O carte
despre nepotolitul dor sau nevindecabila durere…
Rar mi-a fost dat să citesc o carte
autobiografică – ale cărei pagini să fie năpădite de un vezuvial şi nepotolit
dor după părinţii plecaţi în lunga lor
călătorie printre nori spre stele, aşa cum este volumul de poeme Mama, dăruit recent cititorilor de
către renumitul scriitor bucovinean Ion Popescu-Sireteanu, prin intermediul
editurii ieşene Taida. Şi mai rar
mi-a fost dat să găsesc, într-o altă carte, nevindecabila durere sufletească a
fiului, zbuciumul său continuu, plin de întrebări fără răspunsuri, de rugăminţi
fără împliniri, de un permanent dialog cu cea mai dragă fiinţă din lume – mama
– „plecată să adoarmă în margine de sat”, încă de când Ionică al ei, la o
vârstă prea fragedă, nu ştia dacă procesiunea creştinească a înmormântării
părea o glumă sau un simplu joc: „Mâna nu ştiam să i-o sărut / Când în flori a îmbrăcat-o satul / Eu credeam că-i glumă de copii / Şi-i un simplu joc de-a-nmormântatul...”, („Un
simplu joc”, pag.41).
Poemul „Moartea mamei” l-am putea
considera, fără teama de a greşi, nu numai punctul culminant al întregii cărţi,
dar şi tabloul-capodoperă ale cărui imagini reflectă marea traumă produsă în
sânul familiei poetului, în momentul în care ochii, frumoşii ochi albastri ai
minunatei mame, ai Veronicăi, au fost cuprinşi de un nedrept şi veşnic
întuneric: „Tata s-a aşezat în genunchi / Gemând ca un trunchi / Lovit de
secure. / Nu putea să îndure / Această plecare / Spre ţărmuri imaginare / Fără
îndemn, / Ne-am strâns lângă patul de lemn / Să vedem jocul de-a moartea şi
viaţa” (…) „Un cutremur ne-a prins şi o frică / Şi scânceam toţi / ─ Unde te
duci, tu, Veronică? / Cine să crească gloata?... / Se scutura cămaşa pe tata”
(...), (pag. 19). „Au prins să tragă clopote… / Gonea prin noi plânsul în
tropote”, (pag. 20).
După ani şi ani, când „pâcla argintie”
se prinde în pletele poetului, zbuciumul său sufletesc capătă o intensitate şi
mai mare, iar întrebările fără număr îi împresoară fiinţa până în cele mai mici
ascunzişuri ale simţirii sale: „Spune-mi, vântule, unde mi-ai dus-o? Spune-mi,
dorule, unde o pot găsi? Spune-mi, drumeţule, unde ai văzut-o? Spuneţi-mi,
munţilor, şi voi apelor, îi mai pot auzi cântecul? Spune-mi, gândule, îi mai
ştii chipul? Şi tu, suflete, mi-o poţi zugrăvi pe faţa apei? Iar tu, ochi al
meu, o vezi în adâncul timpului? Şi tu, Doamne, spune-mi de ce mi-ai luat-o
când abia ieşisem din gângurit?”.
Dacă în poema pastorală „Mioriţa”, o
mamă, plină de înfrigurare, îşi caută fiul „tot alergând şi tot întrebând”, în
creaţia lui Ion Popescu-Sireteanu, fiul cercetează întregul cuprins al
Universului şi al Firii pentru a-şi întâlni mama, dar, mai ales, pentru a
descifra taina plecării ei „pe ceea lume / Unde nu-s copii şi mume (…)
Berzele se-ntorc agale, / Colţul ierbii dă pe vale,/ Doar măicuţa nu mai vine,
/ Parcă a uitat de sine”.
Poetul, posedând o puternică forţă
lăuntrică, încearcă să treacă peste pragul nevăzut al spaţiului transcendental,
pentru a-şi aduce mama pe aripile unui vis: „Mama s-a întors din veşnicie, /
Vine iar în visul meu discret / Îmi aduce parcă apă vie / Şi tămâie sfântă de
brădet. / Vine mama ca un vânt subţire / Mă cuprinde-n braţe şi m-alintă / Sunt
parcă-n pridvor de mănăstire / Unde visul nu poate să mintă / Se ridică-apoi
şi-ncet dispare / Şi-o mai văd zburând uşor în zare”. („În vis”, pag. 33).
Rămânând tot în spaţiul Lumii
transcendentale, merită observat că Ion Popescu-Sireteanu „îşi construieşte”,
aproape într-un mod obsesiv, nenumărate dialoguri cu mama sa, dorind s-o
readucă, parcă fizic şi definitiv în Lumea reală („În visele mele”, pag. 46).
Poetul încearcă să aşeze o punte imaginară între fiinţa sa şi icoana vie a
celei care i-a fost „dulce mamă”, aceasta constituind, de fapt, o modalitate de
a se cantona într-o Lume spirituală cu înalte cote de simţire: „Ai plecat
demult, demult / Glasul tău ţi-l mai ascult / Te aud, lumina mea, / Foc de dor
şi trup de stea” („Ai plecat”, pag. 31).
Cum bine se ştie, coperta unei cărţi
este „prima poartă” deschisă cititorului spre sufletul şi gândurile autorului,
este prima provocare de natură vizuală, posedând „codurile ascunse” cu ajutorul
cărora pot fi mai uşor descifrate înţelesurile creaţiei artistice.
Ion Popescu-Sireteanu ne întâmpină în
cartea sa de poeme cu chipul mamei Veronica redat, într-un mod măiestrit, de
către talentatul pictor ieşean Liviu Smântânică. Artistul a reuşit să găsească
simboluri pe măsura încărcăturii sentimental-filozofice a celor 56 de poeme. Pe
fundalul de culoare crem (însemnând
căldură sufletească) domină chipul-icoană
al mamei poetului, degajând pe retina privitorului o prezenţă parcă veşnic vie
– aşa cum şi-o închipuie fiul ei, Ionică – o sfântă „aproape de sfinţi”… Roşul-sângeriu din titlu poate
simboliza, la rândul său, permanenta rană sufletească din care se scurg „lacrimile
de sânge” ale fiului, lacrimile de durere, de dor, de zbucium…
Cartea de poeme „Mama” îl surprinde pe
cititor cu o fotografie de familie, însoţită de motto–ul folcloric – „Eu de
mamă şi de tată / Nu mă satur niciodată” – ce exprimă, de fapt, caracterul
infinit al iubirii poetului faţă de neamul său, al focului nestins din inima sa
ce menţine „lamura”, puritatea dragostei, plină de credinţă, atât pentru cei
care i-au dăruit „răsăritul vieţii”, cât şi pentru cei din jurul său, pentru
oamenii satului natal şi ai întregului pământ românesc („Acasă”, pag. 9; „De
s-ar afla cineva”, pag. 11).
………………………………………………………………………………………………………….......…………………………...…………………………………………………………………………
Rar mi-a fost dat să întâlnesc, în
lecturile mele de-o viaţă, o carte ca un bocet, o carte ca un dor, o carte ca o
doină de jale, ca un trist colind şi, nu în ultimul rând, ca o fierbinte
rugăminte, în vis, a fiului Ionică:
„─
Să mai vii la noi, mamă…
─
Cum să mai vin dacă n-am plecat niciodată?... Cu voi am fost şi cu voi rămân
până în vecii vecilor” („E greu să mori?”, pag. 58).
Nicolae CIUREA-GENUNENI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu