EVOCĂRI - Mihai PREPELIȚĂ

Mihai PREPELIŢĂ *

Dor de Bucovina la Vulcana-Băi

Când am auzit de Fundaţia „Dor de Bucovina”, cu sediul la Vulcana-Băi (Vila Mareş), de dincolo de Târgovişte, n-am stat mult pe gânduri şi am răspuns unei solicitări căzute, parcă, din cer. Mi-a telefonat Eusebiu Platcu, profesor de română.

Am bolit o zi şi o noapte! La pat… pentru că mi-a stârnit un soi de cicatrice veche, care s-a dovedit că mai sângerează în tainiţele cele mai adânci ale sufletului meu de bucovinean.

Eus Platcu mi-a repetat de câteva ori la telefon, că nu se consideră scriitor. M-a cam tulburat cumva. Ca să nu întârzii, n-am dormit toată noaptea: am stat culcat, dar cu lumina aprinsă, pentru că nu am deşteptător.

Cu troleibuzul 85, de la Biserica Armenească (uneori circulă la un interval de 30-40 de minute) m-am trezit la Gara de Nord pe la orele 6.

Mă plimb. Sunt cam nervos. Nu-mi vine să mă aşez pe o bancă. Stau în faţa panoului electric „Sosiri”. Vine trenul. Călătorii dau buluc pe peron. Se calcă pe picioare. E o zi de muncă. Dar bărbatul (trebuie să fie destul de solid, după voce, am presupus, şi trecut de 70…), nu-i! Nu-i şi pace! Abia după ce s-a golit tot peronul, am descoperit un omulean-omăloi, cum se spune, în Bucovina, destul de gras, rumăn la faţă, cu o geantă mare în mână.

Ne-am îmbrăţişat.

– Eu sunt…

– Şi eu sunt…

Parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă.

– Păi, Mihăiţă, o să mergem la Manolescu. La birou.

– La domnul preşedinte:

– Da, la Niki…

Probabil, așa se scrie numele mic al şefului nostru de la Uniunea Scriitorilor, pentru care am votat şi eu de două ori.

– Pentru mine e domnul preşedinte… Mai e. Până în noiembrie 2013. Deşi am auzit că s-ar fi exprimat undeva: „Voi fi preşedinte până la sfârşitul vieţii! Cât o să-mi doresc eu...”.

Stăm, puțintel, pe o bancă. Faptul că „bucovineanul meu” (așa l-am botezat din prima clipă a întâlnirii) e născut acolo, la noi, mă (ne) leagă sufletește.

Nu este o simplă coincidenţă. Şi nici voia hazardului.

În viaţa mea, am, totuşi, aproape 65 de ani, am avut noroc de oameni, suflete cu totul deosebite, care s-au născut exact cu 12 ani înaintea mea (în 1935), dar şi de aceia care au venit pe această lume exact cu 12 ani după mine (în 1959). Fără explicaţie!

Un fel de relaţii, „de la suflet la suflet”, pe spirală, numărând 12 cercuri.

Eusebiu Platcu s-a născut la Cernăuţi, dar tatăl său a avut parohia undeva, dincolo de Storojineţ, la Şipotele pe Siret, în Carpaţi. Mai important este alt moment: tragedia familiei Platcu a început în fatidicul an 1940, hotar de mare cumpănă pentru neamul românesc.

„Vin ruşii!!!” – este exclamaţia cea mai des întâlnită în toată proza celui care nu se consideră scriitor.

Refugiul, anii grei de studii la Siret (oraşul „de peste gard”, chiar de la Bahrineştii mei natali (gardul de sârmă ghimpată dintre români şi români!), străvechea urbe, care a fost a doua capitală a Ţării Moldovei, atunci, la început, după „descălecare”, deşi NOI eram cu multe veacuri înainte aşezaţi temeinic pe acele pământuri.

La Uniunea Scriitorilor am rămas să aştept în holul întunecos de la parter, cu geanta „de o tonă” a noului meu prieten, care a urcat scările, cam greu, gâfâind şi îmbujorându-se şi mai mult la faţă, cu o singură cărticică în mână, micuţă, cât o palmă de femeie – „Ofrandă lui Priap”.

– Nu-i „prea”?, l-am întrebat, fără să-mi permită măcar s-o răsfoiesc.

– Nu! Suntem prieteni vechi.

La un moment dat şi-a făcut apariţia şi domnul Nicolae Manolescu (direct de la Paris!), cu pălărie neagră, trasă pe ochi; deşi, s-a uitat chiorâş la mine, m-a salutat, cumva, printr-o strângere de buze, un fel de „bună ziua”, sugrumată. Desigur, nu mi-a întins mâna (eu, cu atât mai puţin, doar sunt un om educat, mai ales când e vorba de Excelenţa Sa, Ambasadorul…).

A urcat grăbit scările! Tinereşte! Sigur! Ca orice stăpân!

„Dacă nu te-am băgat în „Istoria…” mea, înseamnă că nu exişti!”.

Nu trebuie să repet că este răspunsul Maestrului la nedumeririle mai multor scriitori (unii celebri), dar care nici n-au fost pomeniţi în a sa „Istorie critică a literaturii române”.

Nici eu.

„N-am descoperit niciun scriitor român în Basarabia, şi nici în Bucovina…”, s-ar fi exprimat, cu altă ocazie, marele critic.

„Voi, basarabenii şi bucovinenii, nu cunoaşteţi limba română!”.

Îmi va repeta, îmi va arunca, obraznic, în faţă, această frază procletă, un fel de condamnare, chiar şi Eus Platcu, mai târziu. Călcând greu peste „chimia”, care ne leagă, dragostea de frate, iubirea de aproapele… Declarată, repetată, demonstrată, prin gesturi largi, dar nu şi respectată… Iubirea!

Eusebiu Platcu, iată, coboară, puţin învineţit la faţă… Poate mi s-a părut ori lumina bate cam…

– Haide, coane Mişule.

Astfel avea să mi se adreseze din clipa aceea.

Am luat masa, la subsolul Muzeului Literaturii Române, unde Eus mi-a semnat exemplarul nr.65 (din totalul de 69, tipărite…) al „Priap”-ului. Într-un mod ceremonios, cred că am închinat şi o vodculiţă „Stalinskaya”, de parcă mi-ar fi oferit, cel puţin, un palat.

Cu „Priap”-ul în mână (de parcă aş fi fost o muiere nesăţioasă), nici nu-mi amintesc cum l-am petrecut pe Eusebiu Platcu, autorul volumului care ”se dedică celor care nu au bani pentru hârtie igienică, celor care nu fac ideosincrazie la sex şi lectură”, un fel de ”pseudopoeme aproximativ triviale”, inspirate de labiile lilialei Lila salvate de la pubelă de pacientul din rezerva nr.69 Haralampu Lasobei”.

Acum sunt invitat la Vulcana-Băi, la Eusebiu Platcu, fondatorul, îndrumătorul, Fundaţiei DOR DE BUCOVINA.

Nu cumva şi din pricina volumului prăpăstios (ruşinos?) „Ofrandă lui Priap”?

Îl citesc (lecturez, parcă ar fi mai potrivit acest verb, în cazul dat, pentru că nu-i vorba de o simplă „cetire”, ci şi de o anume admirare-uluire-îmbujorare, la descoperirea unor imagini, cel puţin a reproducerii după tabloul lui Gustave Coubert „Originea lumii”, pe care, în treacăt, mi-a arătat-o, la pagina 46.

Desigur, Eva de la pagina 28, cu Mărul, de Albrecht Dürer şi Adam, de la pagina 24 (aţi observat că mereu îi ofer întâietate Ei şi nu Lui) se potrivesc, într-un mod neaşteptat de fericit, pentru volumul de faţă.

După ce i-am cunoscut şi compartimentul „Detritus”, care începe cu Poeme răstignite (dovadă a talentului de poet ) m-a cucerit definitiv:

                fată cu ochi de zână română

                sprintenă şi căprioară domnişoară

                şolduri drepte catrinţă şi suman

                umeri largi în ie, gleznă de cocor

                mirosul – de flori de nuc şi livadă

                mi s-a prin sufletul de zulufii tăi

                ca de o ceaţă

                Bucovină română ai

                femei ca tulpina subţire

                voinici ca lespedea troiţelor înalte

                graiul pare scris cu slovă veche

                şi şoapte săpate pe piatră

                durerea e din acelea

                ce nu pot fi vindecate cu leacuri descântece

                din lacrimile tale ai cusut

                stiharul întreg de mărgăritare

                cu care să te înfăţişezi la judecata dreptăţii

satul

despicat de graniţa zgripţorului

desparte surorile fraţii bunicii

unii de alţii

de la Ileana şi Domnica

la gospodăria de peste drum

legea cotropitorului a făcut două ţări

pomii tăi înfloresc în altă ţară

zimbrul nostru păzeşte Putna

luminile cerului s-au cernit

cu zăbranic de sânge

au fugit păsările

au gemut pădurile

s-au uscat râurile

din nou ochii tăi, Bucovină,

plâng neştiute morminte

la Fântâna Albă

intrate în ţărână sub semănături

sub oţelul îngheţului în siberii pustii

crescută în cremene şi nevinovăţie

Sfântă Bucovină română

ai în pază

sufletul meu râvnit de moarte

Apoi s-a „întâmplat” vizita (neofocială) la Vulcana-Băi, cu „Săgeata” Bucureşti-Pietroşiţa, la 6.20, pentru care am mai „petrecut” o noapte întreagă cu lumina aprinsă, ca să nu întârzii la tren.

Am coborât undeva (la Vulcana-Pandele?), de unde m-a preluat cu mașina doctorul Mihai Voiculescu, preşedintele Fundaţiei Culturale DOR DE BUCOVINA, şi peste o jumătate de oră intram în Vulcana-Băi.

Eusebiu ne aştepta la poartă.

Deşi este început de aprilie (Doamne, chiar 1 aprilie, dar nu am de gând să mint pe nimeni!), observând iarba verde din curte, mi-am scos încălţările şi am păşit desculţ până în pragul casei – un adevărat palat, unde m-a întâmpinat doamna Minodora.

– Sărut mâna!

Stupefiaţi tustrei de gestul meu (recunosc, eu sunt în stare să păşesc desculţ şi pe zăpadă, precum a păşit şi actorul Vasile Butnaru prin nămeţi, desculţ, într-o iarnă, prin curtea Mărţişorului arghezian, de la Casa Poetului până la Tipografie, unde era aşteptat de către un grup de liceeni, cu monospectacolul „Mucenicul”, după poemele mele).

Noi nu suntem nişte extravaganţi, pur şi simplu, am îndurat din plin „toate Siberiile de gheaţă”, nu ne este frică de zăpadă, ger, frig, vânt. Ne temem doar de uitare, de despărţenie.

O sângeapă de ţuică fiartă, servită de către doamna Minodora, m-a pus pe picioare (trebuie să recunosc: tălpile mi s-au înroşit ca racii sloboziţi în uncrop, deoarece distanţa de la poartă şi până la prag este de circa 50 de metri).

Eusebiu m-a condus la „camera mea” (un fel de casă mare, dar nu se aseamănă cu cele din Bucovina), cu mobilă din lemn masiv, dar, mai întâi, am trecut prin camera din centru: cu rafturi de cărţi (unele rare de tot!), cu „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (prima ediţie!) a lui George Călinescu şi cu mai multe volume din „Operele” lui Eminescu, dar, mai ales, la vedere, cu „Istoria critică...” a lui Nicolae Manolescu, citită şi citată, un fel de Biblie a Vilei Mareş, după numele de familie al doamnei Minodora, casa fiind moştenită de la părinţii ei, după cum aveam să înţeleg, ceva mai târziu, după ce mi-am mai potolit entuziasmul cu o masă copioasă, servită boiereşte şi cu o sticlă de whisky, pe care am golit-o fără să-mi dau seama (nu sunt un mare amator de „tării”, ba, dimpotrivă, am o reputaţie de „trezvennik” printre ruşi, adică, din „tagma celor treji”, sau de „nebăutori”, printre români, deşi, nu sunt „sfânt”, în ce priveşte băutura).

La un moment dat, ca să-mi „demonstreze”, deşi nu era nevoie, că este un prieten adevărat al Ambasadorului UNESCO Nicolae Manolescu, l-a sunat, pe telefonul mobil, la Paris. Cred că nu s-a uitat la ceas: era cam după prânz, poate, „marele critic” se odihnea. N-au schimbat decât două-trei cuvinte, s-o fi supărat autorul „Istoriei critice...”?

Când i-am făcut „portretul”, dintr-o linie, l-am văzut ca pe un măr, perfect rotund, cu… şarpele Mihai Prepeliţă, încolăcit până sub bărbia „Mărului” (cu gând să-l sugrume?), cu semnătura de la 3 aprilie 2011, dar şi cu o „coroană de litere” în jurul capului (Mărului): „Io sunt Mărul Discordiei şi...” – mai departe mi s-a întâmplat un cuvinţel indescifrabil, cu un „P” (pumn?) sau un „R” (răului?) majuscul, iar în continuare nici cu lupa nu m-am (ne-am) dumirit ce am scris din fuga condeiului. Oricât m-am (ne-am) chinuit să (mă) descifrez... O fi fiind la mijloc o „făcătură” a Şarpelui, adică, de natură diavolească... satanică! Mi-or fi „ciupit” vârful peniţei nişte demoni.

Mai ales, voi trage cu obrazul, mai târziu, când voi descoperi crochiul înrămat frumos, cu geam, atârnat pe perete, în holul casei-palat, cam de unde începe „urcarea pe scară” spre foişorul de la etaj (un fel de turn de fildeş), pe care mi l-a „menit” Eusebiu:

– Pentru Poezie şi Pictură! Numai să vii la noi, oricând, pentru oricât de mult timp îţi doreşte inima şi sufletul.

Voi descoperi desenul cu pricina şi la începutul volumului ARISTARC 2 (Editura PRINTIS, Iaşi, 2011), pe clapa (aşa îi spun eu) căruia am citit, cu satisfacţie, cuvintele doctorului Mihai Voiculescu: După ce ne-a surprins publicând, începând cu 2005, în fiecare an câte un roman, Eus Platcu se dovedeşte infatigabil la cei 75 de ani, evocând figuri din lumea prin care a trecut, salvându-se prin scris.

Deocamdată urcăm în foişor. Cărţi, cărţi, cărţi... În rafturi, de-a lungul pereţilor, dar şi pe jos, o mulţime de jucării abandonate.

– Nepoţelele mele din Franţa – Lydia şi Sandra.

Prin cele trei geamuri înspre stradă admir împrejurimile: în stânga, în capătul localităţii se înalţă Biserica (voi da o fugă, ca să fac cunoştinţă cu preotul), în dreapta, la o accesibilă înălţime, se află Centrul Ecumenic.

Cel mai mult mă impresionează pădurile din jur, care urcă până în vârfurile munţilor. Pentru că localitatea, într-adevăr, pare un cuib de români înconjurat de păduri.

Deschid fereastra. Prin aerul înmiresmat străbate un dangăt de clopot.

– Călugării de la Mânăstirea Bunea se pregătesc de vecernie.

Gura de aer îmbătător de curat de la Vulcana-Băi m-a ţint treaz o bună jumătate de an, pe toate drumurile mele, obişnuite (obligatorii!).

În toamnă, la al doilea popas la Vulcana-Băi, m-am hotărât să urc până la Mânăstirea Bunea... Mi-am rezervat ziua de Duminică.

Mai întâi, drumul este plăcut. Întortocheat, hopuros. În pantă domoală. Uşor de urcat. Până a intrat în pădure! De unde s-a îngustat brusc, săpat de ape, potopit de bolovani, mai mici şi mai mari, încât să-ţi rupi picioarele... Nu întâmplător, poate fi străbătut doar călare pe un măgăruş sau cu tractoraşul, după cum aveam să aflu, mai târziu... Indicatoarele (pe care este semnalată şi distanţa până la Mânăstire...) mi-au fost de mare folos, dar nu ştiu cum, din ce urcam mai mult, din ce ar fi fost cazul să ajung mai repede, parcă mă tot îndepărtam de locul râvnit. M-am simţit, cumva, de-a lungul traseului, fermecat, pe de o parte, mai ales, m-a urmărit neîntrerupt corul ciocănitoarelor... M-a asurzit! Chiar era să mă rătăcesc, la un moment dat, pentru că m-am tehuit la cap. Pe de altă parte, eram împins din spate de o forţă ciudată.

Porţia nemaipomenită de ozon, care mi-a desfundat plămânii, plini de zgura oraşelor (mai ales, cea din Bucureşti...), m-a făcut să nu-mi mai simt greutatea trupului, să am senzaţia de zbor! Astfel am ajuns, în cele din urmă, la porţile Mânăstirii de pe culme, am păşit pragul Bisericii...

Învăluit de cântarea tânguitoare a călugărului de la strană, de glasul părintelui, care oficia Sfânta Liturghie – cumva, pogorât, parcă din altă lume – deoarece afară de alţi trei călugări, mai în vârstă şi doi tineri, Ea şi El, probabil, „rătăciţi” şi ei, căutători de senzaţii tari, nu mai era nimeni în Sfânta Biserică.

Posibil, barba mea bogată, albă, ochii înlăcrimaţi, de fericire, s-au dovedit mult prea convingători... pentru că m-am trezit, la urmă, invitat la modesta trapeză, omenit, iar de la pangar m-am ales cu o cărticică, „De vorbă cu Duhovnicul”, editată de Mânăstirea Bunea... Un fel de „samizdat”, lipsind orice date despre tipografie etc. Până şi numele Duhovnicului lipseşte, dar învăţăturile (sub formă de întrebări-răspunsuri) mi s-au părut de o aleasă limpezime şi înţelepciune.

M-a impresionat profund „Decalogul tăcerii” de la pagina 34, cele 10 postulate, un fel de 10 porunci, de care ar trebui să ţină seama şi un scriitor... Dar, mai ales, când se întâlnesc doi „limbuţi”, pentru că, de fiecare dată, ne încăierăm la vorbă, cu Eusebiu, ca doi nebuni.

Va trebui să învăţ şi „arta tăcerii”, după cum sunt îndemnat:

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva folositor, important şi vrednic de luat în seamă!

2. Taci, când i-ai enervat pe cei din jur!

3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti!

4. Taci, atunci când eşti provocat!

5. Taci, când eşti nervos şi iritat!

6. Taci, când intri în Sfânta Biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi!

7. Taci, când pleci de la Sfânta Biserică, pentru ca Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!

8. Taci, când eşti ispitit să vorbeşti „fără rost” sau neîntrebat!

9. Taci, când eşti ispitit să critici!

10.   Taci şi gândeşte bine înainte de a vorbi, ca să nu spui prostii!

Grăieşte lui Dumnezeu multe şi oamenilor cât mai puţine! Mult succes în tăcere conştientă, voită!...

Cu această urare de „mult succes în tăcere” m-am trezit invitat (imediat după masa, stropită cu o cană mare de vin roșu, fiert cu scorțișoară…) de către unul dintre călugări să admir GROTA, unde se autoizolau pustnicii, pe timpuri, pentru rugăciune și tăcere profundă.

Și a luat-o înainte, pe o cărărușă…

– Că nu-i departe, frate Mihai…

Posibil, dar cărărușa s-a dovedit șerpuitoare pe buza unei adevărate prăpăstii. Abia bătătorită de rarii amatori de senzații tari, cărarea era acoperită, din gros, de frunze putrezite, din anii trecuți, cu altele, căzute recent, aurii.

Șonticăiesc în urma însoțitorului meu, căruia nici nu-i cunosc numele… El pășește spornic înainte, îndepărtându-se tot mai mult, abia dacă îi zăresc figura cernită printre trunchiurile vineții ale copacilor, mi se pare că nici nu atinge pământul, calcă, ușor, pe aer, pe un fel de pernuțe de puf de îngeri.  Spațiul devine treptat-treptat un picior de plai, ori o gură de rai, timpul dispare (bine că am închis, de la bun început, înainte de Sfânta Liturghie, telefonul mobil…), totul plutește în jurul meu, caleidoscopic, simt că mă prăbușesc.

Încălțările mele au tălpi tocite de prea multe drumuri, simt cum lunec, la tot pasul; din ce în ce mai amenințător, cărarea a și dispărut de sub picioare, frunzele uscate foșnesc misterios, crănțănesc, ca nisipul între dinți; încerc să mă agăț de câte o rădăcină, din dreapta, de câte un smoc de iarbă uscată ori pe jumătate încă verde, de niște colțare de pietre, de pământ, cu ochii ațintiți mereu spre umbra (doar umbra!) călugărului, tot mai tulbure, un adevărat miraj.

Și tot lunec!

Și mă rog, în suflet: „Doamne, ocrotește-mă… Doamne, nu mă lăsa în brațele prăpastiei… Doamne… Maica Domnului… Iisuse Hristoase…”.

Mai fac un pas, lunec și mai periculos, nu mi-am luat măcar un băț cu vârf ascuțit, ca să mă sprijin, iar să rup unul, din mers, nu văd cum, abia mă țin într-un picior.

Cu dreptul mai pipăi pământul, cu stângul atârn în aer; încerc, din răsputeri, să nici nu mă uit, cu coada ochiului, înspre hăul fără de fund, spre care s-ar putea să lunec în orice clipă.

Mă uit în urmă: cărarea a dispărut! Nici tu înainte să mă mișc, chiar și pe genunchi, nici tu să mă întorc la Mănăstire, fără de însoțitor, căci până și umbra călugărului dispăruse între timp.

„Tatăl Nostru, carele ești în Ceruri…”

Minune!

După ce am murmurat, doar cu buzele Tatăl Nostru, cărarea s-a limpezit, de la sine, în fața mea, am găsit și un fel de toiag, noduros, de carpen și cu ajutorul lui, fără să mă mai uit în stânga, spre hăul fără de fund, am străbătut ultima sută de metri (poate, nu erau decât cincizeci-patruzeci…) și m-am trezit chiar în preajma grotei… Sus de tot. Într-un mal de piatră. Scobită în stâncă… Verticală… La cel puțin 10-12 metri înălțime, fără de acces. Se poate urca doar pe o scară împletită din funii… Călugărul stă în genunchi, la poalele grotei, se roagă, bate mătănii… Eu mă tot holbez în sus, unde nu descopăr decât o gaură gigantică, neagră, fără de fund, înfiorătoare, care ar putea să mă soarbă ca un magnet puternic.

Mi-am făcut Semnul Crucii. Am așteptat să-mi ofere niște explicații; călugărul  după ce mi-a văzut fața, chipul, schimonosit de spaimă, ochii tulburi, a renunțat.

Când am ajuns în curtea Vilei Mareș, Eusebiu și Minodora mă așteptau, cu spaima scrisă pe față.

– Frate Mișu! Păi, așa ne-am înțeles noi? Să nu dai niciun telefon o zi întreagă? Ne-ai băgat în boale… Te-am așteptat la prânz.

Nu pot deschide gura. Mai sunt „sub farmecele tăcerii”, de parcă m-ar fi scăpat Moartea din ghearele ei.

– Am crezut că te-au mâncat lupchii!

Frumos pronunțat, ca la noi, în Bucovina.

– Puteau să te încolțească niște mistreți, să te sfâșie în bucăți…

– Pe o vreme ca asta haitele de lupi se dau la oi.

– Și turmele de porci sălbatici sunt în căutare de ghinde de stejar.

– Chiar și ursul bântuie.

Gura mea e încleștată. Zăvorâtă.

Abia acum îmi dau seama, cu adevărat, prin ce am trecut.

Bunul Dumnezeu m-a ocrotit și de data asta, pentru că încă nu mi-am ispășit toate păcatele…

Am revenit la București, după un somn profund, neîntors, în Casa cea Mare a soților Platcu din ospitaliera Vilă Mareș.

Și chiar dacă noul meu prieten, m-a și suduit puțintel, cu un soi de vorbe, neaoșe, de care eu m-am cutremurat (pe dinăuntru…), nu m-am supărat…

Trebuie să rezist!

Trebuie să tac.

Trebuie să îndur.

Să ne suportăm unul pe altul, dacă Bunul Dumnezeu s-a milostivit cu doi bolnavi de dor de Bucovina.

Mi se frânge inima de durere, când văd ceea ce văd în România.

Dar am promis să tac.

Am luat/trăit o lecție dură de …tăcere!

Cu ARISTARC 2 (3 exemplare, din care unul îmi aparține…), burdușite în bagajele mele (cărți, cărți, cărți… printre care, în primul rând, Sfânta Biblie, în limba rusă, periuța și pasta de dinți, reportofonul și umbrela…), am pornit, din nou, la drum. Provocarea vieții mele, dintotdeauna, cum numai se desprimăvărează.

– Un exemplar e pentru Vasile Tărâțeanu, celălalt, pentru Dumitru Covalciuc, mă pune în gardă Eusebiu. Dar nu le dai pe daiboj… Să obții de la frații tăi bucovineni, pe care ba îi tot lauzi, ba îi tot critici, câte un volum reprezentativ pentru Târgoviștea literară.

Au nu sunt și eu un fel de Aristarc? Sau Aristarh… Consult „Micul dicționar enciclopedic” (Editura enciclopedică română, București, 1972), pentru că altă sursă nu am la îndemână, deși Eus Platcu mi-a explicat semnificația titlului volumelor sale.

„ARISTARH din Samos (310-230 î.e.n.), astronom grec. Primul care a presupus că Pământul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui”.

„ARISTARH din Samothrace (c. 215-143 î.e.n.), critic și filolog alexandrin. Prototipul criticului sever, dar drept. A comentat texte din Homer, Hesiod, Alceu și Pindar”.

Deși, Eus Platcu mi-a lămurit semnificația titlului volumelor sale

La Vila Mareș a șugubățului Eusebiu, pe rând, când am fost invitați eu, când Ștefan Hostiuc.

Abia dacă am revenit din Rusia, mai exact, după un popas de o lună în Basarabia (Tabăra Internațională de Creație de la Parcova-Edineț, Ediția a zecea, jubiliară… unde am compus noul volumaș de poeme în stil Haiku, „Dinozaurul de la Parcova”), mi-am anunțat sosirea prietenului de la Vulcana-Băi.

– Cu primul tren să vii la mine!

Scurt și clar. Dar tot m-am „mocoșit” câteva zile prin București.

Și de data aceasta m-a cărat cu mașina doctorul Mihai Voiculescu, de la Târgoviște, unde am făcut un mic popas la cabinetul său de stomatologie (chiar m-a invitat să urc în „scaun”, s-a uitat în gura mea… și s-a apucat de cap, mi ales, când i-am recunoscut, sincer, că n-am consultat un stomatolog în viața mea de 65 de ani!).

 La Vulcana-Băi, cum am tras aerul curat și înmiresmat în piept, am reînviat, am întinerit… O zi și o noapte am citit corectura primului număr al revistei Târgoviștea literară, la care sunt un fel de redactor, instalat în Eus Platcu (de data asta îl numesc cu numele de pe coperțile cărților Domniei Sale…).

Textul revistei s-a dovedit gata corectat; am semnalat unele litere sau fraze omise de corector.

Revista Târgoviștea literară este gata de tipar.

Și au urmat bătăliile noastre literare, mai exact, o ciomăgeală aproape insuportabilă, pe care trebuie s-o rabd numai eu, de fiecare dată, un fel de „examen” continuu la limba și literatura română, pe care, după părerile profesorului eu n-o cunosc.

Dialogul începe cam în felul următor:

– L-ai citit pe cutare? Dar pe cutare…?

Dacă răspund „citit”, mă pune să povestesc, în detaliu… Dacă nu, mă afurisește.

– Da, pe Joyce?

– Bineînțeles…

Nici nu-i recunosc, că am citit, la timpul respectiv, Oamenii din Dublin, în limba rusă, apoi Portretul artistului în tinerețe, în traducere românească. Îi spun ce am pătimit cu Ulysse.

Dar Eusebiu nu e dispus să asculte destăinuirile mele până la capăt…

– Joyce nu poate fi citit… Ulysse…

– Cu-um?

– Doar de ținut în bibliotecă…

– La vedere?

Și ca să mă năucească, să mă umilească definitiv, se apucă de cântat „Kalinka-a-a…”, desigur, pe rusește! În mod special, pentru mine, care abia dacă am scăpat de ruși, deși n-o să scap niciodată definitiv.

– Ka-a-alinka-a-a!!!

Apare, alarmată, doamna Minodora, încercând să afle ce s-a întâmplat, deși își cunoaște prea bine soțul.

– Ka-a-alinka-a-a!!!

Și ca să evit o „cacofonie” perfectă…

– Candidatul nostru la Premiul Nobel nu cunoaște limba română… Probabil, nici rusa…

Și mai scoate o „Kalinka…” după care un hohot de râs nebunesc, satanic, homeric (nu știu, dacă e potrivită comparația…), de se declanșează tocmai clopotele de la Mânăstirea Bunea, la distanță de câțiva kilometri buni, doar i-am parcurs, m-am convins pe propria-mi piele… Numai să nu atragem, cu asemenea exclamații, haitele de lupi (vecinii au o turmuță de oi în ocol…), ori niște mistreți înfometați… Poate, un urs, asurzit și el…

Mă apuc cu mâinile de cap! Trec prin bucătăria de vară, printr-un șopron cu teancuri-teancuri de lemne despicate, pentru iarnă, peste câteva straturi… Deschid o portiță din plasă de sârmă și ies pe Munte! Salvarea mea… De fiecare dată, când nu mai rezist…

Muntele nu-i decât un „deloc” (așa i se spune la noi, în Bucovina), îngrădit cu sârmă (chiar și din cea ghimpată…), însăilat cu găteje, un fel de ostrețe, care fac parte din „moșie”, dar nu este cultivat, un anume „teren de respiro”, dacă poate fi numit și astfel, de care se bucură aproape fiecare gospodărie de la munte, dacă își dorește… Pământ păzit cu strictețe, împrejmuit, rezervat…

Iarba e uscată. Pământul e crăpat. Urmele adânci ale secetei din vara aceasta, pe care am simțit-o, din plin, și în Rusia și în Basarabia și la Bahrinești… Doar în pădure (care începe imediat dincolo de gard, din vârful „dealocului”) iarba mai este verde, cu vârfurile îngălbenite.

AU FUGIT MELCII DE-ACASĂ… Nu-i a bine! Încerc să le urmăresc drumul. Mă las în genunchi. Urc-cobor, dar, mai ales urc din cochilie în cochilie și deodată dau peste un pâlc de tufari, cu ace lungi. Mă strecor pe sub ramurile amenințătoare… Descopăr un fel de groapă, de adâncitură, cumva nelalocul ei… Care mă atrage, mă amenință. Un triunghi al Bermudelor? Nu mi-a spus nimic, nu mi-a pomenit de el noul meu prieten. Poate, e taina lui? Taina abundenței literare?

Oricum, Eusebiu are lemne de foc pentru mulți ani înainte, gata tăiate, despicate, tencuite, pentru cel puțin un deceniu înainte, dacă nu – pentru o sută de ani! Numai să trăiască atâta…

– Conu Mișu s-a înto-o-ors! „Ka-a-alinka-a-a…”

Mâncăm afară, în curte: o masă din lemn masiv, cu picioare de metal. Bucate alese, gustoase, ca de obicei. Nu le merit… Prea de tot boierește sunt primit… Aflu (în mare taină…) că fosta profesoară Minodora scrie versuri… O casă de scriitori! Fiica de la Paris publică cronici dramatice.

În salon mi se pune în față un volum de Ion Ghica, editat la București, în 1879, „Convorbiri economice”… Eus Platcu „sloboade” și muzica… Tare de tot! Răsună casa. Numai compozitori mari! Pe care eu nu-i prea pot identifica… Muzică de orgă… Oratorii în limba greacă… Asurzit, mi se „destupă” mintea, citind din Ion Ghica: „Numai literatura pote esprima cu esactitate starea intelectuală și morală a unei epoce, căci ea este forma sub care se înregistreasă ideile, credințele și cunoscințeleunei națiuni; numai ea pote da o cunoscință precisă a raporturilor ce esistă între oamenii și lucrurile unui timp cu ideile cele adevărate; ea este tesaurul în care se depun cunoscințele societăților omenesci. Cu cît un popor are prejudețe mai puține, cu cît se cunosce adevăruri mai multe, într’un cuvânt cu cît are mai multă sciință, cu atît este mai luminat și mai înaintat pe calea progresului și a civilisațiunei. Un popor coprins de eresuri și de prejudețe, un popor ignorent este totd’auna fatalmente espus a deveni victima intriganților și impotorilor ambițioși care sub masca de voitori de bine îi escită patimile, îi lingușescu tendințele cele proaste și ajungu a-lu esploata în folosul intereselor lor”.

Ce frumos, Doamne! Ce limbă am avut…

A doua zi SUNT SĂRBĂTORIT! Am împlinit 65 de ani… Nici nu-mi vine să cred, că Bunul Dumnezeu m-a răbdat atâta amar de vreme pe acest pământ.

Mă bucur cu adevărat de această familie, cuplu armonios – Minodora și Eusebiu, de prezența fiicei lor Mădălina și a ginerelui Traian, o celulă din adevărata Românie.

O masă de sărbătoare, cu șampanie, friptură și un tort regal, cu urări sincere de sănătate și românescul „La mulți ani!”. Sunt mișcat până la lacrimi… Dar nu le slobod pe obraz: lăcrimez de bucurie pe dinăuntrul sufletului.

Mai citesc o dată revista (care există, deocamdată, într-un singur exemplar) TÂRGOVIȘTEA LITERARĂ…

           

---

* CV