 |
|
Ştefan Ion GHILIMESCU*
|
Se
ştie bine, de mult, că nimeni nu urăşte mai atavic şi mai deplin literatura ca
inşii loviţi de distanasie, iubitorii dezmărginiţi, dependenţii, sacerdoţii şi
drogaţii literei, umbre adesea de creaturi famelice sau, la antipozi, grobieni
revărsaţi de învăţătorie… Nimic din ce e sfânt, pervers şi subtil naturii unei
meserii adesea pe drept dispreţuită de omul comun şi babuvist ratificată de
critică nu pare să fie străin acestor mari „lucizi”, excedaţi incredibil
deopotrivă de perfecţiunea amorului artei, sentimentalisme lichide şi regresii
în coagulatul virtual al logosului netrăit. Când le sună ceasul interior, cine
ştie după ce socoteli ori logică endogenă! cu o hărnicie neîntrecută, toţi
dezabuzaţii lecturilor de plăcere şi ai însemnărilor jurnaliere mai mult sau
mai puţin tăinuite, toţi neînţeleşii imutabili, toţi vicioşii proslăvniciei
proprii, înotând dintr-o dată abraş împotriva timpului, ori iubindu-l mai
abitir în ficţiuni extranee – de voie de nevoie, realişti până la saţietate,
absurd şi poltronerie (adevărata viaţă trăită e doar cea antrenată în actul
scrisului, le sună în urechi adagio-ul proustian) – nu ezită, tardiv, chiar
dacă împotriva încă unei acute conştiinţe a futilităţii actului provocator, să
devoaleze imaginea crudă ori insolită a unui atelier creator grotesc, uneori
scandalos şi spectaculos, de ce să n-o recunoaştem?, în hotărnicia pereţilor
lui de sticlă mată! Nimic mai atracţios, credeţi-mă, decât laboratorul unui
scriitor „întârziat” care iubeşte cu sfială, disperare şi ură literatura. Să
decizi să-ţi mortifici pulsiunile sau pur şi simplu să mori din dragoste pentru
adevărul cuvântului scris e nebunia supremă, probabil, de care sunt în stare
doar cei care au înţeles că arta are o misiune fiinţială. Experienţele limită
ale scriitorului amânat sau încă neomologat, materia portantă a avatarurilor
izbânzilor şi eşecurilor sale, a rătăcirilor şi regăsirii identităţii va să fie
ratificate şi pot fi discutate în sfera literarului dacă, fie şi într-un
orizont strict experimental ori, cu atât mai mult, posibil de transferat unei
operaţii de valorizare şi canonizare, întrevedem un sâmbure ontologic, aşadar.
Nu scrie nimeni literatură fără speranţa secretă a salvării. Nu există
literatură în afara urgenţei mărturisirii unui adevăr, fie el şi de mărimea
unui fir de nisip. Pentru cine e atent, şi nu o dată s-a dovedit că fenomenul
merită efortul, amânaţii, întârziaţii ori nou-veniţii tardivi ai vieţii
literare, cum vrem să le spunem, oferă un spectacol al devenirii fiinţei de un
intens dramatism, adesea, plin de uluitoare şi incredibile surprize… Nu o dată
tardivii din literatură sunt apostaţi convertiţi, eclectici superiori şi
levantini în uitarea de sine. Nu puţini sunt apologeţi ai iubirii, după ce au
jucat incredibile roluri de Don Juani ai frigidităţii existenţiale. Mulţi sunt
nişte mari timizi, pur şi simplu, heliotropi într-un univers de perfide
glaciaţiuni… Nimeni nu vine în literatură sau nu ar trebui să vină, în orice
caz, dacă nu are ceva de spus. Nu e exclus ca ultimii şi cu mare greutate
veniţi, potrivit sau nu preceptului biblic, deşi timpul, cu o altă vorbă
celebră, e irecuperabil, să devină şi în literatură cei dintâi! Şi unul singur,
dacă s-ar întâmpla şi ar fi să fie, nu ar fi puţin…
Toţi „debutanţii” întârziaţi,
dacă luăm bine seama, sunt, dincolo de valoarea intrinsecă a bagajului letrist,
vanitoşi, irascibili şi inclasabili, cu excepţia de altă speţă, fireşte, a
grafomanilor nelipsiţi ai fiecărui grup de emitenţi, perfect clasabili… Viaţa
literaturii (cum i-am putea spune altfel?) e plină de „cazuri” aşa-zis aparte.
De altminteri, în această spinoasă chestiune, sunt voci critice care consideră
că viaţa literaturii se nutreşte şi, până la un punct, se contopeşte cu ele.
Pentru francezi toată literatura este un
caz; englezii, to write aut, consideră deschis că literatura nici nu ar fi
de conceput în afara cazurilor de peculiarity
ori singularity care rup
scriitorii de ceea ce ei numesc herd
(serie, turmă) şi-i aşează pe diferite trepte ale scării ierarhice.
Consideraţiile de mai sus îmi sunt dictate de toate aparenţele şi
atuurile unui asemenea caz: o persoană retrasă, friabilă și dubitativă,
calificat lingvist degustător de esențe, calin disimulator în viaţă şi în
literatură al iubirii, creatorul, de frica morţii, la senectute, a unui, să‑i
zic aşa, antoverb literar pe care nu voi înceta să‑l desluşesc ca pe un
exorcism (pe coperta Vârstei erotice, N.B.! Sardonys cu Ofrandă lui
Priap).
În cele ce urmează voi discuta,
aşadar, măsura în care este un „caz” nu debutul unui romancier român de 70 de
ani, ci scriitura unui autor care din 2005 şi până în 2008 a scris, rescris şi
pus pe piaţa naţională de carte nu mai puţin de patru romane masive: În dos, 2005; Second Erotic, 2006, Demierotica,
2007, Vârsta erotică, 2008. Ultimul,
pentru a fi exacţi, este varianta în ediţie bibliofilă, cu două variante
editoriale în acelaşi an (la Casa de Editură TREI/Vulcartana, prima, şi la
Editura Bibliotheca, a doua), în versiune integrală, restructurată şi adăugită,
a debutului cu În Dos, Editura Muntenia! Ca unul căruia Eus Platcu
i-a făcut cinstea de a-i trimite toate aceste cărţi, ba chiar şi de a-i
rezerva, pentru neînsemnatul merit de a le parcurge, o dedicaţie cu cerneală
tipografică pe exemplarul bibliofil al ediţiei de lux girată de Editura TREI,
pot să afirm, perfect acoperit, că În
Dos/Vârsta Erotică este cartea care a gestat globular metaficţiunea
întregului triptic. Într-o măsură, dacă simplificăm lucrurile, devine perfect
posibilă alegaţia potrivit căreia dominanta corporalist-sexistă a experienţei
prozastice din Second Erotic şi Demierotica să se fi născut din dorinţa
sadomasochistă a emitentului, căruia nescăpându-i, la apariţia În Dos-ului, plăcerea basică a publicului escapist şi trendy de a
devora tocmai această latură a conglomeratului textual, se va fi
străduit să livreze aceste adhocraţii exact materia secundă după care va fi
băgat de seamă că nu se mai satură să alerge. Citez, aproape la întâmplare, de
pe ambele feţe ale invertazei literare din „Demirotica”. „Tot neamul omenesc, toţi din familiile noastre onorabile nu se gândesc
– fiecare în felul său – decât la unul şi acelaşi lucru: Cum s-a regulez pe
aia, cum să se fută cu acela. Nişte animale cretinizate pe calapodul vieţii
banale, zilnice. Pierdem cel mai mult timp cu ţocăitul de pupături mecanice şi
despicatul firului în pai’şpe, cu exhibarea ţâţelor, a curului, focare, în
minunea dintre două suflete care palpită în acelaşi rit ca două aripi de
fluture. (…)/ Indiferent cât de jos
ar fi coborât în exprimare ştiam că nu e decât zgura datorată arderilor pe care
le suferea zilnic în vălmăşagul incendiar al vieţii, ce nu putea ordona,
domina, cum ar fi vrut ea. Partidele noastre de sex erau mai mult jocuri
poetice. Perii cârlionţaţi, încâlciţi, îmi gâdilă nările şi buzele când ajung
pe muntele lui Venus, la poalele căruia se revarsă o vegetaţie de păr roşcat în
valuri mici, până la văile răcoroase ale coapselor, cu săruturi ţuguiate
deschid cele două batante ale intrării şi sorb setos umezeala clitorisului în
care descopăr un minuscul cercel cu gust de fragi. Jocul ne captivează cu
fiorii lui de vene scurtcircuitate. Hermina leagănă fundul în dreapta şi în
stânga, îngână o melodie pe care nu o recunosc, apoi îmi încolăceşte gâtul cu
picioarele şi-mi strânge capul în menghina inghinală”.
Vârsta erotică (titlu
absolut neinspirat!) este un roman ambiţios („un obiect produs deliberat, demonstrativ”, cum scrie autorul lui),
alcătuit din scrisorile expediate şi neexpediate, la Paris, ale lui Uţu
(tăt-uţu, doctorul Ion Lupu) fiicei sale Inuţa (Diana); din două lacune misive
ale acesteia către părintele său, evident tuşat de succesele artistice ale fiicei;
din Jurnalul fără perdea al lui Lulu
Dăuş (materie care alimentează scalar până la refuz, nu fără un difuz timbru
Henry Miller-ian Secondul… şi
Demierotica) precum şi notaţiile marginale ale doctorului cu privire la
caracterul fictiv al „poveştilor” pe care le cuprinde documentul încredinţat
sie spre lectură; din trei note de subsol;
din două finaluri tranzitiv-intranzitive în care naratorul (într-una din
respectivele note de subsol, E.P.)
invită cititorul să facă un exerciţiu de
imaginaţie, şi să verifice „dacă este pe aceeaşi lungime de undă cu
autorul” şi un cuvânt al autorului În
chip de postfaţă. Păstrând proporţiile, tehnica organizării puzzle-lui pare
indusă din Patul lui Procust, cu
deosebirea că toate mărcile autenticităţii pe care miza acolo Camil Petrescu
sunt aruncate în aer în Vârsta erotică,
delabrate şi întoarse cu un cinism aş zice sardonic pe dos. Pervertitul tuturor
paperaseriilor, Eus Platcu este evident că nu poate scăpa de neplăcutul
sentiment (post)modern al artificialităţii, autenticităţii literare… Iubitor de
autoficţiuni şi convenţii livreşti, Eus Platcu urăşte convenţia şi scrie
literatură împotriva literaturii tocmai pentru că ştie prea bine care sunt
limitele şi uneia şi alteia.
Romanul despre care vorbesc,
cusut şi descusut tehnic cu cerbicie, dincolo de miza cinică evidentă, în
oglindă, a deconstrucţiei efectului de
autenticitate/rescriere/relectură şi punerii în abis, pe de altă parte, a
aşa-ziselor produse culturale ale
industriei de free time – cum cele supralicitând sexul, de pildă – prinde o
anume consistenţă şi se susţine în jurul unui personaj destinal care trăieşte,
se formează şi munceşte în „epoca Ceauşescu” şi neocomunismul de ultimă oră, un
antierou dramatic care îşi ratează infernal în Kakania comunistă viaţa personală
şi profesională. Dacă admitem, şi sunt suficiente elemente de factologie
diegetică să procedăm astfel, că Ion Lupu împrumută multe date din biografia
autorului (cernăuţean coborât cu familia în vremi de bejenie în Regat) vom
observa că locurile copilăriei dimpreună cu zeităţile casei (bunicul şi bunica)
se constituie în roman într-un univers mitic şi fantastic, amintind, în egală
măsură, de poezia descrierilor sadoviene dar şi de fantasmele care populează
naraţiile voiculesciene. Mai mult decât un efect
de lectură şi memorie culturală, zona aceasta a romanului coboară
naraţiunea într-un inconştient colectiv al cărei mediator implicat este autorul
însuşi şi mai puţin „naratorul” de serviciu care undeva, de altminteri,
mărturiseşte că trăieşte acuta senzaţie că a
inventat o copilărie trăită nu direct, ci imaginar. Oricum, vinderea casei
din Bahnea copilăriei inventate ori reale echivalează cu pierderea simbolică a
sufletului şi, la închiderea socotelilor de productivitate narativă a
constructului, conduce la infarctul personajului în unul dintre cele două
finaluri ale romanului.
Bubulache (numele derizoriu al
viitorului doctor savant în medicina naturistă Ion Lupu), este reprezentantul
exponenţial al intelectualului pur condamnat de regimul comunist să trăiască în
provoncie – locul unei pâcle permanente de smog sui-generis în care „bârfa
insidioasă, insinuată şi mirosurile pestilenţiale infestau nu numai aerul, ci
şi sufletele”. Dedicat în exclusivitate cu pasiune muncii de cercetare,
exponentul acesta fără resurse de minim curaj în planul acţiunii sociale se
însoară cu nimfomana insaţiabilă a târgului cu care, deşi ea nu ezită să-l
ademenească în patul conjugal aproape toţi prietenii, continuă toată viaţa,
chiar şi după divorţ, să se poarte cavalereşte. Evoluând în mijlocul
privaţiunilor, prejudecăţilor şi suficienţei mediului intelectual comunist
populat cu tot felul de mitici, resursele doctorului Lupu nu-i permit să ia în
sprijin pentru a lupta şi a se salva din această lume grobiană decât firimituri
din fabuloasele amintiri imaginabile ale copilăriei, un mordant sentiment al
înţelegerii cursului secret al evenimentelor, care acutizează şi mai mult o
figură a vidului interior şi, în sfârşit, din ce în ce mai evanescenta iubire
născută şi ratată cu mulţi ani în urmă pentru Ingrid.
Atât în comunismul multilateral
dezvoltat cât şi în neocomunismul de tranziţie, pentru medicul de medicină
naturistă Ion Lupu nu există leac şi nici remediu pentru a se salva. El este în
planul convenţiei realiste şi acţiunii practice un înfrânt iremediabil. Cu
vechile secrete ale literaturii, deus ex
machina, Eus Platcu schimbă însă perspectiva şi îl înnobilează în cel de-al
doilea final al cărţii făcându-l, cu ultima scrisoare neexpediată către Diana,
unicul vinovat de produsul „poveştii” premisei unui personaj adunat fragmentar „din
ceea ce ar fi putut fi un jurnal (depozit de gânduri, frânturi de discuţii,
replici, nuclee epice, eboşe de tot felul)”. Personajul recuperat astfel e pus
în ipostaza de a acredita şi valida el însuşi o formulă de roman sui-generis
împotriva literaturii – miza secretă şi totodată productivă a constructului
insolit al lui Eus Platcu, pentru a cărei izbândă septuagenarul merită toate laudele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu