BISERICA MARTIRILOR DE LA VARNIŢA –
FÂNTÂNA ALBĂ
I. D e v i a ţ ă...
La miezul de noapte, păgână, în graniţa ta, Bucovină,
Cu sufletu-mi ars de durere, orfan şi de Neam, de putere –
Trag gardul de sârmă ghimpată – o plapumă însângerată –
Pe trupul meu ros de himere, stropit cu agheasmă şi fiere...
Trec vama cea mult blestemată, de frate, de mamă, de tată –
Spre Varniţa paşii mă poartă, spre viaţa cea vie şi moartă...
Stau brazii în cumpăna verii, şoptind simfonia durerii...
Crescuţi peste oasele sfinte, a zece comune morminte,
A sutelor (mii!) de ofrande, arzânde în verzi policandre,
Iar verdele-i negru la faţă, iar roua e lacrimi de gheaţă...
Sunt brazii-străjeri singuratici, veghind cu făpturi de ostatici,
Plângând cu răşină şi smoală, scrâşnind printre cetini de ceară...
Aci, în hotarul pădurii, în pâlcul de brazi şi de mure,
Visez o Biserică Sfântă, pe răuvoitori să-i dezmintă...
A Martirilor noştri jertfiţi, românaşii de vii osândiţi,
Refuzaţi, strâmtoraţi, maltrataţi, cu o ploaie de plumb săceraţi!
Copii şi bătrâni şi fecioare, cu săbii tăiaţi din picioare,
Sau striviţi sub copite de cai... Zeci şi sute şi mii guri de nai...
Din Horaiţ bate vântul pribeag! Mă opresc lângă ultimul prag...
Cu genunchii cobor spre pământ, dar pământul e tot un mormânt...
Mă scufund tot mai mult într-un hău, rătăcesc pe un fund de pârău –
Ochi şi gura-mi sunt pline de glod, urc şi urc spre al meu eşafod...
Iată, gâdele, râde, pocit... Dar toporul e mult prea tocit –
De oase şi oase strivite, de ţeste zburând, ca de vite...
Vai, Doamne, şi eu sunt de vină, că falnica mea Bucovină,
Sortită Coroana să-şi poarte, mereu între viaţă şi moarte,
Nicicând să nu fie în stare, aceste nedrepte hotare,
Impuse cu forţa, ciuntite, cu sârmă ghimpată urzite –
Să-şi rupă cătuşele grele? Când Cerul şi Omul le cere...
Când lumea nu se mai încape... Când Apocalipsa-i aproape...
Vai, Precistă Maică, Măicuţă, ne crezi pe cuvânt şi ne cruţă,
Căci suntem ca pruncii din faşă, în braţele tale gingaşe,
La sânul tău dulce, Fecioară... Anticriştii, vai, ne omoară!
Cu sângele nostru călăii şi-adapă şi caii şi zmeii...
Cu oasele noastre, vai, zbirii, fac drumuri prin cele Sibirii...
Nici sufletul nu ni-l mai lasă... Nici vatră, nici mamă, nici casă...
II. D e m o a r t e...
„Agoni!” ţipase comandantul, sfidând şi Cerul şi neantul...
„Agoni!”, „...oni!”, „...oni!” şopti ecoul, cutremurând întreg convoiul...
Şi tot atunci prima rafală, vai, la pământ îi şi culcară!
Toată fiinţa omenească şi de simţire românească,
De după prapuri, cruci, cu tângă, ţâşni cu vorbe de osândă:
- Blestemul peste voi să cadă, să fiţi răpuşi de foc şi spadă...
„Agoni!”, din nou, urlă păgânul, mătăhăind, turbat, hainul,
Cu necurata lui cravaşă, către pruncuţii cei din faşă...
Din sânul maicelor ucise, cu tot cu sânge se prelinse
Cel lapte sfânt al nemuririi, stropind pământul Mântuirii:
Un copilaş rămas în viaţă, de braţul maicii se agaţă,
Dar un calmâc fără credinţă îl şi scuti de suferinţă...
„Agoni!” tot repeta muscalul, scrâşnind din dinţi, strunindu-şi calul...
Şi armăsarul se-înfioară, zvârlindu-l jos din şa să piară...
Şonticăind cu greu piciorul, cu stânga-şi dibui pistolul:
Din ţeavă focuri – trei ţâşniră şi bietul cal se prăbuşiră
Cu ţeasta spartă, sfărâmată, căzând pe iarba-însângerată...
Un „...trista bogu vaşu mati!”, scuipând, s-a pus pe înjurat...
Tot „foc!” şi „foc!” avea să scoată, din gura lui cea mult spurcată,
Încrucişat şi făr-de milă, lovind bătrâni, femei, copilă...
Se miră fagii şi stejarii de-atâta sânge, iar muscalii
Înnebuniţi de băutură, cu ochi holbaţi de ce văzură,
Tot mai apasă pe trăgace... Din cer o ploaie grea de ace
A brazilor, regeşti veşminte, pogoară spre pământ, cuminte...
„Agoni!” şi „foc!”: prăpădul, focul, prin văgăuni, pestetotlocul
Pe cei de-au reuşit să fugă – i-ajunge moartea de sub glugă...
Căci între timp porni o ploaie: cu lacrimi-sânge, în şiroaie,
De răcnete, de rugi, de jale... Chiar Luna de pe cer tresare,
Învăluită de roşeaţă, cu faţa palidă, de gheaţă,
Se-întoarce ca să nu mai vadă... Ici-colo pâlcuri de zăpadă...
„Foc!”, „foc!” şi „foc!”... Din nou răsună... O vijelie, o furtună
Se năpusti în valuri-valuri, peste pădure şi coclauri...
Şi Dumnezeu de Sus se miră de Bucovina cea martiră!
E adevăr sau simulacru? Acest flagel, acest masacru?
Creştinii sar direct în apă... Se duc la fund şi se îneacă
În Sireţelul numai spume... Vai şi amar de al tău nume...
III. D e Î n v i e r e...
Un clopot bate drept în tâmplă şi nu mai ştiu ce mi se-întâmplă...
E Buga de la Mânăstire? La Putna – loc de pomenire...
Urc în clopotniţa cea mare, zidită chiar între hotare:
De-aci, de la Fântâna Albă – văd până la Cetatea Albă...
Văd Neamul meu – îngenunchează... Zi de duminică, veghează...
Spre Ceruri braţele-şi îndreaptă – cer Judecata cea mai Dreaptă...
Poate, e noaptea de-Înviere? Iisus Hristos din nou ne cere:
„Luaţi lumină din Lumină!”. Păşesc prin dulcea Bucovină –
Să-mi arză tălpile de rouă... Visez Biserica cea Nouă
Pe locul de închinăciune – vin tinerii să se cunune...
Vin toţi nepoţii, strănepoţii celor jertfiţi de vii cu toţii,
Vin maicile cu tot cu naşii, ca să-şi boteze copilaşii...
Bărbaţi tăcuţi cu plete albe, fecioarele cu flori şi salbe –
Din toate satele vecine... Din Ţara-Mumă, vechi obcine...
Feciori, din zări îndepărtate... Vin cei cu dragoste de frate...
Şi cei cu feţe criminale – aprind şi ei o lumânare,
Cerşind să fie daţi uitării, iertaţi să fie de imperii...
De şaptezeci de ani – în noapte... De şaptezeci de ani – în moarte...
Acum, în clipa Învierii, simţind căldura mângâierii
Pe feţele înlăcrimate, cu miile de morţi în spate –
Urcăm pe Dealul Căpăţânii... Crucificaţi, ne latră câinii...
Şi ne înhaţă de picioare – în miez de noapte, ziua-mare...
Au ne coboară de pe Cruce? Au la tăcere ne reduce?
Au cine, Doamne, să ne creadă? Cu ochii orbi ca să ne vadă...
Trei turle cu trei Cruci cernite şi nu cupole aurite...
Văzui în visul meu profetic, alimentat de har poetic...
Trei turle negre, răstignite, pe bolta Cerului, menite
Să ne vegheze zi şi noapte, să ne croiască alte soarte...
Trei turle negre de tăcere, peste Carpaţii-giuvaere,
Peste uitare, necredinţă, şi duşmănie, neputinţă...
E P I L O G
Trei mii de gloanţe criminale, trei mii de săbii şi pumnale...
Trei mii de paşi şi de copite, trei mii vagoane pentru vite...
Trei mii de cruci de răstignire, trei mii de lanţuri de robire...
Trei mii de prapuri împuşcate, trei mii de frunţi îngenuncheate...
Trei mii de jalnice destine, trei mii de bocete, suspine...
Trei mii de suflete jertfite, trei mii de vieţi nenorocite...
Bahrineşti (Bucovina),
Săptămâna Patimilor,
aprilie 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu