Atena Gabriela STOCHIŢĂ *
|
Emuria
Doi pitici, Tic şi Tica, înalţi cât firul de iarbă, trecuseră dincolo de râul zbuciumat care îi despărţea de Pădurea de Argint, păşind peste pietrele mici, ocolind pietrele uriaşe prăbuşite din muntele Şapte Creste, pe acolo pe unde râul îşi subţia forţa şi adâncimea. Privind în jur spre minunăţiile descoperite, uimită peste măsură, Tica rămăsese în urmă.
– Tic! strigă ea, stai, vreau să
te întreb ceva: de ce i se spune Pădurea de Argint?
– Legenda locului spune că în
vremuri îndepărtate…
– Aşa încep toate poveştile. Cât
de îndepărtate or fi vremurile acelea?!
– Nimeni
nu are de unde să ştie cât de îndepărtate sunt, important este că legendele
sunt vii ca această pădure magică. Se zice că pădurea aceasta era tare
întunecoasă şi nimeni nu-i dăduse de margini. Copacii falnici ce atingeau cu
vârfurile lor cerul semănau cu nişte bătrâni înţelepţi, de strajă, parcă, la
poalele muntelui. Rădăcinile lor puternice, adânc înfipte în pământ, erau
asemenea gândurilor oamenilor care nasc legende, poveşti cu zâne, cu
Feţi-Frumoşi, cu fluturi şi pitici ca noi. Şi tot aici trăia un bătrân
înţelept. El cunoştea taina vieţii fără moarte şi a tinereţii veşnice. Despre
aceasta se vorbea ca despre o fără de preţ comoară, al cărei secret ar fi fost
o miraculoasă licoare ce dă puteri urieşeşti şi nemurire, spuneau unii, sau un
cristal fermecat care îţi îndeplinea orice dorinţă, spuneau alţii. Pe bătrânul
înţelept unii şi-l închipuiau vrăjitor, alţii îl credeau înger îndrăgostit de o
zână care, din temere, l-ar fi prefăcut dintr-un bărbat chipeş într-un bătrân
singuratic. Mulţi plecau în căutarea bătrânului. De fapt, a comorii, dar odată
întorşi în locurile de baştină, fără să fi descoperit vreo comoară, deveneau
tăcuţi şi nu povesteau nimic din cele văzute şi întâmplate. Pe vremurile
acelea, undeva în apropierea acestei păduri, într-o familie sărmană, a venit pe
lume un copil. Un băiat căruia tatăl i-a pus numele Brad. La botez, după
obiceiurile satului, fiecare dintre cei prezenţi îi făcea copilului un dar.
Unul dintre daruri l-a primit de la un bătrân aflat în trecere pe acolo şi
anume un bănuţ de argint ce purta pe ambele părţi nişte semne ciudate şi
neînţelese pentru acele timpuri. Bătrânul l-a rugat pe tatăl copilului să i-l
pună la gât după ce va împlini vârsta de şapte ani. Până atunci să-l păstreze
şi să nu-l arate nimănui. Aşa s-a şi întâmplat. Anii s-au scurs în linişte.
Într-o zi de vară, când Brad împlinea şapte ani, tatăl acestuia a făcut
întocmai cum promisese. L-a luat pe băiat de mână şi au pornit spre râu. A scos
bănuţul din săculeţul în care îl păstrase timp de şapte ani, l-a trecut de
câteva ori prin apa râului, l-a lăsat să se zvânte la soare şi i l-a pus
copilului la gât. I-a povestit de unde îl are şi că aceasta fusese dorinţa
bătrânului. De atunci, ori de câte ori avea prilejul, băiatul se întorcea la
râu ca într-un loc aparte. Şi, de cele mai
multe ori, rămânea cu privirea pierdută spre marea pădure care se întindea
înaintea ochilor lui. Auzise şi el cele povestite de oamenii plecaţi în
căutarea comorii. Dar pe el nu comoara îl atrăgea, ci imensitatea şi frumuseţea
pădurii, culorile ei, lumea ei despre care nu ştia nimic şi ar fi vrut să afle.
Alţi şapte ani au trecut peste Brad.
– Să ne aşezăm puţin la umbră, vrei? a întrebat Tic, arătând spre o ciupercă.
– Sigur! Avem
aproape și apă să ne domolim setea, a răspuns Tica, lăsându-şi săculeţul
alături.
Sub pălăria
ciupercii era răcoare. Doi cărăbuşi, aflaţi şi ei la umbră şi odihnă tot după
un drum lung, păreau că nu sunt
deranjaţi de prezenţa piticilor.
– Se zice că
oamenii răi s-au rătăcit în pădure şi s-au transformat în ciuperci otrăvitoare!
Hm! Aceasta este o ciupercă bună!
Cărăbuşii
priveau şi ei miraţi, poate cunoşteau legenda, poate nu, dar erau fericiţi că
au nimerit lângă o ciupercă bună.
– Într-o zi,
Brad s-a dus la tatăl său, continuă Tic povestea, şi i-a cerut încuviinţarea de
a merge în pădure. Tatăl l-a privit înspăimântat, dar băiatul atâta a stăruit
în rugăminţi, încât acesta i-a îngăduit. Într-o clipită Brad s-a aşternut la
drum. Era o zi cu un cer atât de senin, cum oamenii nu mai văzuseră de mult.
O şopârlă mică, verzuie, s-a furişat printre frunze, apropiindu-se.
– Nu te speria, a liniştit-o Tic pe Tica. Nu ne face rău! E doar
curioasă. Şi cum spuneam, Brad a pornit în călătoria mult visată. El nu căuta
comori! Aşa cum promisese, s-a întors acasă spre seară, doar pentru a-şi ruga
din nou tatăl să-l mai lase. N-a fost chip să-l convingă.
Zilele treceau şi Brad era tot mai trist. Într-o noapte, însă, tatăl l-a
visat pe bătrânul care îi dăruise copilului bănuţul, la botez. L-a încredinţat
pe tatăl lui Brad că va avea grijă de el şi că trebuie să-l lase, pentru că
acesta este drumul feciorului său. Spre surprinderea tuturor, n-a mai trecut
mult timp şi băiatul a luat drumul pădurii. O călătorie despre care mulţi spun
că ar fi durat şapte ani.
– Adică, Brad a călcat aceste locuri pe care călcăm noi astăzi!
– Întocmai, Tica!
Un păianjen a alunecat pe firul aproape invizibil care unea pălăria
ciupercii cu tulpina stejarului lângă care se aflau cei doi pitici. Povestea devenea interesantă şi trebuia să o audă mai
bine. S-a oprit pe marginea ciupercii, ascultând.
– Brad se minuna,
dar se şi întrista în egală măsură de tot ce vedea: copaci smulşi din rădăcini,
copaci arşi, gropi adânci. Căutătorii de comori devastaseră pădurea. La
început, drumul nu i-a fost tocmai uşor. Dar între partea văzută şi partea
nevăzută există doar un pas! Nu oricine îl poate face. Brad l-a făcut. Dincolo
de aceste locuri exista altul, unde lumina vie se reflecta în toate culorile,
unde nuanţele însemnau strălucirea pură a vieţii. Era pădurea din pădure! Era
lumina din întuneric! Se pare că în acel loc ne aflăm noi acum.
Un murmur de
uimire, de emoţie profundă s-a auzit în jurul lor. Era răspunsul sufletelor
celor care ascultau povestea.
– Odată ajuns acolo, nu a trecut mult şi Brad l-a întâlnit pe bătrân...
– Ziua bună!
– Bună ca inima ta, voinice! Te aşteptam!
– Adevărat?!
– Adevărat ca bănuţul de argint pe care îl porţi la gât.
Cum de ştia? se gândi Brad. În afară de
familia lui, nimeni nu văzuse bănuţul. Îl purta tot timpul pe sub cămaşă. Nu-l
arătase niciodată, nimănui!
– Eu ţi-am
dăruit bănuţul. Şi dacă nu crezi, iată, am şi eu unul la fel.
Bătrânul
şi-a descheiat nasturele cămăşii şi a scos bănuţul de argint legat cu acelaşi
fir roşu ca cel purtat de Brad.
– Nu înţeleg!
– Te afli aici. Acesta este răspunsul!
– Pădurea arată îngrozitor! Nu credeam să mai ajung la lumină. Copacii sunt
arşi, frânţi, smulşi din rădăcini!
– Oamenii răi au făcut asta. Căutau comori! Comorile pe care le căutau ei nu
zac îngropate în pământ. Lăcomia i-a făcut să ucidă pădurea fără să-şi dea
seama că de fapt se ucideau pe ei înşişi. Comoara exista chiar în ei, dar nu o
puteau vedea din cauza răutăţii, a întunericului... Tocmai de aceea sunt mulţi
care caută, dar puţini cei care găsesc!
– Am auzit şi eu povestindu-se despre asta. Unii spuneau că ar fi o
licoare miraculoasă care te face nemuritor şi puternic, alţii că ar fi un
secret pe care l-ar cunoaşte… dooaar… un bătrân… un bătrân?!
Brad a simţit că nu mai ştie ce să creadă şi ce să spună. Se afla în
faţa unui bătrân, care ar fi putut fi, sau nu, cel despre care auzise atâtea şi
atâtea poveşti. Dar, dacă acesta este, cum se face că îl întâlneşte acum când
au trecut atâţia şi atâţia ani? Poveştile auzite despre el erau vechi,
povestite de bunicii lui. Privea în
continuare nedumerit. Bătrânul şi-a încheiat cămaşa, l-a cuprins după umeri şi
au pornit agale mai departe.
– Să ne
urmăm drumul sau, mai bine zis, să-ţi urmezi drumul. În curând se va întuneca.
N-au mai
mers mult şi au ajuns la casa bătrânului. O căsuţă cu două ferestre de o parte şi de alta a unei uşi la care
ajungeai urcând o prispă îngustă.
– Aceasta
este casa mea în care eşti binevenit!
Două camere
la fel de mici, una dintre ele avea să fie a lui.
Doi bănuţi
de argint, doi bănuţi fraţi, împreună sub acelaşi acoperiş, sub acelaşi cer, în
aceeaşi pădure fermecată se întâlneau în sfârşit.
Noaptea s-a
aşternut peste pădurea în care fiorul unei vieţi tainice şi fără de moarte
vibra în sufletele tinere, fără de bătrâneţe.
Pentru Brad,
fiecare zi petrecută alături de bătrân însemna un pas mai departe în înţelesuri.
Adora
dimineţile în care se trezea devreme, atât de devreme încât devenea parte din
trezirea pădurii. Ritualul dimineţilor era acelaşi şi totuşi diferit. Dar
diferenţele nu făceau altceva decât să sporească taina comorii ce începea să
crească în sufletul lui. Învăţase să
pregătească ceaiul pe care şi-l beau pe prispă, în linişte. Deşi nu se
schimbase cu nimic, era diferit de cel care păşise pentru prima dată pe acel
tărâm. Bătrânul nu îi dădea lecţii, nu îi dezvăluia secrete sau reţete
miraculoase, dialogul dintre ei era simplu.
Într-una din
zile Brad l-a întrebat pe bătrân:
– Crezi că
voi reuşi să învăţ ceva?
Bătrânul a
zâmbit:
– Pregăteşti un ceai minunat!
Avea să înţeleagă mai târziu că toate răspunsurile sunt în ei, la fel cum
sunt şi-n ceilalţi. Depinde cum priveşti. Cuvintele uneori devin de prisos.
Ceaiul îşi domolea fierbinţeala în aşteptare, iar el îşi dădea seama că
prima lecţie învăţată a fost cum să privească. Poate şi cea mai importantă!
Bătrânul nu vorbea mult, avea un fel al lui de a tăcea. O tăcere atentă, o
tăcere trează ca o ascultare. A fost a doua lecţie – ascultarea.
– Să priveşti şi să asculţi. Să ştii să priveşti şi să ştii să asculţi!
Doar atunci primeşti mult mai mult decât se poate înţelege. Iată, deţii o mică
parte din comoară! Aceasta este înţelepciunea, Brad! Preţul ei este mai mare
decât al tuturor comorilor lumii. Şi ştii de ce? Toate comorile la un loc,
oricât de mari ar fi, n-o pot întrece.
O libelulă
diafană, cu aripi transparente, un fluture mic, albastru se aşezară şi ei pe
pălăria ciupercii, alături de păianjen, ascultând povestea.
– Tic, tu vezi câte suflete ni
s-au alăturat? Continuă povestea!
– Bătrânul înţelept îl învăţase
foarte multe, fără să-i ţină lecţii. Timpul lor căpăta alte dimensiuni. Brad
avea să înţeleagă armonia, acceptarea, supunerea. Despre dimensiunea timpului
avea să-l întrebe într-o zi.
– Dragul meu, dimensiunea
timpului, ca şi trecerea lui sunt doar iluzii. Eu sunt acum şi aici, dar va
veni o zi în care nu voi mai fi. Nu te va împiedica nimic să te gândeşti că
sunt. Iar eu chiar voi fi! Secretul:
păstrarea. Păstrează tot ce e mai bun şi frumos în sufletul tău. Ele vor rămâne
veşnice. Şi astfel, cu fiecare zi care trecea, bătrânul transmitea parte cu
parte comoara sa în cel care avea s-o ducă mai departe.
– Tic, eu câteodată chiar mi-am
imaginat că ei sunt cu noi. Deşi, recunosc, mi-a fost întotdeauna teamă de
oameni. Sunt uriaşi în comparaţie cu noi, ne pot strivi sub tălpile lor în
orice moment, chiar şi din neatenţie.
– Ar trebui să nu-ţi mai fie
teamă! Am să te duc într-o zi într-un mare oraş. Ai să vezi că şi lumea lor e
frumoasă, dar asta e o altă poveste.
– Şi?! Ce s-a întâmplat mai
departe cu cei doi? se auzi vocea subţire, ca o zbatere delicată de aripi a
diafanei libelule.
– Într-o dimineaţă, cei doi au
plecat împreună în necuprinsul pădurii. Bătrânul i-a amintit lui Brad despre
bănuţii de argint pe care îi purtau la gât.
– Dragul meu, va veni o zi în
care eu nu voi mai fi, altfel spus nu voi mai avea această înfăţişare datorită
căreia comunicarea noastră este foarte uşoară, dar mă vei întâlni altfel ori de
câte ori vei dori să fim împreună. A mai rămas puţină vreme până când va trebui
să te întorci în satul tău. Nu trebuie să rămâi aici. Menirea mea a fost
înfăptuită. Vei rămâne tu, cel care vei merge mai departe. Nu păstra comoara
primită. Găseşte-i pe cei care merită s-o afle şi dă-o mai departe. Primeşte-i
pe cei care te vor căuta cu sufletul curat, ascultă-i pe cei care au ceva de
spus, priveşte-i pe toţi cu iubire, dăruieşte tot ce ai mai bun în tine. Nimic
nu este mai simplu!
– Acum ştiu că îmi va fi foarte
uşor să fac aceste lucruri. Acum ştiu!
Bătrânul îl privi încrezător.
– Toate se vor schimba! Totul se
schimbă de la o zi la alta. Lucrurile capătă mereu alte şi alte înfăţişări.
Copiii cresc, devin oameni mari, oamenii mari îmbătrânesc… este un drum al
destinului… este un drum care depinde de noi cât de uşor va fi… Eu, acum sunt
aici, cu tine, dar mâine, nimeni n-are de unde să ştie… însă, drumul continuă,
continuă oricum.
Aproape se întunecase când cei
doi urcau pe prispa casei.
– Brad, vreau să-ţi mai spun că
oricare va fi drumul meu de mâine şi oricât de lung, plec fericit şi împlinit.
Am dăruit!
Bătrânul l-a îmbrăţişat şi a
păşit tăcut pragul camerei sale, fără a privi în urmă. Uşa s-a închis uşor în
urma lui.
Aceeaşi dimineaţă şi totuşi alta.
Aceeaşi linişte şi totuşi altfel. O cană de ceai aştepta mâna care s-o ridice.
Mâna nu va mai fi niciodată! Doar bănuţul de argint legat de firul roşu
strălucea viu pe măsuţa de lemn de pe prispa casei alături de cana din care, în
fiecare dimineaţă, bătrânul îşi bea ceaiul. Nici Brad nu şi-a băut ceaiul în
dimineaţa aceea. Cănile au rămas pline, într-o altfel de aşteptare.
Legenda spune că în ziua aceea a
crescut un brad argintiu, undeva lângă căsuţa din pădure.
N-a mai trecut mult şi Brad s-a
întors în satul lui. Purta la gât doi bănuţi de argint. Pe unul, sigur îl va da
mai departe, cu tot cu înţelepciune. Şi tot aşa…
Unul dintre bănuţi era făcut să
dăruiască, iar celălalt să-l caute pe cel pregătit să primească.
– Tic, pădurea este plină de
brazi argintii!
– Da! Vezi cât de departe, în
timp, suntem noi?!
– Şi cerul astăzi e mai limpede
ca niciodată!
Tabloul era minunat! Cu toţii, pitici,
cărăbuşi, libelule, fluturi, şopârle, păianjeni… au privit cerul. Şi brazii
argintii priveau cerul!
Se spune că, aflându-te lângă un
brad, este bine să-l îmbrăţişezi şi să-ţi pui o dorinţă, sigur se va împlini.
– Dar noi suntem atât de mici!
Cum să-i îmbrăţişăm?!
– Ştiu eu un brad mai mic, un
brad pitic.
Râzând, Tic a luat-o de mână şi
au alergat spre bradul pitic.
*
Drumul Ticăi și a lui Tic este
abia la început. Pădurea de Argint va rămâne departe, în urmă. Poveştile nu
par, ele chiar sunt fără de sfârşit.
*
* *
Legaţi de acelaşi dor de
cunoaştere, Tic şi Tica îşi continuau minunata călătorie a vieţii lor departe, tot mai departe. Atât de
departe, încât parcurgerea, nu fără peripeţii, a nesfârşitelor coridoare
întunecate din galeriile subterane în care alunecaseră cu voia lor, o făcuseră
pe Tica să întrebe de nenumărate ori:
– Unde şi când se va sfârşi? Nu mai suport întunericul ăsta!
Cârtița
care-i însoţea le dădea toate detaliile şi la fiecare răscruce era atentă ca
cei doi să nu încurce drumul.
Tic o
liniştea pe piticuță, aşa cum ştia cel mai bine, vorbindu-i tot timpul despre
tărâmul spre care se îndreptau, despre tărâmul îngerilor, Emuria.
– Dar tot nu înţeleg! De ce atâta întuneric, când de fapt ne îndreptăm spre
un tărâm al îngerilor?! Ar trebui să fie un drum plin de
lumină!
– Vezi, Tica! Aşa se întâmplă de fiecare dată. Drumul spre lumină se parcurge
prin întuneric. Noi suntem norocoşi, ne aflăm pe cel mai scurt, dar sunt altele
atât de lungi, încât mulţi dintre cei care pornesc la drum, abandonează cu mult
înainte de a parcurge măcar un sfert din el.
Orsiana,
bătrâna cârtiţă, prietenă bună a lui Tic, zâmbea ascultând-o şi încetinea
pasul, aşteptându-i s-o ajungă din urmă.
Coridoarele
întunecate şerpuiau, dându-i bietei piticuţe senzaţia că se învârte în loc.
Chiar în momentul în care aceasta îşi pierduse orice speranţă că va mai vedea
vreodată lumina zilei, se auzi vocea uşor obosită a cârtiţei, care îi anunţa că
se află în ultima galerie.
– Ce minune!
Habar nu
avea Tica. Minunea urma să apară, odată cu primele semne de lumină!
Pe negrul
obsedant şi apăsător al pereţilor străluceau raze de lumină, iar, cu cât se
apropiau mai mult de ieşirea din galerie, razele căpătau conturul unei stele
uriaşe. Un singur pas şi se aflau deja dincolo de drumul
întunecat.
Ochii Ticăi
deveniră dintr-odată mari, mari, mari.
– Asta nu mi-ai spus! Nu mi-ai povestit niciodată! Şi, iată! Iată, Tic! Nu
mai suntem pitici, suntem atât de mari, încât putem călca iarba! O, ce fragedă este! Şi florile sunt atât de mici! Uite,
pot alerga fără să-mi mai fie frică de şopârlele uriaşe. Sau există şi aici
şopârle uriaşe?! Nu, asta este o altfel de lume. Şi copacii! Pot îmbrăţişa cu
uşurinţă un copac! De ce nu mi-ai povestit niciodată? Mi-ai spus atâtea despre îngeri, dar nimic despre asta.
– Dacă ţi-aş fi povestit, ori nu m-ai fi crezut, ori ţi-ai fi închipuit-o
altfel. Ai fi crezut, poate, că este o
fantezie de-a mea, cine ştie?! Te-am lăsat s-o descoperi.
– Când nu te-am crezut eu pe tine, Tic?!
Piticuţa îşi azvârlise de mult sandalele şi alerga desculţă prin iarbă.
Era prima dată când putea face asta. Până acum, doar se plimba printre firele
de iarbă, bucurându-se de culorile florilor fără să le poată mirosi parfumul,
aşa cum o făcea acum.
Tic a rupt o floricică albastră şi i-a pus-o după ureche sărutându-i
nasul îngălbenit de la atâtea flori mirosite.
– Îţi aminteşti când am vrut să miros pentru prima dată o floare? Ai
căutat nişte beţişoare lungi şi încovoiate cu care să o tragi în jos, iar când
aproape reuşiseși şi eu mă pregăteam să-i simt parfumul, din cupa ei s-a
revărsat peste noi o ploaie de rouă. Eram uzi din cap până-n picioare! N-am mai
încercat niciodată!
– Sigur că-mi amintesc! N-am uitat nimic din tot ce-am trăit împreună.
– Şi când mi-ai povestit legenda Pădurii de Argint, cât mi-am dorit să
îmbrăţişăm un brad! De-abia am găsit unul pitic, dar tot mi-am pus o dorinţă!
Acum ştiu că totul a fost adevărat! Dorinţa mea era să devenim şi noi oameni
mari, şi iată!
*
Că ei deveniseră oameni mari sau
că erau tot pitici, dar într-o lume a lor, într-o lume şi mai mică, dar
copleşitor de frumoasă, asta nu mai conta. Deşi atingeau cu tălpile lor
pământul, se simţeau ca într-un zbor etern, ca şi când eternitatea ar fi
devenit o oglindă în care îşi proiectau visele, trăirile, amintirile, infinitul
ascunse atât de bine în fiecare. Cântecul păsărilor şi al vântului le era
aproape, dându-le sentimentul că nu sunt chiar singuri pe acest tărâm. Cerul
îşi plimba norii albi, pufoşi, însoţindu-i pe cei doi pitici, de parcă le erau
prieteni. Fluturii coloraţi îi înconjurau cu zborul lor, curioşi şi ei. Tica îi
privea fascinată. Nu trăise niciodată acest sentiment. Întotdeauna crezuse
despre fluturi că sunt puternici, acum le simţea fragilitatea. Privea în jurul
ei tăcând, nu cunoştea atâtea cuvinte care să poată cuprinde toată frumuseţea
care o înconjura.
– Tic, nu credeam că există
atâtea minuni la un loc. Îţi mulţumesc pentru fiecare în parte!
– Meritul nu este al meu, ci al
tău că le observi.
– Adică?!
– Ce ar însemna toate aceste
frumuseţi fără ochii care să le vadă?
– Dar îngerii, Tic, unde sunt
îngerii de care îmi vorbeai?
– Sunt peste tot. Va veni şi
momentul în care îi vom putea vedea şi asculta.
Un pui de căprioară le-a tăiat
calea, oprindu-se o clipă să-i privească, pierzându-se apoi în desişul verde.
I-a privit cu ochi mari, cafenii şi umezi.
O imagine rămâne pentru veşnicie,
la fel cum fiecare pas, odată făcut, nu se mai şterge. Nu va uita niciodată
ochii căprioarei, nu va uita niciodată nimic.
– Tic, parcă aş trăi un vis. Mă
întreb dacă nu cumva bucuria cu care pot vedea totul nu este şi ea tot un vis.
Iar dacă este vis, aş vrea să nu mă mai trezesc niciodată!
– Să poţi vorbi despre vis poate
fi tot un vis! Să-ţi poţi trăi visul, iată minunea!
Totul se afla într-o armonie
desăvârşită.
Se spune că o singură frunză de
copac poate ascunde luna. Tot astfel rămăsese ascuns, o vreme, satul spre care
se îndreptau paşii lor. Părea a fi un sat pustiu. Tica îşi ridică privirea spre
cer, apoi o coborî. O vrăbiuţă ciugulea ceva printre firele de iarbă, o urmărea
atentă.
Se opriră în faţa unei case.
Poarta era deschisă. Intrară în curte. Mai întâi Tic. Tica îl urmă. Nu era
nimeni, nimeni care să-i întâmpine. Rezemată de prispa casei, o cobiliţă şi
două găleţi aşteptau. Tic le ridică şi porniră către fântână.
– Fântână? Ce este aceea fântână?
– Un fel de groapă pe care
oamenii au săpat-o pentru căutarea apei. Am să-ţi spun un secret: aceasta este
fântâna copilăriei mele. Aici veneam adesea cu bunica, după apă. Asta este
cobiliţa ei, astea - găleţile.
Tic a dat drumul lanţului la
capătul căruia era legată ciutura. Zgomotul care se răsturna în pământ îi
întărea Ticăi convingerea că totul este cât se poate de real. Apoi au învârtit
amândoi roata care scotea apa din adâncul pământului. Au băut din apa vie şi
rece.
– Se spune că e bine să te
întorci în locul unde te-ai născut, să bei din apa pământului tău.
– Aici te-ai născut, Tic?! Dar
pare a fi o aşezare a oamenilor mari, nu a piticilor!
– Am să-ţi povestesc.
Ziua era pe sfârşite. Ca un văl
negru de mătase, noaptea se aşeza peste sat şi peste ei. A fost prima noapte pe
care şi-au petrecut-o într-o casă adevărată şi prima dimineaţă cu miros de mere
şi scorţişoară.
– Este plăcinta pe care mi-o
făcea bunica. Cea mai bună plăcintă din lume!
– Dar unde este bunica ta?
– Oriunde! Acum este aici.
– Tic, fântânile pot fi
nemuritoare?
– Uneori, da.
– Dar bunicile?
– Întotdeauna.
Au plecat, închizând poarta în
urma lor. Abia atunci Tica a observat că mai existau şi alte curţi ale căror porţi
rămăseseră deschise ca-ntr-o aşteptare.
În rest, nicio ţipenie.
*
Un fluture mare, neobişnuit de mare şi
albastru îi însoţea de ceva vreme.
– Ce zici, îl urmăm?
– Emuria este un tărâm de
poveste. Aici se pare că nu există primejdii,
Tic!
Fluturele s-a aşezat pe una
dintre codiţele Ticăi. Era atât de mare, că îi atingea obrazul cu o aripă.
– Aşa este, aici nu există
primejdii. Aici există o altfel de lume! Ştiam de la Orsiana că veţi veni. Tot
ea m-a adus şi pe mine.
Îl priveau uimiţi. Era prima dată
când auzeau un fluture vorbind.
– Eu sunt Aris! Vă voi însoţi în
drumul vostru.
Şi toţi trei au pornit mai
departe.
Dar, din ce înaintau, ori ei
deveneau mai mici, ori fluturele din ce în ce mai mare. Îşi urmau drumul, pradă
întâmplării, fără să pună întrebări şi fără să se mai minuneze. Florile
deveneau şi ele mai mari, şi copacii, şi firele de iarbă…, parcă se întorceau
în lumea piticilor.
O floare uriaşă, galbenă, cu o
singură petală şi râsul unor copii le-au atras atenţia. S-au oprit, ascultând.
S-au apropiat de floare şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, cu mâinile
agăţate de marginile petalei, au reuşit să privească în interiorul ei. Un
băieţel şi o fetiţă se plimbau cu o bicicletă, râzând fericiţi.
– El este Bobiţă, iar ea, Elia!
Locuiesc aici, în petală. Noaptea, aceasta se transformă într-o căsuţă, tocmai
potrivită pentru ei. Cred că observaţi că floarea aceasta este unică. N-o să
mai întâlniţi alta asemănătoare. Eliei îi plăcea să deseneze flori. Îşi imagina
tot felul de flori. Pe aceasta o desena tot mai des. Şi ştiţi de ce? Lui Bobiţă
îi plăcea să se plimbe cu bicicleta, iar ea încerca să-i inventeze o floare
potrivită. Aşa s-a născut floarea cu o singură petală. La început pe hârtie,
apoi, într-o dimineaţa, s-au pomenit cu floarea aievea. De atunci sunt
nedespărţiţi de floare, de bicicletă... Elia n-a mai desenat flori... În rest
nu s-a schimbat nimic.
Povestea lui Bobiţă şi a Eliei îi
rămăsese Ticăi în suflet. La fel şi râsul copiilor şi vocea lui Aris.
Floarea cu o singură petală
rămânea tot mai în urmă şi tot mai mică. Când glasul celor doi copii nu s-a mai
auzit, nici florile nu mai erau uriaşe şi nici copacii, şi nici firele de
iarbă. Emuria, tărâmul îngerilor, era aşa cum îl găsiseră prima dată.
Doar
fluturele albastru rămăsese agăţat de codiţa Ticăi.
* CV
Delicate,stapanite de dorul cunoasterii si stand sub semnul timpului,personajele acestei povesti sunt interesante atat pentru copii,cat si pentru adulti.Autoarea imbogateste minunat literatura pentu copii,atat de greu de creat si atat de necesara.Vom mai auzi de Tic si Tica, dar mai ales de Atena Gabriela Stochita!
RăspundețiȘtergereFrumos..
RăspundețiȘtergere