INTERSTIȚII - Sebastian EXARCU

Jurnal baroc

Psihiatrului Flondor prezența acestor scene anodine derulate dintr-un conglomerat caleidoscopic de amintiri nu-i rețineau atenția decât în măsura în care îl ajutau să degajeze din diferitele ipoteze elemente de cea mai largă generalitate, pe care să-și bazaze premisele unui diagnostic plauzibil. Preocupat intens de studiul tulburărilor de identitate disociativă în vederea susținerii unei teze de doctorat, Oliviu descoperise o terra incognita la care nu putea ajunge decât provocându-și pacientul să delireze, sedus de plăcerea de a broda, inventa, prelua senzații vechi. Aproape două luni după tentativa de suicid, Sepi se îngropase în muțenie, nu răspunsese la nicio întrebare, nu formulase nicio dorință; cu ochii închiși mai tot timpul își mușca doar buzele până la sângerare. Freud demonstrase că mintea e capabilă să „îngroape” amintiri neplăcute; Sepi nu se abătuse de la acestă schemă și, la un moment dat, îl indusese în eroare pe Oliviu, psihiatrul admițând că e posibilă chiar o asemenea ștergere cu buretele de către „prezența” unei alte persoane, personaj imaginar, în corpul pacientului, halucinația exercitând o influență corupătoare.

Încă din anul întâi, la o sesiune de comunicări un reputat psihiatru, Christoph Karadaglici, le recomanda studenților să țină un jurnal de caz în care să noteze observații făcute asupra pacienților, motivând că un psihiatru nu e un medic ca oricare alt chirurg, cardiolog, urolog sau ginecolog. Psihiatrul se deosebește de toți ceilalți prin faptul că fiecare pacient este pentru el o terra incognita. În cazul patologiei somatice diferența dintre o mie de pacienți suferind dureri specifice bolii este nesemnificativă în raport cu cea dintre doi pacienți afectați de tulburări psihice, întrucât, neavând un caracter material, nu pot fi determinate, experimentate empiric, ci doar gândite.

În cazul lui Sepi, Oliviu presupune consecința unor factori patogeni, de natură endogenă care modifică natura identității prin conjuncția aspectelor medico-psihiatrice cu cele axiologic-psihomorale. În maladia lui Sepi nu poate fi vorba despre o dezorganizare a vieții psihice, ci despre un alt fel de organizare a acesteia ca urmare a unui „cutremur” (care ar fi blocat cursul unui pârâu prin prăvălire de stânci și formarea unei bălți, a unui lac pe fundul căruia trebuie căutată albia pârâului zăgăzuit); codul lingvistic devenit incapabil să comunice trăiri care nu mai pot fi înțelese, se produce o rupere a punților, o separație de realul neinteligibil, incongruent. Pacientul în contextul gândirii psihiatrice aparține prin natura lui, axiologică sferei științelor umane. Elementul esențial care trebuie avut în vedere ca o condiție sine qua non este dimensiunea axiologică care încarcă o semantică subiectiv-simbolică, în momentul când delirul defulează depășind nivelul apetențial-pulsional al inconștientului.

Despre Septimiu chiar refugiații din Bucovina strămutați în T. nu știau mai mult decât că printre ei era singurul născut în Cernăuți, ceilalți fiind din localități învecinate.

În certificatul de naștere (cu mențiunea „Înregistrare reconstituită pe baza declarației martorilor Onăfreiu Bostan, 71 ani, și Neculuță Aluchiții, 76 ani) figurau doar data și locul nașterii, părinții fiind decedați.

În una dintre variantele apocrife, neinfirmată integral, Onăfreiu Bostan, bunicul matern îl crescuse ascuns până la trei ani și jumătate, când Arvinte Schipor, fost feșter pe domeniul lui Iancu Flondor, îl trecuse clandestin granița de la Ulma, unde avea parohia părintele Mitruță Exarcu (Dumitru, Mitruță), nepotul lui Onăfreiu. Ajutat de un notar din Bogdănești, părintele Mitruță a făcut și actul de înfiere: Tintin, singurul lui copil, murise înecat într-o bulboană a Siretului, unde se scălda cu copiii satului.

Gospodăria părintelui Diculea, tata Mitru pentru Septimiu, semăna cu cea a Bunucului Onăfrei: bucătăria cu cuptor pe care dormea împreună cu Bunucul și motanul Vasilică; aici Bunuca cocea mari pâini de secară pe care le ținea învelite în ștergare de in, într-o ladă cu făină de păpușoi; și după două-trei săptămâni pâinea era tot proaspătă. Aici mâncam seara în jurul unei măsuțe rotunde cu trei picioare: fiecare aveam locul și strachina lui pe care Bunuca o vârfuia cu barabule flecuite încoronate cu cârnați afumați și costiță prăjită cu ceapă; la mijlocul măsuții, un macorteț cu toarte în care vărsase două hladune cu chișleac de oaie nesmântânit din care bea fiecare după cât îl țineau curelele. Bucătăria avea un perete lipit de grajdul vacilor în ușa căruia așteptam ulcica plină cu lapte proaspăt muls de Bunuca de la Rujana, o vacă peticită cu roșu pe gât și coaste.

În ograda cât o toloacă erau casa mare, șura și ghețăria, grajdul cailor, două pivnițe, cotețele porcilor, găinilor, câinelui Macedon, magaziile de grâu, păpușoi, lemne. Forfoteau toată ziua printre picioarele oamenilor găini, curci, gâște, rațe leșești, bibilici. Bunuca le știa pe rudă și sămânță.

*

– Doctore, T. îmi era aproape necunoscută în afara ruinelor fostei Curți Domnești printre care mă plimbasem câteva luni ținând-o pe după umeri pe Alina: o meditam pentru admitere la Belle Arte. La fiecare colț de zid testam sărutul cu limba în gură și mâinile pe sânii pârguiți mirosind a parfum bulgăresc de Kazanlâc. Testările au continuat, după eșecul examenului, în decor insalubru contemporan, pe strada din spatele vestitului liceu, numit în acele vremuri șugubețe „Nicolae Bălcescu”, numele inițial era grevat de originea de mare boier a titularului. Niște stări de vomă dubioase, urmate de sondaje, delicat-metaforice, mi-au albit câteva nopți: probabilitatea ca Alina să devină studentă la clasa maestrului Stratulat era foarte mică, bazată doar pe ideea că trebuie făcută încercarea. În schimb, profesorul ei, cu certitudine, într-un precis termen calendaristic, devenea tătic, mic-scump-și-drag.

Când i-am spus doctorului D.D. isprava, m-a luat la rost, da’ ghini, do’le Sepi, diși nu ț-ai vărsat iubirea într-o gaură de japiță din așelea pi cari nu li satură nici righimentul di la Teiș?

L-am continuat în moldoveneasca lui, dom’ doctor, are o chizduță dulșe-dulșe-dulșe, di-ți vini s-o mănânci cu șorici cu tăt.

– Apăi, dacă-i așe, ad-o s-o drămăluim șî noi.

– Și?

– A văzut-o. Dacă n-o vedea doctoru’, nu scăpam fără pensie alimentară. Așa a fost să fie.

*

(Selectez dintr-un jurnal puber după schema Aizic)

*

 (11)

L-am întrebat pe Aizic ce înseamnă jurnal.

– Şmicherie cu ghiuvent...

(14)

Macabii: Alexandru Eugen, centru înaintaş, Isakievici Karl, înaintaş doi, Kleinwachter Peter, înaintaş doi, Golembiovski Andrzej, extremă dreapta,  Ehrich Franz, extremă stânga, Platter Iulius, mijlocaş centru, Neueurbauer Rudolf, mijlocaş dreapta, Limberger Iohann, mijlocaş stânga, Weismann Mozes, bec la apărare, Wassermann Solomon, bec la apărare, Eu, portar, Wolf şi Hoffmann, rezerve.

Abatorul: Agavriloaie – capdeoaie, Burlă – barabulă, Breabăn – pişvaser, Lăpuşanu – chişleag, Nae – stăncoaie, Bujdei – mujdei, Pridvorean – henţ, Cernică – sculămică, Storojan – poghan, Ciornei – carici, Ailene – mămăligadinizmene; Poșovaică, Ciohodaru, rezerve.

*

De câte ori aduce castronul cu supa de pui, R(ebeca) nu uită să spună: „Pelicilină evreiască, vindecă răceala ain-ţvai”.

(15)

Prima zi de gimnazist. Sunt la B. În clasă suntem treizecişiunu de băieţi. La prima lecţie, domnul diriginte Colacin Basarab ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, unde am învăţat, ne-a aranjat în bănci. Pe mine m-a pus în prima bancă, pe rândul de la uşă, cu Ştefureac Liviu, un băiat din oraş, cu ochelari şi cu un neg pe urechea stângă. Cei mai mulţi sunt din oraş. Pe urmă, ne-a spus cum trebuie să ne purtăm în clasă şi în pauze, cum să dăm bună-ziua domnilor profesori în şcoală şi pe stradă. Pe domnul director îl cheamă părintele Huşceag Pavel. Taicu îl cunoaşte din armată.

Apoi am cântat imnul.

Când ne-a întrebat cine ştie să dea tonul, nimeni n-a ridicat două degete. Domnul diriginte s-a uitat la mine:

– Nu ştii, Diculea?

M-am înroşit şi am spus că ştiu.

– De azi înainte, tu dai tonul. La începutul şi la sfârşitul orelor, veţi cânta Trăiască Regele.

După ultima lecţie, Taicu mă aştepta în curte.

– Hai acasă, moşule, i-a zis lui Ţacu, domnul ștudinte a început-o bine.

M(oșe) m-a pus să povestesc, de faţă cu toţi ai casei, ce am făcut de la prima până la ultima lecţie.

– Brava, Ionuţ, ştiam eu că badea Toader are fişior fain.

R. ne-a invitat ziţen să esen. A adus castronul cu supă de găină. Bănuţii de grăsime îmi făceau cu ochiul.

– Foamea-i cel mai bun bucătar, zice Icuţa.

R. mi-a pus o jumătate de polonic şi o bucăţică de aripă: „Ca mâine îşi ia zborul şi Mihăiță”.

A adus tava de gogoşi, Icuţa le zice pampuşte. A. Le rupe în două, mănâncă umplutura de dulceaţă şi coaja o pune pe farfurie. R. strânge din ochi şi din umeri, M. glumeşte: „Câte căciuli, atâtea nascraconii...”. A. se face că nu ştie despre cine e vorba şi mai ia o gogoaşă.

(18)

R. face maţa (cinci feluri de făină amestecată cu apă şi coaptă după ceas, nu mai mult de optsprezece minute, înainte ca aluatul să crească). Cea mai bună e smura (azimă păzită!), specialitatea ei.

(19)

– Vreau să vă cer un sfat, domnule profesor. E folositor un jurnal?

– Da... Poate fi însă şi periculos, trebuie să fii atent ce scrii şi, mai ales, nu la vedere... Nici mie nu mi-l arăţi. S-au întâmplat lucruri dureroase: ar fi păcat să ai de suferit pe nedrept, din lipsă de prudenţă. Limitează-te la impresii de lectură. Şi cărţile trebuie alese cu grijă, unele..., dar dacă îl păstrezi în taină, e util, şi acum si nu e exclus, mai târziu...

(20)

Sânul lui Avraam: focul arde de dimineaţă până seara. R. şi nurorile au şorţuri de stambă înflorată. Se perpelesc pe lângă plită, umplând casa de toate mirosurile bucătăriei cuşer. De Savuot fac prăjituri cu lapte, plăcintă cu brânză şi stafide, ştrudele, baclavale; de Hanuca, clătite umplute cu povidlă şi nucă, tocinele, cremă de zahăr ars, colţunaşi cu smântână. Cele mai bune prăjituri sunt urechile lui Hadam, pregătite pentru Purim, cea mai veselă sărbătoare: cele trei fetiţe, îmbrăcate în rochii lungi (ale S. şi B.) au coroniţe pe cap şi panglici pe frunte, cântă şi îl spânzură pe Hadam, o păpuşă urâtă, ca o sperietoare de ciori. M. şi R. bat din palme şi după fiecare strofă cântă toţi la-lai-la, lai-la-lai, apoi beau horset din pahare cu picior subţire şi se înclină:

– Lă Háim!

Toţi ai lui M. sunt plini de pistrui şi cu părul roşu. Când îi mângâie pe cap, M. zice: „A fost ruginită ţeava puştii...” şi trage cu coada ochiului la R., care trebăluieşte şi nu aude pe M.

Octombrie

(4)

„Tăiere”, prof. mate, fost căpitan de cavalerie, umblă cu cizme lustruite, pantaloni cu vipuşcă roşie. A fost prizonier şi a venit cu divizia „Tudor Vladimirescu”.

– Clasă, dreeepţi! Bună ziua, clasă!

– Să trăiţi!

– Pe loooc... repaus. Staaaţi... jos!

La tablă, Galan nu ştie tabla înmulţirii şi a greşit de două ori calculul:

– Te tai, ghiorlane! Ce-i aia?

Îl pupă pe frunte:

– Să-i spui mă-tii că te-am pupat în cur.

Nimeni nu râde. (Face curte bucătăresei lui F., care primeşte nota zece de fiecare dată pentru un exerciţiu foarte uşor).

Vacanţa

Anul acesta n-o să mai merg cu steaua. A. mi-a împrumutat toate Doxurile lui, trebuie să i le duc înapoi când începe şcoala. „Tăiere” ne-a dat de rezolvat 150 de probleme, la geografie am de desenat trei hărţi, la anatomie, două planşe, la desen, o compoziţie cu subiectul „Iarna la noi în sat”.

*

Au mai rămas două zile din vacanţă. Ieri şi azi m-am dat cu sania până a ieşit luna. Icuţa mi-a împletit un flanel alb, pe gât şi la mâneci i-a cusut modele cu lână neagră şi roşie. Taicu i-a pus nasturi din corn de cerb: „Mă, dom’ ștudinte, o să bagi în boale toate fetele”.

*

Când a venit de la biserică, Taicu i-a spus Icuţii că nu mai avem rege... L-au fugărit comuniştii şi ruşii...

– N-o să mai dau tonul să cântăm imnul?

– O să cântaţi... prohodul!

*

Au venit pe la noi uncheşul V. Şi mătuşa D. Şi au vorbit cu Taicu până seara târziu: „Du-te, mă, Mihăiță, dincolo, că ce vorbim nu e de copii...”.

Ianuarie

(10)

Pe zidul de la Primărie, pe gardul bisericii, pe uşa liceului sunt lipite afişe mari, rupte la mijloc, care atârnă ca nişte prapuri bătute de vânt: renunţând pentru mine şi pentru ei la toate pr... pe care le... ca Rege al României... poporului român libertatea... formă de Stat.

Mihai... la Bucureşti, astăzi, 30 dece...

La dirigenţie, C.B. ne-a spus că ţara noastră se numeşte Republica Populară Română şi a scris pe tablă.

M., la masă: „N-ar fi rău, să fie bine”, vorba lui tata, sărăcuţu, „mai scumpă aţa decât faţa”.

(12)

Toate cărţile din biblioteca liceului au o ştampilă rotundă pe care scrie Societatea culturală BUCOVINA, România (cărţile au fost aduse în timpul refugiului).

(13)

O pasăre albicioasă pe pântec, cu aripi albastru-verzui, cioc roşu, picioare negre, se uită la mine prin geam. Când închid ochii, văd puzderie de bastonaşe, cerculeţe, biluţe galben-sângerii, roş-albăstrui, tivite cu negru şi roz...

(25)

S.D. are un mărar negru şi creţ, sârmă oţelită – ne schimbăm cu rândul în banca din faţa catedrei, să vedem cum îi iese prin chiloţii roz.

Vacanţa mare

Icuţa a pus coroniţa la icoană, pe cele de la primară le-a aşezat în lada ei de zestre.

L-am ajutat pe Taicu să repare acoperişul la şură. Mi-a povestit despre un călugăr de la Horaița, care umbla cu o cutie de lemn şi o arăta numai fetelor. Când îl întrebau ce-i aia, călugărul ridica încet capul: „Ce să fie? Omul mort şi socoteala-i vie”, răspundea tot el trăgând pe dedesupt o sforicică: o aşchie pusă între picioarele mortului se ridica brusc. Fetele îl scuipau şi fugeau. Să fi fost Moştoacă?

*

Aseară, Icuţa se văita că o dor picioarele şi în ciubăr.

Icuţa a început să plângă şi Taicu a ieşit să fumeze.

*

Azi am stat toată ziua pe bahnă. Nu s-a schimbat nimic, parcă n-ar fi trecut un an de când am fost ultima dată. Umbre înlemnite: fiecare copac creşte dintr-o umbră; când eram mic, stăteam cu capul în iarbă şi picioarele în sus. Aşteptam să-mi intre ceva prin păr şi să-mi crească frunze la degetele de la picioare...

*

Dimineaţă a venit la Icuţa Vasilisa a lui Şotropa. Taicu a ros întruna mustaţa: „Idoliţa n-are hodihnă, umblă numai după furlai-fâsuri, muierea, la iuţeală, când i se pune pata, e mai rea decât moartea; bleaftura spurcată are fierbinţeală la biboşcuţă”... A înhămat pe Ţacu la căruţă şi a plecat.

*

Taicu a fost plecat toată săptămâna. Când l-a întrebat Icuţa ce a făcut, a zis că a vândut brânză de pe Penteleu. Taicu e epitrop la biserică. Duminică stă lângă strană şi ţine isonul. La unele cântări, dă el răspunsurile în locul dascălului. Are glas puternic, răsunător. Când iese din altar, preotul îl cădelniţează întâi pe el. N-a lipsit de la nicio slujbă. Mă ia cu el în fiecare duminică să spun Crezul.

*

Duminică, după slujbă, ne-am întâlnit cu domnul învăţător Alupei. Era cu nepotul lui, Oreste, venit în vacanţă la bunici.

*

Am fost la Oreste, care mă învaţă să joc şah. Vrea să se facă profesor de matematică; şi tatăl şi mama au fost profesori în Bucureşti. Acum, tata e la închisoare şi mama lucrează în fabrică. Mâine mă duc iar. Taicu mi-a spus că de la toamnă voi sta la internat, ca să pot învăţa mai bine, să iau premiul întâi, ca Oreste.

*

Oreste mă învaţă să merg cu bicicleta: am căzut, m-am lovit la cap şi la picior, până seara, julitura a prins coajă.

*

Azi am mers singur, Oreste alerga în urma mea:

– Privirea înainte! Fii atent! Privirea înainte! Fii atent să nu cazi!

N-am căzut niciodată. După aceea, am jucat şah:

– E mai greu decât cu bicicleta.

Oreste merge la şcoală cu tramvaiul. La Bucureşti elevii au uniformă şi fumează în closet.

*

Oreste a venit pe la noi: l-am ţesălat şi periat pe Ţacu şi l-am învăţat pe Oreste cum să stea în şa. Ţacu e blând şi lui Oreste nu i-a fost frică. Bunicul lui nu are cal, numai vacă şi două capre. Mâine mergem cu Ţacu în bahnă.

*

Oreste citeşte cărţi în limba franceză: m-a pus să spun Napoleon sedan sedan sedan sedan.

– Nazalizarea e bună. Ştii ce înseamnă? Cine a fost Napoleon? Nu ştii? N-ai învăţat la şcoală? N-ai citit? E posibil să nu ştii cine a fost Napoleon? În ce clasă eşti? Chiar aşa... şi tot trebuia...

L-am întrebat pe Taicu.

– Dacă îi bătea pe ruşi, nu mai dam eu cote de lână, brânză, lapte, fulgi, ouă..., ouăle mă-sii de cote!

Astă-iarnă, înainte de Crăciun, unii au spânzurat o găină de uşa primăriei şi i-au legat de picioare o scrisoare: „Tovarăşe preşedinte, m-am spânzurat că mi-e curul îngheţat şi nu pot să dau cota la stat”.

Icuţo, ştii ce mi-a spus ăsta a lu’ Pesmete de l-au pus ei primar?

„Tovarăşu’ Diculea, chiar dacă ai vândut oile, cotele tot trebuie să le dai, că la mine figurezi cu ele pe anul ăsta. Aşa înţelegi dumitale să întăreşti alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea?”

Dacă ar şti el ce i-am zis în gând: „Alianţa mă-tii de fleandură cu cine te-a băgat în scăldătoare, să vezi tu ce alianţă îţi dau când or veni..., veni-le-ar rău şi ălora că nu mai vin odată...”.

Taicu se-nroşise ca opărit: „Alianţă?! Bine, bine, zădăreşte-mă tu mult cu alianţa ta...”.

Şi-a luat căciula şi a ieşit furios, parcă eu cu Icuţa am fi fost de partea primarului cu care se certase.

*

Poimâine, Oreste pleacă la Bucureşti; mi-a dat adresa să ne scriem. Abia aştept să înceapă şcoala.

*

Azi am făcut patul pentru internat. Miroase a brad şi răşină. Taicu trage aer în piept:

– Numai închizi ochii şi te vezi în pădure la Lăpuşanu.

Septembrie

(18)

Domnul pedagog David e băiatul lui M. A venit şi A. la mine. Avem alt diriginte, Iţcuş Ernest, profesor de educaţie fizică.

(21)

La ora de fizică, elevul de serviciu bagă capul pe uşă:

– Elevul Diculea Mihai, la cancelarie.

În biroul domnului director, Taicu cu căciula în mâini, cu faţa boţită, neras. Directorul pune mâna pe umărul meu:

– Eşti învoit pentru trei zile. Cine-i diriginte? Îl anunţ eu. Roagă un coleg să-ţi ia lecţiile. Domnule Diculea, încă o dată, condoleanţele mele, mergeţi sănătoşi, Dumnezeu să vă aibă în pază. Toţi suntem muritori, mai devreme sau mai târziu, când ne va chema la el Părintele Ceresc...

Brişcuţa era în curte. În ea, sicriul.

Taicu merge pe jos, cu căciula în mână, lacrimile îi curg prin şănţuleţele de pe obraji. Rămâne mult în urmă, dă din când în când din mână... Ne ajunge, pune mâna pe coşul brişcuţei, îl ia pe Ţacu de căpăstru şi merge cu el ca la arat...

Vede că plâng:

– Nu-mi mai fă şi tu sânge rău!... izbucneşte el în hohot... Prea mult a suferit.... cât am rânit la porci... când am venit, era în mijlocul casei, cu ciubărul răsturnat... Doamne, Doamne, cum îi pedepseşti tu pe cei buni...

La poartă sunt femei din sat, miroase a tămâie:

– Au fost părintele şi cu dascălul şi au slujit...

Icuţa abia se mai vede din flori, seamănă cu o păpuşă cu ochii închişi, în mâini ţine o lumânare lungă, încolăcită, lângă pereţi, pe o parte şi cealaltă a mesei stau pe laiţe sau în picioare femei bătrâne, vorbesc în şoaptă, una rupe mucurile lumânărilor din sfeşnic, potriveşte câte o floare... Taicu stă în uşă, parcă n-ar vrea s-o lase să iasă...

Soarele mă frige pe spinare ca un fier înroşit, bulgării de pământ se prăvălesc peste capacul sicriului, şi o aud pe Icuţa abia şoptind: „Încet! Încet! Să nu se rupă ceva...”.

Când mă trezesc, casa e goală... Taicu stă în prag cu capul în mâini, în barbă i-au mai rămas numai câteva fire cafenii, mustaţa i s-a albit toată, parcă ar fi Moş Crăciun..., aprinde o ţigară şi la primul fum îl îneacă tusea, scuipă, tuşeşte, tot corpul i se cutremură, iau repede o cană cu apă şi-i dau să bea:

– Mult a fost, puţin a mai rămas... mai dă-mi una... şi dintr-o dată, izbucneşte într-un hohot horcăit din străfundul bojocilor, îşi dă cu pumnii în cap:

– Cu ce ţi-am greşit, Doamne! De ce mi-ai luat-o?

Octombrie

(28)

A fost Taicu la mine:

– Am schimbat banii, le-am dat o desagă şi m-am ales cu ăştia, patru sute pe un leu nou, să văd acuma cât mi-o lua să-l potcovesc pe Ţacu, mi-or ajunge?

Îl văd că-şi stăpâneşte cu greu tresărirea mustăţii, cum face când e cătrănit.

– Ia şi tu zece lei, vezi unde-i ţii, să nu ţi-i fure... Să ai un ban la tine, pui o lumânare pentru Icuţa, Dumnezeu s-o odihnească în lumea celor drepţi. I se pare că mereu păşeşte cineva în urma lui:

– Mă opresc eu, se opreşte şi umbra. Mă întorc pe călcâie, nimeni.

– Să fie Icuţa?

– Nu-s paşii ei, sunt paşi de bărbat, o fi poate... Mântuitorul...

Noiembrie

(7)

Oamenii se culcă cu frica în oase. De moarte nu mi-e frică,/ Numai de maşina mică,/ Că vine şi mă ridică!

Decembrie

Nu ştiu când a trecut trimestrul... Cu o săptămână înainte de vacanţă, a nins continuu: ningea toată noapatea, şi dimineaţa ori la prânz se oprea. Seara începea iar...

Taicu a venit şi m-a luat cu sania. De când a murit Icuţa, îmbătrâneşte parcă în fiecare zi. Seamănă mai mult a bunic. Şi Ţacu a îmbătrânit, a mers mai mult la pas prin zăpada care îi ajungea aproape de genunchi. La Coasta lui Tămâie ne-am dat jos şi am mers în urma saniei, ca atunci când am îngropat-o pe Icuţa.

Pe Macedon l-am auzit lătrând când încă eram în dreptul lui Ceacâru. Cum m-a văzut că am intrat în curte, a început să se tăvălească prin zăpadă, cum îl tăvăleam eu, se lăsa cu botul pe labe şi, hoţeşte, se repezea şi-mi sărea pe piept. Alerga să-l prind, se oprea şi mă aştepta să mă iau după el. Taicu zice că în toamnă, după ce am plecat, n-a mâncat nimic o săptămână, bea numai apă din trocul raţelor.

– Pe Icuţa a plâns-o cel mai rău: la miezul nopţii începea să urle de ziceai că-i iese sufletul...

*

Taicu a tuşit toată noaptea. A ieşit afară. I s-a părut că umblă cineva prin şură. Mi-e frică să mă gândesc la ceva rău.

*

De când a murit Icuţa, nu s-a mai dus la biserică. Nu l-am întrebat niciodată de ce.

Februarie

(11)

A venit A. la mine, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la mama Ana, plăteşte el. Mi-a spus un „secret”: David şi Solomon, cu nevestele, pleacă la Palestina. După ce se aranjează acolo, îl iau şi pe el: „Să nu sufli!”. Mi-a arătat un pumn de alune americane: „Ştii când le sugeai?”. Pe buza de sus i-a ieşit un puf negricios, părul i s-a încreţit şi mai tare: „Fac iconomie la pieptene!”.

(A.: „M-aş face medic cu o singură condiţie: dacă aş putea să-mi disec creierul. Voi lăsa prin testament această dorinţă, s-ar putea ca rezultatul să ajungă cândva la mine”. Îmi face cu ochiul şi-mi dă cu cotul. Nu-l înţeleg.)

Noiembrie

(2)

De la ultima însemnare, au trecut mai bine de douăzeci de ani. Când? Nimic despre căsătorie, despre naşterea D(ianei)?

Stăm în casa Taicului. El s-a mutat în cămăruţa pe care o avea în şură, înainte de a face casa. Dispensarul e în şcoala veche, în clasa în care am învăţat, alături de postul de miliţie.

(3)

Aseară s-a transmis pe doi Pastorala. Va trebui să cumpăr un pick-up. Am văzut discuri cu poveşti pentru D.

(4)

Ploaia supralicitează nervii, îngroapă zilele în prohodiri lungi de acorduri care se preling de pe acoperişul putred. N-am primit (două luni întârziere) buletinele de analiză de la izvorul Icuţa (de insistat vineri la şedinţă).

(6)

– Ce mai face badea Toader? N-a mai venit pe la mine, mai stăteam de vorbă...

– A murit anul trecut.

– Să-i fie ţărâna uşoară, că n-a trăit degeaba. David şi Solomon, cred că ştii, sunt la Berşeva, fac afaceri cu A., ăştia tineri intră peste tot, ca puricii în blana câinelui. Am fost la ei, sunt prea bătrân să fi rămas, obişnuinţa e mai rea decât boala. Bunica, mama, Rebecca sunt aici, cine să aibă grijă de mormântul lor? Mai suntem câţiva jidani... Am zis mereu Be Shana Haba’a Be Ierushalaim, şi acuma a rămas aşa, doar und so weiter...

(9)

Nessul face minuni: dacă aş lucra în fiecare zi ca azi, în doi ani aş termina cartea asta care îmi stă pe cap. Dacă nu mi-o lua-o înainte altul mai vrednic. În fond, ideea nu e chiar aşa de grozavă (n-am zis genială) ca să nu-i treacă prin cap şi te miri cui.

(10)

Diem perdidi.

Moştoacă a murit, era mascota oraşului. A rămas Cezar...

(11)

„În vremea marelui krach, contele Lupşa a vândut partea lui Lăpuşanu îmblănită cu păduri de brad şi molid, până în poalele Crasnei; au rămas doar coastele cu hăţiş pădureţ ale Ciudeiului la piciorul ridicării de dealuri de unde începeau lacurile şi aşezările guţanilor. Mai sunt doar câteva sate risipite, cel mai mare, Horod, are mai puţin de cincizeci de case împrăştiate pe dâmburile de dincolo de Storojeni, unde se termină drumul nou şi încep cărările. Vechiul drum, cu stâlpi cu pajere, părăsit înainte de război, abia se mai cunoaşte: venea din vale, de la câmp, trecea prin Negreni, Părhăuţi, Crasna, şi mergea şerpuit până intra la Tărăşeni, în şleaul cel mare al Cernei.

Dincolo de Borduş, la Ciudanoviţa, fusese cândva o lavră, în care monahii aduceau cele şapte laude Tatălui Ceresc. Au ars-o leşii. Se văd şi azi temelii groase de patru coţi din lespezi şi bolovani (...). amirosindu-le a fum de foc, oamenii i-au zis „Pojorâta”. Doi fraţi au fugit de acasă, din Horod, şi s-au însurat cu două fete din Milisăuţi, s-au aşezat lângă lavră. Într-o vreme, satului care s-a format îi zicea Bezdead, acuma-s Frătuţii Vechi. În biserica de aici au ascuns călugării de la Bistriţa, în vremea bejeniei, icoana făcătoare de minuni a Sf. Ana şi alte odoare bisericeşti; icoana o primise în dar doamna lui Alexandru cel Bun de la împăratul bizantin Paleologul (...).

Guţanii n-au urice de întemeiere, zic că sunt ai pământului, de când îi Lăpuşanu, trăiesc neopriţi de pravilă, după stipendia fiecăruia, îşi ştiu megieşiile din moşi, nu calcă hotarul nimănui, dar nici pe al lor nu sunt mulţi să îndrăznească a-l trece, până la destrunchierea de ţară au fost scutelnici cu carte domnească de poruncă (...).

Casele şi acareturile sunt din bârne înnegrite de vreme, învelite cu draniţa pe care cresc păloage de muşchi verde, pe cele mai vechi sunt şi ciuperci.

De stat nu sunt înalţi, poartă cuşme ţuguiate, bărbi tăiate scurt, au feţe roşii plesnind de sănătate, sunt iuţi în mişcări, puţini la vorbă. Oamenii le pricep limba, amestecată cu ziceri vechi şi străine, fără să o poată vorbi, au cuvinte pe care le spun între ei (...). Poartă sumane negre, berneveci (iţari), opinci din porc mistrţ, ciupac, gâtă, pregătitoare. Femeile umblă în catrinţe învârstate în negru şi roş, bondiţe şi caţavenci tivite cu dihor, casânci cu flori mărunte pe margini, tulpănele cu ciucuri înnodaţi. Bărbaţi, femei, umblă pe căiuţii lor mărunţi şi buiaci.

Nu ştiu carte, spun rugăciunile în cor la o icoană cu Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. La sărbători şi nunţi, starostele, care e şi preot şi jude, îmbracă suman alb, pe care îl hărăzeşte urmaşului în ceasul din urmă. Morţii îi îngroapă laolaltă, unul lângă altul, să nu se risipească, şi îi încrestează cu cruce, după cât a trăit fiecare.

Negustorii arar ajung la ei. Au oamenii lor cu care fac târguieli, să nu-i înşele creiţarii falşi”.

(Alex. Alupei, File de monografie, Editura „Armonia”, Cerna, f.a.)

(25)

Am remaiat trei perechi de ciorapi pentru L.

Martie

(4)

Spânzurată deasupra oraşului aproape o săptămână, ploaia spală zidurile şubrezite de igrasie, mucegai, ciuperci băloase, purulente, mustind de un suc fetid, gălbui, lipicios ca nişte nuci, copacii îşi plâng tristeţea cu lacrimi reci, dulci-sălcii.

(5)

R(oşoiu), aferat, parcă vine faza naţională a… Cântării. Şcoală serioasă de… trepăduş.

– Tocmai vorbeam aseară cu Eliza (nevastă-sa): „Ce-o fi, dragă, cu Lupuleştii? S-or fi supărat că nu i-am invitat la nunta băiatului?”.

Ştii ce-a fost pe capul nostru? Tărăraie mare! Credeam că-mi dau duhul. Venim într-o seară pe la voi, tot vrea Eliza să te consulte, iar o doare capul.

– O fi de la surmenajul cu nunta?

– S-ar putea. Băftos ăsta micu, ’l-n doagă pe mă-sa de puşlama! Nu că-i fi-miu, da’i dat dracului, peşte, uite-aşa dă din coadă, uite-aşa alunecă… săptămâna viitoare pleacă în Italia şi rămâne în… Izrael! Ha-ha-ha! Auzi idee la el! L-a pus socru-miu în relaţie cu băiatul lui Bleier, Albert, nu cred că-l şti, e plecat de mult, vor să pună pe picioare un gheşeft.

Hai c-am întârziat! Te-am pupat, mă aşteaptă Eliza la Alexandreşti, stăm şi noi la… o piatră, ce altceva să faci în Bogdăneştiul ăsta al nostru, nu vezi că nu mişcă nimic?

Înainte mai venea câte un teatru, câte un circ, acu, nimic; film şi televizor, tot aia şi aia, mai vrea omul şi o gură de văzduh proaspăt… Doamna Diculea cum se descurcă cu aia mică?

– Cum fac toţi ceilalţi.

– Să creşti un copil, e ceva, vrea şi el o bomboană, o jucărie, o ghetuţă, eu am scăpat, până or veni nepoţii, da’ vedem noi…

– Te-am reţinut, oi fi având treabă… noroc să fie, că nu murim noi aşa, de proşti… A propos, îl ştii pe doctorul Falcă?

– Din vedere…

– Ce vedere, dom’le, cine n-a auzit de el? Doctorul Falcă de la Horaiţa! A făcut omul avere solidă, nu aşa… trei surcele, cinci belele! Avusese cheag, e drept, şi de la părinţi, şi ai lui şi ai nevestei, n-a ieşit din Horaiţa decât o singură dată, când… s-a însurat. A strâns pentru copii. Şi? Băiatul – împuşcat pentru o curvă din Bucureşti, fata s-a măritat cu un beţiv, l-a bătut ăsta pe Falcă până l-a băgat în balamuc. Dom’le, când nu e noroc, nu e, şi gata! poţi să te dai mata şi cu zgaraibele-n pod, şi când nu e, n-ai ce-i face, e la câte unii, de zici că… La spital ce mai e? Am auzit că-l schimbă pe director, că l-ar fi prins nevastă-sa în flagrant cu…

– Nu-i adevărat, n-am auzit.

– Vezi, dom’le, lumea? Dacă n-are ce face, inventează, aşa i-am zis şi eu Elizei: „Fugi d-aci, dragă, ce te iei după calomnii?”. Fi atent, uite-l pe Marcovici, am auzit că i-a făcut felul docotriţei ăştia de a venit acu în locul lui Volovăţ.

– N-am auzit, nu-i adevărat.

– „N-am auzit!... Nu-i adevărat!...”. Hai că-mi placi! De tine de ce nu vorbeşte lumea?

– Nu ştiu.

– Lasă, dom’le, că n-o fi chiar toată lumea chioară şi surdă, până nu dai din cur, nu iese fum.

Mai

(14)

Teiul se pregăteşte să-şi aprindă florile însetate de lumină. Când voi avea o casă, o voi îngropa în flori de tei. Mirosul lor, sunt convins, are influenţe benefice asupra celulei creatoare. Cum nu i-a trecut nimănui prin cap să cerceteze fenomenul, ar trebui s-o fac cândva. Poate la pensie.

(15)

Într-un spaţiu fictiv interior al umbrelor ce aş fi putut fi – cioban, ţapinar, crâşmar, vânător, cojocar, babă, moşică, vrăjitoare – crescute unele din altele, fantomele oploşite în mine nu cunosc hotarul dintre a fost şi este. Straturi peste straturi de detalii supradimensionate ca ale unui tablou văzut de la mică distanţă, imagini frânte, vorbe răzleţe, vag legate între ele, într-o multiplicare contradictorie, de neînţeles, mişună în jurul meu, plutesc în roiuri, asemenea fulgilor de zăpadă ce se topesc imediat când încerc să-i reţin, încât nu mai ştiu unde sunt, în umbrarul de pe bahnă sau în tenebrele halucinaţiei.

(după-masă):

Lăpuşanu nu-i ca ceilalţi munţi. Vârful nu e ascuţit, seamănă mai degrabă cu o imensă căciulă turtită de zăpada care se topeşte toată vara, se scurge pe stâncăraia pieptului, intră pe sub pământ în bahnă. Ca un ecou venit de dincolo de lume, strigăte înfundate, răguşite – hăăăp – hăăăp! h-ă-ă-ăp-hă-ă-ăp! hăăp! hăăp! hăăp! – sunt urmate de şuruirea trunchiurilor pe jgheab până în bahnă.

(16)

Moșe: „Prea bine n-o fost înainte, amu-i rău, da’ nici bine n-o să fie. Un evreu fără Tora e ca peştele fără apă. N-am fost buiac de felul meu, nu-mi trebuia femeie pentru distracţie, îmi trebuia mamă. Lăudatul şi scărpinatul nu costă bani, o ştiu de la tata, sărăcuţu, fie-i amintirea binecuvântată; când îl întreba careva, unde te duci, zicea, mă duc să fac ce nu pot să nu fac, îşi punea pieptarul în patru colţuri şi cu franjuri, şi-şi făcea rugăciunea de la miezul nopţii”.

Sebastian EXARCU