Civilizația
muntelui
Un capitol dintre
cele mai fascinante al civilizaţiei româneşti este cel numit civilizaţia muntelui, căruia i se
subordonează în chip obligatoriu civilizaţia
lemnului.
Pe Columna lui Traian se văd munţii
Daciei şi aspecte din viaţa locuitorilor.
Dacii au moştenit de la înaintaşii lor, dar au realizat şi ei înşişi, o
civilizaţie a muntelui, pentru că au avut o statornică alianţă şi prietenie cu
munţii şi cu pădurile, cu plaiurile şi cu apele când năvalnice şi când
străvezii.
„Plaiurile
munţilor i-au stabilizat şi le-au asigurat un echilibru trainic între cele ce
pier şi cele nepieritoare” (Dan Oltean, Munţii dacilor, 2008, p. 7).
Cândva am sugerat
unei tinere înzestrate cu reale calităţi de cercetător să se ocupe de tema muntele în viaţa şi cultura poporului român.
Tema a fost dată mai departe şi a apărut la Editura Trialog din Piteşti o carte
numită Muntele în cultura populară
românească, realizată prin contribuţia multor cadre didactice. Este doar un
depozit de sugestii şi informaţii pentru viitorul cercetător al acestei teme
generaose şi dragi sufletelor noastre.
Ca entopic, munte are sensuri destul de variate.
La noi munţii au
fost adevărate sanctuare, locuri sfinte în care omul se întâlnea cu Dumnezeu,
scria Aurora Peţan, în „Formula AS” (oct. 2008, nr. 841, p. 17, col. 2).
Muntele a fost şi
este locuinţa zeilor, a duhurilor întrupate în fel şi chip şi a zmeilor din
poveştile ajunse la noi peste vremuri.
Există o mitologie
a muntelui, a codrului, a pădurii, cu personaje numite vâlve, zmei-paralei,
mume ale pădurii ori cu omul muntelui sau al pădurii.
O caracteristică a
munţilor noştri este că sunt dumesnici, adică sunt omenoşi, locuiţi până sus pe
platformele alpine.
Pe înălţimi au
fost organizate din vechime unele mici aşezări, de multe ori la distanţe
apreciabile una de alta, numite cringuri
în Apuseni sau cotune în alte
părţi. Astfel, munţii au fost umanizaţi, localnicii desfăşurând activităţi
economice, mai ales agro-pastorale. Satul risipit s-a păstrat până astăzi, iar
multe dintre locurile de vieţuire sezonieră au devenit cu vremea stabile.
Uneori locuitorii de pe munte au organizat sate de tip adunat, care indică un
nou stadiu de organizare social-economică şi culturală. Legăturile cu aceste
aşezări se realizau prin drumuri ale păstorilor sau prin plaiuri şi cărări, dar
au fost construite şi mari drumuri comerciale.
Din lumea
traco-dacă era moştenită, cu bune rezultate, tactica luptei în munţi, - o
adevărată artă folosită de românii balcanici în timpul războaielor cu bizantinii,
iar la 1330 de către Basarab, la Posada. Despre rezistenţa în munţi, în
apărarea întăririlor de la Ineu şi Rarău
sub domnia lui
Vlad, încă necunoscut istoriografiei româneşti, împotriva ungurilor ni se
vorbeşte în Rohonczi Codex
(Bucureşti, 2002), lucrare realizată într-o limbă şi o scriere secrete, în
secolele al XI-lea sau al XII-lea, descifrată, tradusă în limba română şi
publicată de profesoara Viorica Enăchiuc de la Iaşi.
Vecin cu veşnicia,
dar şi cu moartea, omul însufleţeşte muntele atât pe timpul verii, cât şi al
iernii. Când se întâmplă să închidă ochii şi să pună mâinile pe piept, este
înmormântat pe alocuri în grădina casei, în apropierea mormintelor unor
înaintaşi. În acest fel, cel d u s
rămâne acasă, prieten şi sfătuitot al celor meniţi să ducă mai departe
îndatoririle gospodăriei. Iar dacă se întâmplă să moară un cioban undeva în
munte, el poate fi îngropat în stâna
bătrână în locul găleţilor, în jocul mieilor sau în alt loc de cinste din
cuprinsul stânei. Pe cel plecat d i n c o l o
l-or tângui văile
şi munţii, vânturile şi singurătăţile din toamnă până în primăvară când începe
noul anotimp al culesului pastoral, l-or plânge turmele...
Se pare că în bună
măsură istoria începe în Carpaţi şi pentru aceasta depune mărturie Tărtăria cu
plăcuţele scrise acolo acum peste şapte mii de ani.
Muntele Kogaionon
era sediul lui Zamolxe, fără să ştim astăzi care dintre munţi purta acest nume.
Cărturarii cred că ar fi Ceahlăul, Dealul Grădiştii, Gugu sau Omu.
Pe pereţii unor
peşteri se păstrează, ca într-o străveche bibliotecă, elemente de scriere
rupestră, cum sunt mai ales cele din Munţii Buzăului, cu vechi urme de vieţuire
omenească.
Capitala dacică
Sarmisegetusa era ridicată în munţi, apărată de cetăţi precum cele de la Băiţa,
Căpâlna, Blidaru, Costeşti, Tilişca etc., iar Piatra Craivii apăra bogăţiile în
aur ale Apusenilor.
În interiorul
cetăţilor sau imediat în afara lor erau sanctuare.
În munţi sau în
apropierea lor s-au construit vechile noastre cetăţi sau palate, puncte de
strajă şi de apărare împotriva nesfârşitelor valuri de migratori şi de
cuceritori. Cei puşi de pază anunţau orice primejdie cu sunete de corn sau de
bucium, iar cei de pe înălţimi făceau focuri să vestească primejdii, ca oamenii
să se poată adăposti în locuri sigure; se dădea şfară în ţară.
Vechile noastre
capitale au fost în zone de dealuri sau de munte: Câmpulung, Argeş, Târgovişte,
Baia sau Suceava, să poată fi mai uşor de apărat. Văile ascunse ale munţilor
erau adesea folosite ca locuri de apărare şi de ocrotire a vieţii şi bunurilor
celor expuşi.
Adevăraţii stăpâni
ai munţilor erau păstorii, care din vechime îi colindau în lung şi în lat în
căutarea locurilor bune şi păşunilor grase. Erau adeseori, în trecut ca şi
astăzi, munţii albi de turme organizate cu multă măiestrie, aşezări în care se
plămădeau legende şi doine, cu ciobani viteji şi cu baci vestiţi în prelucrarea
laptelui. Aici uceniceau întotdeauna adolescenţi numiţi strungari, - viitori ciobani şi baci.
Bacii de judecată se adunau în
munăr de şapte de pe şapte munţi. Ei constituiau completul care judecă
abaterile ciobanilor şi păstorilor de la respectarea normelor tradiţionale.
Judecăţile lor puteau decide şi condamnarea la moarte a celor acuzaţi, uneori
chiar cu autoexecutare capitală.
În munţi se
organizau marile serbări păstoreşti, de la o vreme numite n e d
e i, după cuvântul slav nedele
(= duminică), din aceeaşi familie cu numele personal Nedelea (= cel născut duminica).
Bărbaţii de la
munte au alte păsuri şi alte doruri decît cei din zonele de deal şi câmpie.
Sufletele lor sunt împletite cu cărările codrului şi oieritului, cu freamătul
pădurilor mereu neliniştite, cu pâraiele în susur necontenit. Copilăria lor
este purtată în braţe de poveşti nemaipomenite şi clocoteşte de dorul unor
înfruntări cu zânele cele rele ori cu alte şi alte primejdii. După o scurta
ucenicie ca strungari la stână, devin ciobani, purtători de caţă şi de glugă
sau de lance cu care spintecau fiarele care atacau turmele. Ei nu se tem de
tâlhari, pe care îi prind şi, legaţi, îi afumă de nu mai rămân oameni. Când
ajung maturi, sunt oieri adevăraţi şi gospodari de vază în satele lor.
Femeile de la
munte au ochii mari şi senini, sunt mlădioase ca mestecenii şi iubitoare, au
casele curate ca paharul şi culmile pline de ţesături şi de perne, ogrăzile
pline de păsări apărate de dulăi înspăimântători. Ele nu-şi fac argele săpate
în pământ, că lemnul de munte le pune la îndemâna meşterilor lemnari tot
materialul de care au nevoie pentru o căsuţă în care să stea războiul de ţesut
cu rostul lui, peste an. Grădinile lor sunt organizate cu gust, cu echilibru
între plantele cultivate, să aibă tot ce trebuie unei gospodării, fără a lipsi
grădiniţele cu flori. La nevoie poartă şi coasa când vine vremea fânului. Ţi-i
mai mare dragul să le vezi în sărbători alături de bărbaţii lor, toţi îmbrăcaţi
în costume populare lucrate în casă, după legile din bătrâni.
Păcatul cel mare
al bărbaţilor este că de multe ori se îmbracă frumos, de biserică, dar ajung la
cârciumă, iar drumul spre casă devine nesigur.
Suitul la munte
din fiecare an în luna mai este unul dintre evenimentele cele mai importante şi
mai spectaculoase ale satelor de oieri, când aşezări întregi de oameni, de la mare
la mic, însoţesc turmele până la un punct, unde se despart femeile de bărbaţi,
fetele de feciori şi copii de taţii plecaţi la munte. Sunt sfâşietoare
rugăminţile femeilor şi fetelor să nu le uite cei care pleacă, aşa cum sunt cu
totul tulburătoare şi răspunsurile bărbaţilor că nu le vor uita. Apoi bărbaţii
pornesc spre stânile lor bătrâne,
iar femeile, fetele şi copii revin în sate plângând şi întorcând capul din când
în când.
O treaptă foarte evoluată în viaţa
păstorilor din părţile de sud ale Transilvaniei era şi a mai rămas, în parte,
transhumanţa, adică plecarea cu turmele peste Carpaţii Meridionali sau spre
câmpia Banatului, dar şi peste Carpaţii Orientali, cu scopul de a ierna în
locuri unde animalele pot găsi mai uşor hrană. Versantul nordic al
Meridionalilor, ca şi cel vestic al Orientalilor au vegetaţie mai săracă, iar
păstorii nu pot asigura, pentru iarnă, hrana miilor de oi de care trebuie să
aibă grijă. În trecut, până la independenţa
statelor balcanice faţă de Turcia, toţi puteau circula cu turmele în
întregul Imperiu Otoman, iar păstorii din estul Transilvaniei au ajuns până în
Caucaz. Într-o carte a lui Anton Raţiu, intitulată Românii de la est de Bug (Bucureşti, 1994), se vorbeşte despre
prezenţa urmaşilor acestor români stabiliţi în locuri depărtate de ţară, dar
păstrând graiul lor de acasă şi folosind nume de persoane şi nume topice
româneşti.
Munţii sunt locuri cu legende şi cu
mituri fascinante, dar şi cu tradiţii şi ritualuri conservate cu mare
acurateţe, între care amintim focul viu şi nedeile care se organizau anual din
loc în loc. Focul viu se face şi astăzi la începutul anului păstoresc, în mai,
şi nu se stinge până la coborâtul de pe munte. Târgul de fete de pe Muntele Găina îşi are originea într-un trecut
îndepărtat, legat de cultul soarelui şi are loc în preajma solstiţiului de
vară, iar cu timpul sărbătoarea precreştină a evoluat în nedeie. Iar numele
muntelui vine de la legenda unei găini care făcea ouă de aur. De altfel, marile
sărbători ale muntelui au devenit cu vremea nedei, ca apoi şi acestea să se
piardă în iarmaroace şi târguri, dar păstrându-se în Târgul de Fete, în Târgul
de pe Ceahlău ori în Hora de la Prislop din Maramureş.
Muntele este cetate şi altar, dor de
libertate şi destin. Aici erau organizate marile lupte de rezistenţă împotriva
cuceritorilor, dar şi lupta împotriva ocupantului rus după anul 1945, în
Bucovina, în Făgăraş ori în munţii Banatului.
Partea cea mai frumoasă şi mai trainică
a folclorului românesc s-a născut la munte şi avem în vedere doina care tulbură
şi farmecă în acelaşi timp.
Muntele este prezent în unele
descântece Să te duci în munţii negri,
În văi adânci...; Să te duci în
munţi înalţi, În văi adânci, Unde cocoşii nu cântă...; Duceţi-vă în munţi Şi-n codri pustii; Du-te pe munţi înalţi, Pe văi adânci, Pe potecă necunoscută, Unde popa nu toacă, Unde cocoşi nu cântă...; (legenda Capra roşie) În munte s-a suit Şi munţii că i-a mizdrid,
Şi munţii că s-a surpat (după Adriana Rujan, Descântece, Piteşti, 2006).
O mare parte a toponimiei româneşti a
fost creată la munte şi în strânsă legătură cu muntele.
Muntele a oferit totdeauna loc de
vieţuire sihaştrilor şi pustnicilor stăruitori în rugăciune, lepădători de sine
şi căutători ai lui Dumnezeu, cei care
se nevoiesc a trăi în lipsuri şi în curăţenie trupească şi sufletească. De
multe ori aceşti de voie sacrificaţi păzesc locurile pustii din munţi şi
renunţă de bunăvoie la viaţa în lume, trăind în peşteri şi în culmile munţilor
ori în păduri adânci.
O caracteristică a munţilor noştri este
aceea că pe văile lor, în locuri ocrotite de vânturi puternice, au fost
ridicate mănăstiri, ca cele ale ducelui Glad în Banatul stăpânit de el la
începutul sec. al XI-lea, ca cele din Oltenia de sub munte, din Muntenia sau ca
cele din Moldova cu marile lor frumuseţi. În aceste locaşuri de cult creştin
ortodox s-a desfăşurat şi se desfăşoară o viaţă foarte activă de multe ori în
atelierele de ţesătorie sau de pictură bisericească. Alteori în chiliile
mănăstireşti au fost copiate sau scrise cărţi de mare importanţă, împodobite cu
desene din lumini şi culori.
În peşteri şi în chilii au fost ascunse
comori care încă aşteaptă să fie descoperite. Aici s-au refugiat unii dintre
primii creştini, persecutaţi pentru credinţa lor. Tot în peşteri se retrăgeau
cei care erau decişi să-şi petreacă viaţa în post şi rugăciune. Dumnezeu,
creatorul muntelui, şi-a iubit întotdeauna creaţia şi a desăvârşit-o cu
cântece, cu poveşti şi cu legende, cu izvoare limpezi, cu guri de rai şi cu
freamăt de codru. Aici erau continuate ritualurile religioase pentru turme şi
păstori, cu liturghii săvârşite în b i s e r i c i d e b
r a d, de obicei de către preoţi aduşi din sate ori de către ciobani
bătrâni păstrători de tradiţii.
Prelucrarea artistică a lemnului a fost
şi a rămas o statornică preocupare atât a tinerilor ciobani, când e vorba de
fluiere, de bâte ciobăneşti ori furci de tors ornate cu motive florale sau
zoomorfe. Am vizitat de multe ori la Câmpulungul Moldovenesc acel unic Muzeu
al Lingurilor de Lemn (peste 5000 / cinci mii) de
exponate, întemeiat şi îmbogăţit cu piese din toată ţara de către profesorul
Ioan Ţugui (1907-1978).
Un loc aparte în civilizaţia muntelui
îl au, în ultimele secole ale evului mediu şi până în sec. al XX-lea, haiducii,
- bărbaţi tineri potrivnici stăpânirilor şi marilor proprietari de moşii.
Amintim doar în treacăt frumuseţea
portului popular din fiecare zonă a ţării legat de munte prin motivele
cusăturilor. Tot aşa amintim şi îmbrăcămintea păstorilor peste tot influenţată
de munte.
Trecerea anilor şi mai ales ultimele
decenii au adus însemnate schimbări în viaţa muntelui şi mai ales în viaţa
satului de la munte, de la arhitectura populară la drumuri şi conectări la
mijloacele actuale de comunicare (televiziune, Internet). În aceste condiţii,
ar fi bine să se păstreze case vechi şi dependinţele lor ca părţi ale unui
muzeu al arhitecturii populare, în care să fie păstrate şi conservate obiecte
vechi folosite în satul românesc arhaic.
Fiind un simbol al veşniciei româneşti
şi al statorniciei neamului nostru, muntele este legat intim de istoria
românilor, de civilizaţia românească, de sufletul nostru dornic de desăvârşire.
prof. univ. dr. Ion POPESCU-SIRETEANU
Foarte interesant!Multumim, d-le Profesor ! M-am simtit mai bogat si mai aproape de sufletul tarii mele.
RăspundețiȘtergere