Haruki Murakami oferă cititorilor
români, prin Autoportretul scriitorului
ca alergator de cursa lungă (editura Polirom, 2009, în traducerea Iulianei
Oprina), un roman compozit a cărui autenticitate se relevă prin însemnări,
note, eboşe ale unor eseuri vechi, schiţe de (auto)portret, rememorări – scrise
în ritmul unui exerciţiu voit, tonic, susţinut – asemănător cu alergarea la pas
pe distanţe lungi, în care trebuie să-ţi conştientizezi rezervele şi să-ţi
dozezi răsuflarea. Scrisul nu este o îndeletnicire ocazională, un hobby cu care
cochetezi ca să-ţi omori timpul, este
chiar un stil de viaţă pentru care te pregăteşti îndelung şi cu care, la
răstimpuri, trebuie să intri în competiţie. Pentru un adevărat scriitor
însă, competiţia este alături de ceilalţi, nu cu ceilalţi, după modelul maratonistului
pentru care cursa este ceva pe cont propriu, un lucru asumat care trebuie în
primul rând dus la capăt şi, dacă se poate, trebuie îmbunătăţit: În meseria
de scriitor (…) nu există victorie sau înfrângere. Tirajul, premiile
literare, recenziile pozitive sau negative pot fi considerate drept criterii
ale realizărilor, dar nu sunt chestiuni esenţiale. Mai important decât orice
este dacă ceea ce scrii se ridică sau nu la standardele pe care ţi le-ai impus.
Iar la acest capitol nu poţi să umbli cu subterfugii. Alergătorul are o
ţintă precisă, scopul lui este să scoată un timp bun, să(şi)
doboare recordul, privind detaşat la cei din jurul său, alergători animaţi
de voinţă, idealuri şi speranţe ca şi el. Dar ce poate fi, totuşi, mai
provocator pentru un scriitor, decât să (şi) doboare timpul, să iasă învingător din lupta împotriva neputinţei
creatoare, mai ales când viaţa lui e un pact al perseverenţei şi a ales,
opţional, suferinţa.
Prefaţa povestirii, aparţinând
autorului, este intitulată chiar aşa, suferinţa
ca opţiune, iar ideea se referă atât la sportul de performanţă, cât şi la
meseria de scriitor. Mai mult, scriitorul este acela care iese în largul
suferinţei omeneşti liber consimţit, împrumută (şi) suferinţele celorlalţi,
observă, filtrează, suferă, arde refuzând lenea spirituală, anchilozarea
sufletească şi limitele comune ale implicării. Mesajul cărţii este transmis de
povestitor prin îngemănarea similitudinilor între cele două ipostaze
existenţiale, prin argumentarea propriilor convingeri şi mai ales prin
descrierea senzaţiilor din timpul eforturilor fizice. Romanul este
autobiografic şi este construit pe o alegorie, distingându-se din seria de
scrieri fantasy cu care autorul şi-a obişnuit cititorii. Om de afaceri, într-o
Japonie cu o concepţie de viaţă modernizată, dispusă la câştiguri facile,
comerciant de succes, Haruki Murakami renunţă într-o zi la propria afacere, un
bar cu jazz, pentru că timpul nu ajunge pentru toate îndeletnicirile în
care vrei să fii bun şi-atunci trebuie să stabileşti priorităţile.
Identificarea pasiunii pentru scris s-a petrecut chiar în timpul alergării,
când spiritul se detaşa de stresul bussnis-ului, de implicarea lui
programatică, de obstacolele cotidiene: Cel puţin cât alerg nu trebuie să
vorbesc cu nimeni şi nu trebuie să ascult pe nimeni. Pot, în schimb, să admir
priveliştea şi să mă uit în mine însumi. Atunci mintea născocea idei,
mărturisiri, meditatii, revelaţii, personaje-tipologii: alergatul devine metodă de psihanaliză, afirmă Alice Teodorescu, şi de redescoperire sau descriere a
valenţelor multiple pe care sinele le îmbracă – ceea ce explică de ce scrisul
ca meserie te absoarbe încet şi te constrânge ca şi viaţa cotidiană. În
prefaţă autorul afirmă că şi-a măsurat existenţa între maratoane şi cărţi
publicate, conferinţe, cursuri, călatorii în SUA şi Hawaii. El îşi povesteşte
experienţa alergării, de cele mai multe ori de-a lungul râului Charles, alteori
lacul Samora, ori în insula Kauai din prefectura Chiba, ascultând degajat
muzica unui cd-player, întretăindu-se cu alţi indivizi, alergători
profesionişti sau doar amatori, mulţi studenţi ai universităţii Cambridge din
apropiere. Numărul de kilometri însumaţi săptămânal, lunar, distanţele tipice
(o distanţă deja cunoscută în lumea sportivilor este cea de 42 Km între Atena
şi Marathon), verile mediteraneene cu soarele lichid al zilelor, achiziţionarea
echipamentului potrivit, pregătirea, reproşurile şi evaluările finale ale
rezultatelor, atrag atenţia prin similitudinea cu pregătirea unui proiect de
carte, cu zilele sacrificate scrisului, adunarea materialului necesar,
epuizarea, performanţa cărţii măsurată apoi prin succesul ei.
A scrie şi a alerga presupun în egală
măsură o conjugare atentă, corectă şi organizată a efortului uman, fără a
ignora limitele organismului, dar făcându-l să coopereze pentru rezultate
îmbunătăţite. Energia cinetică este consumabilă şi măsurabilă ca şi activitatea
neuronală. Cartea inseriază descrierea eforturile susţinute ale alergătorului
în intenţia de a scoate din sine
ce este mai bun, un rezultat remarcabil, dacă se poate unul performant.
Slăbiciunea corpului nu este semnificativ diferită de slăbiciunea spiritului,
ambele trebuie să-şi domine repetat sincopele, să-şi depăşească limitele, să-şi fortifice fragilitatea. Epuizarea,
dezhidratarea, durerea musculară, tremurul corpului sau blocajul lui, sunt tot
atâtea aspecte sensibile care îşi găsesc
corespondenţa în sincopele meseriei de scriitor, sunt doar altfel denominate.
Izbânda din finalul unei curse este similară cu senzaţia de izbăvire cu care
autorul încheie o carte. Conexiunile între corp şi spirit sunt surprinzătoare,
relevante şi survin sistematic în cursa
textuală. Pentru ambele profesii trebuie să deţii atuuri, ultramaratonul de
exemplu (însemnând 100 de km de alergare), fiind un succes rar, accesibil doar
celor iniţiaţi. Alergarea este contemplativă
ca şi scrisul care presupune câteva calităţi indiscutabil - ierarhizate: Calitatea
cea mai de preţ pentru un scriitor este talentul. (…) Însă problema cu talentul
este faptul că posesorul său nu are controlul nici asupra calităţii, nici
asupra cantităţii lui. Pe locul secund se află puterea de concentrare.
Abilitatea de a-ţi aduna propriul talent şi de a-l focaliza într-un singur
punct. După concentrare vine rezistenţa pe care autorul o compară cu
respiratul: Dacă te concentrezi înseamnă doar să-ţi ţii respiraţia,
rezistenţa înseamnă să înveţi cum să inspiri şi să expiri încet şi uşor, în
timp ce îţi ţii respiraţia. Dacă nu înveţi să le echilibrezi cum trebuie, e
greu să rezişti multă vreme ca scriitor profesionist. Să continui să respiri
ţinându-ţi respiraţia. De-aceea performanţa, spune Haruki Murakami, la un
moment dat înseamnă suferinţă. Este simbolică mantra pe care eroul o
repetă în gând în timpul alergării ca să
reziste fizic şi psihic automatismului: Eu
nu sunt om. Sunt o maşinărie pură. Sunt o maşinărie, deci nu trebuie să simt
nimic. Merg înainte şi atât. Iuliana Oprina surprinde foarte bine acest
aspect afirmând că sentimentul pe care
alergătorul îl trăieşte şi îl descrie la capatul celor 100 de km trece în
domeniul fenomenologiei, conştiinţa devine corporală, existenţa transgresează
în acţiunea alergatului pe pilot automat.
Cartea a fost apreciată în ansamblul ei
pentru că depăşeşte filozofia lucrurilor banale prin evidenţierea laturii
profunde, meditative a întâmplărilor obişnuite plasate în dimensiunile lor
zilnice. Paralelismul între scris şi alergat devine relevantă pentru condiţia
scriitorului care este una aproape sportivă,
în care subiectul luptă cu propriile limite şi-şi depăşeşte propriile recorduri.
Maratonul sau triatlonul (îmbinarea între alergat – ciclism – înot), determină
trupul să-şi activeze resursele şi să se alimenteze cu rezerve nebănuite,
stocate în sine însuşi, de cele mai multe ori necunoscute, lucru similar cu o
cursă a unui scriitor de succes de la care publicul cititor are anumite
pretenţii şi aşteptări. Talentul scriitorului, ca şi resorturile alergătorului,
se pun în mişcare cu trudă, forţând conştient şi controlat trupul sau mintea,
acţionând gradat şi tinţind din timp rezultatul. Volumul descrie inclusiv cronica unei curse, un aspect
particular, inedit, deosebit de interesant, când sportivul este însoţit de
reporterii plasaţi într-o maşină, în scopul de a realiza un original jurnal reportericesc al cursei, o
relatare pe viu, profesionistă, de la locul faptei. Autodisciplina este esenţială în sportul de performanţă, ca şi la
masa de scris, şi devine pentru ambele ipostaze una din cheile necesare
succesului. Alerg, deci exist, spune maratonistul, iar alergarea devine
simbolul vieţii, ipostaza de a fi viu: Aveam senzaţia că finişul nu este
decât un stop temporar, care, de fapt, nu are nici o semnificaţie majoră. La
fel ca şi viaţa. Viaţa nu are sens pentru că are un sfârşit. Vieţii i se pune
un sfârşit tocmai pentru a-i sublinia semnificaţia, ca o metaforă indirectă a
faptului că e finită.
Cartea este scrisă cu o simplitate
cuceritoare, care apropie cititorul de trăirile eroului printr-o frazare calmă
şi caldă, limpede şi cadenţată ca o
alergare. Scrierea a fost remarcată de presa străină şi comparată în The Observator cu o compoziţie de
jazz, armonioasă şi imprevizibilă. Mărturisirile autorului despre programul
riguros al scrisului, precum şi încrederea în această meserie, l-au
condus către un stil în care perseverenţa nu rămâne nerăsplătită. El contrazice
astfel impresia greşită a japonezilor care consideră, în genere, că scriitor
înseamnă un ins entropic, decadent, cu o activitate fără criterii severe. Ei
cred, spune Murakami, că scrisul este o îndeletnicire nesănătoasă şi că
scriitorii trebuie să ducă o viaţă cât mai anormală, departe de tot ce înseamnă
ordine şi moralitate. S-a înrădăcinat ideea că în acest mod scriitorul poate să
se desprindă de tot ce e lumesc şi să tindă către o anumită puritate plină de
valoare artistică. Chiar dacă scriitorul însuşi creionase în cărţile
anterioare imaginea unei Japonii occidentalizate, din care face parte cu trup
şi suflet, volumul acesta de proză dovedeşte că el aparţine structural unui
popor special, înclinat spre rigoare, asumare a celor trăite şi cu multă
învăţătură. Japonia profundă transpare sub scrierea care abundă în aforism şi
meditaţie, găzduind pe alocuri metafora ca o floare de cireş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu