 |
|
Dumitru COVALCIUC *
|
ŞCOALA ROMÂNĂ DIN BUCOVINA:
ISTORIE ŞI REALITATE1
La anexarea, în 1774, a Bucovinei de
către Austria, şcoala românească din partea detrunchiată a Moldovei era mai
mult decât corespunzătoare necesităţilor ţinutului respectiv. După încorporare,
învăţământul, fiind considerat că ţine de domeniul politic, a fost trecut pe
seama administraţiei militare. Astfel vechile şcoli româneşti, înfiinţate şi
sprijinite, în general, de persoane particulare, au devenit instituţii ale
statului austriac. Generalul Spleny, primul guvernator militar austriac al
Bucovinei, asigurând populaţia băştinaşă că va respecta toate drepturile şi
libertăţile ei naţionale, reieşind din caracterul moldovenesc al ţinutului anexat,
a sprijinit aici prima etapă a reorganizării învăţământului. Dominat de ideea
şcolarizării copiilor populaţiei băştinaşe a fost şi generalul Enzenberg, cel
de-al doilea guvernator militar al Bucovinei. Prin mijlocirea sa şi în scopul
reorganizării învăţământului bucovinean după modelul austriac, la Cernăuţi a
fost adus în 1783 Anton de Marki, absolvent al şcolii normale săseşti din
Sibiu. Acesta a fondat în 1784 şi a condus mai mulţi ani în Cernăuţi şcoala
normală, unde se preda şi limba română, deţinând apoi şi funcţia de inspector
al şcolilor populare din Bucovina.
El a publicat pentru uzul şcolilor
bucovinene un manual de aritmetică în limbile română şi germană (Viena, 1785),
o gramatică româno-germană (Cernăuţi, 1810), destinată învăţării limbii române,
şi un manual de fonetică (Buda,1815).
Sub administraţia militară, care a
durat 12 ani, învăţământul românesc a cunoscut un progres esenţial. Faţă de
cele două şcoli principale – una pe lângă episcopia din Rădăuţi şi alta la
mănăstirea Putna, numărul şcolilor de stat a sporit până la 32 în anul 1786.
Şase şcoli curat româneşti funcţionau la Cernăuţi, Siret, Suceava, Câmpulung,
Zastavna şi Văşcăuţi pe Ceremuş. Apoi, mai existau seminarul clerical din
Suceava, mutat ulterior în capitala provinciei, şcoala normală românească din Siret,
precum şi două şcoli normale româno-germane la Suceava şi Cernăuţi.
În baza decretului imperial din august
1786, administraţia militară a Bucovinei a fost înlocuită cu una civilă. Şi,
deşi la 1786 din totalul de 135.494 de locuitori ai Bucovinei 91.823 erau
români, 31.671 – ucraineni, în marea lor majoritate veniţi din Galiţia, şi
12.000 reprezentanţi ai altor naţionalitaţi, caracterul românesc al provinciei
anexate n-a mai fost păstrat. Bucovina nimerea sub tutela administrativă a
Galiţiei şi acest fapt avea să genereze pe parcursul a mai multor decenii
înstrăinarea unui mare număr de locuitori băştinaşi.
Încă în 1793 guvernul austriac a
dezobligat, prin lege, copiii să umble la şcoală, fapt ce a constituit pentru
Bucovina un regres cultural. Favorizând migrările galiţiene în fostul ţinut
moldovenesc, guvernul din Lvov a dat dispoziţie ca în şcoli să se facă
propagandă confesională în detrimentul credinţei strămoşeşti a localnicilor. Învăţătorii
români, care nu treceau la catolicism, erau înlocuiţi pretutindeni cu
învăţători poloni. Polonizarea excesivă a învăţămîntului primar, desfăşurată
concomitent cu sârbizarea bisericii bucovinene şi cu germanizarea şcolii
secundare a dus la o pronunţată stagnare culturală. La aceasta au contribuit şi
mişcările demografice provocate de migrările din Galiţia şi emigrările în
Moldova a populaţiei băştinaşe. Numai în anii 1780-1786, cu toată împotrivirea
generalului Enzenberg, în noua provincie austriacă s-au stabilit cu traiul
6.000 de familii rutene din Galiţia.
Odată ce învăţămîntul nu era
obligatoriu, odată ce numărul învăţătorilor români scădea, iar pericolul
catolicizării populaţiei ortodoxe era mare, din 1786 până în 1804 numărul
şcolilor din Bucovina s-a redus la 14. Şcolile rămase, însă, continuau să fie
germano-române sau curat româneşti, polone în unele localităţi rurale din zona
cuprinsă între Nistru şi Prut, şi nicidecum ucrainene. Aşa-zisele şcoli triviale2 din Cernăuţi erau româneşti, şi una din
ele funcţiona în fosta casă a lui Costache Borcilă, cumpărată la 10 decembrie
1778 de Dositei Herescul, episcopul de Rădăuţi, cu 110 lei anume pentru
trebuinţe şcolare.
Curat românescă mai era la Cernăuţi şi
şcoala clericală, unde, conform unei mărturii documentare din 21 octombrie 1802,
un oarecare Simion Andrucovici era cleric în „clasul al doile”, şi alteia din
22 aprilie 1809, în care se spune că ieromonahului Manasie Dracinschi „i-a
ieşit decretul de învăţător interimar, în locul lui Serafim, cu 200 florini pe
an, şi că în zilele de 20 şi 21 aprilie a intrat chiar la ispitirea elevilor
şcolii clericale”.
În 1813, şcoala normală ţinutală din
Cernăuţi avea 12 filiale, iar din contingentul de 307 elevi şi eleve 90 erau
germani, 85 – români, 80 – ucraineni, 29 – poloni, 19 armeni ş.a.m.d. Pe lângă
această instituţie de învăţământ funcţiona şi o şcoală trivială moldovenească,
în care se învăţau „cititul şi dictarea cuvintelor latine, socoteli în fracţii
până la regula de trei simplă, analiza de limba germană şi aplicaţii la limba
română, traduceri din Comenius cu aplicaţii la morală şi gramatică”. Cursurile
de iarnă pe anul 1814 au fost ţinute la Cernăuţi numai pentru şcoala
moldovenească. Pentru 79 de elevi români din clasele mari şi 64 din clasele mai
mici, catihetul Andreas Sochopan şi profesorul Michael Kuliewicz au ţinut fiecare
câte 27 de ore pe săptămână.
Este deosebit de interesantă
informaţia că în anul 1813 mai continuă să funcţioneze şcoala trivială
moldovenească la Văşcăuţi pe Ceremuş, în care a învăţat Teodor Racoce, autorul
„Crestomaticului românesc” din 1820. La 24 noiembrie 1813, cu consimţământul
guvernului din Lvov, administraţia Bucovinei îl avansa pe un oarecare Malltzek
din gradul de preparand în cel de învăţător la şcoala trivială din Văşcăuţi cu
un salariu anual de 144 de galbeni.
Dispunând şi de un document în care se
spune că un oarecare Andrei Nicolescu din Iaşi îl înştiinţa la 15 iulie 1816 pe
egumenul mănăstirii Putna că-i va face o vizită şi îi va aduce 5 ocale de
cafea, când va duce copiii la şcoală la Cernăuţi, putem constata că şcoala
moldovenească din acest oraş înstrăinat avea tradiţii bogate şi calitatea
învăţământului în ea era înaltă, dacă şi după 42 de ani de la anexarea
Bucovinei de către Austria, acolo mai veneau să studieze şi copii din Moldova.
După 1804, la Cernăuţi a mai existat,
pe lângă seminarul clerical şi un curs preparativ de 6 luni, destinat
pregătirii învăţătorilor, transformat în 1808 în liceu de stat.
La indicaţia din 11 august 1805 a
autorităţilor austriece, organizarea şcolilor populare din Bucovina i-a fost
încredinţată consitoriului romano-catolic din Lvov, care încuraja învăţământul
în limba germană, dar permitea învăţătorilor să predea lecţii şi în limbile
română şi polonă. Oponentul nostru, istoricul ucrainean din emigraţie A.
Jucovschi, scria în opusul său „Istoria Bucovinei” următoarele: „La început în
şcolile medii nu erau admise nici limba ucraineană, nici cea română, dar în
şcolile primare ultima era permisă”. Tot el reproduce o dispoziţie din 1825 a
inspectoratului şcolar, în care se reliefa că „tineretul şcolar trebuie silit
să înveţe ori în limba polonă, ori în limba moldovenească, conform adevărului
că majoritatea elevilor sînt de naţionalitate polonă sau moldovenească şi că
limba polonă maternă trebuie considerată drept bază în studierea germanei”.
Oricât s-a străduit acest Jucovschi,
un mare denigrator al neamului nostru, să-şi argumenteze ideea primatului
rutean în Bucovina, inventând „dovada” şubredă că Viena oficială ar fi
promovat, chipurile, o politică de românizare a ucrainenilor de aici, în
domeniul şcolar situaţia a fost de aşa natură, încât el n-a putut să ocolească
adevărul. Şi adevărul era următorul: în primii 50 de ani de dominaţie
habsburgică în Bucovina, şcoli primare ucrainene n-au existat din simplul motiv
că lipsea obiectul şcolarizării în limba ucraineană. Copiii imigranţilor ruteni
din Galiţia Orientală reuşeau să înveţe în limba maternă fie la Clivodin, fie
la Davideşti, sate transprutene, însă în şcoli primare particulare şi cu
învăţători ambulanţi, „moscoviţi”, cum îi numeşte Jucovschi, şi fără
asentimentul autorităţilor locale. Ei, şi de ce putea oare domnul Jucovschi să
creadă că rutenii au început pe la 1800 să fie românizaţi de austrieci şi de
poloni, când, la începutul secolului al XIX-lea din, cei 198.481 de locuitori
ai Bucovinei, 150.000 erau români, iar 48.481 – germani, ruteni, poloni,
armeni, evrei, maghiari şi ţigani.
În anul 1816 consistoriul
romano-catolic din Lvov a dat o dispoziţie, în baza căreia nici un român nu
putea fi primit în învăţământ dacă nu era trecut la catolicism. E lesne de
înţeles că aceştia, nedorind să-şi părăsească legea strămoşească, au fost
înlocuiţi pretutindeni cu învăţători poloni. Elevilor, care erau surprinşi că
vorbeau româneşte, li se legau la gât tăbliţe cu chipuri de măgari, pe care le
purtau zile întregi, iar colegii lor erau siliţi să-i scuipe în obraz.
Şi aceasta se întâmpla la Cernăuţi,
prin anii 1843-1850, când în acest oraş locuiau 4.800 de români, 3500 de
ucraineni, 8.612 germani, 4.678 de evrei şi numai 810 poloni.
Încă la 5 septembrie 1837 înalte feţe
bisericeşti au cerut ca inspectoratul şcolar galiţian să fie împărţit conform
caracterului confesional şi naţional, între consistoriul ortodox răsăritean din
Cernăuţi şi consistoriul mitropolitan apusean din Lvov. Problema şi-a găsit
rezolvare prin decretul imperial din 18 mai 1844, dar prevederile lui au
început să fie înfăptuite parţial abia din luna februarie a anului 1850, adică
după ce Bucovina, graţie evenimentelor revoluţionare de la 1848 şi luptei
desfăşurate în parlamentul vienez de deputaţii români în frunte cu istoricul
Eudoxiu Hurmuzachi, a devenit ducat autonom.
Dacă sub oblăduirea consistoriului
romano-catolic din Lvov din 1816 până în 1850 au fost deschise în Bucovina doar
18 şcoli, apoi sub tutela consistoriului ortodox din Cernăuţi învăţămîntul
bucovinean a progresat foarte mult. În anul 1865 numărul şcolilor primare era
de 133, dintre care 108 – mixte, 12 – germane, 13 – ucrainene şi nici una curat
românească. Faptul se explică nu prin aceea că elementul românesc din Bucovina
ar fi fost deja în minoritate, ci prin aceea că în fruntea bisericii bucovinene
se afla un rutean, episcopul Eugeniu Hacman, care avea grijă, mai întâi de
toate, de deschiderea şcolilor dintre Nistru şi Prut, unde rutenizarea devenise
sistematică. Astfel, de la 1870 se înstrăinează şcolile româneşti din Zastavna,
Toporăuţi, Culeuţi, Ivancăuţi. În dosarele din arhiva fostului consiliu şcolar
al Bucovinei se mai păstrează cererile consiliilor comunale din satele
transprutene Piedicăuţi, Nepolocăuţi, Ivancăuţi, Sişcăuţi, Jucica, Lenţeşti, Şipenţi,
prin care autorităţile erau rugate să introducă limba română în clasele
primare. Anuarele şcolare din anii 1860-1880 arată că două treimi din
învăţătorii şcolilor primare dintre Nistru şi Prut şi judeţul Storijineţ
proveneau din Galiţia.
În primăvara anului 1869 consistoriul
bucovinean planifica deschiderea a încă 104 şcoli primare, însă învăţământul a
fost trecut în seama administraţiei publice şi acest plan a rămas nerealizat. În
baza legii şcolare din 28 mai 1868 şi a legii din 14 mai 1869 tuturor
naţionalităţilor conlocuitoare în Bucovina le erau garantate egalitatea şi
paritatea la învăţătură, nefavorizaţi pe tărâm şcolar au rămas doar copiii
românilor majoritari încă în ducatul austriac autonom, căci în 1875 rutenii
învăţau în 59, iar românii doar în 13 şcoli. De la 1875 până la 1885 numărul
şcolilor româneşti a sporit până la 80, iar în ajunul primului război mondial
din 531 şcoli primare doar 179 erau curat româneşti. De la 1900 înainte
intelectuali ucraineni şi învăţători aduşi din Galiţia câştigă, printr-o
propagandă foarte intensă, o parte din populaţie pentru ideea ucraineană, şi
astfel este pusă în pericol existenţa şcolilor româneşti din Mihalcea,
Corceşti, Volcineţii-Vechi, Dumbrava Roşie.
Dacă în şcolile secundare, 2 şcoli de
meserii, o şcoală de moaşe, în afară de şcoala de agricultură şi cea de cantori
bisericeşti, în 1888 predominau elevii evrei, atunci în 1900 la gimnaziul
superior din Cernăuţi din numărul de 1.101 elevi primiţi români erau doar 58.
La 1 februarie 1901 în cele 11 şcoli
populare din oraşul Cernăuţi contingentul elevilor români era de 1.419, ei
situându-se pe locul trei după germani şi ucraineni, întrecându-i numeric doar
pe poloni. Copiii românilor se înscriau mai mult la şcoli şi instituţii private,
ca internatul Societăţii „Şcoala română”, înfiinţată la 1884, Azilul de băieţi
români, Institutul şcolii române, sau deprindeau buchisirea în cadrul
cabinetelor de lectură şi şcolilor populare înfiinţate prin sate de Societatea
pentru cultura şi literatura română în Bucovina, un rol important jucându-l în
aceasta activistul numitei Societăţi George Tofan, care a condus şi revista „Şcoala”,
ce apărea din mai 1907. În aşa localităţi înstrăinate ca Panca, Comareşti, Costeşti
şi Mihalcea a deschis până în primul război mondial şcoli particulare româneşti
Societatea mazililor şi răzeşilor.
Deci, nu întîmplător, conform datelor
recensământului din 1930 numărul ştiutorilor de carte din Bucovina era de 65,7%
faţă de 38,1 % în Basarabia şi 57,0% în întreaga Românie. În comparaţie cu
rezultatele vechilor recensăminte, ştiinţa de carte s-a dezvoltat în cel mai
înalt ritm anume în Bucovina, cu 10,2% la fiecare 10 ani.
După numărul ştiutorilor de carte,
Bucovina se situa în cadrul României pe locul doi, după Transilvania. Dar
semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov urma să înstrăineze nordul Bucovinei de
ţară şi, în consecinţă, într-o regiune pe baza teritoriilor a trei provincii
istorice, şi alipită la Ucraina să fie creat un complex de condiţii
nefavorabile afirmării şi dezvoltării şcolilor române.
În anul şcolar 1940-1941 în regiunea
Cernăuţi au funcţionat 405 şcoli cu predarea în limba ucraineană, 114 – cu
predarea în limba moldovenească, 11 – rusă, 9 evreiască, în care învăţau 108
mii de copii. În anul şcolar 1944/45 numărul şcoliilor româneşti din această
regiune era deja de 96.
În anul şcolar 1945/46 avem 104 şcoli
aşa-zise moldoveneşti, în anul de învăţămînt 1946/47 numărul lor creşte pînă la
106 şi această oscilaţie rămîne inexplicabilă.
Fapt e că şcolile noastre nu mai aveau
să înregistreze în 50 de ani postbelici cifra iniţială de 114. Actualmente
numărul şcolilor româneşti din regiunea Cernăuţi este de 87, plus mai multe
filiale ale lor, la care se adaugă şi câteva şcoli mixte ruso-române şi
ucraino-române.
Cele 27 şcoli româneşti, lipsă astăzi
la numărătoare, n-au dispărut într-o singură noapte, cum opinează unii consângeni
de-ai noştri, ci ele au fost închise treptat, metodic şi anume în acele
localităţi, în care elementului rutean din Galiţia nu i-a reuşit să deschidă
şcoli ucrainene până la declanşarea primului război mondial.
De exemplu, în anul şcolar 1906/1907
la Ceahor a sosit o comisie compusă din inspectorul şcolar rutean Kupczanco şi
un funcţionar administrativ de la prefectura din Cernăuţi. Aceştia dau ordin
ca mai mult de 100 de familii de Ceahoreni să-şi înscrie copiii la şcoala
ucraineană. Ceahorenii se ridică împotriva acestui act de samavolnicie şi chiar
în aceeaşi zi înaintează recursuri, care şi aşa n-au fost rezolvate. Astfel, în
anul şcolar 1907/1908 şcoala românească din Ceahor avea peste 300 de elevi,
împărţiţi abia în patru clase cu patru învăţători români, pe când şcoala
ruteană, impusă de stăpînire, număra 57 elevi, împărţiţi în trei clase cu trei
învăţători din Galiţia . Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în satul vecin
Molodia, unde există o infimă populaţie ucraineană. Evident, în primul deceniu
al secolului nostru, stăpânirea s-a străduit să deschidă şi acolo clase
ucraineşti, şcoala din sat devenind astfel germano-româno-ruteană.
Ceahorul, Molodia, Corovia, Valea
Cosminului, Codru Cosminului sunt sate care în 1944 au intrat în componenţa
raionului sătesc Cernăuţi. Dacă locuitorilor satelor din fostele judeţe Storojineţ,
Rădăuţi şi Dorohoi li se recunoaşte după război dreptul la naţionalitatea
română, celor din fostul judeţ Cernăuţi, în afară de trăitorii în centrul
regional, acest drept le este contestat. Adică toată populaţia din satele din
jurul Cernăuţilor este „botezată” în mod arbitrar ca fiind „moldovenească” şi
copiii acestor „moldoveni” ce-au fost români sunt imediat privaţi de dreptul de
a învăţa în limba maternă şi şcolile din Corovia, Molodia, Ceahor, Valea
Cosminului, Cuciurul Mare sunt chiar în 1944 transformate în şcoli ucrainene.
La Molodia, bunăoară, s-a ajuns la o situaţie de-a dreptul paradoxală. Din
numărul de 3.700 de locuitori ai acestui sat, 3.100 sunt români, numai 600
ucraineni, dar şcoala medie din localitate continuă, desigur, să fie ucraineană…
Tot imediat după război au dispărut
şcolile româneşti din Panca, Corceşti, Petriceanca, Davideni, Banila
Moldovenească, Maidan, Storojineţ, Comareşti şi Şişcăuţi.
După două-trei decenii de funcţionare
au fost închise şcolile româneşti din cătunul Poieni al centrului raional
Hliboca, din cătunul Vulva, raionul Storojineţ, au fost transformate în şcoli
ucrainene, cea din Broscăuţii Vechi, raionul Storojineţ şi două şcoli din
Colincăuţi, raionul Hotin. Fără şcoală românească au rămas satul Tureatca din
fostul judeţ Dorohoi şi străvechiul târg moldovenesc Herţa. O şcoală
românească a fost desfiinţată în Seliştea - Nouăsuliţei. Tot după ani şi ani de
funcţionare au fost lichidate şcolile româneşti din suburbiile Cernăuţilor
Horecea – Mănăstirei şi Ţeţina. În anii 70, când în URSS este agitată ideea
contopirii naţiunilor sovietice, când limbii ruse i se atribuie rolul de
catalizator al societăţii multinaţionale, valul rusificării înghite şcolile
româneşti din cătunul Arşiţa şi din satul Pătrăuţii-de-Sus, raionul Storojineţ,
năpustindu-se apoi, dar cu mai puţin succes, peste şcoala medie nr.1 din Crasna
şi peste o şcoală cu bogate tradiţii ca cea din Mămăliga, fostul judeţ Hotin. O
şcoală rusă a fost deschisă la Ciudei chiar în vecinătatea celei româneşti. Având
un contingent de 84% de copii români, această şcoală avea menirea să
înstrăineze de neam copiii intelectualilor din satele de la poalele Carpaţilor.
* CV
1 Ţara fagilor,
Almanah cultural-literar, p. 26-33, Cernăuţi
– Târgu-Mureş,
1982.
2 Denumirea
școlii primare în Imperiul Austro-Ungar
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu