copy protect

vineri, 16 august 2013

FILOLOGIA SECOLULUI AL XXI-LEA - Petre Gheorghe BÂRLEA


Petre Gheorghe BÂRLEA *

Rubrica de faţă este consacrată unor tineri filologi români care au reuşit să se impună în activitatea de cercetare, în mediul social-economic şi/sau în învăţământul universitar şi preuniversitar din ţară şi de peste hotare, prin lucrări de excepţie – în cele mai diferite ramuri ale ştiinţelor cuvântului şi ale comunicării, în general. Este vorba despre studii de gramatică descriptivă, gramatică istorică şi comparată, tipologia limbilor, limbaje de specialitate (didactic, religios, ştiinţific, IT etc.), etnolingvistică, mitologie lingvistică, retorică clasică şi retorici moderne, analiza discursului ş.a.m.d. 
    Cele mai multe dintre lucrările pe care le vom prezenta aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau străine. Toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al autorilor – manifestat prin maniera originală, personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale, conectându-se la bazele internaţionale de date ştiinţifice, prin corectitudinea şi frumuseţea exprimării.
    Cel ce scrie rândurile de faţă a parcurs “cu creionul în mână” aceste lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem că tot ce am citit în ultimii ani este acceptabil, dar din tot ceea ce se scrie acum se poate selecta un consistent corpus de texte valoroase, care ne îndrituiesc să formulăm o concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este totul pierdut pentru generaţiile noi.


TRADUCEREA „TESTAMENTULUI LUI SOLOMON” ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Ştefan Colceriu este în mod indubitabil unul dintre cei mai valoroşi cercetători din generaţia de tineri filologi români, generaţie care, din fericire, nu duce lipsă de personalităţi în devenire. Născut la Sighişoara, pe 12 iulie 1979, a crescut la Bucureşti, unde s-au mutat părinţii săi, tatăl - profesor de română, mama - profesor de latină. A învăţat la Şcoala Centrală şi la Liceul “Iulia Hasdeu”, în clase cu program bilingv. În anul 2002 a absolvit cursurile secţiei de Filologie Clasică a Facultăţii de Limbi Străine, iar în anul 2004, pe cele ale Masterului de Limbi Clasice şi Filosofie, în cadrul Universităţii din Bucureşti. A valorificat la maximum stagiile de cercetare doctorală la universităţile din Leuven (2005), Fribourg (2006-2007) şi Leiden (2009). A fost bursier al Confederaţiei Elveţiene (2006-2007) şi al Colegiului “Noua Europă” (2008-2009). Alte stagii de studii şi documentare s-au derulat în Italia, Grecia, Ungaria etc. În tot acest timp, a participat la cateva zeci de manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, impresionând de fiecare dată asistenţa prin erudiţia şi originalitatea expunerilor sale. Este membru al mai multor asociaţii şi societăţi ştiinţifice internaţionale. Stăpâneşte foarte bine limbile germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană, fiind şi unul dintre deja rafinaţii cunoscători ai subtilităţilor şi dificultăţilor din latină, greacă şi, mai nou, din ebraică.
Extrem de disciplinat, motivat şi ataşat profund de obiectul studiilor sale, a fost mereu şef de promoţie, dar şi un învăţăcel dificil, din categoria acelora – puţini aleşi – care vor să treacă învăţătura primită prin filtrul propriilor judecăţi. Pentru calităţile sale, a fost cooptat încă din anii de studii în echipele de cercetare, contribuind la realizarea unor proiecte de mare anvergură în plan naţional. Din anul 2001 a făcut parte din colectivul care a tradus Naturalis Historia, a lui Plinius cel Bătrân, tratat apărut în 3 volume la Editura Polirom, Iaşi, 2002. În acelaşi an a fost cooptat în Proiectul versiunii româneşti a Septuagintei, iniţiat de New Europe College, finalizat cu volumele apărute la Editura Polirom, Iaşi, între anii 2004 şi 2008. În ciuda vârstei tinere, s-a remarcat preintre cei mai avizaţi traducători din greaca neotestamentară, după dascălii săi – Dan Sluşanschi, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Cristian Bădiliţă. Calitatea contribuţiilor sale – traducere, introduceri, adnotări - se vede în textele care i-au revenit integral, respectiv, Paralipomene, 1 şi 2 (Vol. 3, 2005) şi Psalmii lui Solomon (Vol. 4/II, 2007).
Teza de doctorat s-a încadrat în aceste preocupări. Intitulată Testamentul lui Solomon – o reconstrucţie a imaginarului şi coordonată de Prof. univ. dr. Mariana Băluţă-Skultéty, lucrarea a fost susţinută cu strălucire la Universitatea din Bucureşti, în anul 2009.
Între timp, Ştefan Colceriu a fost angajat, prin concurs, ca cercetător la Institutul de Lingvistică “Al. Rosetti-Iorgu Iordan” al Academiei Române, unde lucrează în colectivul de elaborare a Dicţionarului etimologic al limbii române, fiind secretarul coordonator al acestei ample lucrări academice, redactor şi membru al comisiei de revizie finală. A lucrat, de asemenea, la Micul Dicţionar Academic (MDA), la un Dicţionar german-român ş.a. Este unul dintre membrii echipei MLD (Monumenta Linguae Dacoromanorum), în varianta nouă, lansată la Iaşi, într-un proiect de dimensiuni uriaşe (în total, cărţile din Biblia de la Bucureşti, 1688, din prima serie a ediţiei academice, începută în 1998, împreună cu cele din seria recentă, coordonată de Eugen Munteanu, vor totaliza 26 de volume a câte 1500 de pagini fiecare). În paralel, desfăşoară şi activitate didactică la Universitatea din Bucureşti – din păcate, nu la Departamentul de Limbi Clasice, unde i-ar fi locul. Printre realizările sale de excepţie se numără şi iniţierea Masteratului de Studii  Religioase - Texte şi Tradiţii, program organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, în parteneriat cu Departamentul de Studii Religioase al Universităţii din Leiden, Olanda şi Colegiul Noua Europă-Institut de studii avansate din Bucureşti.

***
... Pe lângă exegeza doctorală a pseudoepigrafului biblic cunoscut sub numele de Testamentul lui Solomon, tânărul clasicist realizează, pentru prima dată în spaţiul românesc, şi o traducere a textului respectiv, pe care a reuşit să o publice, cu studiul introductiv şi cu aparatul critic aferent[1]

În opinia noastră, aprecierea contribuţiei lui Ştefan Colceriu la domeniul demonologiei ar trebui să înceapă chiar cu această parte, deoarece, altfel, textul comentat nu se află la îndemână, iar din versiunile englezeşti, germane etc., relativ accesibile, să zicem, nu rezultă destul de clar întreaga încărcătură logico-semantică şi structurală a unor pasaje în demersul exegetic.
În lumea specialiştilor circulă puţine ediţii de text, cu traducerile aferente (vezi teza, Prolegomenon și Bibliografie). Ca şi în analiza teoretică, tânărul cercetător român se distanţează de toate acestea şi realizează o versiune după principii proprii, în care – o spunem de pe acum – îşi dă întreaga măsură a cunoştinţelor de filologie clasică, de istorie a religiei şi de cultură generală, pe de o parte, precum şi a ştiinţei şi artei traducerii, pe de altă parte. Achiziţiile sale teoretice şi, mai mult ca sigur, un har înnăscut, deja exersate cu mult folos în textele menţionate mai sus, se remarcă din plin aici. Traducătorul român al Testamentului lui Solomon mizează pe respectarea specificităţii limbajului din textul originar - dacă se poate vorbi despre aşa ceva într-o lucrare care nu este nici teologică, nici filosofică, nici literară, ci câte puțin din fiecare, aparţinând unei specii greu de definit, aceea a metatextelor religioase, a apocrifelor care se constituie fiecare într-o specie de sine stătătoare, eclectice şi unice, în acelaşi timp.
Prima observaţie care i se impune cititorului versiunii propuse de către Ştefan Colceriu este grija infinită pentru corectitudinea traducerii, pe de o parte, şi pentru claritatea acesteia, pe de altă parte, ceea ce înseamnă egal respect pentru textul-sursă ca şi pentru textul-ţintă. Traducătorul se străduieşte să respecte întru totul spiritul şi litera originalului, aşa eclectice cum sunt acestea, nefiind dispus să se abată de la mesajul exact descifrat, de dragul scriiturii în limba sa, şi nici de la efectele pragmatico-stilistice sesizate în acesta, de dragul unei idei pe care ar fi putut s-o sugereze cumva din perspectiva unei dogme. Ca urmare, nu rămân obscure în traducere decât cele câteva pasaje transmise neclar peste secole. De exemplu, încă de la început, autorul are grijă să folosească rom. „să refacă” pentru gr. anaktízein, deoarece realitatea istorică este că cetatea de pe Muntele Sion se reconstruia pe vechile temelii iebusite. Când trebuie să redea forma de exprimare din ordinul de recrutare a lucrătorilor pentru templu, optează pentru o expresie-tip din limbajul decretelor regale, traducând, cum singur precizează, „aproape de text”: kata tópon, kata chõran „peste tot locul şi în toate ţinuturile”, evitând sintagma posibilă în română, „din tot locul şi din toate ţinuturile”, care ar fi presupus o construcţie genitivală, inexistentă în textul-bază.
Preocuparea pentru îngemănarea corectitudine/claritate este dusă până aproape de idealul actului traducerii; exemplele sunt numeroase în text. În orice caz, de va fi făcut vreun compromis, acesta trebuie să se afle undeva, în zona detaliilor imperceptibile pentru cititorul de rând.
O dată rezolvată această cerinţă fundamentală, atenţia traducătorului se îndreaptă spre particularităţile stilistice, cu multe schimbări de registru şi de nivel lingvistic, căci confruntarea regelui cu cei 30 de demoni înseamnă multe adaptări ale dialogului la specificul atribuţiilor şi statutului fiecăruia dintre ei, chiar dacă „lista” de întrebări este relativ aceeaşi.
Cadrul general al versiunii româneşti este asigurat de limba arhaică şi populară, fără să se facă rabat la corectitudinea gramaticală, adică fără preluarea formelor corupte, greșite, nici măcar de dragul caracterizării vorbitorilor. Meşterii, inclusiv tânărul harnic şi talentat, a cărui suferinţă provoacă descoperirea demonului Ornias, transformat în delator ce dezvăluie „complotul” infernal, îşi iau leafa şi tainul, apoi se hodinesc; tânărul uns şef de echipă le primea îndoit. Demonul care-l dijmuia pe acesta îl şi slăbea de puteri, după nărav. Asemenea mostre de grai arhaic şi popular se găsesc cu sutele în text: a slobozi, a da fuga, a înspăimânta, fără vreme, a hălădui, a canoni, a pecetlui, s-a oprit vântoasa, estimp, a răpune, a isca lupte, a isca boli ş.a.m.d.
Căutarea specificului românesc al expresiilor apare ori de câte ori traducerea mots-à-mots riscă să rămână la gradul zero al scriiturii. Astfel, gr. kápto pyr „aprind foc” devine în versiunea lui Ştefan Colceriu „pun foc”, termen consacrat în româna uzuală pentru acţiunea de incendiere, cf. şi a pârjoli ogoare. Pentru gr. amórphos „diform” (cf. lat. diformis) se foloseşte rom. a sluţi, explicat ca abatere din raţiuni stilistice de la litera textului.
Strâns legat de acestea sunt formele arhaice, bine încadrate într-o expunere cu aer de „cronică bătrână”. De exemplu, gr. epitémno „a tăia” este echivalat cu „l-a împuţinat” care sună precum „a împuţina de cap”  din cronicile moldoveneşti şi munteneşti. Pentru acţiunea de chestionare pentru interogatoriul la care sunt supuşi demonii se foloseşte verbul a cerceta, tipic vechilor scrieri româneşti. Întrucât „lista”, chestionarul, funcţionează ca principiu organizator al primei părţi a pseudoepigrafului (de fapt, al ambelor părţi, după cum demonstrează traducătorul, în exegeza sa), se pot stabili adevărate serii tematice de cuvinte şi expresii care redau limba română neaoşă dintr-o anumită epocă istorică. Pentru ideea de „timp”, de exemplu, întâlnim forme ca: în toată vremea (gr. pantote), în loc de „mereu”, fără vreme, la vremea lui, estimp, la miezul nopţii, zi şi noapte etc. Pentru noţiunea de conducător se folosesc capiştea demonilor, căpetenia demonilor (ibid.) etc. Exemplele pot continua cu termenii pentru îndeletniciri/meserii/ocupaţii, ierarhizări etc.
·   Coborârea la nivelul popular cel mai uzual se realizează prin expresii ca a lucra cot la cot, pentru gr. synypourgoûntes „care se ajută reciproc” (cf. şi 2 Cor., 1, 11); gâtlej şi ghinduri, pentru „gât şi amigdale” sau prin câte o interjecţie de tip Văleu!
·  Probele de subtilitate stilistică se înmulţesc, pe măsură ce aria discuţiilor se lărgeşte, prin creşterea numărului demonilor aduşi în faţa regelui, iar în partea narativă a TS, prin acumularea semnelor nenorocirii care îl paşte. De acum, tălmăcitorul român se străduieşte să adapteze limbajul silurilor şi substilurilor funcţionale care se succedă în diferitele episoade ale expunerii. Alternează, astfel, cu efecte edificatoare asupra cititorului:
·   limbajul juridic: a cerceta; a răspunde lămurit; a osândi; a canoni;
·   limbajul profetic: şi luaţi aminte la lucrurile din urmă, nu la cele dintâi;
·   limbaj astrologic: sub ora mea, a ghici sorocul (p. 91, cf. şi n.i), pentru stochazomên tên chõran „ghicirea orei/clipei când nasc femeile”;
·   limbaj religios: a canoni (și jur.), sălăşluieşte (cf. şi n. 146), pentru φωλεύει. Remarcăm forma corectă (cf. şi p.72, n.ii), pe care Ştefan Colceriu o foloseşte, de altfel, şi în altă parte, şi nu sălăşuieşte, căci a sălăş-ui provine din sălaş (cf. magh. szállás) + ui. Numai dacă provine direct din verbul magh. szállásolni, acel -l- dinaintea flectivului ar putea fi, eventual, explicat. În ceea ce ne priveşte, credem că forma cu -l- s-a răspândit în ultimele decenii datorită trecerii de la particular la general, din necunoaştere şi din teama, obişnuită în folosirea limbajului religios, faţă de „smintirea” textului.
·   Totuși, traducătorul adoptă o atitudine flexibilă, izvorâtă din maxima deferenţă faţă de natura textului, în întregul său, dar şi față de fiecare verset/frază/propoziţie/cuvânt, în parte. Aceasta conduce la selecţii diferite, totdeauna justificate de principiul urmat. Dacă am remarcat priceperea cu care  găseşte cuvintele vechi, populare, specializate pentru cele mai neaşteptate turnuri din text, trebuie să spunem că, la fel de bine, ştie şi când să le sacrifice pe acestea, dacă decide că nu sunt în măsură să redea exact sensul şi expresivitatea enunțului/termenului respectiv. Astfel, gr. stoicheĩa este un cuvânt destul de dificil de tradus, desemnând, în principiu, cele patru elemente constitutive ale lumii. Filologul român ar fi avut la îndemână rom. stihii, arhaic şi popular, care prezenta marele avantaj de a proveni, etimologic, direct de cuvântul grecesc. Ştefan Colceriu nu se lasă sedus de o asemenea oportunitate, pentru că nu o găseşte potrivită în toate cele cu ideea din textul-bază, aşa că utilizează sintagma corpurile cereşti, mai standardizată literar, deci mai neutră stilistic, dar categoric mai conformă cu intenţia autorului, care preia înţelesul din literatura intertestamentară (cf. 1 Enoh, 21, 3), după cum rezultă din analiza făcută de traducător. Cam în aceeaşi situaţie se află un alt cuvânt din acelaşi verset, kosmokrátes („stăpânii lumii”), tradus aici cu „stăpânitorii” – spiritele care controlează anumite părţi ale universului, demonizaţi în Noul Testament, (cf. Ef., 6, 12) şi în literatura rabinică.
Uneori, valoarea strict biblică a cuvântului/expresiei din textul grecesc este stabilită prin raportare la conţinutul conferit în una sau alta dintre cărţile Sfintelor Scripturi. Astfel, skandalízon autoùs este tradus cu „îi fac să se jignească”, în conformitate cu sensul abstract pe care termenul scandalon îl dobândeşte în Noul Testament. Contextul îi dictează această opţiune, diferită de cea din Septuaginta (Ias. 14), unde cuvântul înseamnă „piatră de încercare”.[2]

Având în vedere toate aceste schimbări rapide de niveluri şi registre ale limbii, traducătorul se străduieşte să imprime, totuşi, o unitate stilistică versiunii realizate de el, în conformitate, de altfel, cu opinia sa, solid argumentată, că textul de bază are o coerenţă interioară, mai pregnantă decât se poate crede, având în vedere complexitatea sistemelor demonologice şi straturile formale. Geneza textului, epoca redactării, conţinutul bazat pe absorbţia parţială a unor sisteme diferite de gândire şi credinţe ar fi justificat eclectismul în abordarea metodei de traducere şi în realizarea formală a acesteia. Ştefan Colceriu reuşeşte să dea versiunii sale ceea ce numim, cu o expresie deja tocită, dar potrivită aici, credem, „unitate în diversitate”. De exemplu, a evitat, pe cât  i-a stat în putinţă, repetiţiile supărătoare, lăsând ca atare numai acele structuri care redau automatismele din textul-bază, cu efecte semnificative asupra întregului. Pentru că în acelaşi verset apare atât expresia eithisménê hõra „ceasul obişnuit”, dar şi katà sýnêthes „după obişnuinţă”, „după obicei”, „după nărav”, traducătorul alege pentru aceasta din urmă sintagma rom. după nărav. Pe lângă evitarea repetiţiei, aceasta aduce, în strategia traducătorului, şi o situare în contextul discursiv respectiv. Din aceleaşi raţiuni, preferă diateza activă ce i-am poruncit, în loc de pasivul cele ce i s-au poruncit. Când, în capitolul al X-lea, apare riscul redundanţei câine mare/glas mare, traducătorul păstrează a doua sintagmă, care are rezonanţă arhaică – cronicărească şi biblică – nuanţând stilistic primul epitet: câine uriaş. În aceleaşi cadre ale concepţiei traductologice trebuie plasată evitarea unor pleonasme: gr. syndedemèna καì synpeplegména devine în româneşte „legate la un loc şi îngemănate”, prin transformarea primului lexem - o formă nominală deverbativă - în perifraza corespunzătoare.
Perspectiva contrastiv-tipologică face parte din gândirea şi acţiunea traducătorului român, atât la nivel gramatical, cât şi la nivel lexico-semantic, scopul fiind acela de a asigura fidelitatea echivalărilor. Pentru o formă grecească precum epêi, care implică un sens incoativ, el găseşte formula profetică a viitorului cu structură modalizatoare de prezumtiv, frecvent atestată în româna veche, ”Mântuitorul ce va să vină”.
Există şi un alt nivel al performanţei traductologice, încă mai înalt, manifestat pe mai multe paliere:
a)  Rezolvarea unor dificultăţi din text, declarate ca atare de către realizatorii versiunilor din alte limbi şi echivalate, deseori, de către aceştia, prin formele de compromis. De exemplu, gr. keleúo (în textul bază: keleúto), este redat prin diateza pasivă, traducătorul apelând la lectio difficilior și explicând în detaliu motivaţiile – de ordin morfologic, sintactic, semantic - ale acestei alegeri. La fel se întâmplă cu gr. én aoríais, tradus cu „la miezul nopţii”, spre deosebire de versiunile (respectiv emendațiile şi lecţiunile), propuse de editorii/traducătorii în limbile engleză etc. Traducătorul român invocă „scrupule filologice” pentru alegerea sa, arătând, printre altele, şi modul în care expresia se încadrează în context (cf. şi n.i, p. 85). Alteori, preferă traducerea literală, chiar dacă este mai puţin clară, pentru a se încadra în coerenţa frazei: gr. phrên „diafragmă” este extrapolat spre „inimă”, pentru a se conforma şi tradiţiei: „Pun stăpânire pe inimile oamenilor [intrându-le] prin gâtlej”.
b) Sesizarea valorilor metaforice reprezintă un alt palier al acestui nivel înalt al strategiei traducerii. Expresia cunoscută deja din NTTob. 3, 24, a „valului întreit”, respectiv „valul ultim, ucigaş”, trimite la ideea de „moarte violentă”. În cap. al XI-lea este sesizată sinecdoca de tipul „cauză pentru efect”, tradusă, în consecință: (ca omul să nu poată vindeca boala), deşi – literal - ar fi trebuit tradus cu termenul „cauză”, care trimite sigur la metodele hipocratice de a trata cauza şi nu efectul.
Dintre numeroasele exemple de sinecdocă cu uzanţă biblică, amintim lemn, pentru „cruce” (cf. şi supra) ş.a.
c)  Exprimarea semnificației jocurilor de cuvinte din textul originar este, de asemenea, o probă de virtuozitate interpretativă. Traducătorul le sesizează, găsind formule potrivite pentru ambiguităţile care vor fi fost folosite în mod deliberat de autorul din vechime. Gr. anatrívein „a zdrobi, a freca”, dar şi „a scăpa, a înlătura” este folosit pentru un demon condamnat să frământe lutul cu picioarele, ca să poată fi folosit ca liant sau ca material pentru cărămizi. În acelaşi timp, verbul se potriveşte şi pentru a reda condamnarea acelui demon la „muncă gratuită” pentru Templu. Soluţia găsită pentru versiunea românească sună astfel: „călcând în picioare preţul din sat” (pp. 74-75, cf. şi n.i)[3].
 
·     Gr. pnoê „suflul (demonic)”, dar şi „suflarea vieţii (de origine divină)” este folosit în textul-bază pentru a sugera conflictul dintre vieţuitoarele lăsate de Dumnezeu pe pământ şi distrugerile provocate de demonul ce hăladuia prin ţara arabă a regelui Adarkes (cap. XXII). Traducătorul redă această luptă prin enunţul: „Nicio suflare nu poate să scape cu viaţă dinaintea demonului”. De precizat că termenul în sine (pnoê, pneùma etc.) îmbie frecvent la ambiguităţi voite şi jocuri de cuvinte, dat fiind polisemantismul său, dus până la grupări antonimice[4].
 
 d) Pe de altă parte, în alte locuri, traducătorul se străduieşte – şi reuşeşte – să păstreze ambiguităţile din text, ţinând seama de caracterul profetic al acestuia. Aşa încât în enunţul „...fiul lui Dumnezeu va fi întins pe lemnul [crucii]”, unde s-ar fi potrivit mai bine răstignit, căci – din perspectivă istorică – se înţelege clar că este vorba despre Iisus, traducătorul păstrează în mod voit sensul literal întins, pentru a se menţine în cadrele ambiguităţilor contextului profetic (cf. şi n.i, p. 95).
·     Pasajele obscure, datorate, poate, unor interpolatori, unor transcrieri greşite, ca şi cele încifrate voit de către autor, nu rămân niciodată lăsate în afara discuţiei, în versiunea românească. Cele care nu pot fi rezolvate în vreun fel, sunt consemnate ca atare în notele explicative. Celelalte sunt redate cu sensul lor explicit. Unele aluzii sunt transparente pentru creştini, precum perifrazele referitoare la naşterea prin partenogeneză (”...şi mama Lui nu se va uni cu bărbat”, XV; sau deja menţionata sintagmă ”întins pe lemnul [crucii]”, ibid.). Altele  îşi dezvăluie semnificaţia prin parcurgerea scrierilor veterotestamentare: „socoteala numelui său este 644, adică Emmanuel”. „Socoteala” (gr. psêphos) reprezintă aici, cum se arată la n.ii, p. 95, suma simbolurilor numerice ale fiecărei litere din numele frazeologice Emmanuel (lit. „Dumnezeu este cu noi”)
·     Adecvarea la textul de origine merge până acolo, încât se încearcă păstrarea ritmului şi a rimei interioare din unele fraze aparţinând discursului astrologico-profetic. Pentru a ajunge la asemenea performanţe, traducătorul face unele – minime – concesii de ordin gramatical sau semantic. În fraza „Iaz, nu adăsta, nu te înfierbânta, că-i Solomon mai fârtat decât unsprezece taţi”, termeni precum a adăsta şi fârtat sunt inspirat găsiţi, ca să imprime ritmul specific şi în versiunea română, iar cuvântul părinţi din final a fost înlocuit în mod voluntar cu taţi, din aceleaşi raţiuni metrice şi prozodice.
Am semnalat în aceste rânduri numai câteva dintre procesele care s-au petrecut în laboratorul de traducere al lui Ştefan Colceriu şi am dat numai câte unul-două exemple din fiecare. Dar problemele sunt mult mai multe decât i se pot dezvălui cititorului. Este clar că, deşi este vorba despre un text relativ scurt, versiunea este înţesată de structuri fericit găsite, bine cumpănite, bazate pe o cunoaştere solidă a celor două limbi cu care operează traducătorul şi, în plus, pe o profundă cunoaştere a datelor de realia care au generat textul. Principiul enunţat la început poate fi confirmat, credem, de aceste câteva probe de măiestrie pe care le-am extras aici: adecvarea permanentă la spiritul şi litera textului. Aceasta înseamnă, cum spuneam, egala corectitudine faţă de textul-bază şi faţă de textul-ţintă. Orice mică abatere de ordin gramatical sau semantic îşi are explicaţia în efectele stilistice şi contextuale urmărite. Astfel încât, textul rezultat se echilibrează într-un tot unitar, care se oferă cititorului ca o lectură interesantă, ca tematică, şi plăcută, ca artă a cuvântului, cu rezonanţe de vechi înscrisuri, îndreptări ale legii, învăţături şi zapise, cu ritmuri de descântece populare orale, toate orchestrate într-un regal de limbă românească. Peste toate acestea se află o atitudine de înalt respect pentru cuvântul rostit şi scris, în orice limbă ar fi el, precum şi, mai mult ca sigur, un dar înnăscut pentru meşteşugul vorbirii, ambele decantate la focul pasiunii pentru cercetarea resorturilor rostirii şi pentru producerea lor.
Într-un cuvânt, versiunea realizată de către Ștefan Colceriu după Testamentul lui Solomon (sec. al IV-lea – al V-lea p. C.) este un dar făcut culturii române.



[1] Testamentul lui Solomon. Regele, demonii şi zidirea Templului. Traducere inedită din greaca veche şi studiu introductiv de Ştefan Colceriu, Bucureşti: Editura Humanitas, 2010.
[2] A se vedea dificultăţile pe care le-a întâmpinat Dimitrie Cantemir, în efortul său de împământenire lexico-semantică a termenului în limba română (scandal, scandală, scandalon etc.), apud Oana Uţă-Bărbulescu, Influenţa latină savantă asupra limbii române (cu specială privire la D. Cantemir), Bucureşti, Editura Universităţii, 2009.
[3] În interpretarea teoretică a textului, traducătorul acordă un spaţiu mai amplu acestei secvenţe (pp.74-75), în contextul ideii de plată a angajaţilor liberi din Liban, pe de o parte, şi de neplată a populaţiei supuse la muncă forţată, pe de altă parte.
[4] Platon, unul dintre cei mai avizaţi mânuitori ai limbii greceşti şi mai dispuşi să valorifice virtuţile polisemantice ale cuvintelor, se joacă frecvent cu acest cuvânt, în Dialogurile sale. În Phaidros, 228 b-d, de exemplu, πνεύμα se referă atât la ”vânt”, cât şi la ”viaţa biologică (suflu) ” şi la ”viaţa spirituală (suflet)”. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu