Crochiuri pentru un portret (II) *
─ Mai mult pe ocolite, s-a spus că romanele tale conţin o
proză vecină cu pornografia…
─ Depinde ce înţeles
dai termenului. Eu cred în clasica definire dată de E. Lovinescu – lipsă de
talent. Cu alte cuvinte, şi Oscar Wilde era de aceeaşi părere: întrebat dacă
socoteşte imorală o anumită carte, răspunde că e mai mult decât imorală, e
prost scrisă. Indiferent de domeniu. Filmele „pentru adulţi” îl confirmă sută
la sută: căzături anorexice, manechine expirate, cu sex-appeal cât păr pe broască, simulează mecanica unui coit fără
orice urmă de firesc: stereotipia gestuală, falsa mimare a orgasmului îngreţosează
pe potent (nu ştiu ce efect au asupra impotenţilor!); să-mi fi scăpat printre
degete asemenea scene infecte care nu au nimic comun cu sentimentul erotic,
singurul care unicizează viaţa individului aflat într-o perpetuă alergare
pentru găsirea perechii ideale?! Mă despart de tot ce e greţos, scârnav, de tot
ce poartă stigmatul depravării şi desfătării cu imagini ce biciuiesc fantezii
bolnăvicioase cu iubiri alterate.
În fiecare dimineaţă
mă trezesc cu speranţa că aceea va fi ziua, prima, în care să fiu mulţumit de
ceea ce voi scrie; nu cunosc altă tristeţe decât aceea provocată de îndoiala că
voi trăi-o cândva.
Am mai spus-o, să
descrii trăirea impactului sexual, fără să cazi în mizeria lui fiziologică, e
un demers incomparabil mai anevoios decât actul în sine. Nu e exclus ca buna
intenţie să fi fost trădată de precaritatea mijloacelor de expresie.
Nu eu sunt
interlocutorul cel mai potrivit pentru o discuţie pe această temă. Există
suficiente spirite avizate care deţin autoritatea necesară formulării unor
opinii debarasate de orice parti-pris.
Pentru mine diferenţa dintre erotică şi pornografie este radicală, imposibil de
confundat: cine se masturbează în faţa Afroditei nu cunoaşte sentimentul
estetic, ci doar instinctul primar; pornografia în ce am scris e suspectată de
acea indefinisabilă categorie de râncaci frustaţi, dintre care cei mai mulţi nu
se obosesc cu lectura; pornograf e nu numai producătorul care exhibă
instinctul, ci şi consumatorul; eroticul întredeschide uşa, nu trece pragul,
sugerează spectacolul frumuseţii magice a femeii în braţele bărbatului;
pornograful dă uşa de perete, descrie fiziologia, mecanica actului golit de
ceea ce este cel mai semnificativ, de trăirea unicităţii sentimentului; prima
comparaţie care îmi vine în minte este cu bocitoarele care îşi smulg părul din
cap, exhibă o durere mimată, lipsită de suferinţa devastatoare a despărţirii de
fiinţa iubită; erotica şi pornografia nu pot fi băgate în aceeaşi cămaşă de
forţă a imoralităţii.
Cel mai greu mi-a fost
să ajung la mine…
─ ?
─ Mă rog, la ceea ce
ar putea fi sinea mea: permanenta îndoială că rătăcesc pe poteci bătătorite
submina toate încercările mele dintr-o pre(a)lungă perioadă (15-35 ani) de
tatonări până când am realizat că nu mai am timp de căutări, fiindcă totdeauna
va fi o uşă care duce încotrova.
Situată calendaristic,
limpezirea s-a produs în timpul unei convalescenţe în care am constatat că
ajunsesem la cumpăna anilor şi bilanţul, privit critic, era lipsit de o cât de
vagă perspectivă încurajatoare. La G. Călinescu întâlnisem ideea că la un
moment dat trebuie să arunci ancora pentru a pune capăt acestui naufragiu în
steril. Am început să transcriu (fără să mă opresc pentru a întoarce pe toate
feţele orice exprimare suspectă de banalitatea limbajului cotidian) secvenţe
dintr-un scenariu oniric evazionist; dintr-o dată descopeream
libertatea/plăcerea de a fantaza; în câteva ore curseseră mai multe pagini
decât reuşisem să adun de-a lungul anilor în care încercasem să evoc întâmplări
trăite, să reconstitui trecutul; acum zburdam, zburam, nu puteam să mă mai
opresc; într-o săptămână am depănat peste cincizeci de pagini – fără nicio
recitire, o adevărată defulare a ceea ce dospise ani şi ani.
Fără să-mi dau seama,
această revărsare haotică a atras nuclee epice pe care exersasem până atunci,
numai că acum ele nu mai erau supuse regulilor ce mi le impusesem: curgeau de-a
valma născocirile care-şi făceau de cap; asistând la hârjoana lor bezmetică,
mi-am dat seama că acesta este stilul potrivit dispoziţiilor mele. Senzaţia era
asemănătoare cu cea pe care o traversasem în copilărie: plăcerea împletiturilor
din pipirig m-a împins, singur, în bahnă, loc miraculos, interzis copiilor:
bălţile, smârcurile, mlaştinile, ochiurile de apă cu peşti, bulboanele cu
şerpi, strigoi, slugi ale lui Cel-din-baltă,
înghiţeau în fiecare vară pe cei care se aventurau în acel spaţiu despre care
se povesteau tot felul de întâmplări, una mai gogonată decât alta.
Pe Arvinte, paznic de
vânătoare, în cârdăşie cu braconierii, nu-l întrecea nimeni în scorneli pe care
le ascultam de fiecare dată fascinat de figura lui, nu mult deosebită chiar de
a lui Scaraoţchi. Acesta a fost momentul în care m-am simţit călare pe
situaţie.
─ Ţi-am reauzit, zilele trecute, diatriba
împotriva colegilor.
─ Am spus şi nu mă
dezic: în toate domeniile există idioţi, în învăţământ numărul lor pe metru
pătrat este mai mare decât în oricare altă profesie. Un „cadavru” didactic
idiot nenoroceşte generaţii întregi, în comparaţie cu, să zicem, un chirurg
(într-un pacient şi-a uitat bricheta, altuia i-a tăiat organul p.? E aut!). Mi
se reproşează că este opinia unuia căruia nu i-a plăcut nici să înveţe, nici
să-i înveţe pe alţii. Recunosc. Chiar eu am declarat de mai multe ori acest
lucru.
Asta nu înseamnă că
n-am avut şi profesori admirabili, că există profesionişti desăvârşiţi în
numeroase şcoli.
Destinul ţării nu
depinde nici de piloţi, nici de poliţişti, nici de dentişti, nici de
cardiologi, nici de regizorii de film chiar dacă ar lua toate Oscarurile.
Soarta acestui neam se
află în mâinile acestor apostoli: dascălul anonim sau reputat modelează valori
inestimabile ce înscriu ţara în galeria nemuritorilor, după cum „cadavrul”
didactic le neantizează.
Când ministrului
învăţământului îi suflă răspunsurile o uteristă, iar profesorii sunt plătiţi
mai rău decât salariaţii Regelui Gunoaielor, orizontul se întunecă, iar
semidocţii se împăunează cu titluri academice.
─ Nimic nou sub soare…
─ De acord. Dar mi se
pare că există o adevărată competiţie a incompetenţilor.
─ ?
─ Cu cât dobitocul e
mai idiot, cu atât ţinteşte mai abitir la portofoliu de ministru, preşedinte…,
meteahnă pe care o credeam rămasă în panoplia epocii de aur. L-am cunoscut în
anii şaptezeci pe Ion Petrescu, văr cu Leana. E plin de Petreşti, de toată
mâna, şi săraci şi bogaţi, şi rude şi nerude. El era dintre cei înstăriţi.
Făcuse literele cu Dragomirescu, pregătea teza de doctorat la Nae Ionescu,
scria la gazete. Începe războiul. Ion lasă toate baltă şi pleacă, printre
primii, voluntar. Cade prizonier, ruşii îl duc în Siberia. Când toţi ai lui
pierduseră orice nădejde, se întoarce, ultimul, şi Ionică. Refuzase să se
înroleze în divizia „Tudor Vladimirescu”. Ia o catedră, suplinitor, pe lângă
Găieşti. Directoarea pune cracul pe Jenia şi, nitam-nisam, o saltă ăia
directoare la liceu, după un an, deputată la judeţ, după aia – în Marea
Adunare!
La un moment dat, prin
şapte’ştrei-şapte’şpatru, Jenică o ia razna: la ore povestea cum a fost în
prizonierat, în cancelarie deschidea ziarul şi dacă era cu Leana (ce ziar nu
era atunci plin de cuplul prezidenţial?), scuipa: „Ptiu! Curva dracului!”.
Nevastă-sa îl mai acoperea, o da pe glumă. Ce să acoperi, că lumea e a
dracului! Aud ăia de la judeţ. Inspector era un fost elev al lui. Vine ăsta:-
Dom’ Petrescu, am o reclamaţie, lăsaţi-o moartă, să nu iasă vreo dandana, şi
tot aşa, dom’ Petrescu în sus, dom’ Petrescu în jos, călcaţi-vă pe inimă…
Jenică – aşi! Parcă-i băgase ardeiul. Vine
iar inspectorul, cu încă unul:
─ Tovarăşe profesor,
ne permiteţi şi nouă să asităm la dumneavoastră la oră? Tovarăşul e noul meu
coleg, am vrea să vedem o lecţie-model. Petrescu nu zice nimic, ia catalogul,
nu sunase de intrare, şi la clasă! Inspectorul şi securistul, în ultima bancă.
Jenia aşa îi ziceau dracii de copii, Jenia-Jan-Jenică
bea numai mastică! strigă catalogul, examinează din câteva întrebări o elevă,
pe Dorina Usurelu (colegă de facultate cu fi-mea; de la ea ştiu toată
tărăşenia), şi anunţă tema, era sfârşitul trimestrului, recapitulare pentru
teză: literatura paşoptistă.
O ia Jenică pe
departe, de la Adam-Babadam, despre genuri literare, se trag din Biblie, o
suceşte prin alegorii, pilde, fabule, o răsuceşte la Esop, dă-i cu Alecsandri,
Negruzzi şi, stop! la Alexandrescu, cel mai mare fabulist român. Aici e aici:
morala e valabilă în toate timpurile.
─ Ce fabule
cunoaşteţi?
─ Şoarecele şi
pisica, Toporul şi pădurea...
─ Vulpea liberală,
Boul şi viţelul...
─ Bineee. Să ne
reamintim Boul şi viţelul
Şi începe:
Un bou ca toţi boii,
puţin la simţire
În zilele noastre de
soartă ajutat...
......................................................
La două-trei versuri,
se uită spre tablă: pe perete, portretul lui Ceauşescu.
─ Ce deducem de aici?
Că parvenitismul este o racilă socială şi în posturi, funcţii importante,
director, ministru, preşedinte întâlnim nu oameni de merit, ci boi ca toţi
boii.
Clasa, stană.
Securistul se ridică
brusc, mai-mai să dea cu uşa peste directoare, inspectorul, după el, Petreasca
în urma lor: ─ Tovarăşe inspector! Tovarăşe inspector! Poftiţi la o cafea…
La nici o săptămână,
i-au luat pe Petreşti cu tot calabalâcul. Îşi făcuseră casă, aveau grădină,
stupi, vreo cinci ari de vie. Jenia era gospodar aşezat. N-a rămas o aţă,
mă-nţelegi, o aţă! Geamurile şi uşile bătute în cuie. Nimeni n-a simţit nimic
şi nici nu i-a mai văzut de atunci. I-a
adus (Leana, cine altcineva?) în Bucureşti. Le-a pus miliţian la poartă, ca la
ambasade. S-a auzit că Jenică s-a spânzurat; cine ştie? A doua zi după
înmormântare, au găsit-o şi pe ea, lată, în bucătărie, dăduse drumul la gaze.
─ Le mai şi înfloreşte
lumea.
─ Nu zic nu. Dar de
Dorina ce ai de zis? A murit la revoluţie împuşcată în cap? Din câţi erau ei
acolo la Inter, cu profesori cu tot, cum a nimerit-o tocmai pe ea? Şi când?
Când începuse să se potolească vânzoleala.
─ Acum zece ani te-am întrebat de ce ai fost
dat afară de la Inspectorat. Ţii minte ce mi-ai răspuns?
─ Nu…
─ Că o să-mi povesteşti peste zece ani
─ Era o promisiune
mincinoasă
─ ?
─ Nu speram să mai
trăiesc zece ani! Perioada aceea de câţiva ani
─ Câţi?
─ Din 1968,
reînfiinţarea judeţelor, până la vizita în Coreea, este intervalul de timp în
care am trăit mai multe întâmplări cărora nu vreau să le tulbur somnul: s-ar fi
spus că încerc să mă victimizez, să mă dau disident etc., etc.; nici vorbă.
Te rog să reţii
această declaraţie: de tot ce mi s-a întâmplat, eu sunt singurul vinovat.
─ ?
─ Repet: eu sunt
singurul vinovat
─ Nu crezi că ar fi necesare nişte… explicaţii…
─ Explicaţii, zici?!
Atunci s-o luăm ab ovo.
În 1955 intram pe
poarta liceului din P. (toponim a cărui explicaţie nu o cunoşteam atunci) ca
singurul absolvent de învăţământ superior repartizat în acel an: tânăr educat
de partid, având ca sarcină să… câte în lună şi în stele (!), dar principala şi
primordiala obligaţie era să promovez fiii şi fiicele de muncitori şi ţărani
muncitori, viitori constructori ai societăţii socialiste multilateral
dezvoltate în zbor spre comunism. Dacă înregistrau absenţe, aveam obligaţia
să-i vizitez la domiciliu (marea majoritate o reprezentau navetiştii din satele
vecine), să le explic părinţilor că partidul, că republica că-că, să consemnez
datele în caietul dirigintelui pe
care să-l prezint, săptămânal, la control, pentru a fi semnat de director,
altfel nu primeam indemnizaţia (toate aceste idioţenii au fost reintroduse de
tovministru în noua lege…).
Lucrurile au mers bine
până spre sfârşitul trimestrului întâi: în fiecare duminică eram invitat la
masă de către soţia tovdir, doamna director Mariţica; dânsa avea din prima
căsătorie (eşuată din cauza nepotrivirii de caracter între un măgar bădăran
beţiv curvar şi o visătoare poetă) o copiliţă Getuţa, de 28 de ani şi 82 de
kilograme, cu trei ani mai mare decât mine; dorinţa ei cea mai fierbinte era
să-i dau lecţii să intre şi ea la facultate (colegele ei, nişte curve ordinare,
intraseră, ea, virgină, încercase de câte două ori la patru facultăţi şi, fiind
virgină, nu reuşise). Doamna Mariţica a vrut să verifice înzestrările mele
pedagogice şi într-o dimineaţă a vizitat o prietenă de-a dânşii, doamna
Versavia, care primise un telefon de la mama ei şi şi-a cerut scuze că ne lasă
singuri o jumătate de oră, timp suficient ca mama să se convingă că îşi va
vedea fiica studentă. Meditaţiile aveau loc tot în această locaţie şi premisele
succesului la examenul de admitere erau satisfăcute: prima probă, cea a
pierderii virginităţii, fusese trecută cu brio şi lucrurile au evoluat
favorabil până în ziua când candidata, însetată de meditaţii, a devansat ora
şi, uşa nefiind încuiată, a asistat la agonia unui animal cu două spinări.
Din duminica următoare
am fost invitat la masă de doamna Veruţa, văduvă de un an şi jumătate.
În darea de seamă
prezentată de tovdir la încheierea trimestrului întâi al anului şcolar
1955/1956 s-a specificat că aveam 59 de corigenţi la 160 elevi din patru clase
faţă de toţi ceilalţi prof. care împreună aveau 17 corigenţi (jumătate dintre
ei nu aveau niciun corigent). Cu această ocazie s-a menţionat că sunt fiu de
popă, cu concepţii retrograde, fapt vizibil cu ochiul liber: păr lung, peste
guler, pantaloni şi pantofi de malagambist; elevilor le vorbeşte pe un ton
flembatic, pe fete le alintă cu Sonecica, Liubuşca, Maşa, Katiuşa, Darecica,
deşi le cheamă Micşunica, Vasilica, Domnica, Aurica. Chiar din prima săptămână
a trimestrului al doilea au început anchete, asistenţe la ore, controlul
caietelor de teme pentru acasă, planificări calendaristice, caiete de studiu
individual în specialitate şi a documentelor de partid şi de stat, în formaţie
intrând directorul, secretarul beobe,
reprezentantul comitetului de părinţi, un specialist de la regiune.
Se cereau declaraţii
elevilor, profesorilor, personalului de serviciu, indiferent cui, numai să
scrie ce îi dictau ei. O colegă (ar trebui să zic idioata de „ştiinţe
sociale”), responsabilă cu învăţământul (ideologic) de partid m-a reclamat la b.o.b. – biroul organizaţiei de bază:
Laţcu a susţinut că românii fugiţi sunt mai patrioţi decât cei din ţară.
Sunt chemat în faţa
biroului organizaţiei de bază să dau explicaţii, să retractez.
Neg: nu am afirmat aşa
ceva. Tovidi n-a înţeles.
E chemată Tovidi
Secretara: Tov. Laţcu
nu recunoaşte
Tovidi: Am notat ce a zis –
românii din străinătate resimt mai acut patriotismul decât cei din ţară.
Eu:
Recunosc! Aşa am zis, asta nu înseamnă că sunt mai patrioţi! Patriot n-are grade
de comparaţie: eşti sau nu eşti patriot!
Secretara (supranumită Zambilica-Bombonica): Tov. prof., vă rog să nu
mai faceţi afirmaţii d-astea,
interpretabile..., impecabil!
─ Mai scurt nu se poate?
─ Dacă ai treabă, nu te
reţin: lasă-mi reportofonul
şi îţi spun tot… ca la popa! De acord?
(am revenit după aproape o lună: reportofonul nu
fusese atins; n-am insistat, aveam alte întrebări, n.m. C.C.C.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu