 |
|
Magda GRIGORE *
|
Nimeni nu mai e inocent în geometria realului.
Întâmplările nimeni nu le mai desface
până la inefabil.
Conversaţia aproapelui nostru ajunge la noi
prin ecouri. Colecţionăm amintiri
despre cei care am fost cândva
fideli identităţilor.
Nimeni nu mai e inocent în jocul cu soarta.
Mâna trădării ei s-a rafinat. Ascultăm
cuvintele vorbind între ele
despre gloria tot mai rară a experienţelor.
O lume însorită se încrucişa altădată
cu visul din
potirul de aur
al vârstelor
noastre.
Atât de
îndrăgostiţi de semne eram
încât luminăm
pentru ele drumul
acoperindu-l cu
o luxuriantă seducţie.
Nimeni nu mai e
inocent, azi,
când abia mai
trece prin viaţa noastră
câte o iluzie
despre clipele
celebrărilor
din trecut. Câte o aluzie
la ce am fost,
de fapt. O aluzie
cât un detaliu
al unei mari
evanescenţe.
Disimulare hamletiană
Realităţi mici în aversă
peste eul acumulat cu pudoare,
peste ficţiunea incompletă a sinelui
umilit de existenţa suverană.
Din evidenţe mici mă reconstruiesc
gândindu-mă mai ales
la dominaţia periferică a vieţii
despre care nu ştiu (în mod esenţial)
nimic,
printre aproximaţii de tot felul…
Acelaşi adevăr în imagini succesive
negându-se unele pe altele
cât mai confortabil, cu orgoliu,
în ambiguităţi flaşnetare,
în inserţii alb-negru.
Realităţi mici în aversă.
De cealaltă parte a peretelui
unde-mi scriu confesiunea
veghează, hamletiană,
disimularea.
Vis potrivnic
Mama mea era o fiinţă cu somn
îndoielnic,
cu mâini galbene de trudă
şi cearcăne sub care se ascundeau
uneori mările.
Mama mea era pântecele lumii acesteia,
al tuturor lucrurilor vii
care se mişcau o dată cu mine.
Ea singură se lupta de dimineaţă
până-n seară cu întâmplările răzbunătoare.
Hotărâtă îşi purta copiii în braţe,
ofrandă adusă unui zeu hidos,
fără să se împotrivească,
fără să vorbească –
îi pregătise încă de la naştere.
Noi nu simţeam deloc durerea,
încrezători creşteam
pe eşafodul propriilor oase.
Mama mea era o fiinţă
întunecoasă în bucuria ei de a trăi.
Încă mă visez copil
cum îmi ia capul în mâini
şi-l îngroapă
într-o miere putredă a nădejdii.
Poemul
Sunt.
Mâine nu voi mai fi –
pagina se va înnegri
şi cartea
mă va izgoni din ea!
Va rămâne ceva…
nimic în jur
nu se va schimba,
iar el, straşnicul poem,
la care trudesc,
nu voi apuca
să-l împodobesc –
singur se va rosti
şi nici nu-l voi şti.
Timp fastuos
Era o vreme când ne cântau pe ochi
păsările grele de râvnă,
eram heralzi
de-a înaltul timpului nostru fastuos,
trăiam
o regală dezordine a sentimentelor
şi a memoriei imediate,
coboram în linişti nenăscute
să adunăm snopi de cer.
Era o vreme de argint sonor.
Amiezile ei s-au copt sub tâmple
şi azi ne bucurăm de un fel
de-a ne aparţine
şi ne apărăm străini de sunetul de corn
din luminişul sângelui.
Aş fi îndurat
Nu mi-am găsit mormântul nicăieri,
altfel aş fi plecat cu Abel
spre flacăra nedomesticită.
Aş fi îndurat oasele întunericului
sfâşiindu-mi carnea luminii,
dar sicriul meu neumblat şi lunecos
n-are religie –
nu-mi vor încăpea în el
mâinile de-a curmezişul
şi chipurile la rând
nu le va putea duce
barca lui Charon –
nici ochii toţi n-o să-i încapă
sicriul meu din pământ făcut.
*poem inedit
dedicat mamei mele:
Podul dintre viaţă şi moarte
Ea se afla pe marginea vieţii,
sângele îi cădea încet, încet, în cer.
Ordinea lumii se inversase,
timpul aluneca grăbit, ca o apă
curgătoare,
o cascadă a clipelor sparte în cochilii
de scoică,
o cascadă a zilelor sfâşiate
care îşi pierduseră rostul,
reci, goale, cu sunet de bulgăre de
pământ uscat –
eu aşteptam pe marginea unui pat numai
al durerii,
al remuşcărilor aprinde de ziua ajunsă
în apus,
al remuşcării de a fi viu, de a rămâne
viu, de a rămâne în urmă,
rupt dintr-o îmbrăţişare mirosind a
moarte.
Tăcerii îi era frică, se cuibărise în
mine,
iar sufletul făcut arcuş pe vioara
suferinţei
cânta rugăciunea din urmă pentru ea,
doar pentru ea;
Speranţa cădea ca o piatră, uitându-şi
zborul
căzut în fântâna dinaintea lumii.
Mâinile noastre s-au atins pentru
ultima oară
la poarta dintre lumi, degetele ni s-au
desprins,
s-au despletit ca apele,
ce clipă, ce urgie, ce sete de aer,
ce suflu, ce gust, ce zgomot înăbuşit
în urechi,
ce stranie chemare a ecoului pe
marginea vieţii, ce frică!
Cel mai greu mi-a fost să urc cu ea în
braţe
podul dintre lumi, grea ca o aducere-aminte
–
toate bucuriile noastre căpătau gust
sălciu
din apa vânătă a timpului revărsat,
ce clipă, ce urgie, ce sete de aer!
Cu cât durerea devenea mai mare,
cu atât eu deveneam mai mică sub umbra
ei
purtând-o în braţe pe mama mea
care purta în carnea ei de ceară,
lumea.
Cu cât spaima devenea mai mare,
cu atât deveneam copil, uitând glasul,
un prunc
în grădina braţelor ei, ca într-un
aşternut divin,
fructul florilor din ochii ei,
luminându-i în van chipul.
Inima mea îşi arunca sângele din
fântâni în zadar,
să-i ofere rodia vieţii încă o clipă –
în zadar –
trupul ei avea liniile vieţii oprite,
închise,
întunericul ca o vrajă nedezlegată se
oprise acolo,
făcându-şi loc între noi.
Ochii ei au devenit dintr-o dată doi
cărbuni stinşi,
doar palmele mele ardeau încercând să-i
aprindă.
Podul dintre viaţă şi moarte
era luminat de toată memoria vieţii,
dar lumina înadins numai morţii,
drumului ei,
înaintea tenebrelor necuprinse
în care sensurile fugeau unul de altul.
Sub podul dintre viaţă şi moarte
spinii clipei din urmă îşi ascuţiseră
tăişurile,
atingeau cu lama rece trupul nostru
comun, de marmură,
mamă şi fiică, amestecate, îmbrăţişate,
nedezlegate,
curgând într-un fel neînţeles împreună
în moarte –
una ducând în moarte
bucuria celei rămase în viaţă, cealaltă
–
aducând în viaţă durerea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu