Petre
Gheorghe BÂRLEA *
|
Cele mai multe dintre lucrările pe care le vom prezenta aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau străine. Toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al autorilor – manifestat prin maniera originală, personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale, conectându-se la bazele internaţionale de date ştiinţifice, prin corectitudinea şi frumuseţea exprimării.
Cel ce scrie rândurile de faţă a parcurs “cu creionul în mână” aceste lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem că tot ce am citit în ultimii ani este acceptabil, dar din tot ceea ce se scrie acum se poate selecta un consistent corpus de texte valoroase, care ne îndrituiesc să formulăm o concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este totul pierdut pentru generaţiile noi.
TRADUCEREA „TESTAMENTULUI LUI SOLOMON” ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Ştefan Colceriu este în mod indubitabil unul dintre cei mai valoroşi
cercetători din generaţia de tineri filologi români, generaţie care, din
fericire, nu duce lipsă de personalităţi în devenire. Născut la Sighişoara, pe
12 iulie 1979, a crescut la Bucureşti, unde s-au mutat părinţii săi, tatăl -
profesor de română, mama - profesor de latină. A învăţat la Şcoala Centrală şi
la Liceul “Iulia Hasdeu”, în clase cu program bilingv. În anul 2002 a absolvit
cursurile secţiei de Filologie Clasică a Facultăţii de Limbi Străine, iar în
anul 2004, pe cele ale Masterului de Limbi Clasice şi Filosofie, în cadrul
Universităţii din Bucureşti. A valorificat la maximum stagiile de cercetare
doctorală la universităţile din Leuven (2005), Fribourg (2006-2007) şi Leiden
(2009). A fost bursier al Confederaţiei Elveţiene (2006-2007) şi al Colegiului
“Noua Europă” (2008-2009). Alte stagii de studii şi documentare s-au derulat în
Italia, Grecia, Ungaria etc. În tot acest timp, a participat la cateva zeci de
manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, impresionând de fiecare
dată asistenţa prin erudiţia şi originalitatea expunerilor sale. Este membru al
mai multor asociaţii şi societăţi ştiinţifice internaţionale. Stăpâneşte foarte
bine limbile germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană, fiind şi unul
dintre deja rafinaţii cunoscători ai subtilităţilor şi dificultăţilor din
latină, greacă şi, mai nou, din ebraică.
Extrem de disciplinat, motivat şi ataşat profund de obiectul studiilor
sale, a fost mereu şef de promoţie, dar şi un învăţăcel dificil, din categoria
acelora – puţini aleşi – care vor să treacă învăţătura primită prin filtrul
propriilor judecăţi. Pentru calităţile sale, a fost cooptat încă din anii de
studii în echipele de cercetare, contribuind la realizarea unor proiecte de
mare anvergură în plan naţional. Din anul 2001 a făcut parte din colectivul
care a tradus Naturalis Historia, a
lui Plinius cel Bătrân, tratat apărut în 3 volume la Editura Polirom, Iaşi,
2002. În acelaşi an a fost cooptat în Proiectul versiunii româneşti a Septuagintei, iniţiat de New Europe
College, finalizat cu volumele apărute la Editura Polirom, Iaşi, între anii
2004 şi 2008. În ciuda vârstei tinere, s-a remarcat preintre cei mai avizaţi
traducători din greaca neotestamentară, după dascălii săi – Dan Sluşanschi,
Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Cristian Bădiliţă. Calitatea
contribuţiilor sale – traducere, introduceri, adnotări - se vede în textele
care i-au revenit integral, respectiv, Paralipomene,
1 şi 2 (Vol. 3, 2005) şi Psalmii lui
Solomon (Vol. 4/II, 2007).
Teza de doctorat s-a încadrat în aceste preocupări. Intitulată Testamentul lui Solomon – o reconstrucţie a
imaginarului şi coordonată de Prof. univ. dr. Mariana Băluţă-Skultéty,
lucrarea a fost susţinută cu strălucire la Universitatea din Bucureşti, în anul
2009.
Între timp, Ştefan Colceriu a fost angajat, prin concurs, ca cercetător
la Institutul de Lingvistică “Al. Rosetti-Iorgu Iordan” al Academiei Române,
unde lucrează în colectivul de elaborare a Dicţionarului
etimologic al limbii române, fiind secretarul coordonator al acestei ample
lucrări academice, redactor şi membru al comisiei de revizie finală. A lucrat,
de asemenea, la Micul Dicţionar Academic
(MDA), la un Dicţionar german-român
ş.a. Este unul dintre membrii echipei MLD (Monumenta
Linguae Dacoromanorum), în varianta nouă, lansată la Iaşi, într-un proiect
de dimensiuni uriaşe (în total, cărţile din Biblia
de la Bucureşti, 1688, din prima serie a ediţiei academice, începută în
1998, împreună cu cele din seria recentă, coordonată de Eugen Munteanu, vor
totaliza 26 de volume a câte 1500 de pagini fiecare). În paralel, desfăşoară şi
activitate didactică la Universitatea din Bucureşti – din păcate, nu la
Departamentul de Limbi Clasice, unde i-ar fi locul. Printre realizările sale de
excepţie se numără şi iniţierea Masteratului
de Studii Religioase - Texte şi Tradiţii, program organizat de
Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, în
parteneriat cu Departamentul de Studii Religioase al Universităţii din Leiden,
Olanda şi Colegiul Noua Europă-Institut de studii avansate din Bucureşti.
***
... Pe lângă exegeza doctorală a pseudoepigrafului biblic cunoscut sub
numele de Testamentul lui Solomon,
tânărul clasicist realizează, pentru prima dată în spaţiul românesc, şi o
traducere a textului respectiv, pe care a reuşit să o publice, cu studiul
introductiv şi cu aparatul critic aferent[1].
În opinia noastră, aprecierea contribuţiei lui Ştefan Colceriu la domeniul demonologiei ar trebui să înceapă chiar cu această parte, deoarece, altfel, textul comentat nu se află la îndemână, iar din versiunile englezeşti, germane etc., relativ accesibile, să zicem, nu rezultă destul de clar întreaga încărcătură logico-semantică şi structurală a unor pasaje în demersul exegetic.
În opinia noastră, aprecierea contribuţiei lui Ştefan Colceriu la domeniul demonologiei ar trebui să înceapă chiar cu această parte, deoarece, altfel, textul comentat nu se află la îndemână, iar din versiunile englezeşti, germane etc., relativ accesibile, să zicem, nu rezultă destul de clar întreaga încărcătură logico-semantică şi structurală a unor pasaje în demersul exegetic.
În lumea
specialiştilor circulă puţine ediţii de text, cu traducerile aferente (vezi
teza, Prolegomenon și Bibliografie). Ca şi în analiza teoretică, tânărul cercetător român
se distanţează de toate acestea şi realizează o versiune după principii
proprii, în care – o spunem de pe acum – îşi dă întreaga măsură a cunoştinţelor
de filologie clasică, de istorie a religiei şi de cultură generală, pe de o
parte, precum şi a ştiinţei şi artei traducerii, pe de altă parte. Achiziţiile
sale teoretice şi, mai mult ca sigur, un har înnăscut, deja exersate cu mult
folos în textele menţionate mai sus, se remarcă din plin aici. Traducătorul
român al Testamentului lui Solomon
mizează pe respectarea specificităţii limbajului din textul originar - dacă se
poate vorbi despre aşa ceva într-o lucrare care nu este nici teologică, nici
filosofică, nici literară, ci câte puțin din fiecare, aparţinând unei specii greu de definit, aceea a
metatextelor religioase, a apocrifelor care se constituie fiecare într-o specie
de sine stătătoare, eclectice şi unice, în acelaşi timp.
Prima
observaţie care i se impune cititorului versiunii propuse de către Ştefan
Colceriu este grija infinită pentru corectitudinea traducerii, pe de o parte,
şi pentru claritatea acesteia, pe de altă parte, ceea ce înseamnă egal respect
pentru textul-sursă ca şi pentru textul-ţintă. Traducătorul se străduieşte să
respecte întru totul spiritul şi litera originalului, aşa eclectice cum sunt
acestea, nefiind dispus să se abată de la mesajul exact descifrat, de dragul
scriiturii în limba sa, şi nici de la efectele pragmatico-stilistice sesizate
în acesta, de dragul unei idei pe care ar fi putut s-o sugereze cumva din perspectiva
unei dogme. Ca urmare, nu rămân obscure în traducere decât cele câteva pasaje
transmise neclar peste secole. De exemplu, încă de la început, autorul are
grijă să folosească rom. „să refacă” pentru gr. anaktízein,
deoarece realitatea istorică este că cetatea de pe Muntele Sion se reconstruia
pe vechile temelii iebusite. Când trebuie să redea forma de exprimare din
ordinul de recrutare a lucrătorilor pentru templu, optează pentru o
expresie-tip din limbajul decretelor regale, traducând, cum singur precizează,
„aproape de text”: kata tópon, kata
chõran „peste tot locul şi în toate ţinuturile”, evitând sintagma posibilă
în română, „din tot locul şi din toate ţinuturile”, care ar fi presupus o
construcţie genitivală, inexistentă în textul-bază.
Preocuparea pentru
îngemănarea corectitudine/claritate este dusă până aproape de idealul actului
traducerii; exemplele sunt numeroase în text. În orice caz, de va fi făcut
vreun compromis, acesta trebuie să se afle undeva, în zona detaliilor
imperceptibile pentru cititorul de rând.
O dată
rezolvată această cerinţă fundamentală, atenţia traducătorului se îndreaptă
spre particularităţile stilistice, cu multe schimbări de registru şi de nivel
lingvistic, căci confruntarea regelui cu cei 30 de demoni înseamnă multe
adaptări ale dialogului la specificul atribuţiilor şi statutului fiecăruia
dintre ei, chiar dacă „lista” de întrebări este relativ aceeaşi.
Cadrul
general al versiunii româneşti este asigurat de limba arhaică şi populară, fără să se facă rabat la corectitudinea
gramaticală, adică fără preluarea formelor corupte, greșite, nici măcar de dragul
caracterizării vorbitorilor. Meşterii, inclusiv tânărul harnic şi talentat, a
cărui suferinţă provoacă descoperirea demonului Ornias, transformat în delator
ce dezvăluie „complotul” infernal, îşi iau leafa
şi tainul, apoi se hodinesc; tânărul uns şef de echipă le primea îndoit. Demonul care-l dijmuia pe acesta
îl şi slăbea de puteri, după nărav.
Asemenea mostre de grai arhaic şi popular se găsesc cu sutele în text: a slobozi, a da fuga, a înspăimânta, fără
vreme, a hălădui, a canoni, a pecetlui, s-a oprit vântoasa, estimp, a răpune, a
isca lupte, a isca boli ş.a.m.d.
Căutarea
specificului românesc al expresiilor apare ori de câte ori traducerea mots-à-mots riscă să rămână la gradul
zero al scriiturii. Astfel, gr. kápto pyr „aprind foc” devine în versiunea lui Ştefan
Colceriu „pun foc”, termen consacrat în româna uzuală pentru acţiunea de
incendiere, cf. şi a pârjoli ogoare.
Pentru gr. amórphos „diform” (cf.
lat. diformis) se foloseşte rom. a sluţi, explicat ca abatere din raţiuni
stilistice de la litera textului.
Strâns legat de acestea sunt formele
arhaice, bine încadrate într-o expunere cu aer de „cronică bătrână”. De
exemplu, gr. epitémno „a tăia” este echivalat cu „l-a împuţinat” care sună
precum „a împuţina de cap” din cronicile
moldoveneşti şi munteneşti. Pentru acţiunea de chestionare pentru
interogatoriul la care sunt supuşi demonii se foloseşte verbul a cerceta, tipic vechilor scrieri
româneşti. Întrucât „lista”, chestionarul, funcţionează ca principiu
organizator al primei părţi a pseudoepigrafului (de fapt, al ambelor părţi,
după cum demonstrează traducătorul, în exegeza sa), se pot stabili adevărate
serii tematice de cuvinte şi expresii care redau limba română neaoşă dintr-o
anumită epocă istorică. Pentru ideea de „timp”, de exemplu, întâlnim forme ca: în toată vremea (gr. pantote), în loc de „mereu”, fără vreme, la vremea lui, estimp, la miezul nopţii, zi şi noapte etc. Pentru noţiunea de conducător se folosesc capiştea demonilor, căpetenia demonilor (ibid.) etc. Exemplele pot continua cu termenii
pentru îndeletniciri/meserii/ocupaţii, ierarhizări etc.
· Coborârea la nivelul popular cel mai
uzual se realizează prin expresii ca a
lucra cot la cot, pentru gr. synypourgoûntes
„care se ajută reciproc” (cf. şi 2 Cor.,
1, 11); gâtlej şi ghinduri, pentru
„gât şi amigdale” sau prin câte o interjecţie de tip Văleu!
· Probele de subtilitate stilistică se
înmulţesc, pe măsură ce aria discuţiilor se lărgeşte, prin creşterea numărului
demonilor aduşi în faţa regelui, iar în partea narativă a TS, prin acumularea semnelor nenorocirii care îl paşte. De acum,
tălmăcitorul român se străduieşte să adapteze limbajul silurilor şi
substilurilor funcţionale care se succedă în diferitele episoade ale expunerii.
Alternează, astfel, cu efecte edificatoare asupra cititorului:
· limbajul juridic: a cerceta; a răspunde lămurit;
a osândi; a canoni;
· limbajul profetic: şi luaţi aminte la lucrurile din urmă, nu la cele dintâi;
· limbaj astrologic: sub ora mea, a ghici sorocul
(p. 91, cf. şi n.i), pentru stochazomên
tên chõran „ghicirea orei/clipei când nasc femeile”;
· limbaj religios: a canoni (și jur.), sălăşluieşte
(cf. şi n. 146), pentru φωλεύει. Remarcăm forma corectă (cf. şi p.72, n.ii), pe care
Ştefan Colceriu o foloseşte, de altfel, şi în altă parte, şi nu sălăşuieşte, căci a sălăş-ui provine din sălaş
(cf. magh. szállás) + ui. Numai dacă provine direct din verbul
magh. szállásolni, acel -l- dinaintea flectivului ar putea fi,
eventual, explicat. În ceea ce ne priveşte, credem că forma cu -l- s-a răspândit în ultimele decenii
datorită trecerii de la particular la general, din necunoaştere şi din teama,
obişnuită în folosirea limbajului religios, faţă de „smintirea” textului.
· Totuși, traducătorul adoptă o atitudine
flexibilă, izvorâtă din maxima deferenţă faţă de natura textului, în întregul
său, dar şi față de fiecare verset/frază/propoziţie/cuvânt, în parte.
Aceasta conduce la selecţii diferite, totdeauna justificate de principiul urmat.
Dacă am remarcat priceperea cu care
găseşte cuvintele vechi, populare, specializate pentru cele mai
neaşteptate turnuri din text, trebuie să spunem că, la fel de bine, ştie şi
când să le sacrifice pe acestea, dacă decide că nu sunt în măsură să redea exact
sensul şi expresivitatea enunțului/termenului respectiv. Astfel, gr. stoicheĩa este un cuvânt destul de
dificil de tradus, desemnând, în principiu, cele patru elemente constitutive
ale lumii. Filologul român ar fi avut la îndemână rom. stihii, arhaic şi popular, care prezenta marele avantaj de a
proveni, etimologic, direct de cuvântul grecesc. Ştefan Colceriu nu se lasă
sedus de o asemenea oportunitate, pentru că nu o găseşte potrivită în toate
cele cu ideea din textul-bază, aşa că utilizează sintagma corpurile cereşti, mai standardizată literar, deci mai neutră
stilistic, dar categoric mai conformă cu intenţia autorului, care preia
înţelesul din literatura intertestamentară (cf. 1 Enoh, 21, 3), după cum rezultă din analiza făcută de traducător.
Cam în aceeaşi situaţie se află un alt cuvânt din acelaşi verset, kosmokrátes („stăpânii lumii”), tradus
aici cu „stăpânitorii” – spiritele care controlează anumite părţi ale
universului, demonizaţi în Noul Testament,
(cf. Ef., 6, 12) şi în literatura
rabinică.
Uneori, valoarea strict biblică a
cuvântului/expresiei din textul grecesc este stabilită prin raportare la
conţinutul conferit în una sau alta dintre cărţile Sfintelor Scripturi. Astfel,
skandalízon autoùs este tradus cu „îi
fac să se jignească”, în conformitate cu sensul abstract pe care termenul scandalon îl dobândeşte în Noul Testament. Contextul îi dictează
această opţiune, diferită de cea din Septuaginta
(Ias. 14), unde cuvântul înseamnă „piatră de încercare”.[2]
Având în vedere toate aceste schimbări rapide de niveluri şi registre ale limbii, traducătorul se străduieşte să imprime, totuşi, o unitate stilistică versiunii realizate de el, în conformitate, de altfel, cu opinia sa, solid argumentată, că textul de bază are o coerenţă interioară, mai pregnantă decât se poate crede, având în vedere complexitatea sistemelor demonologice şi straturile formale. Geneza textului, epoca redactării, conţinutul bazat pe absorbţia parţială a unor sisteme diferite de gândire şi credinţe ar fi justificat eclectismul în abordarea metodei de traducere şi în realizarea formală a acesteia. Ştefan Colceriu reuşeşte să dea versiunii sale ceea ce numim, cu o expresie deja tocită, dar potrivită aici, credem, „unitate în diversitate”. De exemplu, a evitat, pe cât i-a stat în putinţă, repetiţiile supărătoare, lăsând ca atare numai acele structuri care redau automatismele din textul-bază, cu efecte semnificative asupra întregului. Pentru că în acelaşi verset apare atât expresia eithisménê hõra „ceasul obişnuit”, dar şi katà sýnêthes „după obişnuinţă”, „după obicei”, „după nărav”, traducătorul alege pentru aceasta din urmă sintagma rom. după nărav. Pe lângă evitarea repetiţiei, aceasta aduce, în strategia traducătorului, şi o situare în contextul discursiv respectiv. Din aceleaşi raţiuni, preferă diateza activă ce i-am poruncit, în loc de pasivul cele ce i s-au poruncit. Când, în capitolul al X-lea, apare riscul redundanţei câine mare/glas mare, traducătorul păstrează a doua sintagmă, care are rezonanţă arhaică – cronicărească şi biblică – nuanţând stilistic primul epitet: câine uriaş. În aceleaşi cadre ale concepţiei traductologice trebuie plasată evitarea unor pleonasme: gr. syndedemèna καì synpeplegména devine în româneşte „legate la un loc şi îngemănate”, prin transformarea primului lexem - o formă nominală deverbativă - în perifraza corespunzătoare.
Perspectiva contrastiv-tipologică face
parte din gândirea şi acţiunea traducătorului român, atât la nivel gramatical,
cât şi la nivel lexico-semantic, scopul fiind acela de a asigura fidelitatea
echivalărilor. Pentru o formă grecească precum epêi, care implică un sens incoativ, el găseşte formula profetică a
viitorului cu structură modalizatoare de prezumtiv, frecvent atestată în româna
veche, ”Mântuitorul ce va să vină”.
Există şi un alt nivel al performanţei
traductologice, încă mai înalt, manifestat pe mai multe paliere:
a) Rezolvarea unor dificultăţi din text,
declarate ca atare de către realizatorii versiunilor din alte limbi şi
echivalate, deseori, de către aceştia, prin formele de compromis. De exemplu,
gr. keleúo (în textul bază: keleúto), este redat prin diateza
pasivă, traducătorul apelând la lectio
difficilior și explicând în detaliu motivaţiile – de ordin morfologic,
sintactic, semantic - ale acestei alegeri. La fel se întâmplă cu gr. én aoríais, tradus cu „la miezul
nopţii”, spre deosebire de versiunile (respectiv emendațiile şi lecţiunile), propuse de
editorii/traducătorii în limbile engleză etc. Traducătorul român invocă
„scrupule filologice” pentru alegerea sa, arătând, printre altele, şi modul în
care expresia se încadrează în context (cf. şi n.i, p. 85). Alteori,
preferă traducerea literală, chiar dacă este mai puţin clară, pentru a se
încadra în coerenţa frazei: gr. phrên „diafragmă”
este extrapolat spre „inimă”, pentru
a se conforma şi tradiţiei: „Pun
stăpânire pe inimile oamenilor [intrându-le] prin gâtlej”.
b) Sesizarea valorilor metaforice reprezintă
un alt palier al acestui nivel înalt al strategiei traducerii. Expresia
cunoscută deja din NT – Tob. 3, 24, a „valului întreit”,
respectiv „valul ultim, ucigaş”, trimite la ideea de „moarte violentă”. În cap.
al XI-lea este sesizată sinecdoca de tipul „cauză pentru efect”, tradusă, în
consecință:
(ca omul să nu poată vindeca boala),
deşi – literal - ar fi trebuit tradus cu termenul „cauză”, care trimite sigur la metodele hipocratice de a trata cauza
şi nu efectul.
Dintre numeroasele exemple de sinecdocă
cu uzanţă biblică, amintim lemn,
pentru „cruce” (cf. şi supra) ş.a.
c) Exprimarea semnificației jocurilor de cuvinte din textul originar este, de asemenea,
o probă de virtuozitate interpretativă. Traducătorul le sesizează, găsind
formule potrivite pentru ambiguităţile care vor fi fost folosite în mod
deliberat de autorul din vechime. Gr. anatrívein
„a zdrobi, a freca”, dar şi „a scăpa, a înlătura” este folosit pentru un demon
condamnat să frământe lutul cu picioarele, ca să poată fi folosit ca liant sau
ca material pentru cărămizi. În acelaşi timp, verbul se potriveşte şi pentru a
reda condamnarea acelui demon la „muncă gratuită” pentru Templu. Soluţia găsită
pentru versiunea românească sună astfel: „călcând
în picioare preţul din sat” (pp. 74-75, cf. şi n.i)[3].
· Gr. pnoê
„suflul (demonic)”, dar şi „suflarea vieţii (de origine divină)” este folosit
în textul-bază pentru a sugera conflictul dintre vieţuitoarele lăsate de
Dumnezeu pe pământ şi distrugerile provocate de demonul ce hăladuia prin ţara
arabă a regelui Adarkes (cap. XXII). Traducătorul redă această luptă prin
enunţul: „Nicio suflare nu poate să scape
cu viaţă dinaintea demonului”. De precizat că termenul în sine (pnoê, pneùma etc.) îmbie frecvent la
ambiguităţi voite şi jocuri de cuvinte, dat fiind polisemantismul său, dus până
la grupări antonimice[4].
d) Pe de altă parte, în alte locuri, traducătorul se străduieşte – şi reuşeşte – să păstreze ambiguităţile din text, ţinând seama de caracterul profetic al acestuia. Aşa încât în enunţul „...fiul lui Dumnezeu va fi întins pe lemnul [crucii]”, unde s-ar fi potrivit mai bine răstignit, căci – din perspectivă istorică – se înţelege clar că este vorba despre Iisus, traducătorul păstrează în mod voit sensul literal întins, pentru a se menţine în cadrele ambiguităţilor contextului profetic (cf. şi n.i, p. 95).
· Pasajele obscure, datorate, poate, unor
interpolatori, unor transcrieri greşite, ca şi cele încifrate voit de către
autor, nu rămân niciodată lăsate în afara discuţiei, în versiunea românească.
Cele care nu pot fi rezolvate în vreun fel, sunt consemnate ca atare în notele
explicative. Celelalte sunt redate cu sensul lor explicit. Unele aluzii sunt
transparente pentru creştini, precum perifrazele referitoare la naşterea prin
partenogeneză (”...şi mama Lui nu se va
uni cu bărbat”, XV; sau deja menţionata sintagmă ”întins pe lemnul [crucii]”, ibid.). Altele îşi dezvăluie semnificaţia prin parcurgerea
scrierilor veterotestamentare: „socoteala
numelui său este 644, adică Emmanuel”. „Socoteala” (gr. psêphos) reprezintă aici, cum se arată
la n.ii, p. 95, suma simbolurilor numerice ale fiecărei litere din
numele frazeologice Emmanuel (lit.
„Dumnezeu este cu noi”)
· Adecvarea la textul de origine merge
până acolo, încât se încearcă păstrarea ritmului şi a rimei interioare din
unele fraze aparţinând discursului astrologico-profetic. Pentru a ajunge la
asemenea performanţe, traducătorul face unele – minime – concesii de ordin
gramatical sau semantic. În fraza „Iaz,
nu adăsta, nu te înfierbânta, că-i Solomon mai fârtat decât unsprezece taţi”,
termeni precum a adăsta şi fârtat sunt inspirat găsiţi, ca să
imprime ritmul specific şi în versiunea română, iar cuvântul părinţi din final a fost înlocuit în mod
voluntar cu taţi, din aceleaşi
raţiuni metrice şi prozodice.
Am semnalat în aceste rânduri numai
câteva dintre procesele care s-au petrecut în laboratorul de traducere al lui
Ştefan Colceriu şi am dat numai câte unul-două exemple din fiecare. Dar
problemele sunt mult mai multe decât i se pot dezvălui cititorului. Este clar
că, deşi este vorba despre un text relativ scurt, versiunea este înţesată de
structuri fericit găsite, bine cumpănite, bazate pe o cunoaştere solidă a celor
două limbi cu care operează traducătorul şi, în plus, pe o profundă cunoaştere
a datelor de realia care au generat
textul. Principiul enunţat la început poate fi confirmat, credem, de aceste
câteva probe de măiestrie pe care le-am extras aici: adecvarea permanentă la
spiritul şi litera textului. Aceasta înseamnă, cum spuneam, egala corectitudine
faţă de textul-bază şi faţă de textul-ţintă. Orice mică abatere de ordin
gramatical sau semantic îşi are explicaţia în efectele stilistice şi
contextuale urmărite. Astfel încât, textul rezultat se echilibrează într-un tot
unitar, care se oferă cititorului ca o lectură interesantă, ca tematică, şi
plăcută, ca artă a cuvântului, cu rezonanţe de vechi înscrisuri, îndreptări ale
legii, învăţături şi zapise, cu ritmuri de descântece populare orale, toate
orchestrate într-un regal de limbă românească. Peste toate acestea se află o
atitudine de înalt respect pentru cuvântul rostit şi scris, în orice limbă ar
fi el, precum şi, mai mult ca sigur, un dar înnăscut pentru meşteşugul
vorbirii, ambele decantate la focul pasiunii pentru cercetarea resorturilor
rostirii şi pentru producerea lor.
Într-un cuvânt, versiunea realizată de
către Ștefan
Colceriu după Testamentul lui Solomon
(sec. al IV-lea – al V-lea p. C.) este un dar făcut culturii române.
[1] Testamentul lui Solomon. Regele, demonii şi zidirea Templului. Traducere inedită din greaca veche şi
studiu introductiv de Ştefan Colceriu, Bucureşti: Editura Humanitas, 2010.
[2] A se vedea dificultăţile pe care le-a întâmpinat Dimitrie
Cantemir, în efortul său de împământenire lexico-semantică a termenului în
limba română (scandal, scandală,
scandalon etc.), apud Oana
Uţă-Bărbulescu, Influenţa latină savantă
asupra limbii române (cu specială privire la D. Cantemir), Bucureşti,
Editura Universităţii, 2009.
[3] În interpretarea teoretică a textului, traducătorul acordă
un spaţiu mai amplu acestei secvenţe (pp.74-75), în contextul ideii de plată a
angajaţilor liberi din Liban, pe de o parte, şi de neplată a populaţiei supuse
la muncă forţată, pe de altă parte.
[4] Platon, unul dintre cei mai avizaţi mânuitori ai limbii
greceşti şi mai dispuşi să valorifice virtuţile polisemantice ale cuvintelor,
se joacă frecvent cu acest cuvânt, în Dialogurile
sale. În Phaidros, 228 b-d, de
exemplu, πνεύμα se referă atât la ”vânt”, cât şi la ”viaţa biologică
(suflu) ” şi la ”viaţa spirituală (suflet)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu