locuitori. O voce off, scăpată de sub control: ─ Şi dacă murea mă-ta?

─ Dacă guvernul va mări accizele la tutun şi alcool – „Tutunul dăunează grav sănătăţii” –, mă las de fumat şi banii economisiţi îi voi vărsa în contul solidarităţii. Râde, primul, ca de obicei, şi, de data aceasta, singur.

Se anunţă încheierea, în curând, a teledonului, moderatorii, Sfetlana Buboi şi Corin Ghiolban, comunică ascultătorilor suma colectată din care se vor construi opt case din cele şaizeci şi două distruse în comuna Suliţa Nouă.

─ Un ultim telefon, anunţă Sfetlana. Sunteţi în direct, cum vă numiţi?

─ Costică Căpulac.

─ De unde?

─ Din Bucureşti. Vă felicit pentru emisiune.

─ Mulţumim.

─ Aş vrea să fac o dedicaţie.

─ Pentru cine?

─ Pentru domnul preşedinte (Sfetlana se consultă, în şoaptă, cu Corin).

─ Vă ascultăm, spuneţi, scurt, fiindcă timpul acordat emisiunii a fost epuizat.

─ Să-i dea Dumnezeu pământ în gură pentru binele care ne-a făcut.

Postul rămâne fără sem­nal.

Ies afară; ploaia a stat, pe stradă e agitaţie mare, lumini aprinse la toate casele; ─ Iese gârla, do’ Miru!

Sunt scoase vitele şi mânate spre pădure; în căruţe şi Aro cu remorci se încarcă lucruri, co­pii, bătrâni, se fac transporturi la rude şi cunos­cuţi din Lăscăuţi şi Calancea, unde nu există pe­ricolul inundaţiilor.

Foişorul, aplecat într-o rână, ca un om beat, s-a rezemat de un salcâm, acoperişul i-a alunecat în faţă până aproape de sol.

Scot buşoanele, încui uşile şi plec fără să mai închid porţile; dacă iese gârla, apa le va smulge chiar încuiate de ar fi; de pe balcon, doamna Luiza îmi face cu mâna; îmi pare rău că nu am anun­ţat-o de plecarea mea. Rulez cu toate geamurile deschise să nu mă ia somnul; când am impresia că aţipesc, scot răgete care îmi rănesc laringele; după Negreia opresc şi fac scurte sprinturi pe mijlocul şoselei să nu ajung în şanţ. Brânduşa s-a insolat, nu iese din cameră. Plaja e pustie. O aştept pe Cezarina. Prin pereţi pătrunde muzică, vecinii au magnetofon. Pe hol, umbre ciudate, cu două capete, dansează la luminiţa verde, intermitentă a contorului ro­taţiilor. Mă întorc în cameră. Brânduşa s-a rostogo­lit în locul meu la perete: mâinile sub ceafă, picioarele uşor depărtate, respiraţia adâncă, uni­formă, saltă ritmic furoul rulat până deasupra buricului. Din uşa deschisă a camerei 27 o umbră cu un ochi vorace mă ţin­tuieşte, mă ia de mână şi intrăm în ritmul dansu­lui. Duşa priveşte pasiv cum Cezarina îmi coboară mâinile pe fesele ei fierbinţi, mă sărută îndelung, lângă ureche: ─ Vreau la tine! Muşcă-mă!

Un zgomot asurzitor de lovituri cu piciorul în portieră: mă trezesc buimac. Prin faţă mi se perindă măşti de carnaval: ─ Ce faci, dom’le, aici ţi-ai găsit să dormi, în mijlocul şoselei? Uşa se deschide şi capul se loveşte de asfalt. Cineva mă susţine să mă ridic. O voce care exală un puter­nic miros de usturoi face reconstituirea:

─ Dânsul a adormit la volan, maşina a acroşat cu partea dreaptă pluta, uite, uşa înfundată, de unde a ricoşat în mijlocul şoselei răsturnându-se cu zgaraibele în sus; dacă trecea pe lângă copac se ducea în prăpastie; curba asta e periculoasă a dracului, acu doi ani n-a căzut aici un Aro cu mi­litari? N-a scăpat unu’!

─ Dom’le, aşa noroc nu mai pupi mata a doua oară!

─ ’Ai să deblocăm drumul că avem treabă. Maşina e repusă pe roţi.

─ Ia daţi-i o cheie!

La a doua încercare motorul porneşte.

─ Gata, pe cai! Şi atenţie, înainte de Ratoş e o alunecare de teren, ţine mult stânga.

Faţă de acum doi ani când am fost cu Oltiţa şi Pompiliu (‘Ai, mă, ce dracu’, mai ieşi şi tu la o plimbărică, o să zică lumea că te-ai călugărit!), Ratoşul e aproape de nerecunoscut. Hotelul cu trei etaje, în construcţie atunci, acum e plin de turişti; pe terase şi balcoane lumea face plajă ca pe un transoceanic. Un alt hotel, de opt etaje, se află în faza de finisaje; un teleferic duce în bah­nă unde sunt două pavilioane în care se fac pro­ceduri cu nămoluri. Bratu vrea să găsească un asociat cu care să instaleze un teleferic de la Ratoş, peste bahnă, până la Lăpuşanu, unde să ame­najeze o mare bază la schi alpin.

Mă refac cu greu. Ieri i-am dat ocol maşinii: plafonul puţin înfundat, uşa din dreapta se ţine într-o balama. Am pornit motorul; observ că a dispărut radiocasetofonul. Tot voiam să-1 schimb. Cea mai mare parte din timp mi-o petrec în res­taurant, urmărind pe un ecran imens (cu crista­le?) situaţia inundaţiilor. În Moldova se anunţă încă un val (al câtelea? Al şaselea, al şaptelea?). Dimineaţă Bucureştiul e sub apă; canalizarea e subdimensionată, explică ziariştilor primarul ge­neral al capitalei arborând o figură senină, destinsă; costumul impecabil, cravata colorată violet îl recomandă ca pe un invitat la o recepţie.

Individul cu voce mirosind puternic a ustu­roi intră în restaurant. Mă descoperă. Se aşază la masa mea fără să-şi ceară voie. Cheamă un chelner: ─ Turturele, adu-i tu lu’ nen’tu ceva… grăsuţ, şi îl bate pe spinare, aproape de mijloc; se întoar­ce spre mine, surprins:

─ N-aţi plecat? Noi ne-am întors, apa a rupt podul peste Cerna de la Climăuţi. Circulaţia e oprită, ne întoarcem la Storojineţ, să vedem ce zice patroana. Îi propun să mă remorcheze.

─ ’Ai, dom’le, fii serios, după un kilometru îţi revii imediat. Dacă treceai prin ce am trecut eu acu’ o săptămână? Veneam de la Vijniţa, încărcat cu patruzeci de tone de fierăraie pentru fabrică. Dimineaţă, ora cinci şi ceva, urc Dealu Negru, schimb a doua să cobor cu frână de motor, în cu­tia de viteze un zgomot scrâşnit de fier pe fier urmat de o zgâlţâială puternică a camionului: schimbătorul bălăngăne ca o limbă de clopot. Ciupesc frâna, pedala se duce la blană şi maşina prinde viteză. Ce zici? Trag servofrâna şi încalec grămezile de balastru de pe margine adus pen­tru lărgirea drumului; fiecare grămadă mă aruncă cu capul în plafon, dar menţin viteza scăzută; la piciorul pantei, podul peste Cerna aflat în lu­cru; grămezile se termină, maşina ia viteză şi nu reuşesc s-o iau pe varianta ocolită, intru direct în parapet şi rămân suspendat cu roţile din faţă; zece centimetri în plus şi acu’ mă ciuguleau peş­tii în Cerna. Au ieşit muncitorii din barăci şi se închinau – puteam să intru în ei, terci îi făceam. A venit poliţia. Defecţiune tehnică, viciu ascuns, a plătit patroana o amendă, mai nimic, şi am scă­pat. Te duc eu să-ţi dea adeverinţă. Mă cunoaşte toţi poliţiştii:

─ Să trăieşti, nea Sile, merge? merge?

─ Cât o merge, când n-o mai vrea, tragem pe dreapta.

Am vrut să-i ofer nişte bani („o bere, acolo!”), nea Sile s-a ui­tat cu reproş la mine:

─ Păstraţi-vă banii, dom’le. Adică, ce dracu­lui, în ţara asta n-o mai fi şi oameni de omenie?!

Sentiment reconfortant – nu suntem pier­duţi…

Parchez lângă alte două maşini de Bucureşti aflate chiar la intrarea de la scara B a blocului 11 de pe Bulevardul Independenţei. Sun la apartamentul din dreapta de la parter: mă recomand, mă scuz de deranj la ora asta. O mână cu degete groase ca nişte cotoare de varză îmi întinde o cheie cu breloc; o voce piţigăiată de dincolo de uşă:

─ S-a întâmplat ceva? Domnul Vijniţă vă aş­tepta aseară. Dimineaţă vine femeia de serviciu, Genoviţa, îi spuneţi ei dacă aveţi nevoie de ceva.

N-am auzit când a venit menajera.

─ Mă iertaţi că am intrat fără să sun, credeam că mai dormiţi încă, am venit mai devreme ca de obicei, trebuie să mă duc la fi-mea, aia mică, azi-mâine o să nască. Cât lipsesc îmi ţine locul fi-mea, aia mare. Aveţi nevoie de ceva anume?

─ Nu.

Nu mă dau jos din pat şi stau cu ochii numai pe televizor. Ştiri din jumătate în jumătate de oră. Interviuri cu oameni disperaţi: apele au luat case, vite, păsări. Un bătrân, 81 de ani, plânge, ca un copil, în hohote: ─ Unde stăm noi la iarnă?

Îl compătimesc; n-apucă iarna: desculţ, în nişte izmene largi cu dungi, veston militar din timpul războiului, rupt, murdar, fes Adidas, ţine în braţe un pisoiaş, negru cu alb. Mă umflă plân­sul: seamănă cu bunicul.

Dimineaţă întunecoasă. Televizorul a rămas aprins toată noaptea. Sonerie rusească cu melo­dii.

─ Bună dimineaţa, m-a trimis mama, îmi spu­neţi Cozmina. Trebuie să fac nişte cumpărături, aveţi nevoie de ceva?

Cozmina are mai mult ca sigur peste două­zeci şi cinci de ani, faţă prelungă, ochi mari, închişi la culoare, verde-negri, părul creţ natural, negru, seamănă a ţigancă; tenul e însă rumen-sănătos, fin liliachiu; când termină o comunicare buzele îi rămân puţin depărtate ca într-o aştepta­re ce s-ar putea să se împlinească.

─ Poate o sticlă de vin.

─ Alb? Roze?

─ Cabernet Sauvignon, sec, de Murfatlar.

Cu capul plecat în faţă priveşte ca de după nişte ochelari invizibili, zâmbeşte.

─ De ce râzi?

─ O prietenă, Roza, zice că ăsta face apetit se­xual.

Iese. Revine după o oră:

─ N-am găsit Murfatlar, ăsta e tot cabernet.

O iau de mâini şi o trag spre pat, mergând cu spatele înainte. Niciun protest, zâmbet larg, nicio opoziţie, formală cel puţin, niciun cuvânt, acuplare scurtă, imperfectă, eşuată din vina mea.

─ Eşti măritată?

─ Am fost, şapte ani m-a chinuit un sulete care zicea să mă iubeşte mai tare ca pe Christos. Era vecin cu noi, gard în gard; în fiecare noapte venea la geamul meu: ─ Cozmino, deschide, te rog, un minut, atât, un minut să te văd. Abia împli­nisem şaişpe. Mă pisa până la ziuă. Dacă îl spuneam lu’ frati-miu, îl lăsa lat acolo. Într-o noapte mi s-a făcut milă, ploua şi el sta ud în ploaie sub fereastră.     I-am dat drumul în casă. Mai bine-mi picau mâi­nile. N-am mai scăpat de el. În toamnă am făcut nunta; e electrician, lucra în tură, eu m-am angajat la confecţii; când ieşeam din schimbul de noapte, mă aştepta la poartă, mă punea pe ghi­donul bicicletei şi până acasă mă muşca de ceafă de îmi da sângele. Cum intram, mă lua la omor că trăiesc cu maistru ăla, că cu ingineru’ nu ştiu care, până mă lăsa leşinată. Mă lega de calorifer şi se urca pe mine, în bătaie de joc.

Mama zicea că o să se potolească, şi ea trecu­se prin multe cu tata, dar în ultimul timp se mai dase pe brazdă.

N-am putut să mai rabd. Un inginer de la sec­ţia de confecţii bărbăteşti căruia îi murise nevas­ta de un an de zile din cauza unui avort, zicea că dacă mă despart, mă ia la el să-i văd de copii şi, dacă     ne-om înţelege, mă ia de nevastă. La câteva luni patronul 1-a dat afară că-1 prinsese cu un camion de marfă expediat fără forme. Şi-a luat copiii şi s-a dus la el acasă, lângă Botoşani sau Fălticeni.

Am destupat sticla de vin şi, în timp ce povestea, am băut câte un pahar. Al doilea 1-a refuzat:    ─ Mă pilesc şi am treabă.

Seara am ieşit să iau puţin aer, să văd cum arată oraşul de când nu-1 mai văzusem pentru primul meu reportaj-anchetă despre privatizarea mebo a fabricii de confecţii. Impresii variate, dominate de prostul gust care se lăfăie prin toate vitrinele, ca în oricare alt oraş, la această dată. Construcţii cu turnuleţe chiar în centru, lângă ruinele Palatului Dom­nesc, firme multicolore cu jocuri banale de lumină, în stradă, fete în bikini oferă trecătorilor pliante cu Schmeker Shlitz, recent renovat, cu program de strip-tease. Bucătărie tradiţională nemţească şi românească, vinuri vechi din pivni­ţele Basarabiei, jazz şi muzică lăutărească. Discu­ţie cu regizorul Magelan Huiu: film premiat, ma­gie; studiază cadrul natural pentru un film porno în atmosferă medievală, însoţit de două blonde protagoniste.

Dimineaţa îmi umezeşte cu vârful limbii bu­zele arse. O prind de mâini şi o trag spre mine.

─ Azi, nu! Şi mă sărută, fără angajament, de­zordonat, sărind de colo, colo. Se aşază în foto­liu, cu mâinile pe genunchi. Îi povestesc accidentul.

─ Cel cu vocea mirosind a usturoi avea chelie?                                              

─ Da.

─ Şi în jur de cincizeci, cincizeci şi cinci de ani?

─ Da. De unde ştii?

─ E tata.

─ Nu se poate!

─ Lucrează la firma Suhan’s SRL şi trăieşte cu patroana. Bărbatul ei e deputat, vine sâmbătă acasă, şi tata îi ţine locul. Acasă vine şi el, tot ca deputatul, sâmbătă. O întreb despre accidentul pe care 1-a avut tatăl ei.

─ Defecţiune tehnică! Minte! Era beat. Ştie toată lumea. A muşamalizat poliţia. Cine ştie cât a costat-o pe patroană numai să nu-1 piardă!

A născut soru-mea, tot fată, a patra. Mâine vine mama.

─ Dă-mi un număr de telefon; unde te gă­sesc?

─ Te caut eu.

Nu m-a căutat.

La service m-au programat pentru săptămâ­na viitoare, sunt ocupaţi până peste cap, din ca­uza ploilor, numărul accidentelor, mai ales al tamponărilor, aproape s-a dublat.

Aştept menajera s-o trimit după vin. O întreb, printre altele, cum se simte lăuza, ce mai face Cozmina. Răspunsul mă dezmembrează:

─ A plecat ieri în Spania, la cules de căpşuni.

Din lipsă de preocupare cercetez cu atenţie tablourile: în maniera Tonizza, două portrete de copii, probabil Alexandru şi Catia, la o vârstă când nu-i cunoscusem încă, cinci-şase ani, unul, de femeie melancolică, al Floriadei, unul cu ti­neri însurăţei, executat, desigur, după o fotogra­fie veche, cu aerul specific, al părinţilor Floria­dei, mai mult ca sigur, fiindcă seamănă izbitor cu mireasa. Descopăr    într-un crochiu de mici di­mensiuni figura unei copile surprin­să în starea aceea indecisă de aşteptare, cu buzele între­deschise. Aura stranie în care pluteşte e, indubitabil, opera unui pictor îndrăgostit de modelul său. I-ating buzele cu de­getele şi senzaţia că le simt calde mă împinge să le sărut…

─ Cine e?

─ Noi! Hoţii! Deschide!

În prag, clanul Vijniţă.

Pupături.

─ În anul ăsta am ratat marea: o singură zi de plajă, restul timpului am stat în cameră; frig, apă caldă cu program de bloc; crăpelniţă şi somn, mie mi-a priit, m-am odihnit, Ada şi cu copiii n-au mai vrut, deşi se anunţase că de luni vremea se va îndrepta.          

Dar eşti neschimbat. Adina, îl vezi pe Miru ce bine arată? A mai crescut puţin monumentul deasupra curelei! La mine, ce să mai vorbim? Nu mai pot să mă închei la şireturi, dacă nu pun piciorul pe scaun. Ce face Brânduşa? Parcă m-ar fi izbit o măciucă în cap. Mi-e imposibil să mint, dar nici nu vreau să dezvălui gândurile negre care mă scurmă de atâta vreme.

Evit răspunsul printr-o întrebare:

─ Am văzut un crochiu în creion, e un model?

─ E… o poveste…

─ Love story?

─ Exact.

Primele cinci clase le-am urmat la Storojineţ, după care le-am continuat la normala din Cernăuţi, unde era director fratele mamei, uncheşul Dionisie. La începerea războiului, şcoala s-a refugiat la Siret. Părinţii mei n-au vrut să-şi părăsească gospodăria, fiind siguri că e doar o situaţie tranzitorie. Au fost deportaţi: tata, în Dombas, mama, în Siberia. Uncheşul m-a dat la internat. În clasă aveam patru colegi din oraş, ceilalţi veneau pe jos din Mănăstioara, Văşcăuţi, Perjeliuca, Negostina, Muşeniţa, Mihăileni. Câţiva stăteau în gazdă sau la rude.

Duminică dimineaţa pedagogul Toronciuc ne ducea cu rândul la biserică; după masă făceam repetiţii la cor, orchestră şi dansuri în sala de gimnastică, iar la subsol, în sala de mese, la recitări şi teatru. Cei care nu aveam înclinaţii artistice luam parte ca jucători sau spectatori la concursul de şah dintre dormitoare. Cel mai mult îmi plăcea să dansez.

În timpul orelor îi desenam mai ales pe profesori.

La desen şi istorie aveam note maxime.

Dirigintele, Hotnog, era pictor de biserici şi în vacanţe lua ca ucenici băieţi care treceau mai multe probe. Erau mulţi amatori, fiindcă îi plătea mai bine decât pe un lucrător cu ziua.

Prima probă era eliminatorie: împărţea clasa în două grupe, fiecare trebuind să facem crochiul unuia din cealaltă grupă. Dacă recunoştea pe cel desenat erai admis pentru celelalte probe.

─ Şi lavstoriul?

─ Te-ai plictisit. Nu sunt un bun povestitor, recunosc, introducerea e cam lungă.

─ Nu, dar…

─ În ultima clasă a venit prin transfer o elevă pe care a prezentat-o directorul, menţionând că are aprobare de la minister şi ne recomandă să fim buni colegi.

În banca din faţa mea era un loc liber. Hotnog a condus-o lângă Edith. A întrebat-o cum se numeşte. Şi-a spus numele mai mult în şoaptă.

N-am reţinut decât ceva aproximativ: numele se termina în – schi (mai era în clasă un coleg – Sluşanschi), din prenume am auzit ultima parte – zelia.

Citirea catalogului se termina cu Vartic Nedea.

Elevul de serviciu atrăgea atenţia profesorilor când strigau prezenţii că mai avem o colegă pe următoarea pagină.

─ Zvolinschi Egzelia, a citit profesorul de istorie.

─ Prezent, a răspuns o voce frântă de emoţie. Mai multe priviri se întorseseră către cea care rămăsese în picioare.

─ Ia loc, a încuviinţat profesorul.

În pauze rămânea în bancă. O dorinţă frenetică să o privesc în faţă se născuse spontan; ieşeam şi intram în clasă cu gândul să-i pot vedea ochii. Imposibil! Ţinea capul aplecat asupra unui caiet sau a unui manual.

Niciun moment nu mi-a trecut prin cap să intru în vorbă cu ea, s-o acostez, ci doar să-mi regalez privirea urmărindu-i cele mai mici detalii ale fizionomiei.

În închipuirea mea în acele dumnezeieşti zile ale adolescenţei o asemănam cu o nereidă a cărei mişcare era lentă plutire, nu mersul pe jos; mi-o imaginam mlădioasă, înaltă, cu plete de aur ce i se revărsau pe umeri în cascadă.

Totul inclusiv, eu însumi, era propria mea creaţie pe care o lăsam în voia valurilor, ce o luam razna pe tărâmurile incontrolabile ale visului luminat de o fantomatică strălucire ce s-a fixat atât de bine în memoria mea, încât traversam o transă imaginativă aproape mai reală decât contingentul palpabil; vedeam, în fond, ce gândeam, clocotul interior însă îl ţineam sub capacul impenetrabil al elevului care îşi îndeplineşte cu exemplară conştiinciozitate obligaţiile şcolare, fapt ce inducea în eroare la prima vedere…

 Eus PLATCU